Vlad Țepeș (Ioan S. Nenițescu)
(1462)
Ca iadul neagră-i noaptea. În tabăra turcească
E liniște adâncă. Urdia-mpărătească
De pradă obosită și de ucideri mii —
Căci nu găsesc cruțare, nici mame nici copii...
Toți sunt trecuți sub spadă... — greu somnului s-a dat;
Și doarme dus în cortu-i măritul împărat,
Căci lung îi fuse drumul și osteneala mare
Mereu luptând cu Țepeș, ce țara-n pază are,
Târgoviștea, cetatea lui Vlad, vestitul Domn,
Deși e fapt de noapte, tot nu s-a dat la somn.
Cu ochiul și cu mintea țintite și deștepte,
În turnurile nalte, stau veghele s-aștepte
De nu cumva se mișcă în noaptea-ntunecată,
În spre-a cetății poartă o umbră așteptată.
În curte stau fugarii cu șeile pe ei,
Cu frânele în mână oștenii, pui de lei —
Iar icea căpitanii lui Țepeș și sutașii
Cu inimile strânse, ca să-i audă pașii,
Îngrijorați urechea pun iată la pământ
Iar alți pândesc cu-auzul vre-o mișcare-n vânt.
Și unul n-ațipește căci Țepeș, Domnul lor,
El mintea văzătoare, el ochi pricepător,
Plecat-a de-cu-scară în tabăra turcească,
Ca pe Sultan și oastea-i tiptil să iscodească,
Și n-a luat dint-înși pe nimenea cu sine...
Și-acum e miez de noapte și încă nu mai vine...
De-odată se aude un tropot, ce răsună
În negrul întuneric, și-un glas bărbat ce tună
Ca trâmbița ce morții scula-va din mormânt:
„Voinici, deschideți iute! Eu, Vlad Voivodul, sunt!“
Bătrâna poartă geme în vechile-i țâțâni
Și Vlad în curte intră. „Viu drept de la păgâni!
„Văzut-am cortul unde trufașul Mohamet:
„Își odihnește truda. Dar nici al său profet,
„Nici hoarda-i nesfârșită din mână-mi n-au să scape
„Chiar azi din cupa morții i-oi da să se adape!
„Pe cai voinici în clipă! În dreapta crunta spadă,
„În stânga torța lungă, ca morții să dăm pradă
„Hurdia cea ca frunza de Turci, și până mâni
„Să mântuim moșia de jug și de păgâni.
„E ceata noastră mică! la zece mii stăm noi!
„Dar... oțeliți în lupte, în foc și în nevoi,
„Pe ist sultan de groază, trufaș cuceritor
„Să-l învățăm să știe că, cel mai mic popor:
„Cât timp virtute are și-ncredere în sine,
„Cât dorul libertății îi stă în piept și-n vine,
„Cât vrednice mi se luptă să-și sprijinească dreptul
„Abate-va acela orice puhoi cu pieptul!
„Căci nu în număr șade virtute și putere,
„Ci în credința tare, în neclintita vrere,
„În dragostea fierbinte de vatră și moșie
„În dorul vitejiei, în dreapta bărbăție.
„Cu arme ca acestea străbunii au sfărmat
„Pe multe limbi în veacuri și neamul ne-au păstrat,
„Cu arme cu acestea tuna-vom noi în luptă
„Și vom goni urdia împrăștiată, ruptă!
„Pe cai voinici! și harnici să fulgerăm din spadă...
„Cel ce ne-o sta ân cale trunchiat, zdrobit să cadă...“
Așa grăiește Țepeș. Oștirea își împarte
În patru, și cu sine ia cea mai mare parte
De luptători, de vână, toți hotărâți să moară,
De jug și de urgie să scape draga țară.
În miez adânc de noapte pornesc cu toți de-odată
Și fug, și pier cu grabă în zarea-ntunecată,
În urma lor cetatea, de păzitori golită,
Rămâne-n întuneric tăcută, părăsită.
Pe-un șarg pieptos și ager voinicul Vlad aleargă
Cu gând dușmana hoardă de pe pământ s-o șteargă,
Iar după el oștirea-i se ține iute goană
Cu dor să scape țara de hoarda cea dușmană,
Și lug zoriți lu luptă, și zboară înainte
Cu dragostea de țară în inimă și minte.
„Din patru părți sultanul izbit de noi să fie!“
Răcnește Vlad, și-arată a Turcului hurdie.
„Trei cete să-și aprindă acuma lunga faclă!
„Cu-a patra ceată însumi voi strânge ca-ntr-o raclă
„Pe Padișah și hoarda-i și facla mi-oi aprinde,
„Când mii de corturi para cu valu-i va cuprinde!“
Și încă-i neagră noaptea. În tabăra turcească
Tot liniște adâncă. Urdia-mpărătească
De pradă obosită greu somnului s-a dat
Și doamne dus în cortu-i măritul împărat,
Căci lung îi fuse drumul și osteneala mare —
Mereu luptând cu Țepeș, ce țara-n pază are.
Precum din piscuri nalte cu frunțile-mbrăcate
În vecinica zăpadă și vecinie îmbrumate
Grozave stânci de gheață scrâșnind se rup și-n vale
Pornesc și rad de-a valma stejari bătrâni în cale,
Și sfarămă granitul, colinele dumică,
Și-n codri vechi ca lumea gigantici căi despică;
Așa se avântează din patru părți de-odată
Oștirea românească în hoarda spăimântată
Și rupe-nconjurarea de care, și zdrobește
Întărituri de tunuri și totul risipește.
Înmărmuriți de groază, ca țintuiți în loc
Jur-împrejur păgânii văd foc și numai foc,
Și văd apoi, ca demoni, în zarea ruginie
Ființe încruntate în mână cu făclie,
Cu platoșe pe piepturi ce parcă-ar fi de aur,
Cu, spade ce s-arată ca lungi limbi de balaur,
Pe cai cu nări umflate cu coamele în vânt,
Ce mușcă din zăbale, șterg iarba pe pământ
În fuga repezită... și, torțe ce s-apleacă
Spre câte-un cort, ce-ndată în flăcări se îneacă!
Închid păgânii ochii crezându-se în vis
Dar numai după-o clipă văd iar cu ochiu deschis...
Văd... cruntele fantasme cu foc în mâni și spade
Cum rup, și cum în față tot ce le vine... cade!
Văd... demonii roșatici în goană arzătoare
Cum frâng ticsite cete luându-le-n picioare!
Buimaci și plini de spaimă păgânii nu pricep
Urgia ce-i lovește și desperați încep
Cu toții laolaltă, o luptă de scăpare
Și crudă, si-ncruntată în care fiecare
Crezând că dă în dușman un frate greu doboară,
Și între ei păgânii cu sete se omoară!
Iar printre ei oștenii lui Țepeș se avântă
Ca fulgerele, iute și groaznic mi-i frământă.
Și paloșul scrâșnește în oasele dușmane,
Și sângele tot curge și gâlgâie în rane,
Copitele s-afundă în cărnuri păgânești,
Ori mi se-ncalță-n fugă cu tigvele turcești
Pe care pala ager de trupuri le desprinde.
Iar flacăra talazuri în tabără se-ntinde
Și ard cămile multe, cai arăbești încinge
Și leșuri spintecate ce zac muiate-n sânge.
În fruntea cetei sale cu facle neaprinse,
La razele sinistre a corturilor prinse
De largul văl de pară, cumplitul Vlad pășește
Și spada-i ca și coasa grozavei morți cosește.
Și câte pâlcuri dese voiesc să-l ție-n cale
Pe toate el le frânge, în sânge le sprăvale...
Și merge tot-nainte în crâncenul său drum,
Iar focul după dânsul preface tot în scrum!
Dar iată, cum tot merge, un cort împodobit
În față-i s-arată, de-aproape prejmuit
De veghe îndesate în rânduri mii și mii.
La el privește Țepeș cu ochii săi șerpii:
„Aicea — strigă Domnul — e mândrul Padișah
„Dați harnic să-l trimitem de-a dreptul lui Alah...
„Aici e cela care învins-a la Bizanț
„De-acum scăpat e neamul de al robiei lanț..!“
Cum saltă crâncen leul pe pradă-i și-o sfâșie
Și mugetu-i străbate ca tunetu-n pustie; —
Așa s-azvârle Țepeș în veghele-ndesate
Și spintecă, și rupe, iar glasul său străbate
Și răcnetul de groază al celor ce mai luptă,
Și gemătul acelor ce cad cu fața suptă
De mușcătura morții, și-a armelor ciocnire
Și strigă: „Dați cu sete, căci nu e mântuire
„De n-o cădea sultanul... Și-n rânduri crunt se vâră
De leșuri și de sânge în urma-i lasă dâră;
Iar ceata după dânsul ca o furtună merge
Și piedicele-n cale le mătură... le șterge...
La cort Voivodul Țepeș acuma iat-sosește,
Un turc măreț în ușă de-odată se ivește
Cu-n lung damasc în mână, în cale-i se pune
Și cu trufie mare lui Vodă Vlad îi spune:
„Oprește-te gheaure cu suflet răzvrătit
„De Padișah în grabă tu fi-vei pedepsit...“
La el Vlad iată... vede cealmaua-i tot în fir...
„Sultanul ești!... îi strigă. „Sunt marele vizir...“
Abia grăi și Țepeș în creștet îl izbește,
Și capul îi desface, și-n sânge mi-l lungește.
„El nu e Padișahul! grozav răcnește Domnul,
„Copii să nu ne scape, ci să-l culcăm în somnul
„Veciei celei mute... copii de el să dăm...
„Tot cortul mai de seamă în sânge să-l scăldăm!“
Înfuriat Voivodul și ca ieșit din fire
În cale-i pretutindeni dă aprigă izbire;
Și nu e cort de agă, și nu e cort de pașă
Pe care giulgiul morții și focul nu-l înfașă.
„Sultane ieși la luptă...“ mereu Voievodul cheamă,
„Acoperă-ți tu pieptul cu platoșă de-aramă..,
„Și vin... și vin, căci iată te-aștept cu pieptul gol...“
Zadarnic. Din cărare-i s-abate ca un stol
De păsări sperioase, turcimea îngrozită
Și fuge de ostașii lui Țepeș urmărită.
Sultanul nu s-arată, căci iată-l spre Brăila,
De credincioși de-aproape ținut și dus cu sila
Tot fuge și cu dânsul oștirea-i ce-a rămas
Înfiorată-aleargă pe căi făr’ de popas.
Și când pe cer se-nalță iar sus sfințitul soare
Și-mbracă toată firea în raza-i lucitoare
Pe câmpul luptei vede un val cumplit de pară
Cum mistuie și corturi și oameni... vede iară
Mai bine de sută de mii de turci dați pradă
La corbi cloncani de brațul și româneasca spadă.
Galați, 7 Ianuarie 1890