Unul care a luptat contra prostiei

Jump to navigation Jump to search
Unul care a luptat contra prostiei
de Paul Zarifopol


Urâtă deosebit este moartea oamenilor veseli.

Nu toți suntem deopotrivă vii; cei veseli sunt mai vii decât ceilalți.

Moartea lor ne lovește cu revoltă și cu scârbă, ca paradoxele unui răutăcios stupid.

Partea cea mai bună din viața lui Anatole France a fost lupta împotriva prostiei; și el a dus-o așa cum trebuie: vesel. Insistența patetică sau elegiacă asupra morții lui, însă, pare faptă de prost-gust și păcat contra sfântului duh. Moartea celui vesel te face doar ursuz.

Literar, France a murit acum zece ani, cu La Révolte des Anges.

Un neastâmpăr senil l-a împins să lățească deplorabil amintirile din copilărie și a servit doar să arate categoric și prelung că sfârșitul era deplin. De la început chiar, amintirile acele se arătau a fi în contrazicere cu spiritul și talentul său. Pierre Noziere și Le Livre de mon ami sunt fabricate regretabile, care ne explică numai admirațiile lui neașteptate pentru visurile de guvernantă în menopauză ale lui Feuillet, pentru lirismul de cinovnici binecrescuți al lui Sully-Prudhomme și Coppée. Firește, spre optzeci de ani a reapărut, în forme mult mai terne, mai insipide și molâi, încercarea debutantului de a-și desfășura copilăria în manieră oarecum englezească, îndulcită și dreasă cu sentimentalism parizian, burghez și bulevardier. Aici se află Anatole France mult mai neautentic și mai dizgrațios decât în unele excursii ale lui în politica practică.

De veți lua bine seama, toată viața mea a fost închinată istoriei Pinguinilor. France însuși ne arată astfel care este cartea între cărți. Să nu luăm însă vorba lui numai ca o aluzie la istoria satirică a Franței. Lîle des Pingouins este enciclopedia humoristică universală a celor mai fundamentale, mai obraznice, mai pompoase prostii, în care indispensabil dospește piftia nediferențiată a speciei, homo stupidus et sollemnis, primatul deformat, care, suficient și caraghios, se trudește să stea pe două labe și să privească în sus. A fost chemarea naturală a lui France să urmărească, cu râsul neînvins al inteligenței, moftul isloric, grav și autoritar, moftul de stat și de templu; grimasa schiloadă și vomitivă a ipocriziilor moralistice.

Acest om era complet și unilateral inteligent. Era obsedat de inteligență pură. Aici e semnul și valoarea lui distinctivă pentru istoria spiritului european. De aceea, abaterile lui literare în domeniul sentimental sfârșesc în strâmbături.

Literatura franceză este cea mai bogată poate în oameni unilateral și splendid inteligenți. Montaigne, Rabelais, La Rochefoucauld, Voltaire formează trupa de care veșnic nu se va liniști nici mângâia oastea compactă a proștilor, a celor gravi ca și a celor sentimentali, a celor blajini și onești, ca și a celor vicleni și veninoși. Pe France l-a format critica istorică și filozofică a veacului XIX: cea mai iconoclastă criză din câte a încercat spiritul european. Pe urma ei n-a rămas glorie istorică neciuntită, nici idee venerabilă nechemată la răspundere și neumilită, fără cruțare. De aceea, râsul lui France e complex și adânc, concluzia artistică a vremii celei mai frumoase de inteligență curată și neîndurată.

Acum inteligența s-a atacat, cu bolnăvicioasă ciudățenie, pe ea însăși. Ce câștig științific va putea lăsa pe urma ei această critică filozofică a inteligenței nu se poate hotărî acum. Să constatăm numai că secăturile triumfă îmbătate de perspectiva care se deschide fără margini balivernei sentimentale sau obraznice. Neputința intelectuală și ignoranța semianalfabetă a literaților de cafenele și răspântii ejaculează, fără frică și pudoare, marda clocită la adăpostul intuiționismului. Sub masca subtilităților pseudopoetice, lenea mintală și stupiditatea radicală, ajunse libere și independente, își varsă pe culoarele literaturii europene duhorile groase amestecate cu miresmele râncede ale misticismelor răsuflate și nemuritoare. Misticism indic, mustit în creieri fleșcăiți de practicile erotice ale Kamasutramului, sau șamanism analfabetic de fakiri și piei-roșii, sleite în sosul șarlatanismului și al pozei vulgar-europene.

Ceasul morții lui France se potrivește semnificativ cu un moment de mare triumf al prostiei adânci, sărbătorit de o stranie alianță a prozaicei imbecilități europene cu isterica idioție asiatică.