Un veac de frământări sociale/Capitolul 6

by Lucrețiu Pătrășcanu

Aspect 2

CAPITOLUL VII

RĂSCOALELE ȚĂRĂNEȘTI ȘI CAUZELE LOR

 

Nu trecuse nici un sfert de veac dela reforma agrară din 1864 — mai puțin deci chiar decât viața unei generații — și la sfârșitul secolului al XIX-lea, țărănimea se mișcă din nou. Seria răscoalelor țărănești începe în anul 1888. La 1907, ele vor cuprinde întreaga țară și vor pune din nou în discuție, în întregimea lor, problemele fundamentale economice și sociale ale României antebelice.

Asupra împrejurărilor și cauzelor care au dat naștere răscoalelor țărănești, există o întreagă literatură. Răspunsurile au variat după punctul de vedere politic sau ideologic al celor care le-au cercetat.

Cei mai mulți s’au grăbit să învinovățească reforma dela 1864, scoțând în evidență păcatele și greșelile ei. Printre aceștia, cel mai de seamă este Radu Rosetti. După istoricul moldovean, repartiția pământului și condițiile în care s’a dat țărănimii pământul sunt sorgintea răului. „Latifundiul este dușmanul” își intitulează un capitol din cartea sa „Pentru ce s’au răsculat țăranii”.

Contradicția dintre raporturile de proprietate burgheză și cele de muncă, rămase feudale constituia — pentru Garoflid — adevărata problemă agrară a României, aici urmând a fi căutate și originile turburărilor agrare.

„Neoiobăgia” noastră, cu dublul ei caracter de capitalism burghez și feudalism iobăgist, cu multiplele contradicții, antagonisme și vrăjmășii ce rezultă dintr’însa; relațiile sociale anarhice dela țară; administrația instituită în stăpânire de fapt, fără justificare legală; ilegalismul care se inoculează sistematic țăranului — toate acestea au creeat atmosfera favorabilă răscoalelor, susține Dobrogeanu Gherea. Pentru izbucnirea lor a fost deajuns o scântee.

In sfârșit, n’au lipsit nici explicațiile fanteziste. Nu ne gândim la acei publiciști minori care, în articole polemice, sau pentru a servi partidul în care militau, au inventat anumite cauze ad-hoc ale răscoalelor. Vom cita însă părerea unuia dintre cei mai reprezentativi exponenți ai culturii românești ― sau, cel puțin, recunoscut ca atare. După acesta, cauza răscoalelor din 1907 a fost… alianța electorală încheiată între liberali și grupul socialist, cu prilejul alegerilor comunale din 1898! Să cităm textual. „Autorul acestei scrieri a atras, dela început, printr’o interpelare în Senat (în 1898) luarea aminte a oamenilor politici asupra gravității acestei campanii (cea electorală mai sus pomenită, L. P.) …în care vede și astăzi (în 1917 când scrie rândurile de față, L. P.) una din cauzele răscoalelor țărănești izbucnite în primăvara anului 1907”. Autorul citatului este Titu Maiorescu.^[1]

Ne putem opri aici, deoarece alte păreri originale nu au fost exprimate; cu excepția lui Zeletin, asupra opiniei căruia vom reveni mai departe.

Este neîndoios că reforma agrară dela 1864 a creeat majorității țărănimii condiții grele de viață. Criticile aduse acestei reforme, fie că pleacă dela felul în care țăranii au fost „eliberați” de drepturile lor asupra pământului, fie dela criteriile aplicate în constituirea noilor proprietăți, fie, în sfârșit, dela metodele punerii ei în practică ― sunt, fără îndoială, îndreptățite. De aceea nu vom reveni asupra lor, cele mai multe dintre aceste critici devenind de mult un bun comun al literaturii noastre sociologice. Inlăturarea vechilor raporturi agrare, făcându-se pe calea unei reforme și nu a unei revoluții, fără masiva participare a țărănimii, direct interesate în felul rezolvării chestiunilor legate de stăpânirea pământului, nu putea decât să înfățișeze o soluție schiloadă, incompletă, îndreptată, în primul rând, împotriva țărănimii. O asemenea soluție era menită să salveze doar cât mai mult din interesele marii proprietăți.

Totuși, nu în concepția și nici chiar în abuziva aplicare a reformei patronate de Cuza și Kogălniceanu pot fi văzute adevăratele cauze ale răscoalelor de mai târziu; după cum nici în regimul creeat țărănimii, prin conjugarea textului acestei reforme, cu legile tocmelilor agricole, intervenite după 1866.

Latifundiul, ca și neoiobăgia nu explică izbucnirea gravelor turburări agrare care, timp de două decenii, au pus în primejdie existența României mici.

In adevăr, țărănimea a simțit efectele reformei curând după 1864. Lipsa de pământ cultivabil, de islaz și de imaș, alături de presiunea pe care marele proprietar o putea exercita, prin atâtea mijloace, asupra țărănimii, datorită felului în care fusese aplicată reforma din 1864, au putut s’o convingă în mai puțin de un sfert de veac cine a fost adevăratul beneficiar al reformei lui Kogălniceanu. Pentru ce un sfert de veac, totuși, țăranii nu s’au mișcat? Cu trecerea anilor, a devenit din nou acută problema pământului, lotul țărănesc micșorându-se prin succesiuni, împărțiri, căsătorii? Fără îndoială, dar, așa cum vom vedea, au intervenit, între timp, și anumite corective, de sigur insuficiente, dar care nu pot fi ignorate.

Legea tocmelilor agricole, respirând cel mai mult „sufletul neoiobăgist” ― ca să întrebuințăm expresia lui Gherea ― este o lege din 1872, când s’a și introdus execuția obligatorie „manu militari”. Pentru ce țăranii nu s’au răsculat atunci?

Țăranii au început seria răscoalelor abia după 1888 ― adică tocmai atunci când prin reformele succesive din 1878/79, 1881, 1883 s’au expropriat din moșiile statului cca. 800.000 de ha., ceea ce făcea aproape 50% din întreaga suprafață dată la 1864 foștilor iobagi, iar prin modificarea legii tocmelilor agricole din 1882, execuția „manu militari” este desființată. Fără îndoială că noile împărțiri de pământ erau simple paliative, mai ales că numai o parte din aceste moșii expropriate au ajuns în mâinile țărănimii. Cele mai multe au încăput pe mâinile partizanilor politici, ai liberalilor, sau au ajuns în stăpânirea burgheziei satelor. Dar cu toate aceste imperfecțiuni și scăderi, noile împroprietăriri nu au înrăutățit situația țărănimii, ci au satisfăcut o parte din nevoile celor lipsiți de pământ.

Legea din 1882 menține toate obligațiile vechi ale țăranului învoit. Dar iarăși, așa cum recunoaște și Radu Rosetti, noua legiuire „alcătuește pentru țărănime o îmbunătățire hotărită asupra stării creeate de legile din 1867 și 1872”.^[2] Nici această lege, după cum nici periodicele împărțiri de pământ n’au adus de sigur soluții mântuitoare, dar, încă odată, nu au înrăutățit ci, relativ, au îmbunătățit, starea țărănimii. Erau, pe de altă parte, „antagonismele și vrășmășiile”, „relațiile sociale anarhice”, „ilegalismul” mai puternice după 1888, presupunând că aici rezida cauza răscoalelor?

De ce, deci, România va cunoaște răscoale țărănești, timp de două decenii, tocmai în împrejurări care ― considerând numai cadrul vieții țărănimii, în tot complexul ei ― le explică cel mai puțin? Răspunsul e simplu: pentrucă nu în acest cadru rezidă cauza lor adevărată și adâncă.

Insuficiențele reformei agrare, defectuoasa repartiție a pământului, contrazicerea între raporturile de proprietate și cele de muncă, abuzurile și vexațiunile aparatului administrativ ― toate acestea au devenit eficiente, au creeat împrejurările favorabile izbucnirii răscoalelor, numai atunci când s’au angrenat, s’au împletit și au însoțit procesul de desvoltare a acelui factor generator de noi forme economice și sociale — în economia generală a României, — anume a capitalismului.^[3]

De fazele și etapele desvoltării capitalismului sunt legate, nemijlocit, și la noi, mișcările țărănești. In efectele pătrunderii din ce în ce mai adânci a acestui regim, a formelor pe care le îmbracă, a puterilor pe care le pune în mișcare, a procesului de descompunere pe care îl grăbește în cadrul vechilor relații agrare, în sfârșit, prin nașterea în sânul său a forțelor menite să-l înlăture — aici trebue căutată și originea răscoalelor țărănești din România. Numai privit prin această prismă, își găsește explicația, atât momentul izbucnirii lor — 1888 — cât și violența celor din 1907.

Sincronizarea mișcărilor agrare cu etapele străbătute de desvoltarea capitalistă a țării nu-i nici rezultatul întâmplării, nicio simplă coincidență. După cum caracterul acestei desvoltări, ritmul lent în care ea are loc, tăria piedecilor pe care le întâlnește tocmai în agricultură, unde atât de puternice rămășițe iobăgiste se mențineau viabile, influența pe care mai ales sectorul agrar înapoiat o exercita, la rândul său, asupra întregii economii, explică numeroasele contraziceri economice și sociale, pe linia cărora s’a desvoltat România, până la 1916—1918.

Inainte de a dovedi toate aceste afirmații, este necesar să facem o succintă comparație între mișcările țărănești dela începutul secolului al XIX-lea și cele dela sfârșitul lui, inclusiv acele din 1907.

Primele mișcări agrare încep, așa cum am văzut, în 1805 în Moldova și continuă în ambele Principate până la 1831. Toate aceste frământări s’au produs în momentul în care la noi trecerea dela feudalism la iobăgie^[4] îmbracă forme definitive și iobăgia imprimă factura ei specială relațiilor agrare existente. Noul regim — care își avea începutul cu câteva decenii mai înainte — aducând noi și grele sarcini, iar exploatarea muncii devenind și mai aspră, este întâmpinat de țărănime cu aceleași mijloace de protest cu care va fi întâmpinat și capitalismul: cu răscoale. Nici iobăgia, nici capitalismul nu apar ca treceri brusce dela un regim la celălalt. Nici cea dintâi, nici cel din urmă nu sunt încetățenite printr’o revoluție, care să sfârșească o epocă și să înceapă una nouă. De aceea în regim iobag vor continua să trăiască așezăminte și relații având caracter feudal, alături de cele iobăgiste, după cum în regim capitalist vom întâlni încă puternice rămășițe iobăgiste. Această împletire între forme noi și vechi de exploatare, între relații de producție diferite, nu fac decât să adâncească conflictele sociale, să le alimenteze în cursul anilor cu puternic material explozibil și, în același timp, să le dea forma cea mai violentă.

Primele răscoale țărănești, ca și cele din urmă își au deci originea în schimbarea pe care economia țării o suferă, în momentul în care trecerea dela un regim la celălalt se face simțită, ca urmare a intensificării și generalizării formelor și relațiilor de producție, care le caracterizează, pe fiecare în parte.

Legarea răscoalelor țărănești de fazele desvoltării capitaliste nu este un fenomen românesc. Le-a cunoscut apusul ca și răsăritul Europei, în veacuri și împrejurări deosebite, dar într’o înlănțuire cauzală asemănătoare stărilor dela noi din țară.

 

Desvoltarea capitalismului în România după 1864

Capitalismul, ca o fază bine conturată în istoria omenirii, este epoca în care apare și se generalizează munca salariată.

 

PLANȘA XIV

„Ceea ce caracterizează epoca capitalistă este faptul că pentru muncitor, însăși puterea sa de muncă ia forma unei mărfi care-i aparține, deci munca sa ia forma muncii salariate.^[5]

Despărțirea muncitorului de mijloacele de producție și de subsistență și monopolizarea acestora în mâna unei clase care le stăpânește, au creeat condițiile istorice ale nașterii capitalismului. Astfel apare capitalul industrial. Formarea lui și posibilitatea de desvoltare este condiționată de preexistența schimbului de marfă și a circulației banului — operă pe care o îndeplinește, în faza precapitalistă, capitalul comercial și cel de camătă.

Noua formă de producție începe atunci când „același capital individual ocupă în același timp un mare număr de lucrători, lărgind astfel procesul muncii și furnizează un produs, din punct de vedere cantitativ, pe o scară mai ridicată”.^[6]

Din punct de vedere istoric, deși primele începuturi ale acestui nou fel de producție, a producției capitaliste, se întâlnește în orașele italiene încă în secolul al XIV-lea și al XV-lea, despre o epocă capitalistă propriu zisă nu se poate vorbi decât din secolul al XVI-lea. Acolo unde apare capitalismul, iobăgia a fost desființată, iar orașele libere sunt în decădere.^[7]

Așa s’au petrecut lucrurile în apusul Europei. In centrul și răsăritul continentului, același proces are loc mult mai târziu și se întinde până în mijlocul secolului al XIX-lea, păstrând anumite caracteristice proprii.

Privind deci, din acest punct de vedere, evoluția României, este firesc să ne întrebăm: care este drumul pe care l-au parcurs stările dela noi după 1866?

 

Am semnalat de câteva ori in paginile precedente faptul că munca salariată își găsește întrebuințarea în Principate odată cu apariția primelor întreprinderi industriale, adică din secolul al XVIII-lea. Totuși, așa cum nu se poate vorbi în veacul al XIV-lea sau al XV-lea, în Europa apuseană, de capitalism, tot așa și la noi, caracterul sporadic și limitat al acestei munci nu poate plasa începuturile capitalismului atunci. Numai când noua producție capitalistă începe să pătrundă din ce în ce mai larg în industrie și prin desființarea iobăgiei să-și deschidă drumul și în agricultură, putem vorbi și la noi de începuturile noului regim. Creearea unei mari industrii — cu toată șubrezenia ei — va accentua și mai mult desvoltarea capitalistă a țării. Această desvoltare va cunoaște apoi, după 1864, o continuă linie ascendentă.

Care este geneza capitalului industrial în România?

Din sumele realizate în comerțul din ce în ce mai întins pe care îl făceau Principatele în cursul secolului al XIX-lea, din renta crescută a pământului, din sumele acumulate în primele întreprinderi industriale, o parte ia drumul finanțării marilor întreprinderi, creeate mai ales după 1886. Spre industrie merge și o parte din câștigurile capitalului cămătăresc.^[8]

Participarea capitalului comercial în industria îmbrăcămintei, are dela început mai multe forme. Comercianții finanțează unele ateliere sau industrii manufacturiere, lăsând să lucreze pe meseriași și pe muncitori în locuințele lor proprii, dar pe seama capitalului comercial.^[9] Intâlnim asemenea „Verlagsverhältnisse” în textile, construcții, olărie, etc.

In ce privește sumele din renta pământului, aflată încă la dispoziția marelui proprietar (accentuăm acest încă, întru cât o mare parte din această rentă trecea aproape nemijlocit în mâinile cămătarilor sau lua drumul cheltuelilor risipitoare în străinătate) ele erau investite — de cele mai multe ori — nu direct, ci prin intermediul unor bănci provinciale, la care marii proprietari erau marii și importanții acționari. Acestea finanțau, la rândul lor, întreprinderile industriei locale. Capitalul cămătăresc propriu zis nu ia parte la finanțarea industriei decât odată cu apariția băncilor, bancherii interesându-se, mai ales, de afacerile legate de export și import. Băncile vor finanța masiv industria numai după 1900.

Deci, în măsura în care întâlnim capital autohton în industria din România, el se naște pe căi similare formării lui în apus. Doar că exploatarea colonială a fost aici înlocuită cu jefuirea sistematică a țărănimii române. Formele pe care le-a luat acumularea primitivă la noi, le-am văzut într’un capitol anterior. In cursul secolului trecut, aceste forme și-au schimbat doar numele…

Alături de capitalul autohton, apare ca principal finanțator al industriei românești și capitalul străin.

In această privință, socotim necesar să facem distincția pe care o găsim la Hilferding^[10] între „capitalul exportat” și „capitalul transferat”, între „exportul de capital” și „transferul de capital”. Capitalul, străin ca origină, deși aparține unui ne-național, dacă învestit în industria unei țări rămâne încorporat economiei ei, trebue considerat ca un capital transferat și nu exportat. Profitul rămâne în țară și este consumat aici. „Capitalul de export”, adică acea valoare care este menită să producă în străinătate plus valoare — continuă dimpotrivă să rămână și după aceea parte integrantă a capitalului național al țării de origină, țară către care se îndreaptă și profitul realizat.

Pentru noi distincția este importantă, deoarece o mare parte din capitalul străin, mai ales al întreprinderilor individuale care formau majoritatea până la sfârșitul secolului trecut, precum și o parte a capitalului evreesc, învestit în industrie, era de fapt un capital transferat și nu exportat. El s’a integrat economiei românești, iar urmașii celor care l-au adus în țară au intrat, de fapt, dela început, în colectivitatea autohtonilor. In sprijinul acestei afirmații pot fi aduse zeci și sute de exemple.^[11]

Capitalul de export a jucat și el un însemnat rol, mai ales în industria petrolului, a zahărului, și în cea forestieră. In 1914, cel mai important capital era cel german, (120 milioane lei) apoi cel olandez și englez, (câte 97 și 96 milioane) austro-ungar, (65 milioane) belgian, (57 milioane) francez (37 milioane)^[12] etc.

In aceste sume se reflectează — în destul de fidelă măsură — și interesul politic pe care diferitele state străine îl purtau României…

Străin sau pământean, „economisit” înlăuntrul țării sau venit de peste hotare, fapt este că după 1866, capitalul industrial este în creștere. Pentru desvoltarea capitalistă a României, existența și activitatea acestui fel de capital interesează în primul rând. Din punct de vedere al rezultatelor pe care această activitate le dă — în ceea ce privește opera de transformare a formelor de producție, cu toate consecințele ei economice și sociale — originea capitalului industrial este indiferentă. Capitalul industrial, ca atare, este generator de o serie de fenomene pe care le înregistrăm după 1866 și acest lucru ținem doar să-l semnalăm, pentru moment. Structura lui — după origină — își are de sigur importanța, dar într’o altă ordine de idei, după cum vom arăta la locul potrivit.

Să cercetăm, mai departe, căile de desvoltare ale capitalismului în țara noastră, în cea de a doua jumătate a secolului trecut.

 

Apariția marii industrii

Intreprinderile pe care le înregistrează la 1863 statistica lui Marțian erau, în marea lor majoritate, întreprinderi mici și mijlocii. Totuși, ele formează „nucleul din care se va desvolta industria mare de mai târziu.”^[13]

Am văzut în ce ritm s’au desvoltat aceste întreprinderi până la 1863. Pentru epoca ulterioară, ne servim de datele publicate de M. Paianu în 1906,^[14] precum și cele cuprinse în „Ancheta Ministerului de Industrie” din anul 1902.^[15]

Considerând numai acele întreprinderi care aveau un capital de minimum 50.000 de lei, utilizau un personal, obișnuit, de 25 de lucrători, și se serveau de un utilaj perfecționat, M. Paianu dă următoarele cifre:

Dela 1866—1887 s’au înființat 173 fabrici, sau câte 8,2 pe an în medie
Dela„ 1887—1893 s’au„ înființat„ 17383 fabrici,„ sau„ câte„ 8,214 pe„ an„ în„ medie„
Dela„ 1893—1906 s’au„ înființat„ 173215 fabrici,„ sau„ câte„ 8,218 pe„ an„ în„ medie„

Deci, dela 1886 înainte, asistăm la o rapidă creștere a marei industrii manufacturiere. O mare parte a acestei industrii va prelucra materiile prime din țară. Astfel, în ancheta ministerului de Industrie, cel mai mare număr de întreprinderi sunt în industria alimentară, apoi în cea chimică, metalurgică și textile. Cel mai mare capital îl avea însă industria de construcții (69,9 milioane lei), apoi cea alimentară (40,2 milioane) cea chimică (35,7 milioane), zahăr (33,5 milioane), cherestea (31,1 milioane), rafinăriile de petrol (24,4 milioane), textile (23,4 milioane) și metalurgia (15,5 milioane). — Metalurgia — și cifra este caracteristică — prelucra 84,9% materii prime din străinătate, iar textile 66%, pe când industria alimentară doar 5,3%.

Alături de industria manufacturieră, se desvoltă rapid și cea petroliferă. Iată cifrele producției, în tone:

1860   1.806.0001.188   tone
1880   1.806.00015.900   tone„
1900   1.806.000250.000   tone„
1907   1.806.0001.109.097   tone„
1912   1.806.000   tone„

După 1880, creșterea este de-a-dreptul gigantică.

Pentru a marca și mai bine etapele desvoltării capitaliste a României, să cercetăm desvoltarea societăților pe acțiuni.^[16] Inafara întreprinderilor industriale, în statistică sunt cuprinse cele bancare, comerciale și de transport:

Totalul societăților anonime nou înființate în

 

	industrie	bănci	transport	comerț	Total[17]
1866—1880	114—	1104	—	391	2705
1880—1902	11427	11030	—	393	27060
1903—1913	114	110	7	39	270

 

Privite sub raportul capitalului, iată evoluția societăților anonime, în raport numai cu cele industriale:

 

	Capitalul învestit în societățile anonime	Din care numai în cele industriale
1866—1881	1.90942 milioane lei	—
1881—1903	1.909 milioane„ lei„	1.484 milioane lei
1903—1914	1.9095.871 milioane„ lei„	1.4844.745 milioane„ lei„

 

Și după datele d-lui Arcadian — deși acesta dă o altă cifră pentru totalitatea capitalului învestit în industrie — 60% din societățile anonime erau industriale.^[18]

Care este concluzia tuturor acestor date?

Desvoltarea sectorului capitalist, în economia românească, a cunoscut un progres lent până în 1880, când face un puternic salt până la 1902 și înaintează apoi cu pași repezi până la 1913.^[19] In anul 1883 asistăm la prima hausse. „Anii speculativi după 1883, și în special anii după 1903 au fost numiți în economia românească dinainte de răsboiul mondial drept „epoca de aur”.^[20]

In epoca în care România cunoaște o rapidă desvoltare a industriei, în timp ce întreaga ei economie se găsește, în general, sub semnul desvoltării capitaliste, și tocmai în spațiul limitat după 1883 și după 1903, când este epoca de aur” a acestei desvoltări, isbucnesc mișcările agrare. Ele își au nu numai începutul în această epocă, dar țin pasul cu progresul desvoltării capitalismului: revoltele dela 1907, prin caracterul lor adânc, întrec, în importanță, pe toate celelalte anterioare.

 

Pătrunderea capitalismului în agricultura românească

Sub influența directă a desvoltării capitaliste a economiei orășenești, noile forme de producție încep să-și găsească aplicarea și în agricultură, deși piedecile pe care le întâmpină aici sunt mult mai mari; iar pătrunderea formelor de exploatare capitalistă și împletirea lor cu rămășițele iobăgiste dau caracterul specific raporturilor agrare din România nu numai până în 1916, dar chiar în zilele noastre.

Mai importantă decât constatarea existenței acestor raporturi, astfel născute, este evoluarea lor în decursul anilor, felul și direcția acestei evoluări. Căci numai descifrând sensul în care s’au desvoltat aceste raporturi, faptele sociale din domeniul agrar puteau fi explicate și reala lor semnificație just înțeleasă.

S’a negat totdeauna existența unor raporturi de muncă având un caracter capitalist, în agricultura României mici. „La noi, capitalismul s’a manifestat în agricultură numai în sensul generalizării produselor sub formă de marfă”, afirmă Șerban Voinea.^[21]

Dín faptul că exploatarea pământului „n’a luat formele întreprinderii capitaliste cu exploatare intensivă, cu inventar modern și salariați”, totuși nu se poate trage concluzia negării pătrunderii capitalismului în agricultura românească, concluzie la care s’au oprit cei mai mulți dintre cercetătorii chestiei noastre agrare.

Raporturile de muncă în agricultura românească, până la 1918, puteau fi grupate astfel: 1) muncă pentru bani; 2) arendă simplă, bani pentru folosirea pământului; 3) arendă plătită în muncă; 4) cultura în dijmă; 5) dijma la tarla.^[22]

Primele două sisteme se încadrează în raporturi de producție capitalistă.

Cel dintâi, utilizat mai ales în Moldova, găsea în Muntenia o mai restrânsă aplicare. S’a căutat să se dovedească — și Radu Rosetti a adus un bogat material în această privință — că de fapt aici avem numai în aparență un contract de muncă bazat pe salar. Țăranul era un „învoit” și nu un muncitor liber. El își vindea munca de cu iarnă, cu anticipație, atunci când nevoile erau mai aprige, acceptând orice preț. Lipit de moșia boierului prin petecul de pământ pe care îl avea, totdeauna îndatorat față de acesta, el nu avea libertatea mișcărilor sale.

La baza întregii argumentații este însă o confuzie. Condițiile în care țăranul învoit era obligat să-și vândă munca, nu desființează caracterul contractului intervenit. Inegalitatea dintre capitalist și muncitorul pe care îl angajează — din punct de vedere al condițiilor în care contractează unul și celălalt — este de însăși esența contractului de muncă în regim capitalist. Libertatea de mișcare pe care o are muncitorul liber — față de cel învoit — este și ea relativă. Și una și cealaltă deci nu pot desființa caracterul acestui fel de contract. Aceasta când vorbim de munca învoiților. Cu atât mai mult caracterul capitalist al acestor raporturi iese în evidență atunci când pe baza proletarizării unei părți din țărănime — numărul muncitorilor ne

 

PLANȘA XV

Ziare din timpul primelor răscoale țărănești (1888)

învoiți și a celor străini, care contractau cu proprietarul chiar în timpul muncilor agricole, era în creștere. Nu se poate nega că apariția, după 1864, a muncii salariate — chiar cu aceste îngrădiri — a însemnat un important pas înainte în introducerea raporturilor de muncă bazată pe salar, deci a dus la încetățenirea unor raporturi capitaliste.

In ce privește contractul de arendă — bani pentru pământ — faptul pe care îl subliniază Ionescu-Sisești că „arendașul speculează nevoia de pământ a țăranului” și-i lua astfel un preț urcat, nu schimbă, în sine, natura contractului încheiat. La arenda plătită în muncă, interveneau două operații: se fixa întâiu prețul muncii, apoi al arenzii. Printr’un asemenea calcul se uneau cele două metode de mai sus, într’una singură. „Arenda — spune același autor — se evalua scump și munca se evalua eftin”. Aici, inegalitatea condițiilor în care se contracta apăreau sub dublul lor aspect, ceea ce făcea aceste contracte atât de împovărătoare; dar, așa cum am arătat, inegalitatea este o împrejurare exterioară și nu modificatoare a contractului în sine.

Celelalte două sisteme din urmă, „munca în dijmă” și „dijma la tarla”, poartă un vădit caracter pre-capitalist. In ele se reflectează cel mai bine rămășițele economiei naturale și, alături de clacă, rusfeturi și plocoane, rămase ca obligații în seama țărănimii, toate acestea constituesc elementul net iobăgist în raporturile agrare dinainte de 1918.

Apariția unei rente în bani — pe lângă dijma în producte — pe care o semnalează Radu Rosetti în Muntenia, unde dijma era foarte răspândită, dacă însemna o îngreuare a sarcinilor pe care avea să le suporte țărănimea, marchează totuși, deși foarte lent, drumul spre transformarea însăși a dijmei în rentă bănească, operație care poartă un caracter, de astădată, net capitalist. Faptul însă că această rentă nu înlocuește dijma, că dijma se menține mai departe, că, la rândul ei, renta în bani e transformată în muncă, dovedește tocmai puterea de rezistență a formelor de producție iobăgiste, datorită celorlalte condiții în care trăia țărănimea.

In raporturile de muncă, întâlnim deci anumite forme având caracter capitalist, deși aceste forme sunt mărginite și îngreuiate de puternice rămășițe iobăgiste.

In ce privește felul exploatării marilor moșii, găsim și aici pătrunderea capitalismului, iarăși cu anumite corectări. Nu ne gândim la începuturile unei agriculturi raționale; asemenea începuturi existau, de sigur, și se găseau în progres, chiar în epoca de care ne ocupăm — ci la întinderea pe care o luau arendările. Faptul arendării în ce categorie se încadrează? In Moldova, de pildă, 62% din marile proprietăți erau arendate. Unul din rezultatele felului de producție capitalist în agricultură, scrie Marx, este că „pământul ca condiție a muncii (Arbeitsbedingung) a fost despărțit cu totul de proprietate și proprietar, pentru proprietar ne mai reprezentând nimic altceva decât ca o dare în bani pe care o încasează dela capitalistul individual — arendașul — datorită monopolului său”.^[23] La noi, arendășia nu a apărut ca rezultat al producției capitaliste, generalizată în agricultură, iar arendașul cultiva exact în aceleași condiții pământul și exploata după aceleași metode munca țăranilor, ca și proprietarul latifundiar. Totuși, această împrejurare nu-i schimbă caracterul, astfel cum i-l definește Marx.

Sensul evoluării raporturilor de producție în agricultura românească?

Dobrogeanu Gherea a încercat să dovedească că formele intervenite după răscoalele din 1907 nu făceau altceva, decât să consolideze regimul neoiobag. Este justă afirmarea lui? Reformele au avut, în adevăr, un caracter limitat, iar efectele lor au fost restrânse, mai ales pentrucă monopolul marelui proprietar asupra pământului — ceea ce constitue suportul principal al rămășițelor iobăgiste — a rămas neatins. Cu toate acestea, nu spre consolidarea acestor rămășițe, ci la înlăturarea lor au tins — și în parte au parvenit s’o facă — reformele impuse de răscoale.

Dispozițiile luate pentru desființarea celor mai tipice învoieli iobăgiste — munca la tarla, plata în natură, plocoanele, rusfeturile, etc., alături de generalizarea salariului în bani și fixarea minimului de salar și a maximului arenzii, poartă un caracter anti-iobăgist. „Ele nu s’au aplicat sau s’au aplicat împotriva țărănimii” — a afirmat cu anticipație autorul Neoiobăgiei. Și în această privință, Dobrogeanu Gherea exagerează. Că aceste reforme au dus la lărgirea și generalizarea unor raporturi de muncă capitaliste, și nu iobăgiste și neoiobăgiste, o dovedește un fapt pe care însăși Gherea îl socotește determinant. Astfel, el scrie: „Cu cât s’ar generaliza lucrarea în regie, cu atât sistemul neoiobăgist de învoeli ar trebui să cedeze sistemului de cultură capitalist cu inventar propriu”.^[24] Care este situația, din acest punct de vedere, după reforme?

Este o realitate că după 1908, întinderea culturii în regie crește pe seama sistemului de cultură în devălmășie, dovada concludentă a sensului și cuprinsului noilor raporturi de producție, ulterioare răscoalelor.^[25]

Au constituit o inovație reformele din 1908? Noi socotim că elementele constitutive ale noilor relații existau și înainte de aceste reforme, ele fiind ulterior generalizate și întărite. Agricultura română se găsea deja pe drumul care, prin forțele ei proprii, din resorturile ei interioare, și-l creease.

In sfârșit, o ultimă observație. Unul din cele mai interesante aspecte ale ridicărilor în masă ale țărănimii, în 1888 ca și în 1907, aspect care a născut, în același timp și cea mai vie nedumerire în opinia publică de pe vremuri, a fost că ele s’au produs și au luat caracterul cel mai violent în județele cu cel mai roditor pământ, în satele relativ înstărite, iar elementul cel mai activ și cu rol conducător l-a dat burghezia satelor. Explicarea acestei aparente anomalii a fost dată pe larg de Dobrogeanu Gherea. Dar noi credem că și de astă dată s’au privit lucrurile doar la suprafață și de aceea explicațiile sunt parțiale. Substratul acestui fenomen social este cu mult mai adânc.^[26]

Exista fără îndoială concurență între chiaburul din sat și marele proprietar; anume, cine să aibă întâietatea în exploatarea țărănimii sărace; se uita cu jind același chiabur la pământul moșieresc și era „jignit” de puterea și bogăția boierului, după cum se temea de el. Dar aceste erau motive subiective și ele pot explica doar forma și violența conflictului între cei doi exploatatori ai țărănimii.

Prin răscoale, întreaga țărănime a încercat să-și satisfacă foamea de pământ, pe seama marii proprietăți. Prin răscoale, ea a încercat lichidarea acestei puternice rămășițe a trecutului. Dar la baza acestor răscoale nu stătea numai atavica dragoste a țăranului pentru pământul pe care îl muncește de veacuri și care i-a aparținut odată, ci un conflict mai puternic. Anume, conflictul între desvoltarea forțelor de producție, încătușate de existența marii proprietăți (cea mai importantă rămășiță feudală) îngrădite de rămășițele iobăgiste și raporturile de proprietate. Cuprinsă în cadrul schimbului capitalist, agricultura românească a suferit toate influențele venite pe această cale, după cum asupra ei s’a revărsat și influența directă a desvoltării capitalismului, în cadrul economiei naționale. Și unele și celelalte momente au adâncit, din acest punct de vedere, conflictul. Și tocmai pentrucă baza adâncă a acestui conflict era ciocnirea între forțele de producție, în creștere, și raporturile de proprietate, tocmai de aceea cele mai violente răscoale le întâlnim acolo, unde, prin apariția unei burghezii sătești puternice, în cadrul unei agriculturi, relativ mai prospere, conflictul de mai sus era și mai acut și mai insolubil. Acolo, prin urmare, unde marea proprietate, prin simpla ei existență, se punea de-a-curmezișul unei evoluții, menită să dea posibilitate țărănimii să-și ridice standardul de viață, descătușându-se de toate învoielile și sarcinile iobăgiste, aceasta a pornit la luptă, având în frunte tocmai acel element din sat care se simțea în stare, datorită forței economice pe care o reprezenta, să fie beneficiarul noilor schimbări.

Dacă însă astfel se explică prezența burgheziei satelor în fruntea răscoalelor, participarea întregei țărănimi, ca o masă compactă, strânsă într’un singur front împotriva marii proprietăți, își are și ea explicația. Căci satul românesc nu stătea numai sub semnul pătrunderii și desvoltării unor relații de muncă și producție capitaliste, ci el înfățișa totodată și un amalgam de relații iobăgiste și semi-iobăgiste. In această a doua față a satului nostru vom găsi explicarea participării unitare a țărănimii în răscoale. O contrazicere, de sigur, dar o contrazicere care își avea rădăcina tocmai în contrazicerile și structura reală a relațiilor dintre marea proprietate și țărănime.

In adevăr, într’o societate capitalistă ajunsă la deplină desvoltare, procesul diferențierii înlăuntrul satului alătură, în lupta politică și socială, țărănimea chiabură de marea proprietate capitalistă. Proletariatul își caută aliații în proletariatul agricol, în rândurile țărănimii sărace și mijlocașe. Aceasta în lupta pentru socialism. Dar într’o societate în care capitalismul în domeniul agrar numai a pătruns, dar nu a modificat raporturile existente, rămase sub povara atâtor rămășițe iobăgiste, în lupta pentru înlăturarea acestora — și, în primul rând, a marii proprietăți, ca prototipul lor — țărănimea în întregimea ei, dela chiaburime până la pălmaș, are interese comune, după cum are un dușman comun. In acest chip, s’a născut la noi solidaritatea în lupta contra marii proprietăți.

Contrazicerea este deci numai aparentă.

 

Desvoltarea capitalismului și efectele acestei desvoltări asupra țărănimii

Prima constatare pe care cercetătorul o face, privitor la starea țărănimii în România după 1864, este continua înrăutățire a condițiilor ei de muncă și de viață. Câteva cifre ilustrează suficient mersul acestei înrăutățiri: în 1878, 46% din marii proprietari luau dijmă mai mică, din 1/3. In 1906, numai doi proprietari se mai găseau în această categorie. Proporția dijmei de 1/1 se generalizează pretutindeni. Arenda în bani a crescut și ea, dela 1864 la 1906, la 67% din numărul marilor proprietăți cu 100%, la 13%, cu mai mult de 300%, iar la 3%, din numărul lor cu 500%.

Rușfeturile, acele „daruri” pe care țăranul învoit era obligat să le facă marelui proprietar sau arendașului său, se ridicau la 1906, la 46,7% din valoare, la porumb; la 59,4% la grâu, în raport cu dijma regulată.

După tabelele publicate de Radu Rosetti în cartea sa, deseori citată, prețul muncilor agricole — la muncile învoite — au rămas staționare timp de patruzeci de ani; ba, în foarte multe județe au dat înapoi. Prețurile libere marchează o creștere, dar nu în proporția în care a crescut renta marelui proprietar. Această rentă a crescut într’un ritm direct uluitor.^[27] Impletirea relațiilor de producție capitaliste cu resturile iobăgiste a produs asemenea rezultate, ca directă urmare a evoluției generale pe care o trăia România, după 1866.

Sub influența aceluiași proces de pătrundere a capitalismului în viața satului, avem începutul de diferențiere pe care l-am semnalat, având ca urmare formarea unui numeros proletariat agricol. Pe de-o-parte, asistăm în sat la formarea unei pături înstărite, a burgheziei satelor — o pătură destul de subțire — la bază, un proletariat al cărui număr era în necontenită creștere.

Desvoltarea rapidă a marii industrii, cuprinderea din ce în ce mai adâncă a întregii economii orășenești în cadrul capitalist, salturile pe care tocmai după 1880 le face marea întreprindere și toate formele de activitate bancară, comercială, etc., a lărgit și adâncit deosebirea dintre oraș și sat, înrăutățind situația celui din urmă. Iar în cadrul satului, însăși desvoltarea capitalistă din toate sectoarele economiei naționale, desvoltare care își găsește expresia tocmai în ritmul pe care l-am văzut după 1880, produce o creștere a exploatării țărănimii, o înrăutățire a tuturor condițiilor ei de existență.

In acest complex de cauze, legate nemijlocit de desvoltarea capitalistă a României, își găsesc explicația și răscoalele țărănești de după 1880.

★

Reprezintă această legătură cauzală între desvoltarea capitalismului și provocarea unor mișcări insurecționare agrare un fenomen specific românesc?

Revoltele agrare, încadrate și făcând integral parte din revoluțiile burgheze în apusul Europei — dela 1788 până la 1848 — își găsesc originea în aceleași efecte ale unui conflict născut din ciocnirea forțelor de producție agrare cu formele sociale ale vechiului regim. Dar condițiile în care au loc aceste răscoale sunt de sigur diferite de cele în care s’au produs în România. Mult mai asemănătoare — în timp și în împrejurări — sunt însă răscoalele țărănești din Rusia țaristă. Aici asemănarea merge până la quasi identitate. Ele însoțesc, ca și la noi, etapele desvoltării capitalismului în economia generală a țării. „Este destul să atragem atenția — scrie Dubrovski — că prima revoluție țărănească din 1905—1907 s’a produs (în Rusia) după o furtunoasă desvoltare capitalistă, după transformările structurale ale industriei rusești la sfârșitul secolului al XIX-lea. Același lucru se poate spune și despre cea de a doua revoluție rusă — Revoluția din Octomvrie. Revolta țărănească din 1917 urmă după cea de a doua etapă a desvoltării capitalismului rusesc…”

In actualitatea imediată, pot fi găsite pilde similare și în țările în care abia acum au loc începuturile desvoltării capitaliste — cum sunt țările asiatice — unde țărănimea răspunde la fel: prin revolte.

Acest fel de a reacționa al țărănimii române, ca și al celei ruse, ca și pretutindeni unde întâlnim ridicări revoluționare similare, nu caracterizează țărănimea noastră, așa cum susține Zeletin când se ocupă de 1907, ca un factor reacționar, ci dimpotrivă, mișcările agrare au și la noi un conținut progresist și se situiază pe linia transformărilor viitoare ale întregii societăți românești.

 

Răscoalele țărănești

Răscoalele țărănești au fost privite, în mod obișnuit, ca izbucniri spontane și ca manifestări sporadice ale unor nemulțumiri adânci, mult timp acumulate în lumea satelor. Ele apăreau, de cele mai multe ori, ca fenomene izolate, fără legătură cu împrejurările și stările interne și cu celelalte mișcări și frământări sociale, concomitente lor. In primul rând, nu cu mișcările și agitațiile muncitorești. Acest fel de a considera răscoalele țărănești a făcut imposibilă înțelegerea și justa lor apreciere.

Există totuși un perfect paralelism între aceste două serii de fenomene. Dacă acestea din urmă nu ating intensitatea luptelor țărănimii, ele nu-și pierd prin aceasta semnificația lor.

Paralelismul între cele două fenomene sociale include și ideea progresivității. Indată după 1880, când se produc primele mișcări agrare, ele au un caracter limitat. In acel moment muncitorimea industrială este abia în curs de formație, deci nu se poate afirma ca o forță socială și politică. Aceasta se reflectează de altfel în structura și ideologia vechii mișcări socialiste, care tocmai atunci ia naștere. Această mișcare era mai mult de structură intelectuală, mic burgheză, decât proletară. In București muncitorimea era ceva mai bine reprezentată; în Moldova însă accentul era pus, mai ales, pe munca între țărani. Deși slabă numericește, muncitorimea începe încă de pe atunci să-și afirme puterea în apărarea drepturilor ei, utilizând căi proprii de manifestare. In 1907, răscoalele țărănești, cu caracterul lor general, găsesc o muncitorime formată, iar grevele și demonstrațiile muncitorești iau un caracter de masă și cuprind cele mai importante centre industriale ale țării.

Ceea ce a împiedecat să se facă o apropiere între răscoale și luptele duse de muncitorime a fost mai ales efortul permanent făcut de conducătorii mișcării — din vechea dar, mai ales, din noua mișcare de după 1905 — de a discrimina propriile lor organizații, de vreun amestec cu țărănimea răsculată. Cu ocazia răscoalelor din 1907, discriminarea a mers chiar și mai departe…

S’a datorat însă ridicarea revoluționară a țărănimii, la 1888 sau la 1907, propagandei socialiste sau agitației pe care reprezentanții muncitorimii au desfășurat-o în lumea satelor? Erau răscoalele opera unei agitații susținute sau rezultatul unei munci organizatorice a muncitorimii?

Asemenea acuzații au fost aduse în repetate rânduri mișcării socialiste. Chiar Radu Rosetti susține că „cuiburile de propagandă socialistă”, înființate după răsboiul dela 1877 și „asociațiile de meseriași, care au mulți adepți” au făcut permanent instigații, fie în rândurile țărănimii, fie în ale soldaților.^[28] Ceea ce este sigur însă, este împrăștierea literaturii socialiste — ziare, broșuri, reviste — în lumea satelor. Apoi, tot atât de sigur, este că cel puțin unei părți din țărănime nu îi era străină viața muncitorimii, cu luptele și frământările ei. Totuși, nu se poate afirma că mișcările agrare au fost rezultatul propagandei și agitației organizațiilor muncitorești. Poate cu excepția celor din Moldova și numai în toamna anului 1889. Dar mișcările agrare din acel an n’au nici intensitatea, nici amploarea celor din 1888 sau din 1907. De aceea, și noi am întrebuințat cuvântul paralelism. Dar legătura — și o legătură strânsă — a existat între luptele muncitorimii și ale țărănimii, nu în formele lor organizatorice, ci prin fondul social și prin obiectivele lor politice comune, ceea ce le dă unitatea și le încadrează sub unul și același aspect în evoluția României moderne.

Inainte de a dovedi aceste afirmații, să ne oprim o clipă asupra desfășurării răscoalelor însăși.

 

Anul 1888

Primele revolte țărănești izbucnesc în județele Ialomița, Ilfov și Prahova, în primăvara anului 1888. Sunt devastate conacurile și primăriile, țăranii refuzând să mai încheie cu proprietarii învoieli în vechile condiții. Deși izbucnirea lor a venit pe neașteptate, totuși „terenul revoltei era pregătit în momentul când a izbucnit și era de multă vreme pregătit” afirmă un comentator al acestor mișcări.^[29]

Cauzele răscoalei? „Pretutindeni unde a fost răscoală, boerii au refuzat de a da pământ țăranilor sub cuvânt că ar câștiga mai mult astfel, dacă ar cultiva pământul pe seama lor… Alții au cerut prețuri de trei sau patru ori mai mari.”^[30] Motivul arătat este interesant; proprietarii, amenință cu cultura în regie. Suntem abia la 1888! Radu Rosetti, cât și N. Vrăbiescu văd cauza ridicării țărănimii în „lipsa de pământ pentru cultură și pentru pășunat, învoieli oneroase cu arendașii și proprietarii; nedreptățile, vexațiunile și jafurile agenților administrativi, inferiori sau superiori.”^[31]

Dacă în adevăr acestea erau cauzele, cum se explică oare izbucnirea mișcărilor tocmai în județele în care toate lipsurile de mai sus — și acest lucru îl afirmă în mod categoric Radu Rosetti — aveau un caracter mai puțin grav decât în alte județe?^[32] Această situație, de altfel, o recunoaște și Beldiman în broșura amintită. După cum tot acesta din urmă citează rezultatele anchetelor care găsesc printre instigatori „foști primari, șeful garnizoanei, cârciumari, logofeți de moșie, etc.”.

Guvernul conservator, urmând imediat celui liberal, care împlinise doisprezece ani de stat la putere, a început de îndată să caute și alți instigatori. „Pretinșii socialiști, apărătorii de comandă ai drepturilor țăranilor” n’au fost nici ei trecuți cu vederea.^[33] Dacă această afirmație nu este cu nimic dovedită, un fapt este mai aproape de adevăr. „Mai la toate comunele — scrie în raportul său Col. Algiu care a făcut ancheta în Prahova — se găsesc chiar în primării ziare ca „Lupta” și „Muncitorul”… „Chiar în Ploești erau oameni care dau scrisori soldaților invitându-i a nu trage în frații lor și a se răscula contra șefilor care-i exploatează. O asemenea scrisoare a căzut în mâna comandantului trupelor din jud. Ploești, fără însă a fi putut prinde pe acel care a scris-o.”^[34]

Partidul liberal s’a grăbit și el să găsească instigatori. Intr’un manifest publicat cu acel prilej, conducerea partidului acuză, pur și simplu, pe inamicii României care „au căutat să excite ura proprietarului mic în contra celui mare, făcând să se creadă că în România ar exista o chestie socială, o chestiune agrară într’o țară unde cea mai mare parte din săteni sunt proprietari”.^[35] Atitudinea adoptată de partidul liberal este tipică. Ea reflectează însă ceva mai mult decât ipocrizie sau miopie. Aceasta o vom vedea mai bine cu ocazia anului 1907.

Nu se poate stabili pe baza materialului existent, care a fost contacul între organizațiile sau membrii organizațiilor muncitorești din București și Ploești, cu satele răsculate. Dar ceea ce merită să fie subliniat este activitatea pe care muncitorimea o desfășoară pe terenul ei propriu, tocmai în acel timp.

In numărul de 1 Ianuarie 1889 al gazetei „Drepturile Omului”, făcându-și bilanțul anului ce se încheiase sunt consemnate următoarele:

„Inceputul anului 1888 găsește în București o mișcare înaintată printre muncitorii industriali. La glasul nostru muncitorii se deșteaptă și încep să se alcătuiască în societăți formate pe temelia luptei de clasă, a dușmăniei dintre capitaliști și muncitori.”. Se organizează „cismarii și pantofarii, lucrătorii în fier și lemn, coaforii, însfârșit se întemeiază Cercul muncitorilor alcătuit din muncitori și susținut de muncitori”. Articolul enumeră apoi grevele care au avut loc. Pe lângă cea a tipografilor, „greva dela Gara de Nord a fost și mai importantă, căci peste 1000 de inși au încetat lucrul și l-au ținut încetat aproape o lună…”.

Tot la București, ziarul „Desrobirea”, din 6 Iunie 1888, constată „o mare fierbere” printre muncitori.

In Moldova găsim o situație asemănătoare. Ziarul mai sus citat scria în numărul său din 20 Martie: „Duminecă s’au alcătuit la Iași trei societăți noi: a muncitorilor de pământ, a teslarilor și a zețarilor. Societatea lucrătorilor de pământ, după cum spune „Manifestul” are chiar acum dela început peste 700 de membri”. De altfel și gazeta bucureșteană semnalează progresele realizate peste Milcov. In Galați, are loc o grevă cu trei sute de participanți ca protest contra maltratărilor și a scăderilor de salarii. „Lupta” din 5 Februarie scrie: „La Galați situația este gravă. Nu se știe ce se poate întâmpla din ceas în ceas. Liniștea o datorim calmului admirabil al muncitorilor… E vădit că administrația caută o ocazie să înnece mișcarea în sânge.” In cele din urmă, greva a fost câștigată.

Ca un semn al stării de spirit de atunci, trebue notat că, cu ocazia represiunii răscoalelor, ordonată de guvern în Muntenia, un batalion din regimentul 4 de linie a refuzat să meargă contra țăranilor („Lupta” din 7 Aprilie 1888). Acte de indisciplină se produseseră și cu câteva luni mai înainte, când rezerviștii concentrați în toamna anului 1887 au refuzat să se supună ordinelor, ceea ce a dus la judecarea și condamnarea lor.

Ce dovedesc toate aceste fapte și evenimente din viața muncitorimii de atunci? Slabe și încă anemice încercări de organizare a unei muncitorimi, ea însăși slabă și în curs de constituire.

Grevele și frământările ei, ca și răscoalele țărănești din acel an, nu depășesc caracterul unor revendicări economice și sunt abia începutul unei lupte care își va găsi continuarea în anii următori. Totuși nici unele, nici celelalte manifestări nu sunt mai puțin caracteristice pentru momentul în care se produc.

★

Un an după răscoalele din Muntenia, în Moldova, satele din județele Iași, Vaslui, Roman și Bacău sunt în plină fierbere. Radu Rosetti crede că mișcarea era pornită din inițiativa socialiștilor, care aveau puternice legături tocmai în aceste județe. Deși țăranii au intrat cu plugurile în pământul marii proprietăți, totuși nu se ajunge la răscoale propriu zise. Guvernul a înnăbușit și aici, prin aceleași mijloace sălbatice ca în Muntenia, nemulțumirile țăranilor.

Turburările din primăvara anului 1894, precum și cele din toamna anului 1900 au avut un caracter limitat, deși unele dintre ale au dus la sângeroase ciocniri cu armata. Mai importante decât cauzele accidentale care le-au dat naștere — aplicarea legii maximului, o serie de noi taxe, etc. — ele sunt caracteristice pentru starea de spirit care domnea la sate și anunțau de pe atunci frământările și mai adânci din 1907.

 

Anul 1907

Mișcările țărănești din 1907 au început prin devastări, la sfârșitul lunii Februarie, în satul Flămânzi, din județul Botoșani. Ele au loc mai întâiu pe moșia ținută în arendă de trustul Mochi Fischer și au un caracter antisemit. Ca mișcări antisemite, răscoalele se întind în tot Nordul Moldovei. De aceea presa reacționară din București le salută ca „sănătoase reacțiuni” ale țărănimii. Era vorba doar de arendașii evrei, împotriva cărora se dusese o întreagă campanie diversionistă. Organizațiile studențești conduse de A. C. Cuza și N. Iorga încearcă să folosească răscoalele începute, pentru a intensifica agitația antisemită în întreaga țară. Dar calculele tuturor sunt înșelate. Cu întinderea răscoalelor și în Moldova de jos, mișcarea pierde caracterul ei inițial și devine socială. Proprietarii și arendașii sunt de-a-valma devastați, fie că sunt evrei, fie că sunt creștini. La începutul lunii Martie, răscoalele izbucnesc cu deosebită violență în Muntenia, mai ales în județele Vlașca, Teleorman, Olt, Romanați și Mehedinți. Aici par să aibă un caracter organizat, de oarece, mai ales în primele două județe, izbucnesc ca la un semn în aceeași zi, în mai toate satele. Pe lângă devastări și incendii, țăranii omoară câțiva proprietari, cunoscuți pentru purtarea lor crudă.

Schimbarea de guvern aduce partidul liberal la putere. Acesta reprimă în mod sălbatic mișcarea. Se începe mobilizarea armatei. Dar se produc tot atunci și primele semne de indisciplină. La Bârlad, rezerviștii protestează când se încearcă încazarmarea lor și refuză să șarjeze pe țărani. La Alexandria, rezerviștii din Teleorman se răscoală, părăsesc cazarma și se întorc în satele lor. In Vlașca, soldații dintr’o companie refuză să tragă. Până la urmă, folosind izolarea în care se găsea țărănimea, guvernul izbutește totuși să facă mobilizarea. Satele răsculate sunt bătute cu tunul, mii de țărani sunt uciși și schingiuiți sub directa priveghere a ofițerilor și gradaților, însoțiți în aceste „expediții de pedepsire” de proprietarii sau arendașii devastați sau de vechilii lor.

Există puține documente publicate în legătură cu mișcările țărănești din 1907. In arhivele ministerului de interne, ale celui de războiu și mai cu seamă în dosarele Curților cu Jurați, care au judecat pe țăranii răsculați, se află un bogat material care n’a văzut încă lumina zilei. Publicarea lui va da la iveală, de sigur, aspecte încă necunoscute ale acestor mișcări. In lipsa unei documentări de acest fel, suntem siliți să ne folosim de mărturiile răzlețe — de multe ori incomplete, aproape totdeauna tendențioase — ale contemporanilor.

Toată presa, indiferent de nuanță, a încercat să arunce vina răscoalelor pe instigatorii, care au și fost „identificați”, pe rând, când în persoana socialiștilor, când în a anarhiștilor, fie a studenților democrați sau antisemiți. Toate aceste încercări au eșuat, lipsind măcar o umbră de dovadă. Totuși, instigatorii au existat. Nu în instituțiile sau practicile politice, pe care le denunță deopotrivă Gherea și Radu Rosetti, ci în persoane fizice și poate organizate. Am văzut rolul burgheziei satelor aflată în fruntea răsculaților. Apoi apar indivizi izolați, a căror identificare din punct de vedere social ne-a fost greu s’o facem. Totul este în această privință nebulos. Cine erau ei, din ce pătură a țărănimii se recrutau? Reprezentau în adevăr anumite organizații? Apoi, în ce consta propaganda lor? Toate aceste întrebări, în lipsa unor documente autentice, nu-și găsesc un răspuns mulțumitor. Suntem nevoiți să ne folosim de scrisul acelora care-i combat și denigrează.

In „Săptămâna” lui Gh. Panu, din 17 Martie 1907, acesta scria următoarele: „Dela 1890, diferitele părți ale țării au fost frămătate de indivizi — unii cu oarecare cultură, dar cu mare ambiție, alții simpli cavaleri de industrie, care au otrăvit sufletul țăranilor, însuflețindu-le o concepție a cărei bază erau revendicări nebunești și răscoala ca mijloc de reușită. De câte ori a fost prins un agitator de asemenea speță cu manifestele lui, n’am întâlnit în acele manifeste o singură idee sănătoasă… Din contra, apelul la desordine, la violență, se lăfăia pe toate liniile.” In continuare, Panu afirmă: „Rezultatul unei asemenea mizerabile campanii a unor indivizi izolați, de multe ori fără legătură între ei, lucrând fiecare pe seama lui, îl vedem astăzi”, pentru ca apoi să atace violent pe învățători și pe preoți „dușmanii noștri, ai clasei dirigente, care hrănesc în sufletul lor o ură mai concentrată decât țăranul”.

Oricât de puțină bază s’ar pune pe scrisul lui Panu, atunci aflat în slujba plătită a marilor proprietari, totuși judecând după afirmațiile și amănuntele pe care le dă, este clar că pleacă dela anumite realități. Ele sunt coroborate cu următoarea informație apărută în ziua de 2 Martie în ziarul „Conservatorul”: „De câtva timp, niște derbedei de prin București, așa cum au mai fost acuma câțiva ani, împart țăranilor niște cărticele în care li se făgăduește marea cu sarea.” Cine sunt „derbedeii” și despre ce „cărticele” este vorba, ziarul nu spune. Să fie din nou acele faimoase broșuri cu Constituția, care au atras la sfârșitul secolului răsunătoarea condamnare a celor doi fruntași din vechea mișcare socialistă, Ficșinescu și Banghereanu?

Au existat și anumite organizații, „Asociațiile țărănești”, „Societatea fiilor de țărani”, înființate în ajunul răscoalelor. Ele se compun din intelectuali, care — după declarația unuia dintre conducătorii lor — urmăreau „ca prin mijloace legale să obțină îmbunătățirea soartei țăranilor”. Un rol direct al acestor asociații în răscoale nu poate fi stabilit. Probabil că nici n’a existat. Dar este tot atât de sigur că prin legăturile lor, mai ales în mediile chiaburimii și a intelectualității satelor, ele au contribuit la formarea unor curente opoziționiste, înarmându-le ideologicește și politicește.

 

Pentru ce s’a răsculat țărănimea?

Scopurile pentru care s’a ridicat țărănimea, atât de vijelios, chiar dacă nu-și găsesc formularea într’un program propriu zis, pot fi desprinse cu ușurință din lozincile și cererile răsculaților. După începuturile antisemite ale mișcării, caracterul social este general. Țăranii nu voiau să tranșeze o chestie „rasistă”, ci una socială. In primul rând, atacul lor se îndrepta împotriva marii proprietăți; marea proprietate trebuia nimicită și împărțită. Căci legat de această mare proprietate, era sistemul învoielilor nemiloase, cu tot cortegiul de sarcini și împilări aruncate în seama țărănimii.

S’au oprit revendicările țărănimii numai la cele de ordin agrar?

Țărănimea n’a formulat lozinci politice. Asemenea lozinci nu sunt nicăieri înregistrate. Dar ceea ce trebue subliniat este faptul că în întreaga literatură a timpului nu a existat manifestația unui singur om ieșit din mediul țărănesc — fără deosebire de pătura căreia îi aparținuse — care să nu ceară, în scris și vorbă, drepturi politice pentru țărănime.

„Asociațiile țărănești” mai sus pomenite aveau în program „chemarea țărănimii la viața politică prin factorii săi cei mai conștienți: învățătorul și preotul”. Intr’o întrunire publică, la „Dacia”, care are loc în plină răscoală, la 4 Martie, „Societatea studenților fii de țărani” cere în moțiunea ei „desființarea arendărilor, schimbarea legilor învoelilor agricole, vot direct și secret”. Exemplele ar putea fi înmulțite la infinit. Țărănimea răsculată n’a cerut ea drepturi politice. Dar necesitatea acestor drepturi a simțit-o și fără să o fi scris pe steagul ei, pe care nu era scris decât ura adâncă pe care o purta întregului regim. Țărănimea a luptat pentru aceste drepturi. Iar cei care puteau să vorbească în numele ei și pentru dânsa, au formulat răspicat aceste cereri.

Ce reprezentau însă de fapt revendicările economice, sociale și politice ale țărănimii în 1907? Ce ar fi însemnat integrala lor realizare? Pe ce linie pot ele fi fixate în evoluția României?

Inainte de a răspunde la aceste întrebări, să ne întoarcem privirile către mișcarea muncitorească.

 

Renașterea mișcării muncitorești

Cu anul 1905, asistăm în România la o vie activitate a muncitorimii. La aceasta a contribuit și revoluția rusă din acel an, ale cărei efecte s’au făcut simțite, de altfel, nu numai la noi. Cu drept cuvânt, un ziar de atunci seria: „Un suflu de liberalism și de democratism pare să se fi ridicat din nou asupra bătrânei Europe” („Votul Universal” din 22 Februarie 1906). Ar fi foarte greu de înțeles acest reflex al mișcării revoluționare de peste Prut, dacă n’ar fi existat și la noi condițiile necesare existenții și desvoltării unei adevărate mișcări muncitorești. Aceste condiții erau creeate tocmai de progresele făcute aici de capitalism.

Activitatea muncitorimii, între 1905—1907, s’a manifestat, în primul rând, printr’un șir de greve, declarate și organizate în cele mai importante centre ale țării și în cele mai diverse ramuri ale producției.

La cea dintâi conferință sindicală, ținută în luna August 1906, în raportul prezentat de conducerea mișcării, s’a arătat că în curs de doi ani au fost nu mai puțin de treizeci și cinci de greve industriale și două agrare. Au fost în grevă: tăbăcarii din București, Ploești și Bacău, metalurgiștii din București, minerii din Asău, lucrătorii dela șantierele T. Severin, tipografii din București și Craiova, lucrătoarele dela fabrica de chibrituri și tutun, apoi cismarii, tâmplarii, curelarii, etc. Greve agricole au loc în Ialomița și Iași. („România Muncitoare”, Septemvrie, 1906).

Unele dintre aceste greve nu sunt doar simple conflicte economice. De pildă, la T. Severin, cinci sute de muncitori încetează lucrul, în ziua de 19 Martie 1905, în semn de solidaritate cu douăzeci și cinci de lucrători, cărora li se scăzuse salariul. La Galați, o grevă cu peste șase sute de participanți, izbucnește în port tot în semn de solidaritate cu un muncitor căruia impunându-i-se muncă peste puteri, o refuzase. Muncitorul este arestat. Greva declarată duce la manifestații de stradă. Se încearcă spargerea grevei cu ajutorul soldaților, dar solidaritatea și spiritul muncitorimii erau atât de ridicate încât soldații, impresionați, refuză să fie spărgători de grevă. Ei sunt arestați, dar greva este, în cele din urmă, câștigată. („Votul Universal” din 30/VII 1906).

La C. F. R., 22.000 de lucrători și funcționari înaintează în luna Martie 1906 un memoriu cerând mărirea salariilor. La P. T. T. factorii poștali se pun în grevă, cerând și ei mărirea lefurilor, 20 de zile concediu, avansări la cinci ani, etc.

In același timp, organizarea sindicală a muncitorilor face rapide progrese. Tendința sindicalizării începe să-și facă drum și printre funcționarii de stat. Același Gh. Panu publică un articol în „Săptămâna”, din 27 Iunie 1907, în care se reflectează îngrijorarea produsă în sferele guvernamentale, de toată această stare de lucruri: „Se face și la noi abuz de sindicate — scrie el; toată lumea voește să se sindicalizeze… Se pare că la Galați ar fi existat printre sindicați și funcționari ai statului și nu înțeleg cum acest lucru s’a putut tolera.”

Paralel acestor lupte economice, în tot cursul anului 1906, au loc mari întruniri, atât la București cât și în principalele orașe de provincie ca Iașii, Constanța, Galații, Brăila, Câmpina, etc. La întrunirea din București, în Ianuarie 1907, iau parte șase mii de persoane, majoritatea muncitori, apoi intelectuali, meseriași, etc. Lozinca lor este: votul universal, drepturi politice, democratizarea vieții publice, etc.

In timpul răscoalelor, se înregistrează acte de solidaritate între țăranii răsculați și muncitori. La Pașcani, armata atacă pe țăranii care opriseră un tren in care se svonise că erau răsculații din Ruginoasa. Lucrătorii dela atelierele C. F. R. fac cauză comună cu cei atacați. Sunt acuzați în urmă că ei au instigat pe țărani. („Adevărul” din 4 Martie 1907). La Galați, țăranii pătrund în oraș, fiind conduși de muncitorii din port, cu care luptă împreună contra armatei. („Adevărul”, din 13 Martie).

Asemenea înfrățiri au loc și în alte părți ale țării, ceea ce explică și măsurile luate de guvern. In București ceferiștii erau încazarmați, în Pașcani erau bătuți și arestați, în Brăila se devastează localul, în Constanța se disolvă organizația, în Galați se opresc întrunirile, în București se amenință cu starea de asediu.” („România Muncitoare”, din Iulie 1907).

Din cauza stării de agitație care domnea în toate păturile orășenești, guvernanții erau în panică. In comentariul pe care N. Iorga îl face „concordiei” stabilite de partidele politice in ziua de 13 Martie, recunoaște că „nu era destulă credință în disciplina oștirii (acesta era adevărul); nu se știa ce va face sărăcimea din București”. („Neamul Românesc” 1907, pag. 659).

Ce dovedeau toate aceste greve, manifestații publice și agitații?

In primul rând, afirmarea proletariatului, ca factor social și politic. In al doilea rând, atmosfera încărcată, ușor inflamabilă din orașe; în al treilea rând, spiritul combativ și conștiința de clasă de care dădea dovadă muncitorimea.

Care era tăria numerică a muncitorimii în 1907?

Din numărul total de 170.524 lucrători, erau ocupați în industria mare 46.280, la C. F. R. 18.556, iar în industria extractivă 10.058. Ceilalți salariați erau în atelierele mici și în industria mijlocie. (Arcadian, loc. cit., pag. 124. Statistica este dată pentru anul 1911). In ce privește forța organizată a muncitorimii, în raportul conferinței din vara anului 1907, se înregistrează că 8.470 membri erau la curent cu cota. Aceștia formau, de fapt, numai cadrele sindicale, influența organizațiilor fiind mult mai întinsă. Astfel, într’un interview al secretarului mișcării sindicale acordat ziarului „Adevărul” din 22 Martie 1907, acesta dă numărul celor cuprinși în sfera de activitate a organizațiilor sindicale la cca. 27.000 de salariați.

Numărul restrâns al muncitorimii față de populația agrară a țării și relativ slaba ei putere organizatorică nu explică totuși rolul șters pe care muncitorimea l-a jucat în timpul răscoalelor. Concentrarea ei în București și în alte câteva centre și orașe importante, cum erau valea Prahovei, regiunea Bacău, porturile, etc., influența pe care o exercitau organizațiile ei asupra micii burghezii, prestigiul ideologic și politic de care se bucura mișcarea socialistă, dar mai ales spiritul combativ al muncitorimii și posibilitatea rapidei ei mobilizări, tocmai în centrele politice ale țării, mărea, cu mult peste simpla forță numerică, importanța ei, ca clasă, în luptele sociale din România veche. Organizațiile ei, deși slabe încă, dar înarmate cu o justă linie politică și educate în spiritul marxismului revoluționar, ar fi putut antrena cu ușurință, într’un moment de fierbere socială ca primăvara anului 1907, cele mai largi pături orășenești din mica burghezie și intelectualitate, inclusiv restul muncitorimii necuprinse în cercuri și sindicate. Apoi muncitorimea avea înaintea ei un adversar slab, desorganizat și cuprins de panică — căci așa se prezentau, în acel moment, păturile guvernante ale țării — și, în schimb, un aliat prețios: masa țărănească, aflată în plină revoltă.

Nu în comparație cu stările din Germania sau Franța antebelică, ci în cuprinsul relațiilor de forță din România, în directă legătură cu structura ei socială, trebue să fie considerată puterea și posibilitatea muncitorimii de a influența, nemijlocit, mersul evenimentelor. Dacă privim chestiunea din acest punct de vedere, singurul de altfel just, proletariatul român reprezenta în epoca dintre anii 1905—1907 o forță. Prin participarea lui activă în faza deosebit de ascuțită a luptei de clasă din acel moment, ar fi putut canaliza aceste răscoale și schimba însăși fața țării. Dacă aceasta nu s’a întâmplat, nu în slăbiciunea numerică a muncitorimii trebue văzută adevărata cauză, ci în greșita concepție, în oportunismul, în totala neînțelegere din partea conducerii mișcării de atunci a caracterului și însemnătății răscoalelor țărănești.

 

Vechii conducători social-democrați și răscoala țăranilor

„România Muncitoare”, organul oficial al cercurilor socialiste și al sindicatelor, publică în numărul său din 11—18 Martie, deci în momentul culminant al răscoalelor, un manifest adresat „lucrătorilor, țăranilor, studenților”, care începe cu afirmarea: „răscoalele nu folosesc decât boerilor”, ca să termine cu îndemnul către țărani să păstreze liniștea și ordinea, căci „nu prin răscoale vă veți mântui, ci căutând a distruge puterea politică a ciocoilor, a proprietarilor și a arendașilor”. Cererile din manifest sunt: „scăderea arenzilor”, „desființarea învoelilor”, „rezilierea contractelor existente”, „reforme fiscale” și „votul universal”. Nu se poate spune că aceste revendicări păcătuiau prin radicalismul lor… Iar convingerea că răscoalele erau sortite să nu folosească țărănimii, o găsim formulată și în „Neoiobăgia”: „Pentru masa țărănească însăși, în orice caz și în orice fel, numai pacoste și nenorocire poate să iasă din aceste revolte.”^[36]

La o întrunire publică, din 11 Martie, la București, convocată în semn de solidarizare cu țărănimea răsculată, dr. Racovski, conducătorul de atunci nediscutat al mișcării, declara: „Primul cuvânt trebue să fie un îndemn la liniște… Rolul nostru este un rol observator.” In moțiunea votată se propune „reluarea tuturor moșiilor stăpânite astăzi de proprietari fără acte de proprietate”, apoi „votul universal” și democratizarea țării.

Expresia întrebuințată de dr. Racovski era inexactă. Rolul pe care și-l asumase conducerea social democrată avea un alt caracter. Acela de a desarma muncitorimea și de a o demoraliza. Căci iată, de pildă, ce titlu de glorie își face Al. Constantinescu, secretarul general al sindicatelor, în interview-ul amintit mai sus, dat la 22 Martie, în plină represiune: „In calitatea de secretar al sindicatelor… am îndemnat pe muncitorii organizați să fie liniștiți acuma. La Câmpina, am trimis o scrisoare sindicatului lucrătorilor dela sonde, în care i-am sfătuit să nu declare acuma greva. Pot afirma fără ezitare că numai datorită mișcării sindicale în orașele țării, muncitorii au fost liniștiți și n’au fost turburări.”

La Iași, organizația condusă de M. Gh. Bujor, a tipărit un manifest adresat rezerviștilor și soldaților, prin care ostașii erau îndemnați să nu tragă în țărani și să facă cauză comună cu răsculații. Acest manifest a născut la București, în conducerea centrală, o asemenea indignare, încât numai cu greu s’a putut împiedeca excluderea lui Bujor. In tot timpul răscoalelor, și mult în urmă, n’a existat o conferință, întrunire sau publicație muncitorească în care manifestul dela Iași să nu fi fost înfierat.

Dar lucrurile nu s’au oprit aici. Până la justificarea represiunii nu mai rămânea decât un pas. Și acesta a fost făcut, invocându-se, bine înțeles, „puternice argumente” doctrinare. In „Viitorul Social”, Nr. 2, a apărut un articol din care extragem următoarea frază: „Tactica oricărei mișcări este în directă legătură cu gradul ei de desvoltare și cu mediul în care se desfășoară. Iată limpede că nu aceeași atitudine o putem avea în fața unei mișcări revoluționare inconștiente, cum era mișcarea țărănească și a unei mișcări conștiente democratice și revoluționare, pe care noi ca soldați am fi fost chemați s’o înăbușim.”^[37] Deci, cu alte cuvinte, împotriva țăranilor care nu au făcut decât „o revoluție inconștientă” muncitorul soldat, membru al mișcării social-democrate, a procedat conform „tacticei juste” când a tras în țărănimea răsculată!

Acest punct de vedere nu constituia o apreciere de moment, ci exprima atitudinea teoretică a conducerii social democrate față de țărănime și de răscoale. In adevăr, în același număr al revistei mai sus citate, mișcările țărănești sunt arătate ca „izbucniri instinctive și trecătoare ale maselor inconștiente”, iar țărănimea „ca o forță distrugătoare, incapabilă de orice operă pozitivă”. „Ideea adevărat socialistă — scria tot „Viitorul Social” — pătrunde mai greu într’o populație de robi, cu un nivel intelectual jos de tot, cu lipsa de cultură și de educație politică cum e țărănimea noastră.”^[38] Deci teoreticește, tactica mișcării era susținută cu toată căldura…

Această atitudine explică și pentru ce revendicările țărănimii nu găseau decât o timidă susținere în presa și moțiunile mișcării muncitorești. In primul manifest, deja citat, nu se cere exproprierea marilor moșii și împroprietărirea țăranilor; iar în moțiunea dela 11 Martie, totul este redus, în această privință, la o chestiune formală, juridică. Dacă proprietarul avea act de proprietate, era pus la adăpost de orice eventuală neplăcere. Numai în cea de a doua conferință sindicală, din vara anului 1907, deci după răscoale, în rezoluția votată atunci, se precizează că organizațiile muncitorești susțin țărănimea „în cererea de a i se acorda drepturi politice și pământ”.

Cum se explică atitudinea luată de conducerea social-democrată în 1907? Privind fizionomia acestei conduceri și izvoarele ideologice dela care se adăpa, explicația nu este greu de găsit.

In fruntea mișcării erau câțiva intelectuali crescuți la școala Internaționalei a II-a, în epoca ei oportunistă și decadentă. Partidul social-democrat german, ai cărui conducători oficiali înlocuiseră marxismul printr’o comodă practică oportunistă, constituia o pildă vie pentru fruntașii români. De sigur că nu era vorba doar de o imitație servilă. Formația ideologică și politică a conducătorilor social democrați din România — mai toți ieșiți din mica burghezie, fără contact strâns cu masele muncitorești, fără o serioasă cultură marxistă — a contribuit la linia politică adoptată. Apoi mai era și tradiția vechii mișcări, care lăsase urmele ei adânci.

De această tradiție se lega, de pildă, cultul legalismului, care se manifesta și în conducerea noii mișcări. „Muncitorul” nr. 1, din 1888, condamnă și el răscoalele din acel an, scriind: „Noi am spus și o spunem: rău au făcut țăranii că s’au răsculat, ci pe calea legilor trebuiau să-și caute dreptatea, unindu-se și alcătuind „Partidul muncitorilor”. Racovski, la cea de a doua conferință sindicală, declara și el: „Cucerirea drepturilor noastre pe cale legală trebue să fie ținta noastră”, iar țărănimea, aflată în plină răscoală, era și ea sfătuită, prin manifestul care îi era adresat, „să se servească de mijloace legale, singurele care îl pot duce la organizare și le poate aduce foloase”. Declarațiile secretarului sindicatelor și reprobarea manifestului dela Iași mergeau pe aceeași linie.

Respectul nemăsurat de legile țării, practicat de întreaga conducere social-democrată într’o țară în care, dela primul ministru până la ultimul ipistat, călcarea Constituției era atributul firesc al exercitării „suveranității naționale”, imprimase întregii mișcări un caracter de timorare, o lipsă totală de inițiativă, după cum constituia o permanentă piedecă în munca ei agitatorică și propagandistică. Printr’o asemenea atitudine, conducătorii social-democrați se puneau, în adevăr, la adăpost de eventuale neplăceri personale. Dar aceasta era încă o dovadă a concepțiilor oportuniste a celor care vorbeau și acționau în numele socialismului și al muncitorimii.

 

PLANȘA XVI

Două luni după răscoale
(„Adevĕrul” din 11 Mai 1907)

Alături de cultul legalismului, organizarea pentru organizare, era al doilea „principiu” fundamental care se răsfrângea în conduita social-democraților. Strângerea în organizații de clasă a muncitorimii nu era, pentru ei, unul din mijloacele menite să-i mărească puterea de acțiune, să-i întărească conștiința de clasă și spiritul de solidaritate în vederea luptei revoluționare, ci, după atitudinea tipică adoptată de birocrația Internaționalei a II-a, organizarea devenise un scop în sine. De sigur că o asemenea muncă constitue una din sarcinile principale ale unei mișcări socialiste. Dar ea este subordonată scopului pe care proletariatul și-l propune în lupta sa și nu poate duce la sacrificarea acțiunii pentru menținerea doar în viață a organizațiilor și aparatului lor. Chemarea la organizare, în plină luptă — și răscoalele creeaseră acest moment — nu mai însemna doar oportunism, ci direct un act de capitulare.

In împrejurări asemănătoare, dar în care totuși mișcările țărănești nu luaseră amploarea celor din România, iată ce scria Lenin, în 1903, relativ la atitudinea pe care muncitorimea trebue s’o adopte: „Intr’o societate bazată pe iobăgie, unde contrazicerile de clasă între țărănime și moșierimea privilegiată se mențin, muncitorimea trebue fără îndoială să fie de partea țărănimii, s’o sprijine în luptă și s’o împingă înainte în lupta împotriva rămășițelor feudale.”^[39]

Câtă distanță dela cuvintele lui Lenin, scrise în 1903 și practicele social democrației române din 1907!

 

Pentru ce a reușit represiunea?

Datorită, în mare parte, și atitudinii adoptate de conducerea mișcării muncitorești, guvernul a reușit să facă represiunea.

In anul 1907, la noi, ca pretutindeni unde țărănimea s’a ridicat pe căi revoluționare și a încercat astfel să-și schimbe soarta, lipsa unui sprijin și a unei conduceri orășenești i-au fost fatale. Toată istoria răscoalelor și revoluțiilor țărănești stă mărturie pentru aceasta.^[40]

De unde putea să-i vină acest ajutor și această conducere? Burghezia română era de mult trecută de partea cealaltă a baricadei. Mica burghezie, ea singură, era și prea slabă și politicește incapabilă de o asemenea activitate. Singură muncitorimii îi revenea acest rol istoric. Dar acest lucru nu s’a întâmplat. Orașele rămânând liniștite, guvernul a putut face mobilizarea, scoțând din sate elementele cele mai active. Nu au lipsit, cu acest prilej, după cum am văzut, actele de insubordonare. Dacă orașele ar fi fost și ele transformate în focare revoluționare — ne gândim la orașele importante și, în special, la București — muncitorimea, paralizând aparatul de stat și descompunându-l, iar printr’o acțiune directă dusă în mijlocul trupelor, desarmându-le și atrăgându-le de partea ei, aceasta în momentul când răscoalele ating, la mijlocul lui Martie, punctul lor culminant, atunci întreaga situație s’ar fi schimbat. Nu lipsei unei conștiințe revoluționare a țărănimii se datorește sângerosul sfârșit al răscoalelor, ci faptului că ea nu a găsit nici ajutor, nici conducere în muncitorimea organizată a orașelor.

★

Cum se explică însă că muncitorimea a urmat conducerea social-democrată, că nu a trecut peste ea — dacă nu formal — cel puțin în practică?

Am arătat mai sus actele de solidarizare, spontană, între muncitorime și țăranii răsculați, în câteva puncte ale țării. Ele au fost însă prea izolate și fără întindere, încât să schimbe desfășurarea lucrurilor.

Cauzele lipsei unei inițiative de jos trebue căutate în structura muncitorimii noastre de atunci. Elementul proletar propriu zis, având o origine și o tradiție muncitorească, forma încă o minoritate. O mare parte era, în primă generație, de extracție țărănească și nu se desprinsese încă definitiv de sat. Constatarea aceasta se aplică mai ales muncitorilor ocupați în petrol, în industria forestieră, alimentară, mine, etc. „La „Steaua Română” erau ocupați 1.400 de muncitori. Mulți dintre ei sunt de prin satele apropiate și se întorc acasă după sfârșitul lucrului de zi sau de noapte.” In industria forestieră „munca este săvârșită de numeroși lucrători, mare parte săteni… Aceștia sunt recrutați de prin satele învecinate și părăsesc fabrica în timpul lucrului (la câmp).”^[41]

Această muncitorime, de sigur, ar fi putut juca un mare rol în timpul răscoalelor, tocmai datorită directei ei legături cu satele. Dacă aducea cu sine mai puțină conștiință de clasă și avea un nivel intelectual și ideologic scăzut, această muncitorime aducea în schimb un fond de revoluționarism care nu putea fi ignorat. „In Rusia — scria Lenin — în păturile de jos populare, în sat, există în raporturile agrare multe rămășițe ale feudalismului, din care cauză există în țărănime și în muncitorimea strâns legată de ea, mai mult revoluționarism nemijlocit. Acest revoluționarism conține mai puțină conștiință de clasă proletară și mai multe elemente democratice, și aceasta înseamnă a unei revolte cu conținut burghez democratic.”^[42] Acest lucru se putea spune și despre anumite pături ale muncitorimii noastre. Dacă participarea acestor elemente putea fi prețioasă, ele însă nu erau în stare să dea întregii muncitorimi o conducere consecventă și să opună astfel o platformă proprie, muncitorească, conducerii social-democrate oportunisto-intelectuală.

Proletariatul orășenesc, propriu zis, se găsea sub influența și prestigiul intelectualilor din fruntea mișcării. El nu-și putuse forma, în măsură suficientă, cadre ieșite din propriile rânduri. Lupta pe care o desfășurase, după 1905, era singurul său capital politic, dar de dată prea recentă, ca să fi fost în stare să producă rezultate imediate.

Toate aceste împrejurări au contribuit ca muncitorimea să urmeze, prin organizațiile ei, cursul oportunist față de răscoalele țărănești, așa cum i l-a impus conducerea social-democrată.

 

Atitudinea adoptată de celelalte pături și clase sociale față de răscoale

Pentru clasa marilor proprietari, ne vom mărgini să cităm doar câteva fapte, fără niciun comentar.

„Adevărul”, din 19 Martie 1907, publică următoarele: „De câteva zile, mai ales în momentul când s’au agravat răscoalele, câțiva dintre cei care s’au văzut amenințați în averile lor au început să se împace cu ideea că n’ar fi rău să cerem Austriecilor să ne trimită un corp sau două de armată, ca să reprime mai repede și mai sigur răscoalele.”

„Neamul Românesc”, din Martie același an, scria: „Ca pe vechile vremuri de răzmeriță și neîncredere în noi, Brașovul, Sibiul și Orșova sunt tixite de fugari.” De altfel, această „desțărare” fusese formulată și ca o amenințare, de o delegație a marilor proprietari, într’o audiență cerută la rege, ca să ceară despăgubiri pentru devastările suferite.

Aceasta era atitudinea, dacă putem spune, teoretică, a marilor proprietari. In practică, pe teren, la conacuri și pe moșii, ei au condus, de cele mai multe ori personal, opera de represiune și de sângeroasă răzbunare, făcând liste de proscriși, priveghind sumarele judecăți organizate de ofițeri și subofițeri, bătând și schingiuind cu propria lor mână pe țăranii arestați.

In parlament, deputații conservatori au făcut — e dela sine înțeles — o sistematică opoziție oricăror reforme. De altfel, aceeași atitudine au adoptat-o și marii proprietari liberali.

Mica burghezie nu a avut o atitudine unitară, fiind lipsită de omogenitate. Elementele grupate în partidul conservator democrat care era format, mai ales, de o pătură subțire de liber profesioniști cu o slabă aderență orășenească — au luat o atitudine ostilă țărănimii. Dar nu activitatea acestei grupări, ruptă dela conservatori, reflecta atitudinea maselor micii burghezii sau categoriilor ei apropiate — negustori, funcționari, mici industriași, profesioniști liberi, etc. — care în marea lor majoritate simpatizau cu țărănimea și erau gata să-i ia apărarea. O parte din studențime susținea și ea revendicările țărănești, deși sub influența lui A. C. Cuza și N. Iorga dădea un colorit antisemit campaniei lor. Numai la Iași, un grup de studenți democrați se declarară deschis pentru țăranii răsculați și într’un manifest protestară împotriva încercării ca problema agrară să fie transformată într’o chestiune rasistă. In sfârșit, intelectualii radicali, grupați în jurul câtorva ziare ca: „Adevărul” la București, „Votul Universal” la Galați, și altele, cei mai mulți trecuți prin mișcarea socialistă, unii aflându-se încă sub influența ei, duc o vie campanie pentru țărănime și împotriva represiunii.

Care a fost atitudinea burgheziei române?

Noile generații ale acestei burghezii își găsiseră expresia lor politică tot în partidul liberal, ale cărui cadre, după 1900, se „democratizaseră”. Viitorul șef al partidului, dar de pe atunci conducătorul lui efectiv, era Ionel Brătianu, care se înconjurase, cu predilecție, de elementele așa zise „generoase” — intelectualii trecuți dela vechea mișcare socialistă în partidul liberal. Noua generație liberală dorea să fie considerată doar ca „progresistă”.

Răscoalele au adus acest partid la putere, în noua lui formație. Unii din foștii conducători socialiști au intrat în guvern. Foarte mulți în parlament. Criza produsă de răscoale, strigătul unanim al presei de tiraj: „reforme”, tensiunea existentă în rândurile muncitorimii și ale micii burghezii, toate acestea creeaseră cele mai bune auspicii sub care exponenții burgheziei române „progresistă” iși începeau guvernarea.

Și rezultatul?

Inafară de legile agrare — limitate și care nu au atins problema în sine — niciuna din reformele menite să democratizeze aparatul politic al statului, să atragă țărănimea sau muncitorimea în viața publică, să facă mult cerutele reforme constituționale — prin exproprierea și împroprietărirea țărănimii și introducerea votului universal — n’au fost realizate.

Dacă burghezia „progresistă” n’a făcut nimic din toate acestea, în schimb partidul liberal, cu ajutorul „generoșilor” a organizat cea mai sălbatică represiune împotriva țărănimii, a plătit sume fabuloase marilor proprietari drept despăgubiri, a încărcat bugetul statului cu noi greutăți și a aruncat asupra satelor plaga celor șase mii de jandarmi rurali, puși în funcție, cu acest prilej.

Burghezia — „progresistă” sau nu — s’a pus de acord, pe deplin cu marea proprietate, cu clasa marilor moșieri, împotriva țărănimii. De altfel, ca totdeauna când în discuție într’un fel sau altul s’a pus problema rezolvării chestiunilor care priveau soarta acestei imense majorități a poporului român. In 1864 ca și în 1907!

De de astădată cauzele acordului erau altele.

Cu desvoltarea unei industrii mari și în măsura în care la această industrie era interesat capitalul autohton, burghezia românească n’a făcut decât să se întărească. In noul ei stadiu de desvoltare, după 1880, când interesele capitalului industrial și posibilitățile lui de înflorire se ciocneau, cel puțin teoretic, cu regimul agrar existent în care se permanentizau atâtea rămășițe ale trecutului, constituind tot atâtea piedeci în calea formării unei întinse piețe interne — s’ar părea că a intervenit acel element nou, menit să schimbe atitudinea burgheziei române față de țărănime și de problemele ei.

Această schimbare însă nu s’a produs. Pentru ce?

Analizând structura capitalului industrial și a întregului capital, activ în întreprinderile capitaliste de atunci, găsim și răspunsul la întrebarea de mai sus. Pentru desvoltarea capitalistă a României, precum și în privința efectelor acestei desvoltări asupra stărilor noastre economice și sociale, originea capitalului era, în adevăr, indiferentă. Străin sau autohton, de import sau transferat, acest capital a contribuit, prin activitatea lui, să încetățenească și să generalizeze noile forme de producție capitaliste, cu toate urmările lor. Dar această origine nu mai era indiferentă când se punea în discuție raportul de forțe din sânul burgheziei.

In momentul în care, după 1864, piața internă se lărgește, iar, prin generalizarea schimbului de mărfuri și a circulației banului, întreaga țărănime este atrasă mai mult ca vânzătoare decât ca cumpărătoare, deoarece puterea de cumpărare a majorității, a imensei majorități, era foarte scăzută — primul beneficiar este industria străină. Cea austriacă, datorită convenției din 1876, cea germană, engleză sau franceză după ce convenția ia sfârșit, adică la 1886. Industria autohtonă se naște astfel în concurență cu industria străină. Capitalul industrial dinăuntrul granițelor țării trebue să se pună la adăpostul unei puternice protecții vamale ca să poată rezista. Cu toate acestea, România își ținea încă granițele deschise pentru cele mai multe dintre produsele manufacturate străine. Interese politice, ca și unele interese economice o îndemnau la aceasta. Și mai ales o îndemna propria slăbiciune a capitalului ei.

Piața internă, limitată, îngustă, tocmai din cauza mizeriei negre în care trăia majoritatea țărănimii, era totuși încă prea largă pentru posibilitățile capitalului industrial autohton — autohton ca origine etnică.

Dispariția marii proprietăți funciare, masiva împroprietărire a țărănimii, desființarea radicală a rămășițelor iobăgiste și feudale, scoaterea gospodăriei țărănești, cu totul, sau aproape cu totul din cadrul economiei naturale, transformarea acestei țărănimi — sau a majorității ei — în cumpărătoare de marfă și deci consumatoare de produse fabricate — toate acestea ar fi dus, pe lângă alte urmări, la o bruscă lărgire a pieții interne. (Fenomenul s’a petrecut, în oarecare măsură, după răsboiul din 1916—1918). Cine ar fi fost însă beneficiarul acestor schimbări? In folosul cui s’ar fi realizat asemenea modificări structurale? In folosul capitalului autohton, cu siguranță că nu. Producția industrială a țării satisfăcea înainte de 1914 abia o mică parte din necesitățile pieții interne. Și la aceasta contribuia, încă într’o masivă măsură, capitalul străin activ înăuntrul țării. Dar nu numai că într’un asemenea caz acest capital autohton nu ar fi câștigat nimic din transformările intervenite, dar avea foarte mult de pierdut, căci în aceeași măsură în care piața internă lărgindu-se, el se dovedea neputincios să o cuprindă și să o satisfacă, capitalul străin, pe calea exportului de mărfuri și de capital, ar fi ocupat noi poziții în economia țării, mărind și mai mult disproporția între forța lui și forța celui autohton.

Aceasta este, credem, cauza principală și în anul 1907, deși găsim o altă situație, din punct de vedere al structurii burgheziei și al intereselor ei economice, pentruce și de astădată ea se găsește alături de marea proprietate, împotriva unei radicale reforme sociale. La fel ca în 1864.

Avut-a interesul să impună capitalul străin, mai ales cel exportat la noi, o soluționare radicală a problemei țărănești, el fiind acela care avea posibilitatea să exploateze din plin noile relații agrare?

In primul rând nu se poate vorbi de o unitate, ci dimpotrivă de anumite divergențe de interese între statele capitaliste din care acest capital venea, fie sub forma lui lichidă, fie prin mărfurile pe care le arunca pe piața românească.^[43] Astfel, țări ca Franța și Anglia erau interesate ca exportul de grâu al României să fie cât mai ridicat, spre a putea plăti ratele împrumuturilor contractate pe piețele lor sau să poată finanța comenzile de material de războiu. Deci, anumite pături din clasele capitaliste ale acestor state erau interesate la menținerea marii proprietăți și a sistemului care jefuia pe țăran de produsul muncii lui, pentru a-l expedia peste hotare. Alte state, printre ele și Germania, Austro-Ungaria, etc., care trimiteau mărfuri pe piața românească, aveau interese contrarii. Dar nu numai această neconcordanță între interesele diferitelor pături capitaliste străine constituia împiedecarea unei intervenții a capitalului de import, întru schimbarea raporturilor agrare.

Nu o singură dată, statele din apus și-au deschis, la nevoie cu forța, piețele interne ale unor țări, provocând astfel transformarea sau accelerând, din punct de vedere economic sau politic, această transformare. O asemenea intervenție a caracterizat, pretutindeni, politica colonială sau semi-colonială a Angliei, Olandei, Franței, etc.

Dar statul român nu era o colonie. Interesele statelor străine care prezidaseră la înființarea noului stat român și îi garantase independența, au înarmat cu atâta putere clasele stăpânitoare de aici, încât le puneau în situație să se bucure de o oarecare libertate în mișcările lor. Acesta era unul din motivele pentru care România nu putea fi tratată ca India sau China. Al doilea motiv — și poate mai important — era faptul că statele din apus își aveau îndreptată spre alte ținuturi atenția lor; de pildă, în propriile lor colonii, în Asia, în statele Sud-Americane, etc. Singura țară care ar fi avut și interesul și putința să practice la noi o politică colonială era Germania. (Când scriem aceste rânduri — în cel de al treilea an de războiu — dacă Germania ar învinge, soarta României, din acest punct de vedere, ar fi pecetluită. România ar fi transformată, cu siguranță, într’o simplă colonie germană). Dar imperialismul german era la acea dată, sfârșitul secolului al XIX-lea, el însuși în formație. Puterea lui de expansiune se manifestă abia la începutul secolului al XX-lea și atunci fără amploarea celui englez sau chiar francez. Exportul de capital german este totuși puternic în România, de la sfârșitul secolului trecut. Dar așa cum a dovedit-o în tratatul dela București din 1918, capitalismul german voia să mențină caracterul agrar al țării, să-i acapareze petrolul, să-i desființeze industria manufacturieră, în folosul celei germane — deci s’o încorporeze „spațiului vital”, fără să-i modifice cu nimic structura.

Mai erau și interesele capitalului bancar — ale celui autohton și ale celui străin. Și unul și celălalt participau încă dinainte de 1914 la finanțarea industriei; în această epocă, se poate vorbi de formarea unui capital financiar la noi — după definiția pe care i-o dă Hilferding. Din capitalul bancar, 45% era românesc.^[44] Cele spuse despre capitalul industrial autohton se aplică și celui bancar, de aceeași origină. Cel străin, de altfel ca și cel pământean, dacă era interesat în industrie, nu era mai puțin interesat în comerțul de cereale — cel de export — care constituia un mare și rodnic câmp de activitate. Finanțarea recoltelor marelui proprietar și a exportului de cereale constituiau două din principalele capitole in bilanțurile băncilor antebelice. Deci posibilitatea armonizării unor interese divergente era chiar și în acest caz, ușoară.

Capitalul străin, în totalitatea lui, n’a avut interesul și nici nu a căutat să impună soluționarea chestiei noastre agrare.

Dar să ne întoarcem la burghezia română.

Al doilea motiv principal al atitudinii ei față de țărănime se datora și faptului că, în marea ei majoritate, era ea însăși mare proprietară de pământ. Numai după războiul din 1916-18, apar la noi industriași propriu-ziși. Burghezia bogată dinainte de războiu — cu excepția celei evreești, exclusă dela dreptul de a stăpâni bunuri rurale — avea și întinse moșii. Chiar partidul liberal favorizase partizanilor lui, mai ales la 1881, prin „legea vânzării bunurilor statului” acapararea de întinse moșii.^[45] Caracteristic din acest punct de vedere este că, în 1907, Vintilă Brătianu este membru în conducerea „Societății marilor proprietari agrarieni”. Această împletire a unor interese de clasă și personale între noua generație a burgheziei și marii proprietari a ușurat și mai mult acordul la care s’a ajuns.

In sfârșit, cea de a treia cauză era de natură generală. Burghezia, din propria-i voință nu se putea hotărî la exproprierea marii proprietăți funciare, deși aceasta ar fi fost compensată de o mănoasă despăgubire, căci socotea menținerea neștirbită a „sfântului drept de proprietate” drept o măsură de bună prevedere într’un timp în care lupta și gândirea socialistă făceau atât de rapide progrese.

In concluzie: desvoltarea capitalismului în România, dela 1864 până la 1907, a întărit burghezia națională, i-a mărit mijloacele economice de care putea dispune, i-a asigurat preponderența în politica internă, dar nu i-a putut da un caracter progresist, necum revoluționar. Acest rol burghezia română a încetat să-l mai joace încă în plin an 1848.

Totuși România, ca organism social și politic, odată intrată pe făgașul desvoltării capitaliste, cuprinsă în cadrul capitalismului mondial, supusă fiind legilor pe care această desvoltare le impunea oricărei societăți organizate moderne, nu mai putea menține în structura ei relații de muncă și așezăminte aparținând regimurilor de mult îngropate în restul Europei, fără ca acest lucru să nu dea naștere la cele mai varii contraziceri și la tot atâtea conflicte.

In locul burgheziei, devenită o clasă anti-progresistă, eminamente conservatoare, rolul de a distruge rămășițele trecutului iobăgist și feudal, de a înarma masele muncitoare dela orașe și sate, cu drepturi politice, de a creea, în acest chip, condiții prielnice pentru ca aceste mase să poată lupta pentru propriile lor interese, deci într’un cuvânt rolul progresist și înnoitor a revenit, în mod natural, altor forțe sociale.

Care erau acestea?

Muncitorimea și țărănimea. Luptând fiecare în domenii încă separate, cu metode proprii fiecăreia, ele aveau totuși obiective comune. Ca realizări concrete, muncitorimea, punându-se cu hotărîre în frunte, lupta pentru votul universal, pentru democratizarea țării, pentru drepturi și libertăți politice. Muncitorimii și țărănimii i se alipi o parte din intelectualitate, din mica burghezie și frânturi, în adevăr puțin consistente, din burghezia democrată.

Revendicările muncitorimii — cele economice, ca și cele sociale sau politice — nu erau de esență socialistă. Ele nu tindeau la schimbarea regimului social existent. Și lupta pentru cele „trei opturi”, alături de ridicarea standardului de viață a salariaților, ca și campaniile pentru votul universal, nu ieșeau din cadrul societății burgheze. Toate aceste revendicări erau doar ele însăși de esență burghezo-democratice.

Constituia aceasta o inconsecvență din partea muncitorimii? Nu, căci societatea românească nu stătea în anul 1907 în fața unei revoluții socialiste, ci se îndrepta spre desăvârșirea revoluției burghezo-democratice. Dar nu în folosul burgheziei urma să se facă această desăvârșire, ci pentru descătușarea — într’o nouă fază de desvoltare a societății românești — a tuturor forțelor sociale progresiste.

Ce urmărea țărănimea prin răscoale?

Țărănimea s’a ridicat, la rândul ei, împotriva marii proprietăți, pentru ca odată cu distrugerea ei, să îngroape și toate rămășițele iobăgiste ale trecutului. Țărănimea voia pământ, libertate, drepturi politice.

Toate aceste scopuri urmate atât de muncitorime, cât și de țărănime, nu erau noi. Toate, sub o formă puțin schimbată, constituiau dezideratele revoluției dela 1848, pentru care fuseseră chemați iobagii și păturile orășenești sub steagul ei de luptă. Aceste puncte de program formau acuma, în 1907, elementul comun, determinat de obiectivul comun, al luptei muncitorimii și țărănimii. Faptul că proletariatul n’a putut să-și asigure hegemonia în răscoalele țărănești, că aceste răscoale au rămas la un nivel relativ scoborît din punct de vedere organizatoric și politic, toate acestea dovedeau slăbiciunea muncitorimii și slăbiciunea țărănimii — dar nu schimbau cu nimic caracterul și scopurile luptei lor.

Proletariatul și țărănimea au preluat astfel moștenirea anului 1848. O moștenire grea, cu sarcini și mai grele.

Dar greutățile, ca și piedecile, sunt făcute spre a fi învinse. In viața popoarelor, mai mult chiar decât în efemera existență a individului. Ne putem deci îndrepta privirile spre viitor, cu deplină încredere.

16 Martie 1942
Poiana Țapului (Zamora)

1. Titu Maiorescu, Istoria contemporană a României (1866—1900). p. 391.
2. Radu Rosetti, Pentru ce s’au răsculat țăranii, p. 461.
3. Și Zeletin afirmă că răscoalele se datoresc pătrunderii capitalismului. Numai că pentru el capitalismul este o noțiune foarte variabilă și largă. Prin capitalism el înțelege și epoca precapitalistă și cea a apariției capitalului industrial; el găsește capitalism la sciți și în evul mediu. Deși afirmă că pătrunderea capitalismului dă naștere la răscoale, atunci când se ocupă de cele din 1907, susține totuși: „capitalismul nu se născuse încă”… De aceea, afirmația cu care am început nota de față își pierde orice conținut precis la Zeletin și rămâne o simpla alegațiune pentru care cititorul trebue să-l creadă pe cuvânt.
4. In Rusia, răscoalele lui Bolotnikov, Stenka Razin și Pugacev au loc în secolul al XVII și XVIII, tot în faza trecerii dela feudalism la iobăgie.
5. K. Marx, Das Kapital, I. p. 126.
6. Ibidem, p. 269.
7. Ibidem, p. 647.
8. V. Madgearu, Agrarianism, capitalism, imperialism, p. 181.
9. V. Madgearu, Zur industrielle Entwickelung Rumäniens, p. 107.
10. Hilferding. Das Finanzkapital, p. 421—422.
11. G. Zane, Economia de schimb în Principatele Române, p. 433—443.
12. N. Arcadian, Industrializarea României, p. 136.
13. Ibidem, p. 112.
14. M. Paiano, La grande industrie en Roumanie
15. Citat în C. Băicoianu, Studii economice, politice și sociale, p. 153.
16. Analizând procesul centralizării capitalului, Marx indică societățile pe acțiuni ca una din căile cele mai rapide ale acestei centralizări. Das Kapital, I. p. 566, Volksausgabe.
17. P. Ercuța, Die Genesis des modernen Kapitalismus in Rumänien 1941, p. 84 și urm.
18. Ibidem, pag. 93—94.
19. N. Arcadian, op. cit. p. 139. Protecționismul practicat în politica economică a României mici a fost factorul important al creșterii industriei autohtone. Dar ceea ce interesează în cazul de față, sunt rezultatele și nu mijloacele prin care s’a ajuns la aceasta.
20. Față de creșterea industriei capitaliste, meseriile dau înapoi. In 1901 erau înregistrați, meseriași și patroni de ateliere, 53.589; în 1908, numărul lor scade la 47.449 (Arcadian, op. cit. pag. 88).
21. Șerban Voinea, Marxism oligarhic, p. 241.
22. Ionescu Sisești, Politica agrară, p. 90.
23. K. Marx, Das Kapital III, p. 37.
24. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, p. 353.
25. Ionescu-Sisești, op. cit. p. 100.
26. Trebue observat că județul în care răscoalele din 1888 fură mai violente a fost Ialomița, adică unul din cele mai puțin populate, acela în care aveau ființă învoielile cele mai prielnice țărănimii, care în deosebi era și este mai bogată, mai sănătoasă decât aiurea”. R. Rosetti op. cit, 607. Același lucru în 1907. „In Moldova se răsculase ținuturile sărace, în Țara Românească isbucnirea era mai cumplită tocmai în județele cele mai bogate.” idem, p. 620. Despre participarea fruntașilor satelor la răscoale, vezi același autor, capitolul privitor la aceste mișcări.
27. Radu Rosetti, op. cit. p. 527.
28. Radu Rosetti, op. cit. p. 602.
29. N. Vrăbiescu, Răscoala țăranilor din 1888, p. 4.
30. N. Beldiman, O crimă de Stat. Răscoala sătenilor din primăvara anului 1888, p. 84.
31. N. Vrăbiescu, op. cit. p. 6.
32. Radu Rosetti, op. cit. p. 606.
33. N. Beldiman, op. cit. p. 128.
34. M. Kogălniceanu, Chestia țărănească.
35. N. Beldiman, op. cit. p. 152.
36. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, p. 205.
37. „Viitorul Social”, Nr. 2, pag. 187.
38. Ibidem, Nr. 4, pag. 345.
39. V. I. Lenin, Opere complete, V. p. 126, ed. germană.
40. „Succesul sau insuccesul mișcărilor țărănești este în cea mai mare măsură dependent de gradul de izolare al țărănimii față de celelalte grupuri sociale” Agrarprobleme, T. Id. p. 209.
41. Dr. Popescu, Starea higienică și sanitară a industriei noastre, 1909.
42. V. I. Lenin, op. cit. X., p. 439.
43. Asupra participării capitalului străin în industria românească dinainte de 1914, cifre precise nu există. După datele Ing. D. St. Emilian (citat de Arcadian la pag. 134) dintre societățile anonime industriale, în cele de electricitate, zahăr și petrol, capitalul străin era peste 90%, în metalurgie și industria chimică, între 72% și 74%, în a lemnului, 69,6%, în hârtie, 46%, în cea alimentară, ciment, textile, transporturi, între 22% și 31%. In medie, acest capital străin făcea 80% din totalul capitalului societăților anonime. Și dintre cele individuale, care după capitalul lor formau 39,7% din întreg capitalul industrial, numai unele erau străine, capitalul acestora fiind transferat și nu importat.
44. Victor Slăvescu, Marea finanță în România în vreme de războiu, p. 18.
45. N. Vrăbiescu, op. cit. p. 13.