Urcan bătrânul

Jump to navigation Jump to search
Urcan bătrânul
de Pavel Dan


I[modifică]

Cînd Ludovica ajunse în culmea dealului cu poala plină de fasole, strînsă de peste răzoare, din pămînturile vecine, se opri să răsufle. Îi bătea inima nu atît din pricina suișului ori a poverii — căci era femeie voinică — cît de teama să nu o prindă paznicii cîmpului, cu șorțul plin, în cucuruzii altora. Toată vremea cît culesese fasolea vecinilor i se păruse că aude vorbe, pași de oameni care o pîndesc și stau să o prindă. Dar parcă poți deosebi vorba în freamătul pănușilor uscate?

Și, Doamne ferește s-o fi prins; hapsîni și răi cum sunt oamenii, ar fi .dus-o la primărie și ar fi făcut-o de rîsul satelor.

Dar acum putea să se odihnească liniștită; pămînturile dijmuite erau departe, și chiar de s-ar fi întîlnit cu paznicii, nu puteau ști din ce delniță vine.

„Da’ parcă ei nu fură destul, dă-i în minune să-i coacă” își zise ea, ștergîndu-și fruntea de sudori.

Șezînd pe un mușuroi înțelenit, în mijlocul imașului, cu năframa neagră dată puțin pe ceafă, de i se vedea părul brumat, cu chipul osos înnegrit de soare și zbîrcit, pe fondul albastru al cerului, femeia părea o pasăre mare de pradă, gata să-și ia zborul. Cu mîna streașină la ochi, se uita departe, spre casa al cărei acoperiș de țiglă roșie era ca o uriașă floare de mac în mijlocul lanurilor de porumb.

Se mutaseră în cîmp, pe „moșia” lor, cum le plăcea să spună, abia de cîțiva ani. Căci aici „nu trebuie să le dai la toate de mîncare din mînă”: vita îmbucă o gură de iarbă de pe orice răzor, porcul scurmă rădăcini și mai apucă la un cucuruz, bostan ori cartof; nici nu bagi de seamă cum vine Crăciunul și se îngrașă. Pămîntul e atît de întins și de gras, încît săul lui îi rămîne pe degetele celui care îl scormonește mai mult, e mai aproape de el. Cît au stat în sat, abia puteau ține două vaci rele, și astea cu mare trudă; bucatele le erau numai pleavă și golgotine; nu o dată au fost siliți să cumpere primăvara, ca să aibă ce semăna. Și uite, acum jirezile de grîu li-s mari cît dealurile, și șase boi ca șase flori scot carul din ograda lor.

O dată cu numărul boilor din poiată și turma din ocol, le crescuse și vaza în sat, unde nu se mai ia nimeni după faima neamului, ci fiecare atîta cîntărește cîtă avere are. Dacă pînă ieri-alaltăieri mai spuneau unii că Urcăneștii nu-s gazde de rangul întîi, acum, de cînd feciorul lor, Valer, s-a întors din cătane, de la Kadetschule — vorba era a lui Simion — și s-a însurat cu Ana lui Triloiu, bocotanul Tritiului, n-ar mai fi cutezat să facă gură nici unul.

Iar ei făceau tot ce le sta în putință ca să-și sporească pămîntul cîștigat cu atîta trudă. Cînd și-au cumpărat clopote pe boi, au dus cîteva care de fîn unui om sărac, numai ca să aibă prilejul să le poarte de-a lungul satului și să vadă oamenii că ei au clopote și cănaci pe boi. Își tocmiseră apoi la un cojocar meșter, în Turda, cojoace cu pene roșii, mărginenești, așa cum în sat aveau numai cuscrii lor.

La biserică, Simion, bărbatul Ludovichii și gazda casei — căci bătrînii lăsaseră de mult cîrma și trăiau într-o căsuță mică, lîngă poartă — trecea tot mai înainte, pînă cînd ajunse în frunte, unde, scoțîndu-și burta înainte, se uita la cei mai săraci decît el, parcă zicîndu-le: „Uitați-vă la mine, cine mi-s eu, cîți boi am!” Tușea din gît cînd era liniștea mai mare în biserică, cum făceau și celelalte gazde și, tot ca ele, dormea cît ținea slujba.

Năravul vechi, din vremea sărăciei, de a ciupi cîte ceva din bunul altuia nu l-a lepădat o dată cu îmbrăcarea cojocului cu pene, ba, cu cît s-a îmbogățit mai mult, cu atît năravul s-a lățit mai departe, s-a întins ca o boală rea pe neam. De la părinți îl învățaseră copiii, și de la aceștia, slugile.

Cînd îl prindea cineva pe Simion cărîndu-i bostanii din cucuruzi ori snopii din claie, îi zicea, din gît:

– Ce, mă! Eu îs silit pe pămîntul tău? Eu am ce-mi trebuie…

Socoteala lui era că un om bogat poate să-și ia dintr-al altuia, că are cu ce plăti…

Acum Ludovica, stînd în deal pe răzor, se uita la valea Urcii, valea lor, în formă de potcoavă, cu deschizătura spre răsărit.

Pe la cele două capete ale potcoavei, colo, departe, se zăreau cîteva case, pînza limpede a unui lac și, în dosul lor, un tren în mers; era trenul mic, care străbate Cîmpia Ardealului de la Luduș spre Bistrița. Apoi dealuri și dealuri cît cuprindeau ochii, ca valurile împietrite ale unei mări înfuriate.

„Mare-i lumea asta, Doamne! se gîndi Ludovica. Cît pămînt! Și tot n-ajunge”.

Privirile îi alunecară peste livada verde din mijlocul potcoavei — otava lor era necosită — pînă sus, spre drumul de cîmp ce tăia în două călcîiul potcoavei, moșia lor; lîngă drum era casa, înconjurată de gard, în spatele ei cîțiva pomi, fîntîna, și de jur împrejur, moșia. Înspre apus intra în tabla lor un petec de pămînt în formă de ic. Era o zdreanță dintr-o veche moșie, sfîrticată, prinsă în pămînturile vecine.

„Cum ne strică tabla limba ceea de cine a lui Botoș! Nici n-am văzut pînă acum! Hm! Dar o va bea el în curînd și pe asta! Dacă am putea pune noi mîna pe ea — e înglodat în datorii — am întregi o moșie cum nu este alta prin împrejurimi. Bine ar fi! Cincizeci de iugăre la trei copii”.

Deși în sat era datina ca fetele să fie plătite în bani și vite, iar pămîntul să se dea feciorilor, ei aveau de gînd să-i dea și Mărioarei partea ei, ca la orice fecior. O, dar pînă atunci mai trebuie să treacă vreme: fata e abia de doisprezece ani. Cîte nu se pot întîmpla în cinci-șase ani!

Ei, dacă ar putea pune mîna pe pămîntul lui Botoș — Ludovica suspină din adînc — ar avea o mulțime de încurcături cu întabularea; pămîntul stă pe mai mulți frați.

„Că nici locul nostru nu e întabulat pe noi. Și suntem oameni bătrîni azi-mîne”.

„Așa e Simion, lăsător”, își zise femeia cu un strop de părere de rău în glas.

De cîte ori n-ar fi putut-o face pînă acum! Că bani au avut. Dar s-au gîndit: Simion e singurul copil la părinți, lui îi rămîne averea, că n-au cui foc o lăsa; în pămînt n-or duce-o. Ar trebui totuși să-și rostuiască treburile, căci, cu lăsămîntul, tot vor avea ei cheltuieli, acum ori mai tîrziu.

Femeia se lăsă furată de un gînd rău: „S-ar putea să-l înșele cineva pe bătrîn, cum e în mintea copiilor, să-l îmbete și să-l ducă la lege. Le-ar lua pămîntul de sub picioare. Valer, feciorul lor, ori altcineva”…

„Asta ar fi apoi una, își zise ea. Una și bună!” De ce s-a gîndit tocmai la Valer? Copilul lor! „Doamne, cum mai umblă mintea cînd îi dai drumul! Nu-s doar oamenii chiar lupi.”

Își strânse șorțul cu fasole, își potrivi năframa și porni la vale, pe drumul de la capete, unde iarba verde, moale îi mîngîia picioarele zdrelite de vițele de mure de prin cucuruzi.

Era după cărat, tîrziu; de cules nu se apucase încă nimeni, dar porumbul cu frunzele verzi era aproape copt. Toamna, cu ploile nesfîrșite, cu noroi și neguri, nu venise încă. Într-amiezile erau tot ca în dricul verii, numai serile și nopțile luminate de lună, ca ziua, erau lungi și răcoroase.

Ludovichii, cînd întră în drumul mare cotind spre casa lor, îi ieși înainte, ca din pămînt, Urcan bătrînul, socrul ei.

Ras proaspăt, încălțat cu obiele albe de pînză și cu straița de piele în spate, ca un tîrgoveț, bătrînul venea pe marginea cucuruzaștinii și, cînd îi răsări înainte noru-sa, tresări. Făcu o mișcare ca și cum ar fi vrut să se oprească, apoi porni iar la drum, parcă mai grăbit; înciudat oarecum.

– Deie Dumnezeu bine, tată!

Femeia avea chef să stea de vorbă, să-l întrebe ce mai e pe acasă, una, alta.

– Dar dumneata unde te duci, amu, pe înserate?

– Unde, unde… Mie nu mi-e îngăduit să merg nicăiri? Numai vouă? mormăi bătrînul în barbă și, fără măcar s-o privească, măsură mai departe pămîntul cu cîrja.

Tîrîindu-și opincile după el bătrînește, se uita mereu spre apus, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu-l ajungă cineva din partea aceea.

– Hodoroaga dracului! zise femeia, rămînînd singură în drum și uitîndu-se în urma lui. Bine că se duce; mai rămîne mîncarea. Dă-l în turbare! Că altă treabă nu face, numai șade și mîncă, iar de moarte nici gînd n-are.

Pînă acasă se mai gîndi la o soră măritată în Țicud, la ce va face pe seară de cină, la un vițel care făcuse viermi între unghii.

Intrînd pe poartă, o zări pe Urcăneasa, soacra ei, șoșotînd cu Ana, nevasta lui Valer; apropiindu-se de ele, surprinse o anumită mișcare din geană, care nu-i plăcu; înțelese că au schimbat vorba.

„Ce au astea de împărțit?” se gîndi ea înciudată, prefăcîndu-se că nu le vede. Își chemă fata în colțul de sus al tîrnațului să-i ajute la dejghiocatul fasolei. Cînd fură singure, o întrebă, uitîndu-se cu ochi răi spre cele două femei:

– Unde s-a dus moșul tău?

– Nu știu, că tot s-o ascuns de mine. A vorbit cu tetea Valer și, cînd a plecat moșul, dumnealui l-a petrecut pînă la poartă. L-am auzit că-i zice: „Du-te dumneata și te odihnește, că eu viu colo de la o vreme”.

Femeia, cu o păstaie desfăcută pe jumătate în mînă, se uită țintă în ochii fetei.

– Altceva n-ai mai auzit?

– Nu!

– Hm! Draga mamii, zise ea încruntată, mușcîndu-și buza de sus. Hm … vru să urmeze, dar, văzînd că se apropie bătrîna, tăcu. Mai tîrziu adăugă, ca pentru sine: — Mi se pare că Ana asta e soi de șarpe.

Apoi ziua se scurse anevoie. Soarele parcă se așezase la povești cu muierile, și nu mai da Dumnezeu să se rupă din loc, să-și vadă de treburile lui…

La cină, cînd își isprăviseră lucrul pe afară și toți stăteau lîngă mămăligă, în zarea focului, Ana nu se mai sătura de povestit, toată era numai gură.

De frumoasă, nu era prea frumoasă; dar nici oamenii nu se speriau de ea. Avea părul roșietic, ochii mici, în care veșnic juca o flăcăruie vicleană, fața pistruită. Gurile rele spuneau că mamă-sa o făcuse cu un jidov pripășit pe la ei cu mașina de îmblătit. Dar bărbatul ei o iubea, căci în sat frumusețea se măsura cu iugărele de pămint și prin împrejurimi nici o fată nu avusese mai multe.

Valer, un flăcău voinic, cu mustața haiducească, da din cap și zîmbea la arătăniile ce le spunea Ana.

Pînă a nu merge la cătane, cu averea lui, fusese cel dintîi în tagma flăcăilor de seama lui. Acum, de cînd s-a întors, s-a prostit, spuneau oamenii. Nu te mai poți înțelege cu el, așa o dă pe domnie.

– Un om care s-a întors din armată — el nu zicea, ca în sat, cătănie — cu gradul de sergent, nu se cuvine să-și piardă vremea pe uliță și să steie la povești cu proștii. Ce știu ei cum merge lumea! Ori chiar dacă merge, el să le spună vorbe mai înalte, mai frumoase, să-i învețe ceva.

Cînd căuta să-și pună în practică înțelepciunea, oamenii se uitau unii la alții cu înțeles, vorbeau peste el, luîndu-l la vale.

Acasă vorbea scurt, tăios, avînd aerul că dă mereu porunci. Cînd era strîns cu ușa și trebuia să o țină mai lung, începea totdeauna cu: „apoi, dacă-i vorba… apoi”…

Așa învățase de la „domnu căpitan, un om al dracului, că dacă-i vorba, apoi numai omul prost o ia drept înainte, cel cuminte le face toate cu politică”.

Ludovichii încă nu i se ridicase negura de pe suflet. Veselia Anei o ardea la inimă. Numai cînd află că bătrînul s-a dus la Luduș după tăbac se mai îmbună. Gîndul cela primejdios se retrase undeva în adîncul sufletului ei și rămase pitit acolo. Ludovica se lăsă furată de buna voie a Anei; între două polojenii se gîndi: „Cum își face omul spaimă din nimic!”

Îl iubea pe Valer, că era „mare și frumos ca bradul”. De cînd s-a ridicat el și umblă printre oameni, de la multe l-a scos pe tatăl său. Pînă acum numai cinste și omenie au avut de pe urma lui. „Știe-ne Dumnezeu ce vom avea de aici înainte!” se gîndea ea cîteodată.

Să tot fi fost găinușa la prînzul cel bun cînd se sculă Valer și nevasta. Altădată, în asemenea împrejurări nu era de pus în picioare; pînă se îmbrăca să se ducă unde trebuia, sta omul să-și scoată sufletul: tot se trezea și iar adormea, apoi, pînă se îmbrăca și se punea în rînd scula toată casa. Acum, îndată ce se trezi, se dete jos din pat, aprinse lampa și începu să se îmbrace grăbit. În vreme ce își vîra cureaua în cioarecii noi, Ana îi văcsuia cizmele, îi punea în straiță, și toată era numai grijă și dragoste pentru bărbat. Treaba asta n-o mai făcuse ea de cînd era în casa Urcăneștilor. Alte dăți, cînd îi pleca bărbatul de cu noapte de acasă, nici nu se întorcea pe partea cealaltă.

Ludovica dormea în aceeași odaie, în patul de după ușă. Cînd aprinse Valer lampa, se trezi și nu mai putu adormi. Gîndul pămîntului o chinuia din nou. Văzîndu-l pe Valer gata de drum, cu bîta ghintuită cu țînte galbene în mînă, cu straița cu coadă de vulpe în spinare, nu se putu răbda și„ înălțîndu-se într-un cot, întrebă:

– Măi Valer, dragul mamii, unde te duci tu?

Valer nu se uită la mamă-sa; îi răspunse smîncit:

– Mă duc să aduc apă de unde se bat munții în capete. Ce mă tot întrebați? Mă duc la tîrg, la Moinești, să-mi cumpăr ceva pe banii ceia de la ospăț, că nu i-oi ținea în ladă să mucezească.

Apoi, după obiceiul pămîntului, își roti privirea prin casă, întrebîndu-se: „Oare nu uit nimic?”

Ana îl petrecu pînă în prag și îi strigă din urmă:

– Apoi, măi Valer dragă, mie să-mi aduci viței de ăia cu cornițele vîrîte în ochi, că ăia îmi plac. Și izbucni într-un rîs răsunător, pe care nu era de a-l mai opri.

Rîsul ăsta, în cap de noapte, nu-i plăcu soacrei. De dormit nu mai putea fi vorba.

– Mă duc eu să-l scol pe Simion, să aducă paie la cuptor, zise ea ca să audă Ana.

În adevăr, se ducea să-i spună ce o doare.

Simion se culca în șură, pe război.

– Dormi, omule?

Simion nu răspunse; se întoarse pe partea cealaltă. Femeia șezu pe o talpă de război, lîngă el.

– Măi omule, de ce s-a dus Valer singur la tîrg? Ieri pe la ojiniță s-a dus tatăl-tău. Unde s-au dus amîndoi? Că într-un loc s-au dus. Ăștia n-au cumpărat o coadă de mîțăț de cînd sunt, să nu te întrebe pe tine, și acum, nesupărat, ne-nimica, Valer se duce singur la tîrg după boi. De tatăl”, tău n-aș zice nimic, dumisale cînd îi toacă pleacă în lume. Dar ăștia…

Omul plescăi din gură, ca atunci cînd lovești apa cu palma. Femeia urmă:

– Ieri toată ziua au șoșotit pe la colțuri. Cóita asta a lui Triloiu umblă îmbrobodită înapoi și se rînjește de crezi că amu-i mireasă.

– Ei, dracu, așa-i ea. Își petrece pînă-i tînără.

– Bine, omule, bine. Eu ți-am spus, apoi tu fă cum îți place. Dar pe mine mă paște un gînd, de n-am hodină nicăirea. Pămîntul nostru stă încă tot pe bătrîn, pe tine nu-i pus nici o brazdă. Ăștia îl iau cu vorba pe bătrîn, îl duc la Turda — de n-or fi mers chiar azi — și îl fac de scrie locuțul nostru pe ei. Să dea Dumnezeu să mințesc eu, dar vei vedea că așa e. Ne fac de minune la lume și ne lasă pe drumuri, acum, oameni bătrîni.

Simion se trezise de-a binelea. Îi trecu prin minte gîndul cutremurător că Ludovica are dreptate. Dar numai o clipă, căci cum se ridicase într-un cot, zîmbi, în întunerec, veselindu-se pe socoteala fricii lui:

— El, dracu! Ți se năzare ție! Cum sînteți voi, muierile, de nu încăpeți două într-o casă.

Ludovica se supără; din ușă, îi zise:

– Noi așa suntem, dar nici proaste, să ne lăsăm duse de nas, nu suntem. Eu atîta îți spun: bătrînul e în mintea copiilor, îl poți cumpăra cu un ciocan de vinars și cu o pipă de tăbac. Apoi porodița asta a lui Triloiu nu-i fel bun.

Simion își trase țolul pe cap, încercînd să adoarmă din nou. Dar vorbele Ludovichii rămăseseră în încăpere și-i bîzăiau în jurul capului ca un roi de viespi. Nu era chip să doarmă. De fiecare dată cînd se întorcea pe altă parte, se hotăra să-și întabuleze locul și să-și pună în rînd averea. Gîndîndu-se la tot felul de lucruri, care de care mai negre, stete în așternut pînă se simți de ziuă, cînd adormi buștean.

Pînă la amiazi, Ludovica își bătu fata „că nu știe să împungă cu acul”, își boscorodi de cîteva ori omul și se mai sfădi cu paznicii cîmpului, care — păcatele lor — altă treabă n-aveau decît s-o învinovățească pe ea că lasă porcii în cucuruzii altora.

Învîrtindu-se supărată prin curte și legîndu-se de toate, i se înfipse în creier un gînd, ca o săgeată venită din senin: „Nu cumva ăștia s-or fi înțeles cu hoții ăia a lui Triloiu, și bătrînul s-a dus de ieri la ei, să se culce acolo? Lui Valer pe acolo i-a fi calea spre tîrg. S-or fi urcat în căruță și vor fi plecat astă-noapte la Turda cu hoțul de Triloiu, și pînă ne-om trezi noi, numai bine întăbulează locul pe ei. Ptiu! Asta o fi! Cum n-am știut pînă acum?”

Își luă rochia cea bună, cu gînd- să meargă cu torsul la cuscra lui Triloiu — „scurta-i-s-ar și celălalt picior” — și să iscodească adevărul. Îmbrăcîndu-se, se mai domoli, își dete seama că va bate calea mînzului degeaba și n-o să afle nimic. Cuscra e vulpe bătrînă și va ști ea să se ferească. Nici nu se cade să meargă cu furca în brîu de-a lungul hotarului, nu e bine. O să-l trimită pe Traian, copilul ei mai mic, după funia lungă, așa, numai ca să aibă după ce merge. Să vorbească cu slugile, cu copiii, că poate va afla ceva. Dacă ar avea copilul mintea ei, cum i-ar mai descoase, Doamne! Dar e moale la treabă și nătărău ca tatăl său. O s-o dea de gol, că, de-l vor întreba mai cu de-amănuntul, le va spune, prostul, de ce l-a trimis. E mai bine ca el să ceară numai funia și să bage de seamă dacă li-e acasă calul. Dacă nu-i acasă, știe ea unde-i.

– Trăiene, dragul mamii, îi spuse ea dînd din cap, cum îi era obiceiul cînd era mînioasă, să nu te pună păcatele să șezi să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. Înțelesu-m-ai?

– Înțeles!

Cum să nu înțeleagă el, Trăian, care se bucura amarnic că scapă de acasă.

Copilul o porni în fugă. O ținu astfel o zvîrlită bună, apoi se obosi și o dete mai pe încetul; cînd să treacă dealul, se întîlni cu alții de seama lui, care îi arătară un briceag cu plăsele de os de pește. Ca să-l probeze, se așezară pe mușuroiul de gunoi din marginea drumului. Trăian ar fi vrut să-l cumpere. Să-i dea numai briceagul, că, de plătit, îl plătește cu cît cer, că bani are de-i poate duce cu carul. Numai nu i-a scos pînă mai crește, că i-a văzut cum se bat în eclejia popii. Știe și cum se scot…

Ajungînd la Triloiu tîrziu (cuscrii locuiau și ei în hotar), Trăian ceru funia și porni înapoi spre casă. Își aduse aminte că a uitat să întrebe de cal și, întorcîndu-se, strigă de la poartă:

– Tete Ioane! Tete Ioooaaneee!

Fratele Anii mătura curtea. Auzîndu-l, crezu că a uitat ceva si se opri din lucru:

– Ce-i, mă?

– O zis mama că acasă vi-i calul?

Omul păru că se gîndește întîi, apoi răspunse zîmbind:

– Nu-i acasă. Spune-i că l-am trimis la potcovar, să-i pună potcoave de argint.

Cu funia făcută colac pe mînă, Trăian pornii în fugă spre casă. Soarele sta să asfințească …

Cînd e să te bată Dumnezeu, apoi te bate în ce ai mai drag, se gîndea Ludovica, depănînd niște fuse. Pe ea a bătut-o Dumnezeu cu o fată și o noră, care nici pune pe fus nu știu. Toate se reazimă pe grumazul ei. Și încă mai zice lumea că Ana lui Triloiu a fost fată harnică. Mînca-i-ar pustia hărnișagul! Că numai fala a fost de ea și găzdăcie legată cu ață de lînă.

– Hai încoace, mînca-te-ar focul să te mînce, ce mă tot porți?! se răsti ea la fusul care sărise din ciur și se rostogolea pe pămînt ca o găină cu gîtul tăiat.

Nevoită să se întindă de-i pîrîiră oasele, smuci firul și-l rupse.

– Ptiu, că de astea n-am mai văzut de cînd sunt! Tortul ăsta tot trebuie tors din nou, și azi-mîne vine piuarul. Ne apucă Crăciunul torcînd de țol. Cînd vom mai toarce și de cioareci și de haine la slugi? Și suntem trei muieri la casă! De asta a mea nu mă mir, că-i tînără și proastă. Da’ doar astălaltă e cal bătrîn, trebuie să-și îmbrace bărbatul. Asta numai mi-a clăcuit lîna.

Firul se rupse iar. Ea trînti ghemul în ciur și-i dete una cu piciorul.

Dînd să intre în casă, se împiedecă de prag.

– Arde-ați, să ardeți, și cine v-a făcut!

Se duse apoi să desfacă porcii, care se înfășuraseră lîngă pripon și pot muri acolo, că nu le are nimeni grija. Ea trebuie să fie în tot locul.

Scroafa veni la ea grohăind; da să-i prindă rochia.

– Hața, ne! Da’ ce-i? Nu te-am umplut azi o dată de lături?

O lovi strașnic cu piciorul în coaste; scroafa umplu curtea de guițături.

– Tu ai căpiet, tu, muiere — îi strigă Simion din gura poieții — de bați porcii în pripon?

Ludovica nu-i răspunse. Dinspre deal venea o căruță, și ea se repezi la drum, să-i iasă înainte.

– Măi Gheorghe, dragul lelii, n-ai văzut pe Valerul nostru și pe moșul său? Nu s-au oprit cumva la făgădău? Că au plecat de aseară la moară și nu dă Dumnezeu să vină. Trăznetul știe pe unde s-au oprit! …

– Nu i-am văzut, lele Ludovică. Eu vin de la Cîmpia Turzii; am fost după benzină, dar nu i-am văzut.

Acum Ludovica se întoarse spre ogradă; avea chef să-și boscorodească bărbatul. Dar, spre norocul lui, acesta se făcuse nevăzut.

– Ei, Trăiene, Trăiene, mîncu-ți mămăliga! zise ea, uitîndu-se în calea băiatului. Ce ți-oi da eu, îi ținea minte toate zilele tale …

Nu-i spusese nimeni că cei doi s-au dus la Turda, dar era atît de încredințată de asta, că nici n-ar mai fi fost de lipsă. Cînd o vedea pe Ana umblînd de colo pînă colo, cu năframa dată pe ceafă, gata, pudărită și cîntînd de nu-i ajungea ograda, o luau călduri, o strîngea parcă cineva de gît. Trîntea lucrurile ce-i ieșeau în cale, se lega de toată lumea.

Ai casei vedeau că azi „are ziua ei” și își vedeau de treburi, care pe unde putea, ocolind-o cît mai pe departe.

Noru-sa o privea cu vădită plăcere cum se fierbe, clipind din ochii-i mici, vicleni. În felul cum zîmbea, stînd cu mîinile în șolduri și mușcîndu-și buza de jos, parcă îi spunea: „acum, oricît te-ai stropși, pămîntul tot al nostru e”.

Ludovichii îi venea să se repeadă la ea, să-i dea un pumn de să intre în pămînt, apoi să dea foc casei, să se arunce în fîntînă.

Pe la scăpătatul soarelui, își luă omul de scurt și, după ce-l făcu cu ou și cu oțet, îl trimise la drumul Turzii, înaintea lui Valer și a bătrînului. Să-i întrebe: „acolo-i tîrgul Moineștilor?”

– Tu muiere, astîmpără-te! Nu te mai frămînta. Că numai ce-l vezi pe Valer ivindu-se în deal cu doi bouleni, de ți-a fi mai mare dragul să te uiți la ei. Tata nu vine curînd. Știi tu bine cum e obiceiul dumisale.

Ludovica păru că se înmoaie. Dar o auzi pe Ana cîntînd și se aprinse mai tare.

Omul îi pomeni de Bobotează și de Paști, trînti și el o oală de o făcu țăndări. Dar pînă la urmă n-avu ce face, își luă un călcîi de pîne, o bîtă subsuoară și, tot suduind muierile care-s ca a lui, porni unde-l trimisese nevastă-sa.

În drumul țării se lăsă într-o dungă la umbra unui măr pădureț și adormi dus.

Pe la cina cea bună nimeri Valer. Părea supărat. Dar, împotriva obiceiului, era vorbăreț. Spunea că n-a fost mărturie (tîrg); și-a mai bătut picioarele de-a nimica. Pe deasupra l-a găsit pe moșul său lîngă Cocanul. E slab bătrînul și-i prăpădit de lucru. Nu-i are nimeni de grijă, să-i dea și lui din cînd în cînd cîte cinci lei de un tăbac, că le-a cîștigat o avere. Ar trebui ținut ca în palmă.

– Milos ești, dragul mamii, și numai amu.

– Voi avea eu grijă de moșu de aci înainte, zise Ana.

– Tu să fi avut grijă de Sureiu Spătarul, că ăla ți-a fost moș. Să nu-l fi lăsat să moară la Roșea în cotețul găinilor … i-o rase Ludovica cu vîrf și îndesat.

Valer încremeni. Se uita de la una la alta și nu pricepea. Crezu, la început, că acasă știu tot. L-or fi ascultat vorbind cu bătrînul, vor fi auzit slugile de la Triloiu și vor fi spus la ai lor! Ori poate Ana, cum e ea slobodă la gură, va fi scăpat o vorbă nesocotită și ceilalți se vor fi dumirit ei. Muierea, tot muiere!

Cum mamă-sa, în potopul ei de vorbe, nu se lega de el, nici de bătrîn, își mai veni în fire. Vor fi avut laolaltă vorbe slabe, muierești; cine știe ce nimica le va fi sărit în nas. Lăsîndu-le să-și spele gura cît vor vrea, ieși din odaie și se furișă în căsuța bătrînilor.

– De unde știu ăștia? o întrebă pe bătrînă.

– Știu în foc să-i mînce! I-a venit o toană la Ludovica și nu mai încape nimeni în ogradă de ea. De știut, n-au de unde să știe.

– Hm… Apoi, dacă-i vorba, moșul lasă locul cui îi place. Dumnealui e stăpîn pe el pînă trăiește.

Bătrînul nu zise nimic. Sta întins pe pat și scotea fumuri groase din pipă. Din vinarsul pe care Valer îl cumpărase bătrînei gustase și el. Acum se simțea nespus de fericit.

Ieșind afară, Valer se izbi în întunerec de mamă-sa.

– Mamă, dumneata de ce asculți la ușa altuia? Nu știi ce păcat mare-i!

– Amu dă-mi pace cu păcatul. Că tot una mi-e mie să mă cufund în păcate ca Lenuța din poveste. Dacă tu, dragul mamii, n-ai frică și gînd de la Dumnezeu și ne lași pe drumuri, pe mine și pe tatăl tău, care te-am făcut și te-am crescut… Dacă nu te gîndești tu la sora și la fratele tău mai mici… Doar și ei, sărmanii, s-o trudit pe pămîntul ăsta. Din copii de gazdă, tu îi faci oameni săraci.

– Nu s-a gîndi el de soru-sa și de fratele său. Să se gîndească cine i-a făcut. Dumneata cu o rochie ai venit în moșia Urcăneștilor și aceea ți-o poți lua în cap să te duci de unde ai venit, îi strigă Ana din prag.

– Tuuu! țipă Ludovica lung de țiui hotarul. Apoi se repezi la oala cu mămăligă de pe foc și, dacă n-ar fi prins-o Valer și sluga, i-ar fi aruncat-o Anei în cap. Lasă-mă s-o omor. S-o calc în picioare pe cóita și lepădătura. Lasă-mă! Că n-oi ajunge să-i dau una, să mă pomenească! Lasă-mă! Lasă-mă! …

— Las-o să vie încoace, că-i stîng eu soarele, zicea, de altă parte, Ana.

– Tuu! Să vii tu în casa mea și să-mi furi locul din gura copiilor mei! Una care te-a făcut mamă-ta prin șanțuri cu jidovul Bebos. Tu, spurcăciune, tuuu! …

— Lasă, mamă, nu te mai năcăji, o opăcea Valer, oprind-o cu greu. De dumneata n-a fi rău nici de aci înainte. Că te-om lua la noi, și dacă îi vrea, îi face ceva, dacă nu, ce ți-a trebui îi avea. Îi sta la umbră și îi toarce, ca alte muieri bătrîne.

– Pe mine să mă țineți voi, ca pe o chilavă, din truda mea? După ce am trudit treizeci de ani aici, la casa asta! Să mînc de-acum cînd mi-ți pune voi în blid? Ptiu! îl scuipă Ludovica drept între ochi. Afară din casa mea, că vă aprind! Afară! Scăpînd din mînile lui Valer, Ludovica se repezi în casă, înșfăcă de un capăt așternutul pe care dormeau cei doi, îl trase după dînsa afară și-l împrăștie prin curte.

Cîțiva trecători întîrziați se opriră la poartă, privind „ospățul Ludovichii”. Numai bătrînii, în căsuța lor, tăceau chitic.

Valer, după ce se oțărîse rău către mamă-sa, vrînd s-o bată, cînd văzu că nu-i chip s-o sperie și știindu-se cu musca pe căciulă, îi dete pace și se apucă să-și adune hainele de pe jos. Înțelegînd că în noaptea asta nu-i chip de dormit în casă, se duseră să se culce pe fîn, în podul poieții.

– Marș înainte! îi comandă el Anii cînd fură singuri. Nu ți-ai putut ținea fleura …

În vremea asta Trăian, care, știind ce-l așteaptă, stătuse ascuns în cucuruz de cum se înserase, se strecură în capătul de sus al tîrnațului, lîngă soră-sa, Mărioara. Ascultară ce ascultară, apoi, cum noaptea era friguroasă, se lipiră unul de altul și, în timp ce mama lor striga de credeai că arde hotarul, ei se lăsară pe niște mănuși de cînepă, adormînd duși…

Simion se trezi tîrziu, stropit de stele, ud de rouă, cu o durere cumplită în partea dreaptă a capului. Își șterse gura cu dosul mînii și își obli anevoie trupul bolovănit de somn, înghețat pe jumătate.

Întâi și întîi se gîndi la nevastă, care și-a pierdut mintea pesemne și îl trimete, ca pe cel din poveste, să-i aducă mană. Apoi se porni spre casă; de data asta prin sat. Lîngă făgădău era plin de căruțe de ale țicudenilor; înlăuntru se auzea zarvă, fum de voie bună.

Intră să vadă cine-s; să bea o porție de vinars, ca să se mai desmorțească. Circiuma, „coparativa”, „parativa”, ori mai des „paraschiva”, cum îi ziceau țăranii, o încăpere scundă, cu lampa scheletică spînzurată în tavan, cu mese lungi, pătate de băutură și de sînge închegat, înnegrit, era ticsită de oameni. Cu unii, tîrgoveți de prin satele vecine, era prieten din holteie; aceștia, gazde bune și ei, se bucurară amarnic la vederea lui.

Îl trimisese Dumnezeu pentru binele lor, să le plătească un adălmaș, că doar și-a întabulat locul pe fecior, spuneau ei. Trecuseră pe la notarul public — cu treburi, firește — și acolo au întîlnit pe Urcan bătrînul înscriindu-și locul pe Valer. Credeau ei: s-o fi învoit Simion, ca să nu facă două cheltuieli deodată. Că de ce să mai întabuleze locul întîi pe Simion și apoi pe Valer cînd putea trece de la bătrîn de-a dreptul la nepot? Doar și Simion tot lui Valer i-ar lăsa cea mai mare parte din moșie; celorlalți o să le mai cumpere el.

E drept că treaba nu era tocmai limpede în capul oamenilor, care, în viață fiind, nu-și întabulau niciodată pămîntul nici pe fecior, de cum pe nepoți. Nu arareori cei care o făcuseră au fost siliți, la adînci bătrînețe, să ia străițele de cerșetor și să plece în lume. Ei, dar Simion, de îndată ce a făcut-o, și-a fi avut socotelile lui.

– Cine știe ce pune la cale hoțul ăsta! … glumi unul dintre comeseni.

– O fi luat bani din bancă și nu vrea să-i mai plătească …

– Ce mai știi?

– Pînă una-alta, să ne plătească nouă un adălmaș.

– Plătesc! răcni Simion de țiuiră sticlele.

În circiumă fu o clipă de liniște înspăimîntătoare.

– Vinars, crîșmare, că te omor!

Vorbele tovarășilor îi zgîrîiau mintea ca niște gheare cumplite. Era palid, cu ochii sticloși, ca omul care bea de năduf. Făgădăul se învîrtea cu el; de-abia se ținea să nu cadă. Încercă să toarne vinars, dar mîna îi tremura și lăsă locul altuia. Aruncă pe gît trei pahare unul după altui, cum ai arunca apă într-o prăpastie adîncă, fără să închîne, fără să-și poată descleșta fălcile.

Luă sticla cu vinars și o duse la gură, dar pesemne își dete seama de ce face și îi fu rușine, că se apucă să-și toarne în pahar. Dar mîna nu-l ascultă nici de data asta. După ce-și răsturnă paharul plin pe jumătate, trînti sticla de masă, sfărîmînd-o și împroșcînd cu cioburi și cu vinars pe cei din jur.

Cu privirea rătăcită, fără un cuvînt de despărțire, sări de după laviță și o rupse la fugă spre casă. Urcă dealul cimitirului, pe unde trecea calea lui spre casă, dintr-o răsuflare. Unde era panta mai mare, la cîțiva pași de culme, se opri și începu să geamă în neștire: „Il omor, îl omor!”

Cum mergea prin noaptea neagră, i se părea că înoată într-o apă murdară, smîrcoasă, că se îneacă; căscă larg gura după aer.

Ajuns acasă, luă din gura podului securea și, intrînd în tindă, lovi ușa casei cu muchea de o făcu țăndări.

În încăpere lampa era trasă; o lumină somnoroasă, spălăcită țîrîia, ca o negură tomnatecă, peste lucrurile adormite.

Ludovica, după masă, cu năframa trasă pe ochi, cu obrajii înmormântați în palme, ațipise.

Cînd deschise ochii, după trosnitura uluitoare, zări pe păretele din față arătarea cumplită a omului cu securea gata de lovire.

Cu obrajii scofîlciți ca de mort, în colțul gurii strîmbate, două dîre de spumă, Simion gîfăi ca o țîșnitură de aburi dîntr-un gît șuierător de oțel:

— Unde-i curva și tîlharul?

II[modifică]

Găinușa asfințise ori se scufundase în marea tălăzuită a cerului. Printre crestele întunecate ale valurilor de nori care se ciocneau sfîrticîndu-se în fîșii gigantice se zăreau sfărîmături din vasul naufragiat al găinușei: ici-colo, cîte o stea aruncată de pe o culme de val pe alta.

În noaptea cernelie părea că diavolul, care pusese la cale cearta dintre tată și fiu, supărat că nu i-au ieșit lucrurile după voie, a dat drumul urgiilor pămîntului, și el însuși stă în vîrful dealului, rîcîie pămîntul cu copitele, aruncînd la vale pănuși, țărînă și mugește biciuind vînturile, scuipînd cu ciudă peste lume. Nu se cunoștea unde e apusul și unde e răsăritul, crugul cerului părea că se învîrte necontenit, și nenorocitul rătăcit în cîmp trebuia să se sprijine bine ca să nu cadă. Norii negri, grei se învolburau din toate părțile, întunecau zările, tîrîndu-se pe pămînt ca niște animale apocaliptice, care își schimbă într-una formele și, din gura sîngerie a lui miazănoapte sălbatec, veneau mereu tot mai mulți, mai negri, mai înfricoșători.

Deșteptată fără.de veste, toamna, cu iarbă verde în părul cărunt, bătrînă, șchioapă, cu un ochi de tînăr și altul de bătrîn, udă ca scoasă din fundul apelor, se ivi într-un lan de porumb, tînguind ascuțit, plîngător. Auzîndu-i glasul, cînii Urcăneștilor își vîrîră cozile între picioare și se retraseră la adăpost, între fînuri.

În casă ardea lampa. Simion ședea la masă, cu capul răzimat în mîni; pe frunte i se vedea zgîrietura proaspătă, făcută de o creangă de salcîm în fuga lui prin cimitir spre casă. Cum sta aplecat, i se vedeau umerii, strimți ca de copil îmbătrînit, gulerul cămeșii murdar și gîtul roșu, subțire, păros.

— De l-ar adormi Dumnezeu… Își zise Ludovica, văzînd cum începe să respire rar, regulat.

Scuipă un smoc de cînepă și își puse tortul pe fus. Apoi, uitîndu-se din cînd în cînd la Simion cum doarme, toarse înainte multă vreme. Cînd vîntul zguduia casa, făcînd-o să trosnească din temelii, își făcea cruce, gîndindu-se la Dumnezeu; apoi torcea înainte…

„Dacă ăștia au întabulat tot locul nostru pe ei!” se gîndi ea. O dată cu gîndul ăsta își puse fusul în poală. Simion adormise de-a binelea; privirea femeii se opri asupra umerilor încovoiați spre pămînt: „Locul i se cuvenea lui, că era singurul copil la părinți; el trudise pe aici ca tînăr, ca bărbat, toate brazdele purtau urmele mîinilor lui. Dacă l-au luat, în el lovesc mai mult. Trăian s-ar tocmi slugă, Mărioara ar rămînea lîngă părinți, iar mai tîrziu se va mărita cu cine i-o fi rînduit de la Tatăl de sus”. De ea nu-i păsa; ca fată, a trăit în sărăcie, și își aducea aminte că adesea mai multă fericire fusese în bordeiul lor decît în casa cu țiglă roșie și în iugărele cele multe ale Urcăneștilor.

Dar el, omul care dormea colo, ce o să se facă? El toată viața a trăit în găzdăcie. Și chiar dacă uneori au ajuns la două vaci și, cu tot locul lor mult, sărăcia se uita peste gard în curtea lor, tot el a fost stăpînul.

„Să ne mutăm acum, la bătrînețe, în casă cu chirie?” (căci cea din sat o vînduseră), își zise ea.

Se uită prin odaie; la paturi, la haine și la tot ce agonisiseră în cei treizeci de ani de trai împreună. Acum toate astea vor trebui duse undeva, într-o casă străină.

„Mînce-te focul de lume!” își zise cu jale. Era frîntă, toropită de oboseală. Mai suci de cîteva ori din fus, apoi, fără să-și dea seama, puse fusul în poală și adormi.

Afară vîntul vîjîia mereu; stropi mari și grei se izbeau de fereastră. Cîteodată, podul casei trosnea, se cutremurau blidele în cuie, icoanele. Ascunsă în cușca ei, para lămpii clipi de cîteva ori speriată, înălțîndu-se în sus, apoi se lăsă iar în locu-i de mai înainte, uitîndu-se somnoroasă printre pleoape și stînd să adoarmă dintr-o clipă într-alta. Veșca de tinichea, aplecată într-o parte, ca o pălărie de bețiv pusă pe un ochi, despărțea încăperea în două. Partea de sus și fruntea casei rămîneau în umbră, astfel încît odaia părea tăiată de o sabie cumplită. Tăietura se făcuse prin capul lui Simion, căruia o jumătate de frunte îi rămînea în umbră.

Înlăuntru totul era somnoros, adormit. Se părea că oamenii dorm de multă vreme, că lucrurile din casă au rămas treze în urma lor, au vorbit și s-au ciorovăit ca babele, apoi le-a cuprins piroteala, au ațipit. Și lampa însăși, cu ochiul ei înroșit de monstru marin, picotea de somn; poate chiar adormise.

Pe peretele din față Arhanghelul Mihai sta de strajă, răzimat în sabie. Cercul de raze din jurul capului era stîns, pătat de muște, sabia ruginită și de pe fața lui se vedea că n-a fost schimbat de multă vreme, e obosit, de-abia se mai ține pe picioare.

Într-un colț mai întunecos, diavolul, luîndu-și coada la subsuoară, cobora din cadrul vechi al unei icoane. Pășise cu un picior afară din ramă și se oprise, trăgînd cu ochiul la arhanghelul adormit și făcînd semn cu mîna cetei care îl urma să nu facă zgomot; tiptil, se furișă afară din icoană …

– Unde-i tîlharul, să-l omor! strigă Simion fără să-și ridice capul de pe masă.

Ludovica se trezi speriată:

– Măi omule, nu mai răcni! Se face ziuă și trec oameni spre Luduș, la tîrg …

N-auzise trecînd nici o căruță, nici nu știa în ce vreme e, dar ziua da înspre marți și așa trebuia să fie.

Simion dormea mai departe. Ludovica se apucă iar de tors. Acum, că dormise puțin, își recăpătase puterile, devenind iar femeia mîndră, bărbată de totdeauna. Gîndurile i se limpeziseră, încrederea în puterea ei și în ajutorul Celui-de-Sus pusese stăpînire pe ea. Își da seama că oricît or fi cusut ei treaba asta cu locul, totuși i se vor vedea petecile și un avocat meșter o va descoase ușor. Ba, dacă or vrea, îi vor mai purta și pe la temniță. Nu e puțin lucru să întabulezi pe tine locul altuia cu înșelăciune, cu vinars și cu mai cine știe ce. Cum îl vor fi îmbătat ei pe bătrîn! La gîndul temniței, Ludovica își surise cu cruzime. Ah, cum ar mai fi vrut să-l vadă pe hoplîntocul de Triloiu și pe Ana, „scumpa” ei noră, purtați de jandarmi de-a lungul satului și duși la dubă!

Numai cînd se gîndea la ce a fost aseară i se mai turbura încrederea și acum, după ce trecuse ce a fost mai greu, o luau răcorile.

Bine că i-a venit repede în minte să-i spună că Valer și Ana au plecat la Triloiu și i-a dat Dumnezeu putere să-l oprească să nu meargă noaptea pe la casa oamenilor, că-l omorau hoții ceia. Se întâmpla o minune! A trebuit — e drept — de atunci să stea lîngă Simion de strajă ca lîngă un copil, opăcindu-l mereu. Dar bine c-au trecut. Acum de s-ar face odată ziuă!

Noaptea se scurgea anevoie. Părea că e o turmă mare de oi, grămădite la umbră pe luna lui Cuptor și femeia nu le poate urni din loc.

Ceas n-aveau; cocoșul li-l mîncase vulpea. Și, Doamne, rău e în hotar fără cocoș; ești ca mort, nu știi tu cînd să pornești la drum, cînd să frămînți pîinea.

Cînd i se păru că negrul din dosul ferestrelor dă în sîngeriu, ieși afară să vadă vremea. Furtuna se potolise; vîntul mai șuiera din cînd în cînd și era rece. Era înnorat, dar nu ploua. Ludovica se întoarse în casă:

– Scoală-te, omule, și nu te mai necăji, că dintr-asta n-a fi nimic. Du-te, dă la vite de mâncare, gată ce-ți trebuie pentru semănat și să porniți mai de dimineață, să nu vă apuce ziua adăpînd. Vremea s-a stricat, stă să ploaie. Putem rămînea fără sămănătură, cum s-a mai întîmplat și într-alți ani. Eu mă duc să scol pe Trăian și pe Mărioara; fata să rămînă acasă și să fie cu ochii în patru. Că eu mă duc în sat, la Suciu, să vedem ce-i de făcut. Oricum e în cănțălărie, și dacă nu le dă el acțiile — ea voise să spună „actele” — nu pot face nimic. Că de sus, n-au avut cînd să le ducă. Treaba asta nu e de mult scornită.

Simion se apucă să-și sucească o țigară.

– Hm… zise el. Multă minte ai, tu muiere. Eu nu m-am putut gîndi la asta. Dar, hm … hm … Toaca și crîsnicul lor, că-i omor.

– Amu nu te mai cătrăni. Nu-i ușor să furi moșia altuia. Roșia lui Triloiu o fi ea vicleană, dar nici noi nu suntem strînși de pe drumuri.

Simion se înfurie din nou. Ieși din casă bodogănînd, împiedicîndu-se de praguri.

Ludovica își află copiii, pe Mărioara și pe Trăian, dormind în tîrnaț, zgribulind de frig. Se acoperiseră cu un țol vechi, cu care se culcau, vara, slugile.

„Bieții mei copii! se gîndi Ludovica. Dorm sub cer, ca cerșetorii, în vreme ce noru-mea, săraca, stă la căldură și se întinde. Întinde-s-ar să nu se mai poată aduna!”

– Trăiene, scumpul mamii, scoală-te, că-i ziuă. Tatăl tău adapă vitele să mergeți la sămănat. Ascultă-l, dragă, și purtați-vă; poate isprăviți mîine acolo și să apucați în Zăpodie.

Copilul se ridică, se șterse la ochi și se culcă iar. Ludovica îl mai lăsă cîteva clipe, pînă o cuprinse frigul, apoi îl deșteptă din nou.

De data asta Trăian sări ca ars și fugi în casă. Ludovica aruncă bunda pe Mărioara, lăsînd-o să mai doarmă puțin. Se întoarse spre Simion, care suduia prin curte de credeai că-i pică foc din gură.

– Măi omule, nu-ți mai tot spăla gura pe Dumnezeu. Ce-i? iar n-ai zi bună! În loc să-ți faci cruce și să zici: „Doamne ajută-mi”, că mergi la semănat și aștepți roadă bună.

Simion îi spuse lui Trăian să se dea deoparte și după ce legă straița în leocă, pocni aprig boul dinafară și ieși cu carul pe poartă. După ce vitele se întinseră la drum, îi strigă femeii:

– Ai grijă, cînd m-oi întoarce să le găsesc toate cu susul în jos, c-apoi să nu m-așteptați acasă, s-o luați pe dealuri …

– Du-te numai, du-te …

Încălțîndu-se, căci în dimineața asta nu era de glumit cu frigul, Ludovica îi dete în grijă Mărioarei să n-o scape din ochi pe „vulpea lui Triloiu” și nici pe „cotoroanța de bună-sa”.

După aceea porni în grabă spre sat, căci se temea să n-apuce Suciu a pleca de acasă. O ținu într-un suflet pînă acolo.

Văzîndu-l de departe cu vacile la adăpat, se bucură, gîndîndu-se că „Dumnezeu, drăguțul, e cu noi”.

Suciu, nepotul Ludovichii, era un om între două vîrste, înalt, cu fața stricată de vărsat.

Își lăsase sănătatea prin America; tușea într-una praful negru al unei mine de cărbuni în care lucrase opt ani. Adusese, e drept, cîteva zeci de mii, dar nu se prea vedea. În afară de acoperișul nou, pe casa veche, n-aveau nimic nou prin curtc, pălantui îi era stricat, fîntîna ruinată. Din două vaci bătrîne și o iapă jigărită n-o mai scotea.

Îl bătuse Dumnezeu cu patru fete și o nevastă cît un hambar, care împrăștia cu șorțul cit ar fi adunat el cu șase boi.

Fiind om umblat și avînd și scrisoare frumoasă, notarul îi făcuse, la cancelaria comunală, un „pic de plată” și îl punea cînd la scris, cînd la mînatul cailor. Mai mult la cai decît la scris, e drept. Dar omului îi era totuna, numai bani să pice.

– Bună dimineața, mătușă, îi zise Ludovichii, văzînd-o că intră în curte.

– Să ai sănătate, Suciule! Da’ le adăpi?

– Adăp, că vreau să trimit sluga la Agîrbiciu, după țiglă. Să-mi acopăr poiata ceea, că vine iarna. Dacă nu stau acasă pînă pornește, îl apucă amiaza în ogradă.

– Străinul tot străin rămîne, se jelui Ludovica cu gîndul la necazul ei.

Suciu văzu că e supărată, cu năframa trasă pe ochi și, grăind, suspină.

– Vrei să-mi spui ceva, mătușă?

– Aș vrea, nepoate. Numai te-aș ruga din tot sufletul să nu mai întinzi vorba, să se mai audă în sat; ne facem neamul de rîs. (E drept că Urcăneștii, de cînd le mergea bine, nu se prea arătaseră neamuri cu el; dar cînd ți-s neamurile bogate, le ierți totdeauna.) Se dosiră într-un colț, și Ludovica îi spuse din fir în păr „pațîna” lor cu „dracul adus în casă cu carul cu patru boi și cu ceterași”.

– N-avea nici o grijă, mătușă. Ca să întabuleze locul pe ei, trebuie să ducă certificat de la comună, timbrat cu șapte lei și doi aviație. Și pînă-s eu în cancelarie nu-l pupă. Îi spun eu lui domnu notarăș cum stau treburile. Dacă fac larmă, înfundă temnița.

– Spune-i, dragul meu nepot. Să te țînă Dumnezeu, că nici noi nu te-om uita …

Cînd se întoarse acasă, în Dealul Crucii, Ludovica se întîlni cu Valer. Mergea spre sat, îmbrăcat ca de sărbătoare, cu cioarecii noi și bîta ghintuită. Cum dete cu ochii de mamă-sa, întoarse capul și începu să fluiere o zicală de joc.

Pe Ludovica o ardea limba să-i spună una de să-l usture, dar, nevenindu-i în minte, zise:

– Da’ ce-i, dragul mamii, nu mă mai cunoști? Seca-ți-ar ochii să nu mă mai cunoști!

Valer fluiera mereu.

– Te duci după certificat să întabulezi locul lui tatăl tău pe roșia lui Triloiu! Du-te, că …

Dar Valer nu mai auzea; horea de răsuna hotarul…

Ludovica se așeză pe marginea șanțului, să se desculțe. Dealul era mare și ea venise repede. Era la prînz, dar soarele încă nu se arătase. Cerul era acoperit cu nori; la răsărit se înroșise: semn de vînt. Porumbul sta drept, cu frunzele ude, pleoștite, ca niște moșnegi cerșetori care așteaptă pomană. Deasupra pădurii Cocului zbura o țarcă, încolo, totul era tăcut, împietrit.

În sufletul femeii se revărsă liniștea de afară. Pe încetul, fapta rea își pierdea ascuțișurile, nu o mai împungea în suflet, o vedea ca pe oricare altă treabă omenească. Pe Ana o uitase și Valer era copilul ei; un copil ca toți copiii, de aceea face prostii împotriva părinților. Bărbatul cu Trăian erau la semănat, ceilalți — acasă, și ea se întorcea din sat. Toate erau așa cum trebuia să fie.

Cînd se sfîrtică pînza norilor și se ivi ochiul copilăros al soarelui, cuprinzînd dintr-o ochire pămîntul cu bieții oameni, femeii îi venea să sărute iarba grasă din marginea drumului și, îngenunchînd în fața cerului înalt, să mulțumească bunului Dumnezeu că toate le iartă și toate le îngăduie…

În preajma casei se opri, ascultînd. Cineva cînta:

„Măi bădiță, ochii tăi

Bine seamănă cu-ai mei;

Da’ cum foc n-or semăna,

Cînd ni-i una ograda

Și fîntîna cu apa”…

„Cîntă asta, își zise Ludovica, nenumindu-și nora. Eu umblu pe dealuri să desfac ce a înnodat, în vreme ce ea stă după cuptor și cîntă de nu-i ajunge hotarul”.

Femeia se întunecă, supărarea cea grea, care i se ridicase de pe suflet pentru cîteva clipe, o cuprinse iar. Privirile i se încețoșară; împietrită și necăjită, intră în casă.

Ana rîșchia. La intrarea soacrei nu numai că nu-și conteni cîntecul, dar îi dete drumul din toate baierile inimii.

Ludovica se împiedică de ciurul cu gheme.

– Lasă-le, căzătură bătrînă, că nu le-ai tors tu cu neamul tău de sărăntoci! …

Ludovica o apucă de cosițe, trăgînd-o jos. Ana începu să-i care la pumni în burtă, unde se nimerea.

După ce se săturară de bătut, Ana, scărmănată, căci Ludovica era tare ca un bărbătoi, fugi afară și începu să strige cît o lua gura:

– Tulaaai, oameni buni! Cine m-aude, cine nu m-aude, săriți, că mă omoară scroafa lui Urcan! Tulaai, cine m-aude, cine nu m-aude! …

„Soacra” nici nu ieșise afară, dar ea voia să aibă mărturii că a bătut-o și s-o cîștige la judecată.

Ludovica se repezise în odaia de către drum, unde erau hainele Anei și, pe ferestre, arunca afară perini, cearceafuri cu flori, fețe de masă și ce-i cădea subt mînă.

Un convoi întîrziat de căruțe, în drum spre tîrg, se opri să se uite „la comedie”.

– Uite, mă, aici e ospăț, zise cel din căruța dîntîi.

– Ludovica e tuzul de bîtă și Ana — mireasa.

– Asta-i fata lui Triloiu, săracul… Gazda a mare …

– S-o întîlnit două găzdării și se bat în capete, ca munții din poveste.

– Mînă să meargă, mă, strigă o femeie din căruța din urmă. Ce v-ați oprit? Astea nu se bat, că n-au ce le trebuie, dar nu-și încap în piele. N-am să le căiesc eu. Mînă măăă! …

Anei, după ce îi văzu cine-s, îi fu rușine și se retrase în dosul casei. Făcîndu-și socoteala că hainele le-a strînge de pe afară cine le-a aruncat, se îmbrobodi înainte — ca femeie supărată ce era — și porni peste hotar, la ai ei.

Mergînd printre cucuruzi, îi era necaz nu atît pe soacră, „care-i rea și cu stropșeală ca nimeni alta, o știu doar nouă sate”, cît îi era ciudă pe „mutalăul de Valer, de-și pierde brăcinarul din cioareci și nu-și știe apăra nevasta”.

Cum ajunse acasă, nu zise nimic către mamă-sa, o bătrînă șchioapă și risipită, care da la pui de mîncare dinaîntea ușii, necăjîndu-se pe un prăpădit de cocoș „de nu-i vrednic numai să-i tai capul”, ci se așeză pe tîrnaț, plîngînd.

– Ce-i, draga mamii?

Ana își șterse ochii cu colțul năfrămii.

– Ce-i cu tine? Doar n-ai pățit ceva!

– M-o țîpat de la casă.

– Cine? Doamne, nu mă lăsa!

– Ludovica, cine să mă țîpe.

Bătrîna se întoarse cu fața spre răsărit; își ridicase mînile spre soare — și pe cea cu bîta, de aceea trupul îi sta înclinat puțin, cum era șchioapă — și se puse pe blesteme de se speriară norii.

– Așa-mi trebuie, zicea Ana. Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut; m-am dus după a lui Urcan, ca să vă fac pe plac. Ați zis că-i fecior de gazdă. Amu mi-o aruncat căzătura hainele din casă — toate-s împrăștiate prin ogradă.

– Ptiu! Asta nu s-a mai întîmplat de cînd e neamul lui Triloiu. Ptiu, că n-oi întîlni-o eu odată în uliță!’… Că știu că nu mă mai uită cît trăiește. Da’ Valer unde a fost?

– Stă pe pod și scuipă în apă. Unde să fie: bate cînii satului pe la cancelarie! …

Ana își șterse iar ochii.

– Amu nu te mai năcăji, draga mamii, și nu plînge. Toată fapta își are răsplata. Este lege, sînt potracări.

– Dă-i în mama minunii!

– Numai de un lucru mi-e, zise bătrîna neluînd-o în seamă: hainele tale. Spui că-s împrăștiate pe afară. Le poate ploua și se pot face nimica. Să meargă sluga cu carul după ele; calul nu-i acasă. Tatăl tău e la Luduș.

– Meargă, nu meargă, totuna mi-e. Pentru mine, putrezească acolo; știu că n-am avut nici un folos de ele.

Sluga — tocmai sosise cu un car de otavă — un nepot de al lui Triloiu, rău și neascultător, prinse patru boi la jug și porni cu mare zarvă, luînd cu el pe un copil ca de vreo nouă ani, pripășit pe la ei.

După ce scoase carul în drum, opri boii și trimise copilul înapoi, după clopote.

Bătrîna crezu că au uitat ceva și, șontîc-șontîc, se îndreptă spre poartă.

– Ce-i, mă?

– A zis tetea să ne dați clopotele de pe boi, că așa se duce după mireasă.

– Du-te, du-te în cîte zile ai crescut! Să nu-ți dau eu clopote, de să se mire lumea și țara de tine …

La poartă, în liniștea cîmpului, răsună rîsul larg al slugii celei mari, care, stînd pe ceglău, se uita să vadă cum va ieși treaba …

Notarul ungur, mare vînător și cunoscător de vinuri, își făcea datoria după moda veche, ungurească. În notariatul lui erau numai doi domni, unul în cer, pe care îl chema adesea de mărturie și altul pe pămînt, care era el, notarul. E drept că de cînd cu lumea asta nouă, cu „democrația”, cînd deputatul, venind în sat, da întîi mîna cu porcarul și apoi cu primarul și cu popa, se simțea adesea stingherii în drepturi, și nu o dată primise, pentru purtarea-i, aspre mustrări din partea șefilor. Cu toate astea, el o ținea așa cum o apucase.

Altcum, era om drept și pentru asta oamenii de omenie îl iubeau. Revoltat împotriva lumii ăsteia, care e tot mai rea — mai avea numai doi ani pînă să iasă la pensie — se înfurie cumplit cînd îi ajunse la ureche vestea treburilor lui Valer.

– Venit după certificat, îi zise în loc să-i răspundă la salut. Furi pe tată-to.

– Apoi, dacă-i vorba, legea spune …

– Ce vorba! Ieși afară! Mintenaș vine aici jăndarii !

– Trebuie să-mi dai…

– De afară porcul ăsta, zise el către Suciu, uitîndu-se boldiș la Valer. Hol az Isten pus bata ela să dau la tine loc. Mintenaș!

Se aplecă sub masă, să-și caute bîta cu cap de husar.

Suciu, în vremea asta, îi făcu lui Valer semn să iasă.

Afară, îi păru rău lui Valer. Trebuia să stea și, dacă ar fi cutezat să-l lovească notarul, să-i fi plesnit el una românească de să-și adune dinții de pe jos. Toporu… Amu bine că nu l-a văzut nimeni ce repede a ieșit pe ușă.

Acum încotro? Acasă n-avea cu cine să se sfătuiască. Bătrînul Urcan „e prost ca oaia”, credea el. Ana e cap de muiere. Tot socotîndu-se, ieși din sat și se trezi că picioarele îl duc spre socrul său, Triloiu.

Acolo dete peste Ana. Cînd auzi de la soacră, care era oțărîtă rău și ca, și numai în pilde îi grăia, că mamă-sa i-a alungat nevasta, aruncîndu-i din casă hainele, se puse pe o sudalmă ca aceea. Îndată se și porni să-și ia la muștră mama.

Noroc că nimeri Triloiu, bătrînul.

– Stați pe loc, fătul meu; le zise el aflînd despre ce e vorba. Să nu dați cu bîta în baltă și să vă stropiți voi mai tare. Dacă vă țineați gura, cum ne-a fost vorba, și nu se afla nimic, era bine. Bătrînul murea azi, mîne, și apoi paște, murgule, iarbă verde: locul era al vostru. Așa, stați pe loc. Mergeți acasă și vă împăcați. Că de se aude că în locul Anei am dus la lege pe sora ei, că bătrînul e în mintea copiilor și a mai băut și vinars, ne închid pe toți și nu ne scăpăm cu cît loc avem. Așa! Altceva nu-i de făcut.

Bătrînul, un lungan slab, cu nasul adus puțin jidovește, își începuse căsnicia, acum patruzeci de ani, cu două linguri de lemn și un blid de pămînt știrb, dar a știut să dea unde trebuie, la solgăbirăi și „alți cîni, mai mari”; acum iugărele lui treceau de sută. Și aceea era drept că în toată Cîmpia nu era advocat ori tîlhar care să cunoască mai bine decît el porțile dintre legi, pe unde se strecoară omul cînd e strîns cu dreptatea.

Acum, cu muierile, treaba mergea anevoie. Ana nu voia să se mai întoarcă, spunînd că mai bine se spînzură decît să mai mînce mămăligă dîntr-o oală cu Urcănița.

Valer se apucă mîne de clădit casă. Era sătul și el de slugărit.

Triloiu le aduse însă temnița atît de aproape, că tinerii se speriară. Pe la apusul soarelui, amîndoi, plouați ca două curci, se întoarseră acasă cu gînd de împăcare.

Ludovica era înduioșată. Într-una din zilele următoare îi spunea lui Simion:

– Vezi, vezi! Ce-i al tău al tău rămîne; sîngele apă nu se face: Nici Ana nu-i așa de rea, dar sînt tineri și proști. Mai de nimica-s bătrînii că s-au luat după gura lor. Toată vina o poartă ei.

În casa Urcăneștilor era acum pace deplină. Duminecă merseră cu toții la biserică. Unde, alături de cuscrul Triloiu, Simion, îmbrăcat cu cojocul cu pene mărginenești, trecu în frunte, scoase burta în afară și dormi în picioare pînă la sfîrșitul liturghiei, cum se cuvenea s-o facă o gazdă bună ca el.