Vrăjitorul de șerpi
Sub soarele-n amiază e lacul de platină
Și joardele luminii îl bat cu vergi de foc.
Stă lopătarul oacheș, tăiat într-o tulpină
Străveche cum e lotca greu pironită-n loc.
Pe luciul apei, negru, un sfârc de bici în plăsnet
Străfulgeră topirea... Pescarul l-a simțit.
Se-apleacă, mormăiește descântecul: de trăsnet
Atins, un șarpe-și lasă inelul despletit.
S-a răsturnat și țeapăn plutește buturugă.
Dar omul mișcă buza și vorba veche iar
Se duce ca jivina deplin să-i fie slugă.
Din ape se ridică un cap triunghiular.
Alunecă în luntre năpârca blestemată.
Pe brațe e brățară și măr rotund în sân,
Și omul giugiulind-o ca pe-un copil, i-arată
Șerpoaicele bătrâne cu șuierul păgân.
Ce-și cheamă seminția ieșind la gol de baltă.
Din milă iar șoptește cuvinte de hrisov:
Și șarpele, deodată dezmeticit, tresaltă
Și scapă ca săgeata pe lacul din Snagov.