Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu

Zăbăvile mele din Basarabia în anii 1821, 1822, 1823, la satul Șărăuții, în Raiaua Hotinu (Zuma sau discoperire scortâșoarii tămăduitoarei de friguri, adecă a hinii) de Constantin Negruzzi

Pe la mijlocul veacului al 17^le, mânia indienilor asupra ișpaniolilor urma necontenit. Auzârile celi adivărate n-au stâns dintre noroadile aceste asuprite înfricoșata pomenire a cumplitelor fapte a biruitorilor săi; ei era numai supuși, însă nu era robiți, întru această vremi un gubernator avé asupra indienilor o mânie și o ură ascunsă mult mai mari decât aceea a procătohilor săi. Secretariul lui, cumplit împlinitori a poroncilor sale celor strașnice, era râpitori piste măsură, pentru aceasta îl ură indienii mai tari decât pe stăpână-său, el au murit de năprasnă, și sămnile cari s-au văzut pe trupul lui după moarte nu lasă nici o îndoială cum că nu l-au otrăvit indienii. Spre discoperire acelor ce au făcut această faptă, s-au făcut cercetări, însă nu s-au putut afla ce mai mică urmă. Această întâmplari au pricinuit mare spaimă și îngrijiri, căci între indieni urma fapta această ră; știut era că ei cunoșté otrava ce omorâtoare, căci de multe ori să dovedisă că ei întrebuințase otrava, această taină însă nu să puté scoate de la dânșii nici cu munci nici cu moarte. După câtăva vremi, gubernatorul au cerut trebuința a să întoarce la Ișpania, și curte ișpaniolească au ales gubernator în locul său pe graful Ginhon. Graful acesta, aflându-să în floare vârstii sale, și având toate darurile celi bune, s-au însurat cu o tânără persoană vrednică de iubit și pe care o iubea foarte, dobândind de la ea asămine iubire. Ea voié a urma soțului său, dar graful temându-să de ura indienilor, voié cu toată măhniciune ci-i pricinuie dispărțâre ca să rămâie soția lui în Ișpania. Grafina să temé de primejdia întru cari să afla soțul ei de a fi jărtvit la ura și la răsplătire dușmanilor săi, precum, și de cumplita răutate a indienilor. Faptile celi dovedite, iar mai vârtos povestirile gubernatorului celui de pe urmă zugrăve pe indieni ca pe niște robi înrăutățiți cari să arată în ochi ascultători și credincioși, iar pe ascuns sunt vrednici a face faptile celi mai răle și mai groaznice. Unii și alții povisté lucruri mai necrezute dispre puterea și lucrare otrăvilor dintru aceste țări, și toate aceste povesitiri era adivărate. Frica cari au pricinuit grafinii aceste auzâră cu atâta mai mult o sâlé a mergi împreună cu soțul ei, ca sâ-l păzască cu toată privigherea putincioasă și cu străjuire amoriului. La purcedire sa au luat împreună cu sâne câteva dame ișpanioali care trebuia să fie la curte sa în Lima; între acești dame se afla o prietină a ei din tinereță, ce mai bună și mai credincioasă. Beatrix (așa să numé ea) era cu câțva ani mai mare decât gubernata, dar iubire ei cătră ea să asămăna cu iubire unei maice cătră fiică-sa, ea s-au sâlit cu tot chipul a o faci să rămâie la Madrid, dar văzându-o că este nestrămutată în hotărâre sa, au dat parolă grafinii că o va întovărăși.

Măcar că indienii era bucurați că s-au mântuit de gubernatorul lor cel mai denainte, dar tot nu să arăta cu mai multă iubire cătră urmașul său. El esti ișpaniol, zâcé ei, deci nu putem aștepta de la dânsul decât nedreptate, lăcomii de bogăție și tiranie. Ei nu credé vorbile cari le auze de la alții pentru graful cum că esti om blând, cu omenie și cinstit, ci numai cât poftore între ei, el este ișpaniol! Acest cuvânt care să auză din gura lor, arăta ura lor ce groaznică. De la luare Americii, face indienii, în necazul lor, o răsplătire ascunsă care niciodată nu o puté prepuni vreun ișpaniol. Ei era siliți a da tiranilor lor tot aurul și toate petrile scumpe a lumii nouă, însă au tăinuit de ei niște comori mai scumpe și mai folositoare omenirii. Lăsând ișpaniolilor tot luxusul firii, ei au oprit pentru dânșii numai adivăratile ei bunătăți. Numai ei știa leacurile cele puternice și minunate împrotiva otrăvilor celor grele, numai indienii cunoșté încă și darul cel minunat a tămăduitoarei scorțișoarei de Hina, și toți s-au îndatorit prin o legătură cu prăznuire cari o pază ei cu credință, și prin celi mai strașnice giurământuri și adesăori înnoite, ca niciodată să nu discoperi asupritorilor lor tainile acești așa mari.

Indienii avé totdeauna încă și în vremea robiei cei amară un fel de ocârmuire dinlăuntru. Ei ș-au ales o căpitenie a căruia lucrările celi ascunsă să cuprindé întru aceasta: a-i aduna noapte la vremi rânduite spre a înnoi giurământurile lor, și spre a însămna câte o dată pe vreunul din dușmanii lor spre a-l jărtvi cu moarte. Fiind acei indieni cari lăcuie prin târgurile celi mici mult mai slobozi decât acei care slujé în palatul gubernaților, sau care era întrebuințați spre lucruri obștești, nu lipsé niciodată a veni la acești adunări de noapte ce să face pe dealuri, pe la locuri pustii, și la cari să puté mergi numai pe niște potici ce să pare evropeilor nerăzbătute. Pe atunce să numé căpetenia lor ce ascunsă (avé ei însă mai multe) Ximeo. Acesta fiind foarte scârbit pentru nenorocirile și nedreptățile ce pătimé nația sa de ișpanioli, au izgonit din inima lui ce împodobită din fire cu cucernicie, evlavii și blândeță, toate simțirile cele liniștite și toată fapta bună. Mânia lui ce iute nefiind mărginită prin temeiurile învățăturii, l-au făcut mai pe urmă sălbatec și cumplit; cu toate aceste, fapta otrăvirii să împotrivé haractirului său, pentru aceasta nu întrebuința el niciodată această strașnică mijlocire și au oprit acest metahirisis și de la nenorociții lui tovarâși, el ură totdeauna acest fel de fapte răle și nu le puté suferi. Ximeo avé numai un fiiu ce să nume Mirvan, pe acesta îl iubé el foarte, și i-au lăsat o parte a urâciunii și a pizmei sale asupra ișpaniolilor. Mirvan era tânăr, frumos și bun la inimă, el să însurasă de trii ani cu Zuma, indianca ce mai frumoasă din tot cuprinsul orașului Lima. Zuma, fiind tot așa de blândă și de bună cu cât era frumoasă, au întemeiat fericire soțului său și trăié numai pentru dânsul și pentru copilul ei cari era de doi ani. Azan, altă căpitenie, era acela ci ave, după Ximeo, ce mai mare cinste la indieni. Azan era iute și cumplit și mânie lui ce neâmpăcată cu cari era născut nu să potole nicicum cu vreo sâmțâre liniștită, ci mai vârtos să aprinde. Acești amândouă căpetenii crede că să trag din neamu crăiesc incaș. Cu vro câteva zile mai înainte venirii gubernatorului nou, au strâns Ximeo în noapte dintâi o adunare pe movila unde să afla copaciul sănătății sau a tămăduirei (așa numé ei copaciul a căruia scoarță tămăduiește frigurile). După ce s-au adunat toți, le-au vorovit întru acest chip: „Prietinilor! Tiranul nou are să ne tiranisască, pentru aceasta să înnoim giurământurile răsplătirii cei drepte; ah! aceasta o putem faci numai întru întuneric! Nenorociți și ticăloși fii a soarelui, am venit pân întru atâta, încât trebuie să ne acoperim cu întunericul nopții...! Stați să zâcem cuvântul cel strașnic a giurământului aice lângă copaciul tămăduirei, care giurământ ne îndatorești a nu discoperi niciodată tainile noastre!” După aceasta, Ximeo au urmat cu glas mai tare : „Noi giurăm a nu discoperi niciodată fiilor Evropii dumnezăieștile daruri a acestui svânt copaci, singură comoara ci ne-au mai rămas! Vai de ticălosul acela ci va vré a dărui această comoară a tămăduirei varvarilor ci ne tiranisăsc, și a cărora strămoși au ars capiștile și orașile noastre, au pustiit câmpurile și țarinile noastre și s-au scăldat în sângile părinților noștri, după ce le-au dat celi mai crude munci...! țâie ei acel aur ci-l răpesc de la noi, și de cari nu să mai satură; rămâie la ei acest aur pentru care au făcut atâte răle; noi vrem să fie numai pentru noi darul acest ceresc.

De s-ar afla vreodată între noi vreun trădători a aceștii taine, așa giurăm: cum că îl vom goni și-l vom stânge de ar fi însuș tatăl, fratile, sau fiiul nostru. De va fi însurat, ne giurăm a goni și pe soție și pe copiii lui, și dacă nu-l vor arăta ei, și de ar fi copiii lui în leagân îi yom jărtvi, ca să-s stângă soiul lui cel rău...! Prietinilor! întăriți toți giurământul acesta din adâncul inimii voastre a căruia noimă ne-au lăsat-o strămoșii noștri după moarte lor, și cu un glas: noi făgăduim a păzi blăstămul acesta împrotiva fiiștecăruia ci va discoperi taina aceasta; noi giurăm că vom țâne această taină nestrămutată, și când ar ceri trebuința, suntem cei mai întăi gata a pătimi muncile celi mai cumplite și a răbda încă și moarte decât a o discoperi. Luați sama! strâga Azan cel sălbatec, că în vremile celi dintâi a asupririi noastre, când mii de indieni să tragé la locul cel cumplit a pedepsii, nici unul nu au vrut a-ș mântui viiața cu discoperire aceștii taine pe cari norodul o țâne ascunsă mai mult de 200 de ani... Socotiți voi singuri de să poate afla vreo pedeapsă vrednică pentru arătătoriu aceștii taine! Eu, cât pentru mine, mă giur că de s-ar afla vreunul între noi ci să va faci vinovat de o așa faptă, va muri de mâna mé și de ar și avé arătătoriu fimei sau copii de țâță, mă giur să-i omor pe toți.” Voroava această îngrozitoare nu au vorbit-o el fără scopos. Azan ave pizmă asupra lui Mirvan, fiiul lui Ximeo, nu numai pentru că el nu avé așa mari mânie asupra ișpaniolilor, dar mai ales pentru că Mirvan, având un copil prefrumos, era norocit; căci cei răi fiind de-a purure nenorociți, sunt de a purure zavistnici. „Azane! au răspuns Mirvan, omul îs poate împlini făgăduința fără cumplire, nici unul dintre noi nu va călca acest giurământ; înfricoșările tale nu sparii pe nimine, și sunt în zadar. Cine nu știi că tu fiind varvar vei goni pe arătătoriul aceștii taine și vei pedepsâ pe făcătoriul de rău?” Azan, mâniindu-să, vroie să răspundă, dar Ximeo au curmat sfada aceasta zâcând că ar fi far de socoteală și de primejdie a mai întârzié aceaste adunări a nopții și îndată toți s-au împrăștiat.

Indienii, prifăcuți fiind de nevoi, arăta cinste și supunire ișpaniolilor numai pe dinafară. La intrare gubernatorului în Lima, să afla la porțile orașului mulțime de indienci tineri cu paneri plini de flori, înainte lor sta Zuma; frumusățile, grațiile și fața ei ce lină au pricinuit grafinei o așa plecări de iubire cătră ea încât, nu multe zile după aceea, au cerut-o ca să fie între celelalte roabe cari slujâia în palatul său. Grafina au simțit în curândă vremi cătră Zuma o așa, de mari iubire încât au ales-o spre slujbile celi osăbite pentru dânsa. Beatrix, prietina grafinii, socote că această alegire a Zumei era primejduincioasă, căci auzârile despre fățărnicie indienilor îi pricinuisă o așa mare groază, încât pe lângă haractirul ei cel bun din fire, să înfricoșa la orice răspuns a răutății pe care i ie-l pricinuié neâncredințare și frica; pentru aceasta nu era ea vinovată, căci ea să temé pentru prietina ei iar nu pentru dânsa. Damile din curte grafinei zavistuia foarte tari pe Zuma. Eli întrebuința slăbiciune sufletului Beatrixii făcându-o să urască pe indianca, eli îi spuné că Zuma esti necredincioasă, fățarnică, ascunsă, iubitoare de slavă și măreață pentru frumsățile ei, cum că pe grafina nu o iubești, și are mari ură asupra ișpaniolilor. După puțână vremi au adaos eli și mai multe, învinovățându-o că ar fi vorovit vorbe far de ispravă. Beatrix nu le crede toate, însă tot era în neodihnă și neâncredințare, și au apucat întru adivăr pizmă asupra Zumei cari crește cu cât vidé că gubernata o lua din zi în zi cu atâta mai mult la iubire cu cât era încredințată de ura, nedreptate și zavistie damilor ce să împrotivá ei . Zuma șâdé de a purure în odaia ei, mergând la grafina numai atunce când o chiema.

Gubernatorul nu lăsa nimica spre a să face plăcut indienilor; aceștia însă avusăsă și mai înainte gubernatori cari era la început blânzi, drepți și iubitori, iar mai pe urmă părăsâsă toate acești frumoasă daruri, dintru cari pricină nici graful nu au putut câștiga dragoste căzută bunătății lui cei adivărate. Ei socoté bunătate și blândeța gubernatorului o fățărnicie sau o frică pricinuită din moarte secre-tariului ci era la gubernatorul procátohul său. Patru luni trecusă de la venire gubernatorului în Lima, când sănătate soției sale au început a pătimi. La început socoté toți că pricina slăbăciunei ei este din ferbințeala climii, dar începându-să a să mări din zi în zi, s-au spăriet cu toții! Grafina au căzut cu adivărat mai pe urmă în boala frigurilor de a tria zâ; toate mijlocirile spre tămăduire lor întru ace vremi știute au fost întrebuințate, însă toate au rămas fără lucrare. Grija Beatrixii era nemărginită; ea s-au sfătuit în taină cu doftorul ce îl luasă gubernatorul din Ișpania. Acesta, neputând tămădui boala, îi da a înțălegi cum că boala aceasta să naște dintru o pricină osăbită, ci este lui neștiută; shimile lui celi mâhnite, tăcere lui ce ascunsă au umplut pe Beatrix de frică, cum că prietina ei este otrăvită cu otravă pe încet lucrătoare. Dintru acest menunt nu era ea odihnită nici o clipală de ochi; prepusul ei cel strașnic căuta ea a-l țâne ascuns în taină de grafu și grafina, însă nu-l puté tăinui și de aceli două dame de curte a grafinii cari întărisă acest prepus al ei. Cine ar fi făcut această ră faptă? întreba ea. Nimine altul, răspunde damile, decât Zuma... Zuma care în tot ceasul întră la gubernata. Dar ce o au putut sâli, adaoge Beatrix, după atâte faceri de bine, a faci această cumplire? Ura! răspunde eli la toate întrebările. Zuma îi fățarnică, cu deșărtăciuni, iubitoare de cinste, măreață, și au luat asupra gubernatorului o patimă ascunsă și vrednică de toată pedeapsa, a amoriului!... în scurt, ea este indiancă și este obicinuită din copilărie a purta scopos cătră împlinire celor mai răii fapti!

Beatrix nu au crezut câteva zile acest strașnic prepus. Ea vidé că prietina ei să vestejaște și frica nu o mai sloboză a să lupta cu acest prepus, și a nu-l păzi cu însuș ochii săi: ea asculta toate spusurile și crede toate zavistiile; frica au apucat și pe graful cari, nesocotind vreo faptă ră, era îngrijăt pentru o așa lungă țâneri a frigurilor. Părerea că grafina s-ar fi mai îndreptat au dat câteva zile bună nădejdi tuturor; doftorul făgăduié deplin însănătoșare; prepusul au adormit și Beatrix era liniștită, poronca ei însă tot urma ca Zuma să-s păzască pe ascuns, și niciodată să nu să lasă a întră în odaie unde era băuturile gătite pentru grafina.

Nevinovata Zuma nu gândé în mijlocul aceștii tulburări decât la gubernata pre cari o iubé far de nici o fățărnicie și cu ce mai mari curățănii a inimii, întristându-să când cugeta că știi leacul boalei ci topea pe stăpână-sa, și nu-l poate a ie-l discoperi. Ea știa pre bine giurământurile acele strașnice, prin cari să legasă indienii ca niciodată să nu discoperi această taină a tămăduirei. De s-ar fi primejduit numai viiața ei, fără nici o frică ea ar fi arătat-o, dar discoperire aceasta ar fi pricinuit moarte și soțului și copilului ei. Ea știa mai vârtos că Ximeo, cel înfocat de răsplătire, ca să poată lucra mai cu slobozănie, au fost dat pe iubitul ei copil amanet în mâinile sălbatecului Azan și a lui Tamir carile era a doua căpitenie și cari era mai puțân cumplit, însă tot era vrăjmaș mare a ișpaniolilor. Zuma nu cutezá a arăta neodihna ei nici însuș soțului său Mirvan, ea să topé în lacrimi, în măhniciune și în tăceri. Neodihna ei să înmulțea, văzând că nădejde ci o ave toți de însănătoșare grafinii iarâș să perde, și că frigurile au apucat-o mai tare. Doftorul nu mai tăgăduie că grafina va perdi viiața întru această boală de va țâne ea încă 12 păn la 14 zile...! Acum întristare să împrăștiesă de obște prin palat! Această auzâri adusăsă pe graful și pe Beatrix în diznădăjduire și pătrunsăsă inima Zumei. Gubernata, cunoscând starea sănătății sale, arăta întru această întâmplare atâta statornicie cât și liniște a cugetului și temire de Dumnezău; „fiiștecare să dispărțăște cu păci din viiața ce fericită, dacă ea au fost fără prihană!” Ea priimisă sfintile taine pe cari doré, îs luasă zâua bună de la prietina și soțul ei pe cari îl ruga pentru fericire indienilor și mai vârtos pentru norocire iubitei Zumii și, după aceasta, s-au lăsat cu totul în mângâierea legii creștinești. Zuma, fiind privitoare aceștii jalnice întâmplări, nu mai puté rabda durerea inimii sale cea piste măsură. Pentru măhniciune ci ave de boala ce de trii luni a grafinii, au început a pătimi sănătate ei ce mai dinainte slăbită; într-aceeaș sară au dobândit boala frigurilor de a triia zi de cari zace grafina de moarte. După ce o au scuturat frigurile de vro două, trii ori, îi aducé Mirvan, cu slobozănie indienilor, pe ascuns, praful cel scump, cari trebuia să o lecuiască, însă ca s-îi dei în toate zilile numai câte puțin dintr-însul. Zuma au luat de dimineață parte ci trebuia să o iei sară. Fiind singură, căuta praful, lăcrăma și, rădicând ochii cătră ceri, zâci: „Preputernice Dumnezăule! Tu ești acel ce îmi insufle acest gând, eu nu o pot amintrile scăpa de moarte, fără să mă jărtvesc pe mine! Hotărâre me este luată! Eu nu voi discoperi taina ce strașnică. Prin moarte me vor vide indienii cum că eu m-am jărtvit pentru milă și dragoste; ei nu vor socoti că mă fac jărtvă pentru discoperire tainii giurate, ci vor gândi că însănătoșare ei au urmat cu agiutoriul doftorului; eu nu pui în primejdie nici viiața lui Mirvan, nici a fiiului meu... Eu voi muri! Dar ea va trăi...! Ce-i pasă nenorocitii Zumei de viiața ei! însă cât de scumpă este viiața aceștii cerești fiice cari n-au întrebuințat puterea ei decât întru a sprijini pe cel nenorocit, și a mângâia pe cel mâhnit! Viiața aceștii evgheniște apărătoare a săracilor și a robilor pe care o auzăm că să rugá cu glasul slăbit și mai pe giumatate mort pentru biețâ indieni, pentru acia, zic, care o lasă să moară!... Ah! făcătoare me de bine! Nici în vremi când te luptai cu moarte nu ai uitat pe credincioasa ta Zumă, eu auzăm cum gura tă mă chema și mă binecuvânta...! Eu mă giur pe sfânta lumină a soarelui, mă giur să te mântui de moarte“. După ce au zis cuvintile aceste, au strâns praful, puindu-l în sân, și s-au sculat. Ea gândé după aceasta cum ar puté întră pe ascuns în cabinetul unde sta băuturile și dofto-riile pentru grafina. Ea nu ave ce mai mică frică de prepusul cel asupra ei, nici de privighere ci o ave toți în palat ca nici Zuma, nici alte roabe indienci să nu fie slobodi a întră în odaia grafinii; ea au hotărât a întră în cabinet sară și socoté că acolo va afla pe vreunul din păzitori adormit, iar împrotivă întâmplându-să, au pus gând să zâcă că vroiești a afla pentru stare sănătății grafinii. Cercând cum ar puté întră în cabinet fără să margă prin odaie grafinii, s-au scoborât pe niște scăriți, ea au aflat o ușă mică a cabinetului cari să dișchide pe scăriță, a căria chei era în încuietoare ușii; au hotărât a întra noaptea prin ușa aceasta în cabinet și s-au întors iarâș înapoi în odaia ei.

După poronca Beatrixii, fiiștecare pas ce-l face Zuma să pază cu ce mai mari luare-aminte, și păzitorii au înștiințat degrabă că Mirvan au venit astăz la Zuma, că una din damile curții asculta la ușă ca să vadă ci vorbesc, însă n-au putut înțălegi nimica, fiindcă ei vorbe foarte încet, și că Mirvan, când s-au dus, arăta neodihnă în fața lui, că Zuma după aceea s-au scoborât gios la scăriți, au cercat toate ușile și, în urmă stând la ușa prin care să întră în cabinet, să pare că să temi să nu o vadă cineva și, după aceea, s-au suit în odaie ei. Beatrix, auzând aceasta, tremura de frică, căci au înțăles îndată că Zuma are scopos a întră sară în cabinet. Damile au luat poronca de la dânsa ca s-îi dei de știre în menuntul ci Zuma va ieșâ din odaie ei ca să-s ducă din cabinet și să lasă cheia la ușă; după aceasta, îndată Beatrix s-au dus la gubernatorul ca să spui aceli ci s-au întâmplat; el era foarte îngrijăt și au hotărât să-s ascundă cu Beatrix în cabinet. Pe la un ceas de noapte, păzitorii au dat de știre Beatrixii că Zuma să scoboară pe scări, pe întuneric, foarte îngrijătâ și cu toată paza de taină. Beatrix și graful s-au ascuns îndată în cabinet. După câteva menunte, au văzut ei că Zuma au deschis ușa încetișor și au intrat în cabinet: ea era galbănâ, tremura și pașă încet, după aceasta s-au uitat împregiurul său cu îngrijări și au ascultat la ușa prin cari să întră în odaia gubernatii: toate era în tăceri. Zuma mergi la masă, unde sta numai o băutură într-un șâp de cristal; ea scoate din sân hârtia cu praful de Hina; o disface, ia șipul cu o mână și cu ceealaltă toarnă praful. De abie sfârșâsă ea, când gubernatorul, pătruns fiind de grozăvie, sari zicându-i acești cuvinte: „Ticăloasă! Ci ai turnat în băutură...?”

La această discoperiri, la această strașnică întrebări, Zuma rămâne înlemnită, șipul îi cădi din mână și să strică, și ea cădi leșinată pe un scaun, zicând: „Ah! Eu sunt perdută!” De acolo au dus-o slugile în odaie ei. Graful și Beatrix hotărâsă a nu discoperi grafinii această nelegiuită faptă, „Căci, zâce graful, ea numai cât să va supăra rugându-mă să iert pe această cumplită arătări, însă nimica nu mă va puté faci întru această lumi să iert această urâtă faptă, nu. Trebui să-s dei pildă, și eu voi să o dau.” în palat și în oraș întru acel menunt s-au lățit veste că Zuma ave scopos să otrăvască pe gubernata și cum că au și prins-o întru această faptă; întru aceeași sară, au dat-o gubernatorul giudecătoriei și au poroncit să o ducă la închisoare. După ci au aflat Mirvan această jalnică vesti, s-au dus la Azan și la Tamir, și cugetând în sâne numai moarte, le-au zis: „Fiiul meu ești în mânile voastre, făgăduiți-mi numai atâta, cum că de vom țâne noi taina cu credință, îl veți da înapoi tatălui nostru după moarte noastră.” „Noi giurăm pentru aceasta, au răspuns Azan, dar țâie îți ești știut că de să va discoperi taina cât de puțân, copilul tău va perdi viiața.” „Noi vom ști a muri, au urmat Mirvan.” După aceasta, s-au dus tulburat și au intrat de bunăvoi în temniță. El ușor au înțăles fapta Zumii, însă nu cuteza a vorbi nimica, temându-să să nu săjărtvească iubitul său fiiu de mânia ce sălbatică a lui Azan; pentru aceasta hotărâsă a muri dimpreună cu soție sa.

În răvărsatul zorilor s-au adunat giudecătorii ca să cerceteză pricina și să giudece pe Mirvan și pe Zuma; ușile sălii s-au deschis și s-au poroncit indienilor ca să între în sală; mulțâmi de indieni s-au adunat împreună cu căpiteniile lor celi tainice, Ximeo, Azan și Tamir. Pe amândoi nenorociții i-au adus străjile denainte giudecătorilor în fieră. După ci au văzut Zuma că și Mirvan ești la închisoari, striga cu glas mari că el nu este părtaș faptilor ei.. „Stai, Zumo, au răspuns Mirvan, moarte ta s-au hotărât și poți tu credi că eu voi mai puté trăi după moarte ta? Eu nu sunt învinovățit și mă împărtășăsc de bunăvoi la nenorocire ta; las, Zumo! să murim tăcând, las să murim cu vitejii, și copilu nostru să trăiască.” Zuma au înțăles cuprindire cuvintelor acestora, ea n-au răspuns nimica, ci numai vărsa parai de lacrimi: ea nu puté tăgădui fapta ei la cari fusăsă martori gubernatorul și Beatrix. La întrebarea ci i s-au făcut, de la cine au luat praful ci l-au turnat în băutură?

— „De la mine”, au răspuns Mirvan. Zuma să giurá de iznoavă că el n-are nici o știință de scoposul ei: „Dar ci feli de scopos avei tu, iarâș o întreba, nu cumva să otrăvești pe gubernata?... Ce ai vrut tu să faci cu praful? Poati că ai întrebuințat vreo tămăduire spre însănătoșari? ...” La această întrebări tremura Zuma de frică; într-acel menunt uitându-să la Azan cel cumplit: ochii lui cei plini de foc umple pe Zuma de groază; i să pare că îl vedi cum jărtvești pe copilul ei: „Nu, nu, striga ea înspăimântată, nu, nu știu nici un feli de leac.”

— „Așadar, au trebuit să fie otravă, mărturisăști tu aceasta?”

— „Eu nu mărturisăsc nimica.”

— „Așadar, răspunde.”

— „Eu nu pot decât a tace.”

La acest cuvânt, iesă Ximeo din mulțime și să pune între amândoi soții, zâcând: „Să mi să dei și mie herăle, eu voiesc a muri împreună cu ei.” „Ah! părintile nostru, trăiești, trăiești pentru copilul nostru“, striga Mirvan și Zuma, dir Ximeo rămăsăsă în hotărâre sa.

Judecătorii au luat poroncă să nu întrebuințăză munci ; ei au trimis pe Ximeo la casa sa și au poroncit ca pe amândoi soții s-îi ducă iarâș la închisoari, și doftorul zâce că de vremi ci la boala gubernatii nu au agiutat nicicum, nici celi mai tari și mai lucrătoare doftorii, și că la această boală întâmplându-să simptomile celi mai tari, el au trebuit numaidecât a avé prepus de otrăvire, și că fapta Zumii ce cu scopos rău fărâ de nici o îndoială au întărit socotința aceasta; în scurt, că el nu să îndoiești că această roabă nelegiuită au dat gubernatii otravă pe încetul lucrătoari, făcând aceasta pentru că s-au văzut dipărtată de slujba ci o face lângă persoana grafinii, și temându-să să nu biruiască tinerețile gubernatii, și îngrijire ce pentru ea, otrava ce dată întru o mică parte, au vrut să săvârșască fapta ei ce ră prin o parte mai mari de otravă. Judecătorii, auzind aceasta, să spăimânta; și așa i-au hotărât pe amândoi ca pe niște dovediți otrăvitori, ca încă întru aceeaș zâ să-s ardă de vii. Amândoi osândiții au trebuit să-i aducă înapoi în sală ca să-ș audă hotărâre. Mirvan asculta cu vitejască statornicie, dar Zuma, plângând necontenit, au căzut la picioarile bărbatului ei, zâcând: „Eu ț-am pricinuit moarte, numai aceasta mustră cugetul meu. Ah! Mirvan! Iartâ-mă..” „Las aceasta, au răspuns Mirvan, las să ne jăluim numai asupra nemilostivirii cei cumplite a giudecătorilor noștri! Mângâie-te, Zumo! și fii liniștită. Cei ci ne osândesc ne slobod dintr-un giug nesuferit: încă câteva ceasuri și nu vom mai fi robii lor.“ Acești cuvinte au pătruns inima ce împietrită a lui Azan: „Mirvan, au strigat el, nu te îngrijî de soarta fiiului tău, el trebuie să-mi fie mai scump și mai iubit decât al meu.”

Aceasta au urmat la ceasuri înainte de amiazâzi. Poroncă să da de clădire lemnilor. Gubernata era întru adivăr acum aproapi de moarti. Doftorul au spus grafului că au pierdut cu totul nădejde pentru însănătoșare gubernatii, că ești cu neputință să mai poată suferi încă de trii ori furia frigurilor și în 6 zile va perdi viiața. Aflându-să graful și Beatrix în ce mai mare diznădăjduire, nu mai gânde la milă și iertări, țâind pe Zuma de ce mai urâtă arătări ci au putut naște fire; el au poroncit numai lui Mirvan să i să făgăduiască iertări de va mărturisi fapta lui ce fărâ de legi.

„Spuneți gubernatorului, au răspuns Mirvan, că de mi s-a făgădui ca și Zuma să rămâie în viiața, iarâș altă mărturisâre de la mine nu va dobândi.”

Gubernatorul nu voie să-s afle în orașul Lima când vinovații era să-s ardă, pentru aceea s-au dus la o moșie unde ave casă și grădină departe giumătate de ceas de la oraș, de unde era noapte să-s întoarcă înapoi.

Nenorocitul Ximeo în zadar alcătuia în sine mii de planuri ca să mântuie de moarte pe Mirvan și pe Zuma: ar fi adunat pe prietinii săi, dar aceasta nu era cu putință, căci ișpaniolii pază pe indieni în toate diminețile atâta de tari, încât nici nu puté vorbi în taină cu Azan și Tamir. în sfârșât, după toate s-au dat o proclamații prin cari să poronce tuturor indienilor din Lima să-s afle față la pedeapsa morții vinovaților. Indienii era fărâ arme: gvardia ișpaniolească s-au îndoit și s-au așăzat împregiurul grămăzii de lemne; pe lângă aceasta, soldați trebuia să întovărășască acești jărtve nevinovate la locul osândirii: nu mai rămăsăsâ altă decât a să supune poroncii!

În vremi când aștepta tot orașul întristat această tragedie, gubernata zace în pat fărâ să știi nimica de această întâmplare; neodihna celor ci să afla pe lângă dânsa o au făcut a cerceta pricina: ea prepune că Beatrix i-a tăinuit cevaș. Beatrix ieșea ades din odăi ca să lasă slobodă curgire lacrămilor sale. într-acel ceas au întrebat grafina pe una din dame ci să lucrează? Poroncindu-i numaidecât să nu-i tăinuiască adivărul, și dama au fost silită a-i discoperi tot, adăogând că Zuma și Mirvan, în loc să tăgăduiascâ fapta lor ce nelegiuită, mai vârtos s-au lăudat că o au făcut; grafina s-au spăimântat! „O, preputernice Dumnezăule! au zâs ea, pre tine te rog cu credință.” Ea au poroncit s-îi înhame caii la trăsură, s-au sculat degrabă din pat cu agiutoriul damelor sale și s-au îmbrăcat; trăsura trage, și ea au poroncit să o suie, cu toate lacrimile și împrotivirile damelor și a Beatrixii. Patru robi merge pe lângă ea și al cincile țâind un cort o apăra de razile soarelui; întru acest chip, șăzând și acoperindu-și fața cu un voal alb, purcede. .. Ceasul al 6-le bate și Mirvan cu Zuma iesâ din închisoare cu herâle în mâni și în picioare ca să-s ducă la locul morții. Zuma, de abia putând păși, să răzăma de umărul unui preot și doi soldați o duce printre mulțime norodului cari navale să o vadă.

Între norod zărești ea pe Azan cu copilul ei în brață, ea sloboade un țâpet pătrunzători; țipet ci ișea din inima unii maice!

Sâmțându-să atunce cevaș mai în puteri, să smuncește din mânile preotului și a soldaților și să răpede înainte lui Azan cari vine aducându-i copilul; Azan îl pune în brațile maicii sale. Nenorocita Zuma varsâ pâraie de lacrâmi, dând copilului său ce de pe urmă sărutări. „Zumo! îi zici Azan încet, nu te temi, socotește că moarte ta este răsplătiri, și că va țâne taina noastră cu atâta mai mult nevătămată.” „Ah! Eu nu poftesc nici o răsplătiri, au răspuns Zuma, numai de ar scăpa de moarti gubernata...!” Mai mult nu poate vorbi: soldații o ieu iarâș între dânșii și purced mai înainte, tot însâ mai era pân la locul osândirii lor vreo pași îndatâ trâmbița vestești apropierea vinovaților, și grămada lemnilor să aprinde! Tot norodul întră împreună cu ei în drumul cu copacii în capitul căruia să vidé grămada de lemne aprinsă a căria pară să vidé gâlgâind pănâ la nori. întru viderea această strașnică, leșinaă Zuma de spaimă: atunce îi lipsăște grija ce avé de copilul și de bărbatul ei, amețala cuprinde locul sâmțârei; ea nu mai vede nici sâmțăști altă decât numai groaznica moarte pe cari o vide înainte sa! Puterile o lasâ, sângile i să încheagâ, fața i să acoperi cu gălbineala morții și cădi în brațile preotului carile îi da învățătură asupra pocăinții, și o gate spre moarte! „Zumo! i-au zis Mirvan, moarte noastră nu va fi gré: vezi acest fum gros ci să înalță în sus, acesta ne va înădușâ întru o clipală de ochi.” „Ah! au răspuns Zuma, cu glas de abia înțălegători, fiiștecari pas duce pe Zuma mai aproapi de moarte și înmulțăști groaza ei!”

Acum indienii întristați și mâhniți să înșârasă împregiurul focului spre sămnul măhniciunii, țâné fiiștecare în mână câte o ramură de chiparis: gvardia ișpanioleascâ îi încungiurasă... Când, fărâ de veste și neavând nimine nici o nădejdi, un călăreț vine cu graba ce mai mari, strigând: „Stați! Stați! Gubernata vă poroncești, cari vine după mine!”

Îndatâ stau toți pe loc. Zuma plânge cu mâinile ridicate cătrâ ceri, însâ sufletul ei cel slăbit de frică încâ nu puté ave nădejdi de mântuire; iatâ că s-au văzut și gubernata. Agiungând ea pe nenorociții soți, s-au oprit lângă ei: gvardie îndată mergi și încungiură trăsura ei. Indienii apropiindu-să, s-au pus în prejma ei într-o giumătate de țarcul. După aceasta, grafina, rădicându-și voalu, îs discoperi fața ce galbănâ, bolnavă însă lină, blândă și mila arătată. Ea au zis cătră norod: „Eu nu am puteri a faci milă cu cei nenorociți, dar sunt încredințată că mi-i va dărui gubernatorul, însâ părâ atunce îi ieu supt apărare și ocrotirea me: să li să iei obezile din mâni și picioari și să-s stângă focul acest strașnic, cari nu s-ar fi aprins niciodată de aș fi știut cevaș de dânsul mai înainte!”

Întru auzul cuvintelor acestora, toți indienii aruncă ramurile lor de chiparis și strigă cu un glas răsunători: „Să trăiască gubernata!“ Ximeo, ieșind afară din mulțime, striga: „Drept ești, ea va trăi!” Zuma cade în genunchi, zicând: „Preputernice dumnezăule! Săvârșăști lucrul tău!” Gubernata cheamă pe Mirvan și pe Zuma ca să margă pe lângă trăsura ei. întru acest chip s-au întors în palatul său, pitrecută de mulțime norodului cari binecuvânta mila și bunătate ei cu râvna ce mai mari.

Agiungând, au zis lui Mirvan și Zumii să între în odaia ei: să culcă în crevat și le poroncești să șadă lângâ perinile sale. Mișcare, ostineala, jale și spaima întru atâta slăbisă puterile săli, încât socote că acum moartea nu ești departe.

Ea dă o mână lui Mirvan și alta Zumei; Zuma, scăldând mâna în lacrâmi, o priimești îngenunchind.

Beatrix, neputând suferi această priveliște cari-i pricinuie dureri inimii, să rugá gubernatii s-îi triimată pe amândoi indienii în alăturata odăi, poroncind ca să fie acolo supt pază. „Ba nu, au zis gubernata, eu îi ieu în chizășie me, știind că ei nu au făcut nici un rău înainte preputernicului giudecători. Ah! lasâ-i, lasâ-i aicea, căci ei îmi vor deschide porțile raiului!”

— „O, Dumnezăule mari! zâce Beatrix, pot să te las în mâna arătărilor ci te-au otrăvit?” „Unde mi-ar fi mai bine într-acest menut, urma grafina, între prietini ar trebui să aud numai tânguiri multe și de prisos, dar mâinile aceste tremurătoare pe cari le strâng mâinile meii îmi întăresc inima: văzând pe acești nenorociți, sufletul mieu dobândește prin singură privală liniște și bucurie!”

— „O, făcătoare me de bine! zâce Zuma, cu glasul înădușit de lacrâmi, de nu va împlini ceriul nădejde me ce mai de pe urmă, atunci va vidé fiiștecine de au iubit nenorocita Zumă pe grafina; ea nu va mai puté trăi după moarte ei!” Beatrix, auzind cuvintile aceste, zâce: „Videți urâta fățarnică!” „Nu o difăima, îi zâce grafina, ei să căiesc de fapta lor; privești cum le curg lacrimile! O, Zumo! zâce ea după aceasta, cum voi puté eu ave ce mai mică mânie asupra ta, a caria frumsăța trupului aratâ a fi în tine un suflet îngeresc, și pentru aceasta te iubem așa de tare: eu vă cunosc pe amândoi cum că sunteți pricinuitorii fericirii meii. Eu vă iert cu bucurie greșala voastrâ, de vă veți întoarce cătrâ legi cu asămine nefățărnicie.” Zuma, fiind înspăimântată, voie să vorovascâ, și poate ar fi discoperit taina cari o munce de o mie de ori mai mult decât apărare și izbăvire vieții sale, dar Mirvan i-au curmat vorba cu aceste cuvinte: „Zumo! Noi trebui să tăcem: glasul gubernatii va faci ca adivărul să-s discoperi: noi trebui să nădăjduim în Dumnezăul la carile ea să roagă: el va mântui viiața ei ce scumpă și nevinovăția noastră să va vădi.” El zâce aceste cuvinte cu un așa îndrăzneț glas și cu un chip așa vesăl, încât însuș Beatrix să simțea atinsâ. Gubernata au cerut de la Mirvan sâ-i lămureascâ vorba sa, dar în zădar: căci el o ruga să îl cruță de un așa răspuns și au tăcut două ceasuri fărâ să zâcă vrun cuvânt.

Pănâ a nu să duci gubernata din oraș ca să mântuiascâ de moarte pe Mirvan și pe Zuma, răpezâsă un curier la graful, chemându-l foarte ca sâ-s întoarcă acasâ; ea îl aștepta în fiistecari menunt și să miera di ce pricină încâ n-au venit.

Tocmai când voie să porneascâ și pe al doile curier, iatâ s-au auzât în ograda palatului strigări de bucurie: Beatrix iesă afarâ ca sil-s înștiințăză de ce urmează, când grafina, cunoscând glasul gubernatorului cari poroncind să-s deschidă ușile, striga: „Iertăciuni celor vinovați! Ei sunt izbăvitorii vieții tale”, au adaos el, întrând în cabinetul grafinii.

Toți cei de față era încreminiți: gubernatorul țâné un copil frumos în brațile sale. Zuma sloboade un țâpet de bucurie, cunoscându-ș copilu; graful aleargâ la dânsa, îi pune copilul în brață și îngenunche înainte ei. Ximeo, apropriindu-să cătrâ Mirvan, îi zâci: „Tu acum poți vorovi cu slobozenia tuturor indienilor, taina s-au discoperit. Noi toți am băut praful păn a nu-l aduci aicea.”

Întru auzul acestor cuvinte, Zuma strânge plină de bucurie copilul în brațile sale, și mulțăme ceriului; Mirvan îmbrățoșază pe tatâl său; gubernata faci o datâ o mii de întrebări: gubernatorul îi taie vorba, spuindu-i în scurt celi ci i le-au spus indienii. „O, mari Dumnezăule! zâce grafina, îmbrățoșând pe Zuma, îngerul acesta s-au jărtvit pentru mine și alții au vrut a-i perdi viiața! în vremi când ea au făcut fapta ce mai frumoasă, o au învinovățât-o alții de fapta ce mai nelegiuită! Frica ci ei avé pentru copilul lor i-au făcut să rabde cu o nebiruiți statornicie ocara, rușâne și privala morții cei strașnice!.”

„Ah! zâce Zuma, gubernata au făcut mai mult, căci tocmai atunce când ne învinovăță alții ca pe cei mai nemulțămitori, ca pe cei mai nelegiuiți și ca pricinuitorii patimilor ei, ea ne-au izbăvit, ne-au mântuit de moarte, ne-au priimit cu prietinie și bunătate ce mai mari!” Gubernâtorul au răspuns: „Ea va dobândi, precum și voi, răsplătire pentru aceste fapte buni; voi o veți tămădui! — aice sunt douâ părți din praful cel tămăduitori, una este pentru Zuma și alta pentru gubernata.” El singur au împărțit hina în două grămăgioare: Zuma au luat partea ce dintâi și grafina a doua părti din băutura acé tămăduitoare, însâ numai din mâna Zumii. Toți vărsa lacrâmi de bucurie; pe gubernata cari să întrarmasâ de bucurie și de nădejdi, ca când ar fi fost nou născută, au îmbrățoșat-o soțul ei, Beatrix și fericita Zumă. Gubernata ia copilul Zumii în pat la sâne, îl sărutâ cu mare dragoste, făgăduindu-i că în vreme viitoare îi va fi ca o al doile maică. Beatrix și toate damile ispanioale încungiură pe Zuma. și nu să pot sătura a să miera de dânsa. în mijlocul bucuriei aceștii mari, gubernatorul ia de mânâ pe Mirvan și pe Zuma, deschide ușa și iasă în balconul ci era făcut cătrâ uliță și, întorcându-să cătrâ norod, zâci, arătând pe Zuma și pe Mirvan: „Priviți jărtvile celi de voi, pentru mulțumire, pentru sâmțâre firii și pentru sfințănia giurământului. Indienilor! Faptile acestora celi frumoasă, și faptile gubernatii celi lăudate v-au făcut să lăsați pizma de mai înainte, cari o ați avut cu dreptul; numai voi însuți ați putut ridica după voie tuturor giurământul cel strașnic; din dușmanii noștri cei tainici v-ați făcut făcătorii de bine a lumii cei vechi, sârguința noastră deci, a vă faci fericiți nu este de acum înainte numai datorie omenirii, ci ea ești și datorie mulțămirii cari trebuiești a fi împlinită! Indienilor! Voi toți cari ați jărtvit cu aceasta aducire-aminte a necazurilor celor cumplite la mila ce liniștită a aproapelui, sunteți slobozi de robie; niște așa cugetări și gânduri vă dau drituri asămine cu a biruitorilor voștri. Iubiți pe stăpânul vostru; fiți lui credincioși; între voi să vor împărți pământuri; răsădiți pe dânsâle copaciul tămăduirei și, răsădindu-l, socotiți că toatâ lumea vă va mulțămi pentru aceastâ faciri de bine a zâditoriului!” Voroava aceasta au pătruns inima tuturor; și gubernatorul au poroncit ca Zuma să s-îmbraci cu straile celi mai scumpe, având în cap cunună de dafni și să șadă întru o trăsură pre frumos împodobită. Toate daniile gubernatii, înainte cărora mergé Beatrix, mergé împreună cu Zuma, după cari urma gvardia gubernatii. Un crainic mergé călare înainte, strigând: „Iatâ Zuma, soția lui Mirvan celui cinstit, și mântuitoare gubernatii.” Zuma șâdé pe o perină cusută cu fir, țâind în brață copilul său și întru o mână o creangă din copaciul tămăduirii; întru acest chip au mers Zuma prin celi mai mari uliți a orașului Limii întru strigare norodului cari năvălé ca să o vadă și o umple de binecuvântări. După ce s-au întors în palat, o au dus-o damile la gubernata care, îmbrățoșându-o, au dus-o întru o odăi frumoasâ ci era împodobită pentru dânsa și pentru soțul ei, rânduind și slugi spre slujba lor, căci gubernata hotărâsă ca de acum înainte să fie cunoscuți ca cei mai scumpi și mai iubiți ai ei prietini.

Sara s-au iluminat tot orașul, tot palatul și toate casile indienilor, dându-să pin grădini ce mai bună mâncari și băutură.

Frigurile au lăsat cu totul pe gubernata și pe Zuma, și gubernata în opt zâle s-au însănătoșat deplin. La acel loc unde fusăsâ focul aprins au poroncit gubernatorul să ridici un ovelisc (sămn de pomeniri) de marmoră albă pe cari era scris cu slovi mari, aurite: „Pentru Zuma, prietina și mântuitoare gubernatii și făcătoare de bine a lumii cei vechi.” Dintr-amândouâ părțile a acestui ovelisc s-au răsădit copaciul tămăduirei cari este dintru ace vremi la indieni pomenire tuturor faptilor bune pe cari omenire le cinstești așa de tari! îndatâ gubernatorul au trimis în Evropa acest praf scump care mai înainte să numé „praful grafinii” și cari să numești latinești părâ astâzi după numile ei. Zuma ce înțăleaptâ și cu inimă bună nu s-au oprit pentru cinste și mărire norocului ci au dobândit. Iubiți fiind de grafina din toatâ inima, au rămas de-a purure vrednică de slava ci ș-au agonisât prin fapta bună!

▲ Începutul paginii.