Vulturul (Pavelescu)

Jump to navigation Jump to search
Vulturul
de Cincinat Pavelescu


Pe lângă râul ce se pierde în umbra sălciilor sure,
Pe când amurgul întristează singurătatea din pădure,
Se duce-alături o pereche de-namorați tăcuți și dragi
Să-și piardă urma pe cărarea șerpuitoare de sub fagi.
Ea, zâmbitoare și senină ca răsăritul blond de soare,
Cu fruntea ca petala albă a unui crin abia în floare;
El, melancolic ca amurgul, cu ochi adânci, de visător,
Părea că urmărește-n treacăt al visurilor sale zbor.
Dar nu ești fericit? răspunde! îi zice ea învăpăiată;
Când vezi ce farmec împresoară iubirea noastr-adevărată,
Și când citești în al meu suflet atâta dor nețărmurit,
De ce nu lepezi întristarea ce fruntea-ți largă a cernit?
O, fii mai vesel și alungă melancolia ta, stăpâne,
Și-ngenuncheată înainte-ți, supusă, roabă voi rămâne!
El o sărută, și cu mâna i-arat-un vultur ce din zare
Venea plutind în zboru-i falnic cu-o maiestuoasă nepăsare.
Și-i zice trist: Îl vezi, copilă, e cel mai mare împărat,
Căci țării lui, dumnezeirea hotare strâmte nu i-a dat.
El are-un cuib pe-un vârf de munte și-n zori de zi îl părăsește,
Căci setea lui de libertate, când stă în loc, îl chinuiește.
Și cuibu-i pare o-nchisoare; de-aceea, pururi solitar,
El cată lumi nețărmurite și-mpărății fără hotar...
Tot ca și el sunt visătorii, copil frumos cu ochi de zână,
Și pe-al lor suflet doar o clipă iubirea poate-a fi stăpână.
E drept că au și ei nevoie adeseori de mângâieri,
Ca să mai uite-amărăciunea nemaisfârșitelor dureri;
E drept că dulcea sărutare a gurii voastre-nflăcărate
Ne mai redă iluziunea unor visări neîntrupate;
Dar frumusețile eterne le face inima să salte
Și, pentru larga aripare a inspirărilor înalte,
În setea lor de libertate și-n zborul sfânt spre ideal,
Le trebuie cer fără hotare ca și vulturului regal.