Vulcan

Jump to navigation Jump to search
Vulcan

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

I[modifică]

La gura Siretului,
Prin postul Sân-Petrului,
Ian, mări, că s-a ivit
Un caic lung, poleit,
Cu postav verde-nvelit.[1]
Dar în el cine-mi era?
Era Soliman Aga
Cu cincizeci de ieniceri[2]
Care poartă-n brâu hamgeri.
Ei veneau încet, încet
De la Dunărea-n Siret,
Vadurile străbătând,
Malurile cercetând
De-un Vulcan, de-un căpitan,
Dușmanul lui Soliman.
Iată, mări, cum venea,
Că pe-un mal se întâlnea
Cu trei fete moldovence
Floricele dunărence,
Vorbitoare, cântătoare,
Și de pânzi înălbitoare.[3]
„Bună vremea la trei fete!
De nu sunteți voi șirete,
Spuneți nouă de Vulcan,
Unde-i aprigul bogdan?[4]
Dacă-ți spune voi cu drept,
Răsări-v-ar flori la piept,
Flori cu față de bujori
Și cu ochi de pruncușori.
Lucrul vostru să sporească,
Pânzele să se-nălbească
Cum e coala de hârtie
Și floarea de iasomie.
Iar de nu-ti grăi cu drept,
Arde-v-ar dorul în piept,
Lucrul să nu vă sporească,
Pânzele să nu albească,
Ci la soare să-nnegrească
Și la vânt să putrezească."
Cele fete moldovence
Floricele dunărence,
De la mal se depărtau
Și din gură cuvântau:
„Atunce s-ajungeți voi
Când îți afla de la noi
Unde-i badea cel iubit
Și de turci nebiruit!"
Turcii se posomorau,
Pe mal verde coborau
Și de mers nu se opreau
Pân' ce-n cale nu zăreau
O sălcică rămurată
Pe-un izvor rece culcată;
Lângă salcie o bătrână
Cu trei caftane-ntr-o mână[5]
De sânge spălându-le,
De pietre bătându-le;
Iar sub salcIe-un căpitan,
Șoimul ager de Vulcan,
Stând la umbră și dormind
De-a lui viață ne-ngrijind,
Că de pază mi-l păzește
Și la capu-i străjuiește
Pandelaș, un grec voinic
Cu pistoale sub ilic,
Slugă veche și iubită
De stăpânu-i dăruită.
Soliman s-apropia
Și din gură-așa grăia:
„Bre Pandele! de vrei bani
Să nu-i poți mânca doi ani,
Dă-ne pe Vulcan legat,
Că-i peșcheș de împărat."
Grecul lacom răspundea:
„Dați-mi banii ș-om vedea."
Soliman se bucura,
Bani-n poală-i număra,
Zece pungi de irmilici,
Opt de rubiele mici[6]
Și vro trei de venetici.
Iar Pandele ce făcea?
La stăpânu-i se ducea
Și cu brâu-i de mătasă,
Brâu cu țesătura deasă
Îi lega brațele-n cruci
Și-l dăruia rob la turci.

II[modifică]

Lângă malul ridicat
Sta Vulcanul răsturnat
Ca stejarul cel frunzos
În pădure-aruncat jos.
Împrejuru-i adunați
Ședeau turcii înarmați
Și pe rând se întreba
Ca ce moarte i-ar afla?
Unii ziceau să-l omoare
Cu laț de spânzurătoare,
Alții să-l cufunde-n apă,
Alții să-l înfigă-n țeapă,
Alții să-l taie pe loc,
Alții să-l arunce-n foc.
Iar Pandele-i asculta
Și la rându-i cuvânta:
„La cea moară părăsită,
De stăpânul meu clădită,
Este-o piatră de râșnit
Care încă n-a slujit,
Și e bună de-aninat
De un gât de vinovat
Și-n Siret de cufundat."
Turcii toți evet ziceau.[7]
Pe Vulcan iute-l duceau
Și de piatră mi-l legau
Și-n Siret îl aruncau.
Apele se deschideau
Și pe loc se închideau
Cum se-nchide pe-un mormânt
Gura negrului pământ.
Apoi turcii purcedeau,
La Galați ei se duceau,
Lăsând îndărătul lor
Pe luciul apelor
Vălurele ușurele
Și vârteje-n cercurele.
Iar Vulcan se cufunda
Până ce de fund el da.
Când în fund el ce făcea?
Brâul cu dinții-l rodea.
Mână dreaptă-și desfăcea,
Din picioare s-opintea
La lumină de ieșea.
Apoi greu el înota
Și din gură cuvânta:
„Sărăcuț, amar de mine!
Căci un ajutor nu-mi vine
Să mă scoată de la greu,
Să-mi lungească veacul meu!"
Iată, mări, că deodată,
Îi răspunde-un glas de fată:
„Voinicele, ține bine,
Că eu vin, alerg la tine."
Copilița sprintenică
Sărea într-o luntricică
Și cu mâinile vâslea,
Pe Vulcan de mi-l scăpa,
Iar Vulcan o săruta
Și cu drag îi cuvânta:
„Fire-ai, dragă, fericită!
Că tu ești a mea ursită,[8]
Ca lumina de iubită.
Mergi acum la tine-acasă
Și-ți ia haine de mireasă
Și m-așteaptă bucuroasă.
Că eu dacă-oi izbândi
Cu tine m-oi logodi,
Ș-om face casa-mpreună,
Să trăim viată bună."

III[modifică]

El la târg se îndrepta,
Mamei lui se arăta,
Iar bătrâna lăcrima
Și cu jale cuvânta:
„Alei! dragă, de ești viu,
Spune mamei ca s-o știu,
Iar de nu, să te bocesc[9]
Trupul să ți-l pânzuiesc,

Podurile să-ți gătesc.[10]

„Nu sunt mort, nu mă boci,
Nici în pânzi nu mă-nveli,
Ci în stremțe mă-nvelește
De mă schimbă calicește."
Făcea mă-sa cum zicea,
În calic îl prefăcea.
El pe ulițe apuca,
Crâșmele de le cerca,
Cerca una, cerca două,
Pân-împlinea câte nouă...
Când a fost l-a nouălea,
El înuntru năvălea,
Că-nlăuntru el văzuse
Pe Pandeli ce-l vânduse.
Vânzătorul sta culcat
Tocma-n fund pe un macat,
Lăudându-și faptele
Și bându-și păcatele.
„Noroc bun și veselie
Celor ce-s în avuție,
Să-mi faceți parte și mie!
Căpitane Pandelaș,
Tu, ce ești un bogătaș!
Dă-mi o frântă de lețcaie
Că foamea cumplit mă taie
Și pân' la pământ mă-ndoaie."
„Măi străine, măi sărace!
De ți-e foame, n-am ce-ți face
Că mă țin greu înșelat
De toți banii ce i-am dat
Pe ist paloș oțelit,
Cu mănunchiul poleit."
„Dă-l încoace, fătul meu,
Ca să-l cercetez și eu,
Și să-ți spun adevărat
Dac-ai fost tu înșelat."
Grecul beat paloșu-i da,
Iar Vulcan cum îl lua,
Ochii-n sânge-și încrunta
Ș-apoi aspru cuvânta:
„Alelei! fecior de lele!
Vânzător zilelor mele!
Nu te ținea înșelat
De câți bani pe el ai dat,
Dar te ține înșelat
Într-a cui mână l-ai dat
Alei! fiară veninoasă!
Litfă rea, necredincioasă![11]
Ce rău, spune, ți-am făcut,
Turcilor de m-ai vândut?
Ori la mine n-ai avut
De mâncat și de băut?
Haine bune de-mbrăcat?
Cal frumos de-ncălecat?
Ai vroit tu să mor eu,
Dar n-a vroit Dumnezeu,
Că de moarte m-a scăpat,
Să te curăț de păcat!"
Cum zicea se și izbea,
Capul grecului tăia,
Apoi trupu-i târâia
Fără popă, nici prohod
Pân la capra unui pod,
Și podeaua ridica
Și sub pod îl arunca.
Apoi iar se întorcea,
Iar pe uliți purcedea
Și din turci el căsăpea
Câți pe mână-i încăpea.
Apoi iute alerga
Și voios se cununa
Cu cea fată moldoveancă,
Floricică dunăreancă,
Care-n haine de mireasă
L-aștepta de mult acasă.
Spusu-v-am cântec bătrân
Și mai am vro două-n sân.
De-ți avea suflete bune,
Și pe-acele vi le-oi spune.

  1. Colorul verde e purtat la osmani numai de persoanele ce au un caracter sacru, precum hogii, dervișii, imamii, fiindcă stindardul lui Mohamed, sangeacul, e de culoare verde.
  2. Miliția ienicerilor a fost instituită la 1362, sub sultanul Amurat, de către marele vizir Kara Halil Bașa. Ea era compusă de robi luați în războaie după ce Ornus Beglerberg de la Rumelia luă Ipsala și Malgara. După formarea acestei vestite miliții, un șeic, anume Hagi Bektaș o binecuvântă, zicând: „Numele vostru să fie ienghișehri (cuvânt compus din enghi, nou, și chehri, soldat); înfățișarea voastră sa fie vie și mândră; mâna voastră să fie învingătoare; sabia voastră ascuțită, lancea voastră totdeauna gata de a lovi capul dușmanului, și oriunde veți merge să vă întoarceți cu chipul înflorit de sănătate".
  3. Viața patriarhală a familiilor române impune femeilor datoria de a țese în case pânza trebuitoare pentru îmbrăcămintea bărbaților și a copiilor. Ele au perfecționat această industrie și au ajuns a face meneșterguri și ștergare foarte frumoase. Femeile de la munte poartă ștergare de mătase lucrate de dânsele, ce se deosebesc prin dibăcia țesăturilor.
  4. Turcii dau Moldovei denumirea de Bogdania, după numele lui Bogdan, fiul lui Ștefan cel Mare, ce a închinat țara sub suzeranitatea sultanilor. Ei le zic moldovenilor: bogdani.
  5. Caftanul e o haină orientală ce servea înainte ca un semn de onor. Domnii când primeau domnia, și boierii când primeau boieria, erau învestiți cu caftane.
  6. Monedă turcească de aur.
  7. Evet, cuvânt turcesc ce însemnează: așa.
  8. Ursitul sau ursita însemnează mirele sau mireasa hotărâți de soartă. Flăcăii și fetele cred că norocul se ocupă de viitorul lor. Fetele mai cu seamă sunt în plecare de a-și căta ursiții în fața apei de prin fântâni, în lucirea misterioasă a stelelor, în forma copacilor de prin păduri etc.
  9. Bocitul e un obicei ce există la români de pe timpul vechilor romani. Ca și în epoca lui Traian, se află între femei bocitoare, care merg de bocesc morții pe la case, și pomenesc cu un ton plângător, de toate meritele lor.
  10. Când este a se face vreo înmormântare, obiceiul antic cere de a se așeza poduri în calea mortului. Se întinde pe pragul porții casei o pânză albă peste care trece cortegiul. A doua pânză se pune asemenea la jumătatea drumului, și a treia pe pragul porții de la biserică. Acele pânze se dau pe urmă de pomană la săraci împreună cu lumânările de ceară și cu monedele aruncate pe ele. Aceste poduri alegorice închipuiesc punțile ce are a trece sufletul răposatului ca să ajungă la ușa raiului, iar monedele slujesc a plăti vămile pe astă lume (?). Afară de zisele monede se mai pune și câte o monedă mică în mâna mortului, pentru ca să aibă cu ce plăti pe ceea lume barca lui Caron. Românii însă au uitat și pe Caron și râul Stix și Câmpii Elisei din mitologia strămoșească, de când hristianismul a înlocuit religia păgânismului.
  11. Cuvântul litfă, care la început servea a denumi pe polonii din Litfania, a ajuns a însemna neam rău și fără credință. Prin urmare, el se aplică de români la orice popor care i-au făcut daune rele.