Zilele Babii
- Baladă
I
[modifică]Cât au fost iarna de lungă
Au ținut soarele strâns
Sub al ei cojoc încins,
Crivățul să nu-l ajungă,
Nici să fie-n față nins.
Iară sora ei mezină,
Dochia, l-au îndrăgit
Și la rându-i a vrăjit
Să atragă-a lui lumină
Lângă sânul ei zbârcit.
Și sub cortul ei de gheață
Unde tremură mereu
Ține-acum odorul său,
Dulcele izvor de viață,
Zâmbetul lui Dumnezeu.
Îl sărută, îl desmeardă
Ziua, noaptea, nencetat,
Ca pe-un mire descântat,
Și se teme să nu-l peardă
De la ochiu-i degerat.
Bietul soare-n fărmecare
Perde lustru-i aurit
Sub răsuflul ei cumplit.
El pe lume nu mai are
Nici apus, nici răsărit.
Iar în lipsa lui, pământul
Zace-n triste amorțiri,
Bântuit de vijăliri,
Căci ferească Domnul sfântul
De-ale Babelor iubiri!
La răsuflul lor deodată
Tot ce-i verde, înflorit,
Cade, moare vestezit.
Turba lor e nempăcată,
Dorul lor neîmblânzit.
Ele știu să-ncurce firul
Feți-frumoșilor, pe plac.
Știu să schimbe pentru leac
Chiar în brustur trandafirul
Și stiglețu-n liliac...
II
[modifică]Iată, mări, însă iată
Că-ntr-o zi, spre răsărit,
Mândrul soare au zărit
O frumoasă, vie fată
Pe un plai reînverzit.
Era dulcea Primavară,
Rumioară ca un frag,
Scump odor și lumei drag,
Care-acum ieșise-afară
Dinlăuntrul unui fag.
Brândușică zâmbitoare
Și cu mersul leganat
Pe sub ceriu-nseninat,
Ea părea așteptătoare
De un mire mult visat,
Căci pe inima-i fecioară
Purta-n sânu-i mii de flori,
Ș-adăsta-n ferbinți fiori
Să închine-a ei comoară
Împăratului din ziori.
Cum o vede, se aprinde
Soarele rentinerit.
Zboară-n ceriul părăsit
Și cu razele-i cuprinde
Tânărul odor iubit.
Pe loc, omul renviază,
Apa curge șopotind,
Cuibul râde, ciripind,
Lumea se desmormântează
Și renaște înflorind.
Iară Baba prin răstoace
Ca o ciumă alergând,
Vaietându-se, plângând,
Scutură-ale ei cojoace
Când în ploaie, când ningând.
În bordei, în casă,-n șatră
Ea pătrunde șuierând,
Inimele-nfiorând.
Spulberă cenușa-n vatră,
Apoi iese-n câmp urlând.
III
[modifică]Ea furtunele stârnește,
Întinzând pe câmpul gol
Al troienilor nămol.
Prin văzduh o cârâiește
De corbi negri negrul stol.
Ea din fugă se anină
De sărmanii călători
Înghețați, rătăcitori.
Smulge tufe din tulpină
Și le-azvârle până-n nori.
Ea pe vite le chircește
Și grăuntele de an
Încolțit îl seacă-n lan,
Și cocorii rătăcește
Pe cerescul ocean.
Nouă nopți și nouă zile
Din suspin ea naște vânt
Și blăstemuri din cuvânt,
Vrând pe orișice copile
Să le-ascundă sub pământ.
Lumea tremură și zice:
„Babă, strechie de dor!
Duce-te-ai într-un picior
Valvârtej de pe aice
Până-n iadul arzător!
Duce-te-ai în cale oarbă
Alungată de-un cocoș,
Până-n fund la Mărul-Roș,
Și pământul să te soarbă
Fără giulgiu, fără coș!”
Baba cată sus, la soare,
Ea îl vede zâmbitor
Lângă scumpul ei odor.
Țipă, cade-n loc și moare
Pân' la anul viitor!...
Veselie, renviere!
Mugurii se dezvelesc.
Gândăceii se ivesc.
Roiurile-adună miere,
Inimile se pândesc!