Vidra

Vidra

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

I[modifică]

Frunză verde peliniță,
Pe cel deal, pe cea colniță,
Primblă-mi-se-o cătăniță
Cu doi bani în punguliță,
Și cu doi în buzunari,
Cu doisprece lăutari,
Și cu doi, trei călușei
Încărcați de gălbenei.
Iar cu dânsa se afla,
Tot pe lună se primbla,
Stoian Șoimul, popă vechi, [1]
Cu potcapul pe urechi,
Ce s-a lăsat de popie
Și de sfânta liturghie
De s-a dat în haiducie.
El de mijloc o ținea,
Lângă pieptu-i o strângea,
Și mereu o dezmierda,
Și mereu o săruta,
Și lăutarii cânta,
Câmpii de se răsuna.
Când fu către dimineață,
Popa se spăla pe față,
Barbă neagră pieptăna,
La baltagu-i se-nchina
Și pe Vidra mi-o trezea
Și din gură-așa-i grăia:
„Știi tu, Vidro, ce-am gândit,
Știi tu ce m-am socotit?
Suflecă mânece largi
Și-mpletește la colaci.[2]
Fă colaci mari de doi saci
Pentru cumnăței burlaci,
Ș-un covrig de un mertic
Pentru cumnățel mai mic.
Apoi haideți amândoi
Cu cotiga cu doi boi
Peste codri, peste munți,
La cei socri cam cărunți."

II[modifică]

Amândoi la drum plecau,
Sus, la munte, se urcau
Și mereu boii-ndemnau:
„Hăi Plăvan, hăi Bourean,
Juncănași de-ai lui Stoian".
Opinteau boii mereu,
Opinteau și suflau greu,
Și cotiga scârțâia
Și calea se-ngreuia.
Iar pe când soarele-i sus,
Pe când șoimul stă ascuns,
Pe când umbra e scăzută
Și se face nevăzută,
Stoian popa se oprea
Și de prânz el poposea
În mijlocul codrului
Unde-i larg voinicului,
În poiana înflorită
Cu frunzari acoperită,
Unde iarba se-mpletește
Și-n vârf se găitănește.
Vidra masă că-ntindea,
Și la masă că ședea
Cu Stoian alăturea.
Ei prânzeau și veseleau,
De nimeni grijă n-aveau,
Dar păcatul mi-i păștea,
Pe Stoian îl zădăra
Și Stoian așa grăia:
„Oliolio! mândruța mea!
De când eu mi te-am luat
Nici un cântec n-ai cântat.
Cântă-ți, mândro, cântecul,
Că mi-e drag ca sufletul."
„Alei! frate, dragul meu!
Nu mai pofti să cânt eu,
Să-ți cânt cântec haiducesc
Cu viers dulce femeiesc.
Eu dacă ți l-oi cânta,
Apele s-or tulbura,
Brazii mi s-or scutura,
Munții mi s-or clătina,
Văile or răsuna
Și pe noi ne-a-ntâmpina
Păunașul codrilor,
Voinicul voinicilor,
Iubitul nevestelor,
Drăgălașul fetelor."
„Las' să vie că nu-mi pasă,
Eu că l-oi pofti la masă,
Și de-a mai vrea altă hrană,
I-oi da trei baltagi pomană."

III[modifică]

Puse Vidra a cânta,
Codrii a se deștepta,
Apele-a se tulbura,
Brazii a se scutura,
Munții a se clătina,
Văile-a se răsuna.
Și deodată s-arăta
Păunașul codrilor,
Voinicul voinicilor:
„Hei! Stoiene, bărbărie,
Ce te-ai lăsat de popie
Și de sfânta liturghie
De te-ai dat în haiducie!
Ce ne calci poienele
Și ne paști fânațele?"
„Ce poiene, măi Păune?
Ce fânațe, măi nebune?
Doar pământul nu-i al tău,
Nici al tău nu-i, nici al meu,
Ci-i tot al lui Dumnezeu."
„Hei Stoiene, bărbărie,
Vorbă multă, sărăcie!
Dă-mi juncanii tăi drept vamă
Și îți cată-apoi de seamă."
„Ba, juncanii nu-ți dau eu,
Că mi i-a dat Dumnezeu
Să mă scoată de la greu."
„Dă-mi pe Vidra ta de vamă
Și îți cată-apoi de seamă."
„Ba, pe Vidra nu ți-oi da
Pân' ce capul sus mi-a sta
Că mi-a dat-o soacra mea
Ca să țin casă cu ea."
„Dă-mi baltagul tău de vamă
Și îți cată-apoi de seamă."
„Eu să-ți dau baltagul, eu?
Vin de-l ia tu, fătul meu,
De ți-e sufletu-ndrăzneț,
Cât ți-e graiul de sumeț!"

IV[modifică]

Ei de brâie s-apucară
Și la luptă se luară
Zi de vară pân-în seară.
Când în loc mi se-nvârteau,
Când la vale s-aduceau,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slăbea,
Brâul lui se descingea.[3]
„Vidro, puiculița mea!
Vin' de-mi strânge brâul meu,
Apăra-te-ar Dumnezeu,
Că-mi slăbesc puterile,
Mi se duc averile!"
Iară Vidra mi-i privea,
Ochișorii-i strălucea,
Inimioara-i se bătea
Și gurița-i răspundea:
„Ba, nu, nu, bădiță frate,
Că vă-i lupta pe dreptate,
Și oricare-a birui,
Eu cu dânsul m-oi iubi."
Stoian popa s-aprindea
Și făcea el ce făcea
Pe Păun că-l aducea,
Și-n pământ că mi-l izbea,
Cât pământul despica,
Pân-în brâu că mi-l băga.[4]
Baltagu-apoi ridica,
Capul lui Păun zbura;
Trupul pe brânci se pleca,
Lui Stoian se închina.
Iar Stoian se întorcea,
La Vidra-ncet se ducea,
Se ducea posomorât,
De gânduri negre muncit
Ca un șarpe otrăvit.
Vidra nici că se clintea,
Ochii-n ochii lui țintea,
Ochii cătau bărbătește
Și pătrundeau femeiește.
Stoian popa mi-i zicea:
„Vidro, fa, nevastă rea!
Când de moarte mă luptam
Și pe tine te rugam
Să vii iute lângă mine
Ca să-mi strângi brâul mai bine,
De bărbat nu ți-a fost milă,
De păcat nu ți-a fost silă
Și cu glas dulce, frățesc,
Zis-ai cuvânt dușmănesc:
Că oricare-a birui
Tu cu dânsul te-i iubi,
Așa este, Vidro fa?"
„Așa-i, Stoiene, așa!
Am zis-o și-ncă-o mai zic
Că mi-e drag cine-i voinic,
De se luptă făr-a cere
Ajutor de la muiere."
„Știi tu, Vidro, ce-am gândit?
Știi tu ce m-am socotit?
Astă-vară am cosit
Vro cinci clăi de le-am clădit,
Patru mi le-am vârfuit,
Iar unei vârfu-a lipsit
Și mi-am pus în gândul meu
Să-i fac vârf cu capul tău."
„Iată capul de mi-l taie,
Ca să-l pui tu vârf la claie
Și te-nvață de la mine
Ca să mori cum se cuvine!"
Crunt Stoian se repezea
Și capul îi retezea.
Și țâțele-i le tăia
Și pe câmp le-mprăștia;
Apoi singur purcedea,
La socrii lui se ducea.
„Hei, Stoiene, popă vechi
Cu potcapul pe urechi,
Unde-i Vidra cea frumoasă,
Fata noastră cea voioasă?"
„Eu pe Vidra mi-am lăsat
Într-un codru depărtat
Hotărând moșiile
Ș-așezând momâile
Cu capul și țâțele."
Bine vorba nu sfârșea,
Pe loc cerul s-aprindea
Și trei fulgeri repezea
Pe Stoian popa-l lovea,
În cenușă-l prefăcea![5]

  1. Acest Stoian care, după cum zice balada, s-a lăsat de popie și de sfânta liturghie de s-a dat în haiducie, nu a fost singurul hoț ieșit din sânul clerului. Pe la 1820, s-a mai ivit în țară un alt voinic de drumul mare, anume Andrii Popa, care, când se întâlnea cu potira, striga la tovarășii lui: Dați, copii, în numele Domnului! El a hoțit mai mulți ani, bătându-și joc de domnia lui Suțu, dar în fine a fost ucis în luptă de viteazul Mihai Cozoni, care primise ordin de la vodă ca să prindă pe Andrii viu sau mort. Vezi în Doine și Lăcrimioare balada lui Andrii Popa.
  2. A da și a primi colaci este una din vechile datini ale țării. În toate împrejurările cele mai însemnate ale vieții omului, la naștere, la botez, la înmormântare, colacii nu lipsesc, și iau proporții de mărime potrivită cu starea omului. Când se naște un copil și se botează, părinții duc colaci nașului și acesta dăruiește finului sau finei ceea ce-i dă mâna. La înmormântări se fac colaci mari ce întovărășesc pe mort, cu pompă, până la mormânt și acolo sunt împărțiți la săraci. Cuvântul de colaci a ajuns cu vreme a fi sinonim de prezent, plocon. Așa, locuiturii de la țară au obicei a merge la stăpânii moșiilor cu colaci la zile mari, însă acei colaci sunt reprezentați prin ouă, pui de găini, faguri de miere, poame și miei. În ajunul Sf. Vasile, copiii și flăcăii pleacă pe la casele oamenilor ca să facă urări de Anul nou; ei se numesc atunci colaieri ce merg cu colinda prin sat. Iată una din acele urări numite Plugul ce obișnuit se zice în ajunul Sf. Vasile, împreunând cuvintele cu sunet de telincă și cu ciocniri de fiere de plug.
    URARE CU PLUGUL
    Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi.
    Boi bourei,
    În coadă cudălbei,
    În frunte țintați,
    În coarne-nfierați,
    Pe pânteci balani,
    Pe spate plăvani,
    Fiecare de câte cinci ani.
    Mânați măi, hăi, hăi!
    Badea c-un plug bine-mpănat
    Și tot cu fier ferecat
    Tras de boi bourei,
    Voinicei ca niște zmei,
    S-a apucat de arat
    Zi de vară
    Până-n seară.
    Mânați, măi, hăi, hăi!
    La luna, la săptămâna s-a dus badea să vadă grâul de-i răsărit, dar era de secerat.
    Badea l-a secerat,
    În girezi l-a adunat,
    Apoi l-a treierat
    Cu roibul, cu murgul,
    Cu negrul, cu surul,
    Și multe care-a încărcat
    Și la moara din vale-a plecat.
    Mânați, măi, hăi, hăi!
    Dar hoața de moară, ce păștea brândușe pe costișe, dacă a văzut așa povară mare,
    Puse coada pe spinare
    Și fugi spre lunca mare.
    Iar morarul, meșter bun,
    Alerga ca un nebun
    Și striga, mereu striga.
    "Na, morișca, na, na, na",
    Moara tot hodorogea
    Și prin apă tot fugea.
    Mânați, măi, hăi, hăi!
    Iar lelea morăriță, bună meșteriță, suflecând mâneci și catrință,
    Luă un cojoc mițos
    Și mi-l îmbrăcă pe dos
    Cu tărâțe, cu cojițe,
    Prinse moara de cosițe,
    Ș-o apucă de călcâi
    Ș-o puse pe căpătâi.
    Lovi c-un ciocan în șele
    De o dete pe măsele;
    Atunci moara s-a pornit,
    Roțile și le-a-nvârtit
    Și pe loc a măcinat
    Tot grâul cel secerat.
    Mânați, măi, hăi, hăi!
    S-a sculat apoi nevasta bădicăi și s-a dus în cămară,
    A scos o sită de sfară
    Și-i păru că-i prea rară.
    Ea s-a dus iar în cămară
    Și a scos o sită deasă,
    Tot cu firuri de mătasă.
    Mânați, măi, hăi, hăi!
    Frământat-a ș-a dospit
    Și cuptorul l-a umplut
    Și colacii au crescut.
    Apoi lelea c-o lopată
    Tras-a unul mare-n vatră,
    Un colac rotund, frumos,
    Alb ca fața lui Hristos,
    Și mi l-a rupt drept în două
    Ca să ni-l deie tot nouă..
    De urat am mai ura,
    Dar ne temem c-a-nsera,
    Și-s cărările-ncurcate
    Și casele depărtate
    Aho! Aho! plugul badei cu 12 boi
    Iată-ne sosiți la noi.
    Unii mai adaugă și următoarele versuri:
    Noi din suflet vă dorim
    Acum și până murim
    Câte paie sus pe casă,
    Atâția galbeni pe masă,
    Câți cărbuni în cel cuptori
    Atâți mândri gonitori,
    Câte fire în manta
    Atâtea vaci a făta.
    URARE DE DIMINEAȚA ANULUI NOU
    Anul nou cu fericire
    Vă dorim și cu-nflorire
    Ca merii
    Ca perii
    În mijlocul verii.
  3. Românii au obicei a-și strânge mijlocul cu brâie de lână roșie, sau cu chingi late de piele, țintuite cu bumbi de alamă. Ei pretind că puterea omului e cu atât mai mare cu cât șalele sunt mai strâns legate cu cingătoarea.
  4. În poveștile poporale, când zmeii se apuc la luptă dreaptă cu feți-logofeți, zmeii trântesc pe dușmanii lor astfel de tare că-i bagă în pământ până la genunchi, apoi feții-frumoși, la rândul lor, bagă pe zmei în pământ până la brâu etc.
  5. Balada lui Stoian are asemănare în unele pasaje cu aceea a Păunașului codrilor. Ele mi-au fost amândouă cântate de un lăutar din satul Mircești, anume Didică, și poate că au același autor.