Utilizator:Mishuletz/intermediar

Jump to navigation Jump to search
Un ’ / Un ' /

Micuții[modifică]

O simțire nouă îi rumenește obrajii bălani. În părul ei blond se cletină o camelie albă. Clipește rar: vrea să-l vază mult, mult, necontenit.

Copilul doarme. Cămășuța subțire i s-a ridicat la umeri. E gol mai tot. Curbe grațioase și adânci îi despart musculatura. Un cârlionț auriu i se mișcă în mijlocul frunții. A scâncit..., îîîî... ca un câne necăjit în somn. Își potrivește buzele umede; și le-a țuguiat ca o pâlnioară. A început să sugă. Visează.

O fășie de lumină scutură pe corpul lui fraged luciri moi, reflexuri calde, trandafirii, tremurătoare. Buricele deștelor parcă sunt niște boabe de coraliu.

Un ingeraș de Murillo.

Din părul mamei se desprinde camelia și cade pe picioarele copilului. Tresare. Se întinde apăsând cu călcâiele în cutele mărunte ale cearceafului alb ca zăpada. Aruncă mânele în lătru și doarme, și doarme, senin și nemișcat, ca într-un tablou.

— Ah! e adorabil!

Firește. E primul. Este mumă, și până acum n-a iubit pe nimeni. Pe nimeni: s-a măritat ca 99% din lumea mare.

Se pleacă și-l sărută... Să-i fi spus cineva că va săruta pe vreo ființă acolo unde și-a sărutat copilul... ce rușine!

— E adorabil.

Da, și râsul îi este fals.

Serafitta a văzut de atâtea ori pe mă-sa potrivindu-și surâsul în oglindă, încât și ea, micuța, surâde oamenilor cu o cochetărie absurdă pentru mintea și vârsta ei.

Serafitta a auzit de atâtea ori pe mama ei vorbind de „lumea bună”, încât într-o zi a spus despre o prietenă a ei de 5 ani că „frumoasă e, dar n-are maniere din lumea bună”. Multe luni selectedul capitalei a repetat uimit fraza „copilului de geniu”.

— Știți ce-a zis Serafitta ?...

— Da ?... de câți ani e?

— N-a împlinit șeapte...

— Cum ?... Un adevărat geniu!

Serafitta critică deja rochiile cocoanelor - preferă „bejul”, ca și mama ei - la masă ține furculița și cuțitul în perfecție și știe atâtea lucruri pa cari nu le pricepe, încât este un „copil fenomenal” pentru cei cari nu pricep copiii.

Dar pe Serafitta au pus-o la carte... ei, iacă cu ce nu se împacă serafitta.

Și este tristă... o întristare de bătrân.


Doarme în leagăn sora lor cea mai mică. Ele sunt mari, foarte mari: una aproape de cinci și cealaltă aproape de șase ani. Cum să nu fie mari? Cea care doarme e numai de câteva zile.

Mă-sa le-a trimis să se joace împrejurul leagănului și de s-a deștepta fetița să cheme pe doda ei.

Vorbesc încet și cuminte.

— Tu ai văzut-o?

— Da, și e mică de tot, și are ochi...

— Și gură...

Amândouă, pe gânduri:

— De unde-o fi venit?

— Mama a zis c-o să cumpere un frate mic, mic...

Dar dodată o rup la fugă, strigând:

— Dodo!

— Dodo!

Mama tresare în odaia d-alături.

Dacă s-o fi răsturnat leagănul?

— Dodo!

O bănățeancă voinică se repede speriată.

— Ce e? Ce s-a întâmplat?

Surorile, liniștit și una dupe alta:

— Dodo, fetița nu s-a dășteptat...

— ...nu s-a dășteptat!

Doica râde cu hohot. Ele, foarte serioase, se duc să păzească pe fetița a mică de tot.

Și vorbesc încet și cuminte:

— Eu n-am văzut când a venit...

— Nici eu...

— Dar n-a venit pe poartă...

— Nu, n-a venit pe poartă...

E o teribilă problemă. Se uită una la alta, mirate, naive, sfinte. În ochii lor albaștri este atâtea grijă... De unde a venit? Parcă li s-a făcut nițică frică. De ce? Nu știu nici ele, dar pleacă amândouă să cheme pe doda, că fetița... nu s-a dășteptat!


— De ce să nu-i dau, tată? Săracu moșu... un ban...noi avem mai mulți bani...

Pe drum trece unul cu alune prăjite.

— Ăla cu alune!... Câte d-un ban?...

— Cinsprece...

Una... două... trei...

— Vezi, copilul tatii, câte alune cumperi cu un ban? Și moșul e urăt... tii, ce urăt!

„Copilul tatii” este om încă.

Mănâncă alunele și se gândește. E urăt moșul? Da, dar îi e foame. Săracu moșu!

A măncat alunele, și „copilul tatii” n-a înțeles...

— De ce să nu-i dau, tată? E bătrân și nu vede...

A doua zi cheamă pe un simigiu. Cu un ban bagă băiatului un covrig p-o mână și unul pe cealaltă.

— Vezi, copilul tatii, cât face un ban? Doi covrigi!... și moșul e urât și bagă copiii în sac...

Copilul tatii este încă om.

A mâncat covrigii și întreabă pe tat-său:

— Nici când o muri de foame să nu-i dau un ban?

Privirea cămătarului bogat se încruntă. Nu cumva copilul său este stupid? Se plimbă nervos. Caută ceva. E slab și palid. S-a rumenit. A găsit cu ce va convinge pe micul risipitor!

Într-o zi vine un cerșetor.

— Dați și moșului un ban, și să vă dea Dumnezeu spor și sănătate...

„Copilul tatii” ș-aduce aminte de alune, de covrigi. Cinsprece alune d-un ban. Doi covrigi cu susan d-un ban. Stă pe gânduri. În capul lui se petrece o luptă. E prima luptă dintre a fi sau a nu fi om. Și este încă.


Gogulanul e blând, și vesel, și bun, și fericit. Cu niște ochi negri, mari și strălucitori. Pletele sale, gălbui cum sunt căpușile de salcie la Florii, îi cad pe umeri în rotocoale fantastice. Și e mic drăguțul dar viu, viu, și necontenit cu câte o grije pe suflet. El a dat "pâ-ia la mosu ă-la". Și deștul lui subțirel arată în sus, spre tavan, pe "mo-su ă-la". D-apoi știe și o poejia.

Cine n-a văzut erou în viața lui n-are decât să privească la Gogulanul când spune poejia:

"Megi î Dacia, găbește,
Pe gândaci de risipete"...

Știți cum i se întunecă privirea? Richard Inimă de Leu n-a privit mai stașnic decât privește Gogulan la gândacii din Dacia... Un irredentist!

Mititica din poarta Grădinei Icoanii e ciupită de vărsat și are niște ochi albi-albi, ca doi franci. Ea întinde talerul de lemn și cere blând, " din întuneric", acelora " din lumină".

Într-o zi i-am dat un ban și un strugure. Și-a ridicat ochii albi în sus. Mi-a surâs. În viața mea nu voi uita acest surăs de pe o mască îndurerată cu ochii mari și orbi. Și, fără să mă gândesc că voi controla mila oamenilor, m-am așezat pe o bancă din apropiere. Pe un domn elegant l-a împiedicat mănușile ca să-i dea. A voit ca să scoață din buzunar, dar n-a izbutit... mănușile! Un altul a scos un pumn de argint: i-a fost milă, dar n-avea schimbat. O milă care niciodată n-a trecut de 10 centime. A profitat de acei ochi cari nu vedeau și s-a dus uitându-se îndărăt. Când m-a văzut, s-a înroșit. O doamnă s-a luptat cu evantaliul, cu umbreluța și cu rochia, și n-a izbutit să scoață portmoneul. Într-un ceas 10 din 15 i-au dat.

Mă sculai să plec, dar văzui un mic ștrengar, deculț și cu capul gol, care se apropia încet-încet de cerșetoare. Un moment se opri. Privi cu lăcomie la un coș cu stuguri negri, apoi aruncă niște ochi siniștri asupra cerșetoarei. Mă pitulai dupe un boschet de liliac. Vedeam tot și nu eram văzut.

Ștrengarul stă drept în fața ei. Îi auz răsuflarea. Deschide gura; dă să vorbească; glasul îi tremură; se oprește; se șterge pe frunte... Îl auz: abia i s-aude glasul.

— Dacă-mi dai cinci parale, îți dau un ban, că mama atât mi-a zis să-ți dau...

Mititica pipăie averea sa, pipăie, și întinde un "cinci parale" în vârful deștelor. Ștrengarul îi ia repede și îi dă o piuliță rotundă ca de mărimea unui ban de zece.

Cerșetoarea îi zise prelung și blând: "Bodaproste! bodaproste!"

Mâ scol repede.

A! micului escroc îi cântărește olteanul un strugure negru.

Se văd semnele crimei. Clipește des; se uită în toate părțile. Și tocmai când luă ciorchinul de coadă, îl apuc de ureche îl strâng și îi zic cu o asprime exagerată într-adins:

— De unde-ai luat banul, hoț mic?...

A tresărit; a scăpat strugurile; a început să tremure; s-a făcut ca hărtia de alb; lacrămile îi curg și p-un obraz, și pe celalt.

Mi s-a făcut milă, dar totuși am avut hainia aă-l duc la cerșetoare, ca el, cu mâna lui, să-i dea ciorchinul de un strugure.

— Iacă, fetițo, un băiat bun și milos, îți dă ție un strugure cumpărat cu banul lui, pe care i l-a dat mă-sa fiindcă s-a purtat bine și și-a învățat lecția...

Niciodată n-am văzut copil plângând mai cu foc pe tăcute.

Un suflet bun în acest mic hoțoman de ocazie.

Mi-a mărturisit că de trei zile se gândise să fure... vezi, că de tei săptămâni ieșiseră strugurii, și el nu mâncase...

Nicolae Titulescu[modifică]

Xit'olne Titoleecu.— Problema Rtsponsabilităței juridice a Statului fi a Comunelor cu privire li ultimele răscoale țărănești, 56 pe.. Rucurești 1907. Tipografia .Gutcnberg".— Preta! 1.25 lei.

O broșură de palpitantă actualitate, în care autorul, cu o desăvirșită cnnoftință a problemei și cu o rainuDatâ claritate de expunere, răspunde Ia Întrebarea: de la cine au dreptul să reclame proprietarii despăgubiri pentru duuuele pricinuite Sn ultimele răscoale ?—Acest drept il au negroșit împotriva autorilor crimelor sărirșite, care sict ținuți după codul penal sil-și despăgubească bănește victimele. Dar dacă aceștia nu-s în stare să-i despăgubească, din pricina lipsei de mijloace? Atlt mai rău pentru proprietari, csre vor urma să îndure ei înșiși daunele, ca un risc normal al dreptului de proprietate.—D&r, în afară de aceasta răspundere penală, să nu existe nici o alta, civilă, a persoanelor însărcinate cu menținerea ordfnei publice și a respectului proprietății'! SUtaL miniștrii, comunele, să uu poala 6 urmăriți d«? proprietari ?— In trei capitole succesive, autorul discută pe ijrț argumentele penlrn și contra și


ajunge la încheierea categorică că juridicește,1 proprietarii păgubiți n'au nici un drept u pretinde despăgubiri nici de la Stat, nici de la miniștri. Ar răiniuea dar responsabilitatea comunelor, care, In alte țări, ca Franța de pildă, este regulamentată prin lege. I.a noi insă nu avem in această materie de cit dispozițiilo legii din 1868, care pun iod în sarriua sătenilor paza de zi si de noapte, îi obligă supt pedeapsă de amendă In folosul celui păgubit, sa sară pentru a prinde pe făcătorii de râie și pentru a stinge incendiile. Pe temeiul acestor texte, negreșit că proprietarii devastați au o acțiune contra sătenilor care nu-și vor ii îndeplinit acea obligațiuue legală, dar—și această părere nu o împărtășim—Întemeiat pe principiul personalității morale a comunei, autorul le acordă și o acțiune in contra chiar a comunei respective.

Iu af*ră de orice drept, este evident Insă i'â proprietarii au un interes la despăgubire, interes particular care concordă cu interesul geuerul economic--zice autorul—dur, in această ordine de idei, adaogă d-sa, toți trebue să Se pătrunși dc convingerea că guvernul r 3 ruine cu desăvlrșirc suveran în aprecierile salo.—Lucrarea d-Iui Ti' tulescu ar trebui bine meditată de toți cei interesați, cu atît mai mult cu cit autorul însuși a suferit de pe urma devastărilor, urmate la moșia sa Titulești (din județul OII).