Vorba de acasă

Am ajuns, în sfârșit, și noi scriitorii români să avem publicul nostru.

Mai nainte, nu tocmai de mult, când aproape numai scriitorii străini aveau public în țara noastră, alergam cu liste de prenumerațiune, ne căciuleam pe la toți editorii și ne simțeam îndatorați pe toată viața, dacă vre-un mecenat ne lua sub ocrotirea sa și punea la cale publicarea operelor noastre fie în carte deosebită fie în vre-una din revistele literare susținute cu multe jertfe și cu multă cerșetorie.

Acum, de câți-va ani, editorii de toate categoriile simțind că operele literare sunt marfă căutată, au început să zâmbească mai prietenește, când vre-un scriitor le intră în prăvălie.

Duminecile și zilele de sărbători toate zidurile sunt pline de afișe și se revarsă asupra țării un întreg potop de fel de fel de reviste și așa numite «edițiuni de duminecă», cele mai multe ilustrate, toate pe cât de variate, pe atât de interesante.

Căci setea de lectură a publicului deprins a citi românește se întâlnește cu setea de câștig a câtor-va «antreprenori» literari.

Tocmai de aceea însă nu se face de obicei literatură, ci neguțătorie de vorbe, și-o adevărată spaimă ne cuprinde adese-ori, când răsfoim aceste publicațiuni făcute cele mai multe în pripă și fără nici un control serios.

Nu o dată, reamintind-ne trecutul, o adâncă înduioșare ne cuprinde, când ne dăm seamă, cât de mult ne-am depărtat noi de părinții noștri, cum ne-am lepădat de obiceiurile lor, dintre care multe erau atât de bune și de frumoase. S’a rupt oare-cum firul vieții noastre naționale și noi nu mai suntem parcă urmașii părinților noștri, nu continuatorii lucrării lor. Și lepădându-ne de obiceiurile vechi, n’am luat altele, ci am rămas o societate în mare parte dezbrăcată de obiceiuri bine stabilite adică demoralizată.

Nu trebuie oare să ne înspăimântăm, când vedem, că demoralizarea aceasta se propagă în cercuri din ce în ce mai largi și ajunge până la românimea cea adevărată, care tot mai păstrează firea ei din bătrâni?

Dacă ast-fel vom merge înainte, va trebui să ne diferențiem în viața noastră culturală până într’atât, că nici părinții noștri, nici frații noștri din alte țări n’ar mai putea să ne recunoască.

Trebuie să ne întoarcem, pe cât întoarcerea mai e cu putință, la vatra strămoșească, la obârșia culturală a noastră.

Așa cum în dezvoltarea limbii noastre numai prin întoarcerea la graiul viu al poporului am putut să ajungem la stabilitate și la unitate, și în dezvoltarea noastră culturală vom ajunge la statornicie și la unitate numai dacă vom țină în toate lucrările noastre seamă de gustul poporului, de felul lui de a vedea și de a simți, de firea lui, care e pretutindenea acea-și.

Acesta e gândul, din care am pornit, când am luat între noi înțelegere să-i dăm d-lui Sfetea mână de ajutor pentru publicarea acestei foi ilustrate.

Nu ne punem alăturea cu somitățile noastre literare; nu voim să îndrumăm pe literații noștri prin critică severă spre o mai mănoasă lucrare; nu ne avântăm spre cercul restrâns al celor aleși; nu ținem nici să facem noi singuri, nici să dirijăm «Vatra»: ne-am legat numai, ca pentru alte foi să nu mai dăm contribuțiuni literare, și primim răspunderea pentru cele ce se vor publica în coloanele acestei foi, din care am voi să facem un organ literar pentru toți Românii, un mijloc pentru propagarea aceluia-și gust și aceluia-și fel de a simți și de a gândi în toate părțile poporului românesc.

Ne adresăm deci cu încredere frățească la aceia dintre scriitorii noștri, care împărtășesc vederile noastre, și îi rugăm să se unească cu noi, pentru ca, lucrând împreună, să le putem da Românilor o lectură nu numai variată și interesantă, ci totodată și românească.

Se zice fără îndoială, că arta nu are naționalitate. Operele de valoare universală sunt însă un fel de sinteză a dezvoltării culturale naționale, și credem, că n’am ajuns încă noi Românii la un stadiu de dezvoltare culturală, în care scriitorii noștri pot să aibă pretențiunea de a scrie pentru toate timpurile și pentru toate popoarele. Ne vom mulțumi deci, dacă vom putea să scriem pentru contimporanii noștri români.

Nu ținem, ce-i drept, ca în «Vatra», să se publice numai scrieri originale; ținem însă, ca traducerile ce se vor publica să fie făcute cu îngrijire și alese potrivit și ele cu gustul poporului românesc.

Aceasta ni-e vorba de acasă.

Omul însă, când pleacă la drum, știe numai unde vrea să ajungă și ce vrea să facă el însă nu poate să știe și unde, în adevăr, va ajunge și ce, poate chiar fără de voia lui, va face. Nu putem dar nici noi să știm, dacă lucrurile vor ieși așa, cum noi le-am plănuit.

Foaia aceasta nu e făcută pentru noi, ci pentru obștia cititorilor ei; nu dar pe placul nostru, ci potrivit cu gustul ei are să fie făcută. Ne vom da deci silința să cunoaștem gustul cititorilor noștri și vom ține seamă de el, dându-le, pe cât se poate și pe cât se concordă și cu vederile noastre, lectura, pe care ei înșiși doresc s’o aibă.

Ast-fel ne vom aduna cu toții, public și scriitori, împrejurul «Vetrei» și vom face un lucru potrivit cu propriul nostru fel de a fi.

I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coșbuc