Viața câmpenească

Jump to navigation Jump to search
Viața câmpenească
de Grigore Alexandrescu
Dlui V. G. C.


Așa, simpla viețuire
Eu știu să o prețuiesc
Și de acea fericire
Voi bucuros să-ți vorbesc.
Dar florile și verdeața,
Apusul și dimineața,
Și fluierul câmpenesc,
Cu patimi, cu chinuri grele,
Cu starea inimii mele,
Nicicum nu se potrivesc.
Departe de-acele locuri,

Ce poate m-ar fi-nsuflat,
De țărăneștile jocuri
Ce-adesea m-au încântat,
Cuprins de nemulțumire,
De grijă și de mâhnire,
De soarta mea ocolit,
În rele ce mă-mpresoară,
Ce gânduri, idei omoară,
Duhul își pierde puterea:
E greu să descrii plăcerea,
Când sufletul e mâhnit.
Însă a mea mulțumire

Pentru a ta găzduire
Eu tot nu o pot uita,
Și cât va sta prin putință
Voi pune a mea silință
Adevăru-a imita;
Măcar în vorbele mele
Să pot să găsesc vopsele,
Să știu să-ntrebuințez
Culorile osebite,
Tonurile felurite,
Care stilu-nsuflețez;
S-arăt atâta simțire,
Câtă simțeam mulțumire,
Când dulcea serii răcoare
În preajmă-mi se întindea,
Și patimi sfâșietoare,
Ca aburi din lac, din mare
Deșertul mi le-absorbea.
Cuprinsul, unde odată

Împreună-am viețuit,
Și plăcerea-adevărată
Zilele mi-a îndulcit,
Este un câmp lat, ce are
De vechi și firești hotare
Un mal către răsărit,
Iar către apus o apă,
Ce saduri, grădini adapă,
Ce udă țărmul setos,
Și-n ramuri multe-mpărțită
Curge mândră, liniștită,
Pe patu-i cel nisipos.
Casa pe-o muche clădită

Singură câmpul domnind,
De umbră neocolită,
O vezi în aer albind.
Să zic că a ei zidire
E lucru cu osebire,
Că e de-o arhitectură
Cap d-operă în natură,
Deloc nu mi-ar părea greu:
Însă această minciună,
Deși îndestul de bună,
Apasă cugetul meu.
Așadar, iau îndrăzneală
Și spui că adevărat
N-are nimic de mirat.
Dar are, fără-ndoială,
Tot ce e neapărat.
Spre patru părți ale lumii

Patru ferestre privesc,
Și dacă pe tonul glumei
Slobod îmi e să vorbesc,
Al lor număr, micșorime,
Cu a casei înălțime
Atât nu se învoiesc,
Încât ochiul ce le vede
Cu lesnire poate crede
Că se plătea altădată
Vreo dajdie însemnată
Sub nume de ferestrit;
Măcar că nu mi se pare
Nici undeva am citit,
Că la vreo întâmplare
Nobilii să fi plătit.
Astfel de năravuri proaste,
Dacă vreodată-au fost,
N-au putut fi ale noastre,
Ci-ale norodului prost.
Numai el singur plătește,
Fiind mai obișnuit;
Iar de ce, nici se vorbește:
Păcatul ar fi cumplit.
Pricina e delicată,
Și prea puțin câștigăm,
La mulțimea nensemnată,
Adevărul s-aruncăm.
Dar în vorbă neplăcută

Ca să nu ne încurcăm,
Și ca nu, din întâmplare,
S-aduc la mulți supărare,
Descrierea începută,
Mai bine să o urmăm.

Aproape de casă-ndată,
Spre miazănoapte s-arată
O biserică smerită,
Un templu dumnezeiesc,
Unde muncitorul vine
Prinoasele să-și închine;
Unde ruga umilită,
Ca tămâia cea sfințită
Este la cer priimită
De părintele obștesc.
Tot către această parte,
Un sat puțin însemnat
În două rânduri se-mparte,
Pe linie așezat.
Poezii și proză
În vale se văd desișuri,
Saduri, livezi, alunișuri,
Pe urmă ochiul zărește
Un deal ce se prelungește
Verde și împestrițat.
Coastele-i sunt învelite
De vii, de semănături,
De țarine felurite,
De crânguri și de păduri.
Munții mai în depărtare
Se văd ca tulbure nor;
Vara le e la picioare
Și iarna pe fruntea lor.
Iată, după-a mea părere,

Locul atâta dorit,
Unde zile de plăcere,
Zile scumpe am trăit.
Frumoasă singurătate,
Bunurile-adevărate
În sânul tău le-am simțit,
Pace, liniște, viață,
Toate-acolo mă-nsoțea,
Și din orice dimineață
Mulțumirea se năștea.
Dacă vreo cugetare
C-o umbră de întristare
Fruntea mea acoperea,
Ușoara-i întipărire,
Ca cercul acel subțire,
Ce-ațâță din întâmplare
Pe-o undă nemișcătoare
Un vânt cu lină suflare,
Trecea, se pierdea de sine,
Ș-al firii glas simțitor,
Și ideile senine
Luau iarăși cursul lor.
Adeseori pe câmpie

Departe mă rătăceam,
Adesea cu bucurie
În dulci gânduri mă pierdeam.
Simboluri de tinerețe,
Fluturi cu vesele fețe
Privirea mea o trăgea:
Pe iarbă în depărtare
Fluturele părea floare;
Dar când umbletu-mi simțea,
Insectele-amăgitoare
Se-nălțau, găseau scăpare
Aripile-și scuturând;
Și eu c-o dulce mirare
Vedeam florile zburând.

Nori deși, negri, câteodată
Cerul îl întuneca,
Și ploaia-n ei adunată
Pe câmpia-nsetoșată
În torente se vărsa;
Apoi razele-i robite
Soarele-ncet desfăcând,
Și-n munți, valuri aurite
Norii umezi prefăcând,
C-o privire-nflăcărată
Lumea el o cuprindea,
Și o mreajă purpurată
Peste dealuri întindea.
Când acea stea arzătoare,

Aproape de-al ei sfințit,
Părea a da sărutare
Pământului ce-a-ncălzit,
Și, mai întorcând o rază
Ca zâmbet prietenesc,
Sta un minut să o vază
Ochii care o doresc;
Ochii acei pentru care
Este cel din urmă soare
Ce ei poate mai privesc;
Supus la acea uimire,
L-acea adâncă simțire,
Care sub ceruri senine
Seara aduce cu sine,
Slobod de griji, de dorințe,
În cugetu-mi mulțumit,
Slăvind o-naltă putere,
Eu ascultam în tăcere
Al multor mii de ființe
Concertul nemărginit.
Și când luna-argintuită,

Albind iarba de pe vale,
Ieșea plină, ocolită
De stelele curții sale,
Pe dealurile râpoase,
Stam, mă opream să privesc
Cerurile semănate
De globuri nenumărate,
Care, făclii luminoase,
În umbra nopții lucesc.
Prin aluniș sufla vântul,

Frunza ușor clătina,
Nucii bătrâni ca pământul
De-a lungul se desina;
Unda cea armonioasă
A unui ascuns izvor,
Ca o șoaptă amoroasă
S-auzea în preajma lor.
Curmând adânca tăcere
A câmpului liniștit,
Un glas cânta cu plăcere
Un cântec obișnuit.
Ăst glas, această câmpie,
Noaptea care mă-nvelea
Gândiri de melancolie
În inimă-mi învia,
Și florile tinereții,
Visuri, nădejdi, amăgiri,
Acea ghirlandă-a vieții
Țesută de năluciri,
Care, câte una-una,
Treptat s-au desființat,
Ca frunzele ce furtuna
De verzi le-a smuls, le-a uscat,
Mi s-arăta înainte;
Cu gândul mă întorceam
La locurile dorite,
În valea ce-atât iubeam.
Vedeam livada, grădina,
Poteca ce des călcam,
Părul înalt și tulpina
Unde copil mă jucam.
Astfel în țări depărtate,
Unde străin te numești,
De-auzi pe neașteptate
Limba care o dorești,
Limba acea părintească,
În care tu te gândeai,
Ce-n vârsta copilărească
Cu maică-ta o vorbeai,
Oricât de urâtă fie,
Aspră, grea la auzit,
Se naște o bucurie
Un ce neobișnuit,
O simțire vie-adâncă
În sufletu-ți rătăcit,
Și crezi că te afli încă
În țara ce-ai părăsit.
A! dacă o provedință

Asupra mea ar privi,
Dacă smerita-mi dorință
Soarta o ar împlini,
Departe de-ai tiraniei
Tovarăși nelegiuiți,
De cursele vicleniei
De oameni neomeniți,
De tot ce se crede mare
În fapte ce necinstesc,
De zâmbete protectoare,
Care le nesocotesc,
Uitând acea zeitate
Care-n zgomotosu-i zbor
Staturilor înălțate
Le suflă căderea lor,
La câmp, locaș de plăcere,
Eu mulțumit aș trăi,
Liniștit și în tăcere,
Ziua mea aș împlini.
La binele ce îmi place,
Și neamului meu doresc,
Pe voi câți puteți a-l face
Aș cerca să vă pornesc:
Aș pune mica mea parte,
Silința-vă lăudând,
Isprava nu prea departe,
Bună, dreaptă arătând,
V-aș arăta răsplătirea.
Ș-un înger ajutător,
Și cinstea, și mulțumirea
Ce inimile aprinde;
Iar celuia ce se vinde,
Un trăsnet răzbunător.