Un veac de frământări sociale/Capitolul 4

by Lucrețiu Pătrășcanu

Aspect 2

CAPITOLUL IV

ADEVĂRATUL 1848

 

Dintre evenimentele cruciale ale trecutului nostru, răstălmăcite de istoriografia oficială, poate că niciunul n’a fost tratat cu mai multă lipsă de înțelegere, respect față de adevăr, ignoranță sau rea credință, ca revoluția dela 1848.

Dintre acei care s’au ocupat de această mișcare — istorici, sociologi sau simpli literați — cei mai mulți au căutat să servească un partid, o castă sau, în cel mai bun caz, interesele unei clase. Unii au denigrat revoluția pașoptistă în numele și pentru partidul conservator de pe vremuri, punându-se astfel în slujba marilor proprietari. Alții au înfățișat într’o lumină falsă și tendențioasă oamenii și faptele revoluționare, pentru a lăsa nepătată tradiția liberalilor. Unii ca și ceilalți și-au pus scrisul în serviciul reacțiunii și s’au situat — cu rare excepții — în vrăjmași declarați a ceea ce a constituit însăși ideile de bază ale pașoptismului.^[1]

Căci în pașoptism toți aceștia au încercat să distrugă mai ales idealurile și principiile revoluționare — ale unei revoluții burgheze democratice, fără îndoială, — dar care simbolizau țelurile de luptă, ulterior însușite de toate mișcările progresiste din țară, iar în momentele de față, în parte înscrise pe steagul de luptă al muncitorimii și aliaților ei.

Pornit din lagărul conservatorilor — de toate nuanțele și originile — curentul de nimicitoare critică a anului 1848 a găsit în junimiști expresia lui desăvârșită. Condamnată ca o imitație și simplă pastișare a revoluției pariziene din același an, negându-i-se orice drept și legitimitate în „realitatea românească”, zeflemisită pentru grandilocvența limbajului ei, acoperită cu sarcasm pentru confuzia pe care idealurile au putut-o naște în anumite capete, ridiculizată pentru slăbiciunile și greșelile celor care au condus-o, revoluția pașoptistă a fost astfel caricaturizată până la totală deformare.

In ultimii ani, critica antipașoptistă s’a deslănțuit din nou. De astă dată, din lagărul fascismului român. Inspirându-se din același fond reacționar și antiprogresist ca și vechii conservatori de pe vremuri, publiciștii extremei drepte au reluat atacurile împotriva revoluției dela 1848. Ceea ce nu este câtuși de puțin surprinzător. Nu numai pentrucă ei militează^[2] pentru instaurarea unui regim care se găsește la antipodul societății pe care au încercat s’o făurească sincerii revoluționari pașoptiști, dar mai ales, pentrucă obiectivele și principiile care au determinat mișcarea dela mijlocul secolului trecut își păstrează o vie și nesdruncinată putere de afirmare în imediata actualitate. Că muncitorimea, împreună cu țărănimea, cu intelectualitatea și mica burghezie, sunt chemate să apere și să lupte pentru unele dintre aceste principii, constitue un argument în plus, și, poate, cel mai însemnat, al reactualizării criticilor și atacurilor aduse acestei revoluții.

Ne mărginim să cităm doar două exemple. In „Dialectica naționalismului” d. N. Roșu face procesul revoluției pașoptiste — și verdictul este condamnator, fără apel. (Cu câtă lipsă de competență și mai ales ignoranță o face, vom avea ocazia să arătăm). In „Domnia Regelui Carol I”, doi fruntași legionari — M. Polihroniade și Al. Cristian-Tell — caracterizează drept „comedie” revoluția munteană, „farsă” pe cea moldoveană^[3].

Dar tot atât de caracteristice ca și atacurile venite din partea adversarilor revoluției — fie ei junimiști sau fasciști — sunt desolidarizările exponenților burgheziei de această revoluție, nu din momentul de față — ceea ce n’ar fi atât de surprinzător — dar îndată după aceea și chiar din partea acelora care au jucat atunci un rol de frunte; cu excepția lui Bălcescu — mort prea de timpuriu ca să fi avut vremea să-și „revizuiască” părerile — fruntașii pașoptiști, ajunși la putere în fruntea clasei pe care o reprezentau, s’au grăbit să-și renege cu toții trecutul. Unii formal și deschis, cei mai mulți prin faptele lor.

„In loc să ne ducem să studiem pe ce căi societățile (civilizate) au mers ca să ajungă la un grad de prosperitate atât de mare… noi ne-am apucat ca să facem ca bădăranul dela țară, când crede că are ceva bani, și ne-am îmbrăcat în niște haine care nu erau de talia noastră. Eu, domnilor, zic aceasta, cu atât mai mult cu cât eu am fost unul dintre acei nenorociți care au împins această țară spre epoca unde se află.”

Cine făcea această profesiune de credință? Cine condamna, într’o singură frază, întreaga revoluție pașoptistă? Chiar Ion Brătianu, într’una din cuvântările lui ținută cincisprezece ani mai târziu, adică vorbind ca „om de stat” al burgheziei române!

Foiletând colecția „Românului” dintre anii 1859—1865, deci într’o epocă mai apropiată de evenimentele de atunci, căci trecuse doar un deceniu dela proclamația dela Islaz, poți întâlni, atât sub pana lui C. A. Rosetti, cât și a altor fruntași și conducători pașoptiști, tot atât de elocvente „retractări” a ceea ce a constituit însăși rațiunea de a fi a mișcării pașoptise.

Inconsecvența de care s’au făcut vinovați tocmai cei care s’ar părea că aveau tot interesul să apere patrimoniul spiritual și politic al pașoptismului nu este surprinzătoare. Ea nu caracterizează nici măcar o mentalitate sau o atitudine, specifice oamenilor politici români.

In întreaga Europă, burghezia, ca clasă, prin cei mai autorizați exponenți ai ei, s’a grăbit să se desolidarizeze de trecutul ei revoluționar, a doua zi chiar după ce a pus stăpânire pe putere. Câți din oamenii politici și din istoricii francezi, la începutul secolului trecut sau în momentul de față, au cuvinte de înțelegere, ca să nu spunem de aprobare, a „regimului teroarei”, adică a acelui mijloc de guvernare care în timpul Marii Revoluții a distrus vechiul regim și a priveghiat la instaurarea celui nou?

Că burghezia română a „uitat” deodată trecutul — propriul ei trecut — deși mult mai modest și mai puțin glorios ca acela al burgheziei franceze; că se desolidarizează de căile și mijloacele care i-au deschis totuși drumul în viața politică, chiar dacă nu i-au dat atunci exercițiul puterii în stat; că aceste mijloace le consideră reprobabile și le denigrează, aceste toate își au explicația lor. In numele reacțiunii și cu mijloacele reacțiunii, încearcă să guverneze exponentul sau, cel puțin, unii din exponenții ei. Pe când tradițiile progresiste sunt preluate — în măsura în care se încadrează ideologiei și practicii lor proprii — de către muncitorime și de aliații ei de luptă. A-și populariza trecutul ei revoluționar — chiar lipsit de prea multă strălucire — însemnează să sugereze gânduri primejdioase și să ofere un vinovat exemplu…

★

Analizând revoluția pandurilor sub Tudor Vladimirescu, am arătat cum se încearcă demarcarea acesteia de cea dela 1848. Considerată ca o mișcare „naționalistă”, de „redeșteptare națională”, caracterul ei social și politic a fost negat cu desăvârșire sau ascuns cu grijă. Cea din 1848, socială și politică în primul rând, pare astfel și mai mult ca un fenomen trecător, o aventură, a cărei artificialitate putea astfel să fie și mai ușor dovedită.

De altfel, chiar printre pașoptiștii cei mai consecvenți, exista oarecare nelămurire în această privință. Deși Bălcescu afirmă în scrisorile și articolele lui că revoluția dela 1848 „derivă mai ales direct din revoluția dela 1821” că, mai mult, programul acesteia din urmă nu era decât „desvoltarea progresivă” a celei dintâi^[4], totuși a accentuat că cea dela 1821 a fost politică și națională, sau, după expresia lui „democratică, pentrucă a urmărit ca tot Românul să fie liber și egal”, și națională, pentrucă tindea „ca statul să fie românesc”. Cea dela 1848 a „vrut ca Românul să fie nu numai liber, dar și proprietar, deci a fost una socială”.^[5]

Astfel, chiar Bălcescu introduce o distincție care, în fapt, n’a existat. Ridicarea pandurilor a fost, în primul rând, o mișcare socială și politică, așa precum a fost și cea dela mijlocul secolului trecut. O deosebire exista doar în gradul de maturitate, în nivelul ideologic, în conștiința de clasă, în tăria politică și organizatorică a forțelor sociale abia în germene la 1821 și care apar mai mult sau mai puțin închegate în 1848.

In paginile acestui capitol vom dovedi că revoluția pasoptistă n’a fost altceva decât continuarea — pe un plan ridicat — a celei dintâi faze a revoluției burgheze democratice, desfășurate cu șaptesprezece ani mai înainte, peste Olt. De sigur că momentul național a apărut și în 1848, așa cum l-am găsit și în 1821, deși în altă formă și cu un alt conținut.

Un sfert de veac de adânci frământări sociale și politice, izbucniri de revolte țărănești sau simple comploturi și conjurații formează trăsătura de unire între cele două revoluții. O dovadă în plus că nu-i decât continuarea unuia și aceluiași proces istoric.

★

Există un quasi-unanim acord între istoricii și sociologii care s’au ocupat de revoluția pașoptistă, în ceea ce privește elementele sociale care au participat atunci la mișcare. Intreaga revoluție este arătată ca fiind opera doar a unui tineret generos, descendent din rândurile boierimii — mari și mici — și abia se concede și negustorimii bucureștene un oarecare rol. N. Iorga merge ceva mai departe pe același drum atunci când afirmă: „In cursul revoluției dela 1848, negustorii bucureșteni jucară un rol important. De fapt, pe ei s’a sprijinit toată mișcarea republicană de trei luni”. Explicația acestei recunoașteri se poate găsi în faptul că lucrarea din care facem acest citat este „Istoria comerțului român”, scoasă pe cheltuiala unei organizații negustorești…

O notă discordantă în această părere unanimă o fac doar detractorii revoluției, contimporani mai ales cu desfășurarea ei, precum și istoricii pe care i-au inspirat. Astfel, acești detractori vorbesc de „vagabonzii”, „desculții” și „craii” care s’au găsit tot timpul în cele dintâi rânduri ale revoluției, din primele ei zile până în luna Septemvrie.^[6]

Istoria revoluției pașoptiste merită și din acest punct de vedere o totală revizuire. Despre rolul jucat de elementele boierești sau negustorești, toți istoricii s’au ocupat. Dar niciun istoric nu și-a dat osteneala să arate ce aport au adus mișcării insurecționare toți acești „vagabonzi”, „desculți” și „crai de curtea veche”, cine erau ei în realitate, ce voiau, ce urmăreau, căror categorii sociale aparțin, când apar pe scena istoriei românești.

Aquila non capit musca…

Studiind documentele timpului, atâtea câte sunt date la iveală — și acele care nu sunt încă tipărite, cuprind, suntem siguri, un interesant material inedit tocmai asupra acestei laturi a revoluției pașoptiste — vom încerca să arătăm ce a însemnat prezența maselor populare — căci aceasta era formată din „desculții” și „vagabonzii” de mai sus — în desvoltarea mișcării pașoptiste, cât entuziasm, devotament și jertfă de sine au arătat aceste mase in apărarea unei revoluții, care nu era de fapt a lor proprie. Aceste mase au înțeles însă să o sprijine cu toată căldura — mai mult: i-au asigurat izbânda — oridecâteori a fost în primejdie să fie sugrumată de dușmanii ei interni. Pentrucă ea însemna o lovitură adusă regimului de opresiune și exploatare în ființă și urma să deschidă, dacă nu o epocă de „dreptate și frăție” deplină, cel puțin o eră de progres.

 

In locul oprobiului și al ridiculului cu care au încercat să acopere revoluția pașoptistă atâți istorici, sociologi sau literați, este de datoria noastră s’o ridicăm pe piedestalul de cinste pe care-l merită, căci ea cu toate greșelile și slăbiciunile dovedite înfățișează unul dintre episoadele în care tradiția de luptă a poporului român și-a găsit, la un moment dat, întruchiparea.

 

Mișcarea din Moldova

Incă din 1846 domnea o vie agitație în sânul corporațiilor negustorești și meșteșugărești din Iași. In luna Martie a acelui an, membrii acestei organizații demonstrează în fața palatului domnesc, cerând o ușurare a birurilor. Cam în același timp, țăranii din părțile muntoase ale Moldovei trimit o delegație de trei sute de săteni, cu o jalbă, în capitala Principatului. Sunt primiți numai trei din întreaga delegație, iar cererile formulate rămân nesatisfăcute. Faptele nu trec însă neobservate.

Intr’o corespondență apărută în „Le National” din 6 Aprilie 1846, erau consemnate următoarele: „Poporul a început în sfârșit să deschidă ochii și să-și dea seama că numai el suportă toate impozitele, că numai el suferă. Totul este pentru Domnitor și nobilime; aceasta din urmă nu plătește impozite, nu suportă nicio sarcină bănească”.^[7]

Primăvara anului 1848 găsește din nou în Principate o stare de spirit destul de încărcată. Cumplitele răscoale din Galiția, mișcările din Paris, întinderea revoluției în statele germane și în Austria — toate acestea au venit în ajutorul elementelor nemulțumite și au precipitat lucrurile.

Ceea ce constitue însă o caracteristică a situației de aici, este că, alături de fierberea care se manifesta în păturile orășenești, însăși elemente de seamă din marea boierime dădeau semne de nemulțumire. De sigur, pentru cu totul alte motive decât cele dintâi.

Opoziția acestora din urmă era îndreptată exclusiv împotriva domnului Mihai Sturza, care prin regimul său arbitrar și hrăpăreț își făcuse mulți dușmani chiar printre boierii mari. Consulul francez din Iași, Guérault, notează cauzele acestor nemulțumiri, din care se vede că ele aveau doar un caracter personal, privind împărțirea slujbelor și mai ales dorința unora să urce ei înșiși treptele domniei.^[8]

Agitația marii boierimi mai era apoi sprijinită, în anumită formă și măsură, de consulul țarist. Provocarea unor turburări, cu caracter superficial, agitația mărginindu-se doar la păturile privilegiate, ar fi putut da putința guvernului din Sf. Petersburg să intervină cu forța armată, sub pretextul apărării propriei liniști interne, deschizând astfel drumul intervențiilor și împotriva revoluției din centrul Europei. Este sigur că țarismul la asemenea agitații se gândea — și nu așa cum s’a afirmat de foarte multe ori în broșurile și articolele publicate atunci și chiar mai târziu, — că și o revoluție populară, pe care ar fi incitat-o, i-ar fi slujit tot atât de bine interesele. De aceea credem justă părerea lui Xenopol care, referindu-se la presupunerile făcute, scrie: „ar fi fost cu totul nechibzuit din partea Rusiei a stârni mai aproape încă de hotarele ei o mișcare pe care voia s’o înnăbușe mai în depărtare, de teama de a nu se molipsi însuși al ei organism”. Dar dacă ar fi fost vorba de o simplă revoluție de palat, limitată și restrânsă prin chiar caracterul ei, atunci situația se prezenta altfel. De aceea susținerile lui Xenopol și materialul informativ de care s’au servit cei care au susținut amestecul consulului țarist în provocarea și încurajarea unei mișcări numai a marii boierimi, nu se contrazic. Mai ales că mișcarea din Moldova a avut de fapt acest caracter palatist — așa cum vom vedea.

In manifestul său din 14 Martie 1848, țarul scria următoarele:

„Avându-și obârșia în Franța, revolta și anarhia s’au întins rapid în Germania și curentul revoluționar crescând pe măsura concesiunilor consimțite de guverne a atins în sfârșit statele aliaților noștri, Austria și Prusia. Ne mai cunoscând frână, această forță oarbă amenință astăzi Rusia, pe care Dumnezeu mi-a încredințat-o în pază. Aici ea își va găsi limitele”.

Găsirea unui pretext pentru a sprijini reacțiunea în „statele aliate” era deci o problemă care interesa îndeaproape guvernul lui Nicolae I.

Participarea unei părți din marea boierime în frământările revoluționare ale timpului, putea constitui pentru mișcarea revoluționară o împrejurare favorabilă, întrucât ea putea utiliza astfel în propriile ei scopuri adversitatea și ciocnirea din lagărul adversarilor ei firești — domnul și guvernul lui, pe de o parte — marea boierime, pe de alta.

Pentru aceea se cerea însă o primă și importantă condiție: ca mișcarea propriu zisă să-și păstreze totala independență și libertate de acțiune, să apară cu propria ei platformă politică, să coalizeze toate forțele opoziționiste interesate, nu la menținerea regimului cu schimbarea domnului, ci la înlăturarea și dărâmarea atât a unuia cât și a celuilalt. Și, în primul rând, să sprijine revendicările țărănimii, forța de masă care putea da baza întregii mișcări.

Elementele intelectuale care se găseau în primele rânduri ale păturilor orășenești au pășit însă pe un drum tocmai contrar. Mișcarea cu caracter burghez, care reprezenta interesele acestei burghezii, au subordonat-o intereselor marilor boieri, renunțând la orice poziție singulară, contopindu-se în masa acestora din urmă.

 

PLANȘA VII

Manifestul revoluționarilor munteni și moldoveni din 1848.
(vezi „Anexe”)

Astfel, în ziua de 27 Martie 1848, împreună cu toți marii boieri, având pe mitropolit și înaltul cler în frunte, negustori de diferite ranguri — pământeni și străini — boieri de categoria a doua și a treia, profesori, avocați, doctori, adică acei care reprezentau, în acel moment, pătura burgheză din Moldova se adunară la hotel „Petersburg” și iscăliră „Petițiunea-proclamație a boierilor și notabililor moldoveni”.

Petiția începe cu afirmația solemnă a „sfintei păziri a Regulamentului Organic în tot cuprinsul său și fără nicio răstălmăcire”. Deci regimul social și politic urma să fie păstrat în întregime, fără nicio schimbare. Doar abuzurile urmau să fie înlăturate, ceea ce de fapt trebuia să aducă consolidarea lui.

Mișcarea opoziționistă fu înnăbușită cu mare ușurință. Ceea ce era ușor de prevăzut. Cum se explică însă tactica adoptată de reprezentanții burgheziei?

Kogălniceanu, într’o broșură publicată după lichidarea întregii acțiuni sub titlul „Dorințele partidei naționale în Moldova” scria: „Când la 18 Martie obștea adunată în Iași, din toate ținuturile Moldovei, au cerut numai acele 35 de puncte întemeiate pe Regulament, ea prin aceasta n’a arătat că n’ar avea trebuințe și de alte reforme, mai radicale. Insă, tânguindu-se numai pentru ilegalități, ea voia să fie pusă în legalitate, ca atuncea legal să-și poată da și alte mai mari îmbunătățiri”.^[9]

Intr’o altă broșură apărută tot cam în acel timp, purtând titlul: „Ce sunt meseriașii”, se formulează întregul program al avortatei revoluții. Plecând dela definiția că „meseriași sunt toți acei care muncesc: plugari, cismari, bogasieri, avocați, autori”, publicistul anonim cere desființarea privilegiilor boierești, desființarea clăcii și împroprietărirea țăranilor, desființarea cenzurii, etc.^[10] De altfel, aceleași revendicări le găsim și în „Proiectul de Constituție pentru Moldova” al lui Kogălniceanu.^[11]

Ce dovedesc toate acestea? Că nu lipsa unui program de revendicări sociale și politice, clar formulate i-a adus pe reprezentanții burgheziei alături de marea boierime, ci totul s’a redus la o greșeală de tactică revoluționară.

Plecând dela premiza greșită că, înlăturând pe Mihai Sturza, ei pot deschide o cale mai ușoară reformelor plănuite, chiar dacă acest lucru se întâmplă prin exclusivul sprijin al marii boierimi, progresiștii moldoveni au renunțat în ceea ce ei socoteau drept „primă fază”, la orice independență de acțiune. Hotărîrea lor însă dovedește lipsa de încredere pe care o aveau în forțele populare, ba chiar în forța acelora pe care îi reprezentau. A socoti că marea boierime, opoziționistă pe motive de gașcă, va scoate din foc castanele pentru burghezia moldoveană era o naivitate, dacă nu chiar ceva mai mult…

La aceasta s’a adăugat lipsa oricărei pregătiri serioase a mișcării, aceasta nefiind sprijinită de o organizație cât de cât închegată, gata să susțină lupta începută. De sigur că asemenea pregătiri nu se încadrau în „legalismul” în care ei au conceput întreaga lor acțiune. După cum același spirit legalist i-a împiedecat să se opună arestărilor făcute de oamenii lui Sturza și maltratărilor care le-au urmat. Deși elementele revoluționare adunaseră arme, conducătorii n’au făcut uz de ele. Este cât se poate de caracteristic că tocmai acest legalism, oportunismul și lipsa de vigoare arătate de conducătorii revoluției moldovene găsește întreaga aprobare a unor istorici, care condamnă cu atât mai aspru revoluția munteană că „a ridicat gloatele”.^[12]

Petiționarii dela hotel „Petersburg” au primit fără întârziere răspunsul la modestele și „legalele” lor revendicări. După ce Mihai Sturza a asigurat delegațiunea care i-a prezentat proclamația că este gata să satisfacă cererile formulate într’însa — afară de formarea unei gărzi naționale și de disolvarea adunării — în aceeași noapte și-a trimis fiii, în fruntea unor cete de soldați îmbătați, care au arestat, au pus în lanțuri și au maltratat groaznic pe fruntașii mișcării. Casele celor mai mulți dintre aceștia au fost devastate. O parte dintre arestați sunt surghiuniți în Turcia, cei care au scăpat au luat singuri drumul pribegiei.

„Acești oameni — raportează consulul francez Guérault, ministrului său — în vorbe atât de mândri, n’au făcut niciun fel de preparative; cea mai mare parte n’aveau arme, acei care aveau n’au voit să le folosească”.^[13] Dacă acei mari boieri, care au participat la adunarea dela hotel „Petersburg”, încrezători în puterea și autoritatea numelor pe care le purtau, au socotit de prisos să ia măsuri de apărare, pe ce s’au bizuit însă micii boieri, negustorimea „de toate treptele” sau intelectualii din fruntea mișcării? Pe nimic, decât pe iluzia legalismului lor, răsplătit în chipul în care s’a văzut.

De sigur că astfel concepută, mișcarea din Moldova n’a putut antrena masele populare. In proclamația semnată la 27 Martie, țăranii, de pildă, nu puteau găsi nimic care să le poată arăta că interesele lor erau în joc. Iar masele orășenești ce încredere puteau avea într’o mișcare în fruntea căreia se găseau marii boieri, marii privilegiați ai timpului? Dimpotrivă, atât unii cât și ceilalți nu puteau aștepta din „sfânta păzire a Regulamentului” decât perpetuarea aceluiași regim de opresiune, de nedreptate, de încălcare a drepturilor și libertăților, la care râvneau de atâta vreme. Așa se explică totala pasivitate de care, atât unii cât și ceilalți, au dat dovadă.

Burghezia, cu elementele ei intelectuale, izolată de masele populare sătești și orășenești, forma o pătură prea subțire încât să reprezinte o forță care să fie în stare, ea singură, să înfrunte și să învingă aparatul guvernamental al lui Sturza.

Petiționarii și-au adus în adevăr aminte de popor, dar prea târziu. Strigătul lor „la arme” a răsunat în pustiu.

La 2 Aprilie, deci atunci când amintitele evenimente erau încă vii în mintea contimporanilor, Gh. Sion scria următoarele: „deodată aud sgomot îndoit. „La arme”, „la arme”, soldații omoară pe boieri”. Dar în zadar zece oameni strigau astfel, căci nu era cine să-i asculte… Din nenorocire — comentează mai departe Sion întâmplările — noi nu avem popor, noi nu avem decât câțiva nobili ce știu ce va să zică dreptul omenirii; simțurile poporului de jos sunt amorțite sub jugul despotismului și al împilării guvernului”.^[14]

Corespondentul moldovean al lui Barnuțiu greșea însă. In acea zi în care el își împărtășește gândurile prietenului său de peste munți, același consul francez Guérault raportează, printre altele într’o misivă trimisă la Paris în ziua de 2 Aprilie 1848: „ceea ce este sigur e că actualmente întreaga primejdie vine din partea țăranilor”.^[15]

In adevăr, în masele țărănești încep frământări. Nu s’a ajuns însă la izbucnirea unor răscoale la sate. Masele țărănești, la fel cu cele orășenești, erau gata să sprijine printr’o activă participare o mișcare insurecționară. Aveau doar înaintea ochilor cele ce se petreceau peste hotare, în imediata lor vecinătate. Dar pentru aceasta trebuia să existe o mișcare revoluționară îndreptată împotriva regimului stabilit de Regulament, a clăcii și a întregului sistem și nicidecum pentru și în sprijinul stărilor în ființă.

Strigătul „la arme”, nu pentru ca aceste arme să fie îndreptate împotriva asupritorilor de totdeauna, nu pentru ca să cucerească cu ele libertatea și drepturi politice, ci pentru ca să scape din mâinile soldaților lui Mihai Sturza câțiva boieri, într’o încăierare mai mult de familie, acest strigăt a trebuit să răsune în pustiu. Dar aceasta nu pentrucă „simțămintele poporului de jos erau amorțite”, ci pentrucă masele n’aveau de ce să dea ascultare strigătului de ajutor venit din partea unora dintre prigonitorii lor.

Mișcarea revoluționară din Moldova este cât se poate de bine caracterizată într’o corespondență apărută în ziua de 9 Aprilie, în același an, în „Gazeta Transilvaniei”: „Intențiile se păreau bune, dar sub mantaua patriotismului se ascundeau interese private. „Scoală-te tu să șez eu” era scopul cel adevărat și planul era organizat prin asemenea pășire a ajunge la schimbarea domniei. Nu e îndoială că într’un stat cum este al nostru mai sunt multe de îndreptat decât aiurea, dar oare cine calcă instituțiile țării? Tot acei care le reclamează. Cine a ales pe reprezentanții deputați? Acei ce voesc astăzi a-i desface. Cine judecă strâmb, cine asuprește pe țăran? Toți cei ce șed în Tribunal și acuză pe judecători, acei ce din douăsprezece ale boerescului au făcut două sute cincizeci de zile pe an. Ocărâtori și pârât sunt una, iar despre rezultat voiau să facă răspunzător pe domnitor numai pentrucă nu sunt în locul lui…”

In asemenea condiții, masele populare moldovenești au dat dovadă de maturitate când nu s’au lăsat antrenate pentru o asemenea „revoluție” și au rămas pasive la strigătul boierilor maltratați.

Cu arestarea și surghiunirea petiționarilor și prin înnăbușirea — cu sălbatice măsuri represive — a oricărei noi încercări de a aprinde focul insurecției, mișcarea pașoptistă moldoveană nu se termină totuși.

In emigrație, o serie de elemente care reprezentau toate păturile progresiste ale societății moldovene, încep o mișcare de propagandă în slujba noilor idei și pentru popularizarea reformelor necesare. Aceste reforme sunt aproape identice cu cele douăzeci și unu de puncte din proclamația dela Islaz.

Innăbușită în fașă, revoluția moldoveană n’a lăsat drept urmă durabilă decât acest program social și politic. Desfășurarea — sau mai bine zis, lichidarea ei — a arătat însă că în lupta revoluționară, o luptă menită să înlăture dela putere nu o persoană, nu o coterie, nu un partid, ci un sistem — combinațiile de culise, abilitățile tactice, lipsa de inițiativă și, mai ales, renunțarea la independență și proprie libertate de mișcare, sunt greșeli atât de grave, încât se soldează totdeauna cu o singură înfrângere.

Această învățătură este poate singura moștenire istorică a avortatei mișcări pașoptiste moldovene.

 

Mișcarea în Țara Românească

Dacă mișcarea din Moldova apare mai mult ca o manifestare oarecum spontană, nepregătită și nesprijinită pe o grupare închegată, cea din Țara Românească, dimpotrivă, concepută cu mult înainte de momentul izbucnirii ei, a cunoscut o epocă de minuțioasă organizare, având la spate „Frăția”.

Ion Ghica, într’o scrisoare adresată lui V. Alecsandri, descrie cum el, împreună cu N. Bălcescu și cu căpitanul Cristian Tell, au pus bazele, unei organizații secrete, în 1843, care și-a dat lozinca „Dreptate, Frăție”.^[16] Având o structură strict conspirativă, organizația era formată pe grupe, cuprinzând câte zece persoane, „fiecare frate cunoscând numai pe șeful său imediat, diacon, preot sau arhiereu, acel care-l catechisise, îl inițiase, dela care primea ordine și instrucțiuni și căruia datora ascultare și supunere, cu pericolul vieții și al averii, păstrând secretul cel mai desăvârșit.^[17]

Inițiatorii „Frăției” fuseseră constrânși să aleagă calea clandestinismului, din cauza prigoanei sistematice și a măsurilor represive luate de guvern împotriva oricăror manifestații opoziționiste, indiferent de forma pe care o îmbrăcau. Dacă au existat vagi tradiții legate de mișcarea carbonarilor sau s’au lăsat inspirați de practicele francmasone, lucrul nu prezintă niciun interes, întrucât forma organizatorică adoptată corespundea unor necesități dictate de stările de atunci din Țara Românească.

Cine erau conducătorii organizației?

Mai important decât înșirarea numelor lor este să arătăm originea socială a celor care au jucat rolul de fruntași ai mișcării.

Două erau categoriile sociale care au dat cel mai mare număr de aderenți, mișcării și de conducători, revoluției.

In primul rând „elementele eșite din poporul de jos” — cum caracterizează Xenopol originea socială a lui Bălcescu, Tell, (fiu de negustor), Boliac, Eliad (acesta n’a luat decât în preziua izbucnirii revoluției contact cu „Frăția”), frații Maiorescu, Bolintineanu, Marghiloman, etc.^[18]

Apoi era categoria acelora veniți din rândurile boiernașilor, a micilor boieri și a moșnenilor. Astfel sunt frații Brătianu, Magheru, Pleșoianu, dintre cei din urmă Marin Serghiescu, Telegescu, etc.

Din rândurile marii boierimi vin frații Golești, Ion Ghica, Ion Voinescu II și C. A. Rosetti. Acesta din urmă, deși dintr’o familie boierească, era sărac. Xenopol susține că „numai șapte familii (de mari boieri) muntene se plecaseră către mișcare… și nici dintre acestea nu toți membrii lor împărtășeau ideile liberale și egalitare…”^[19] In orice caz, acei veniți din ultima categorie formau o infimă minoritate în raport cu reprezentanții celorlalte două categorii de mai sus. Intrucât originea lor socială a influențat pe unii și pe ceilalți, vom avea ocazia să arătăm la locul cuvenit.

In cadrul „Frăției”, programul viitoarei revoluții a fost discutat cu de-a-mănuntul. „Principiile în numele cărora era să se ridice poporul român — scrie în același loc Ion Ghica — erau discutate și hotărite cu mulți ani înainte: 1) libertatea individuală, libertatea cugetării și a tiparului; 2) desființarea castelor și a privilegiilor; 3) împroprietărirea clăcașilor cu despăgubirea proprietarilor; 4) respectarea suzeranității sultanului și a autonomiei conform vechilor tratate ale Domnilor noștri cu Poarta; 5) desființarea Regulamentului; 6) încetarea protectoratului Rusiei.” Aceste puncte, de fapt, formează revendicările formulate mai târziu în proclamația dela Islaz.

Pe baza unui asemenea program, „Frăția” a putut să câștige ușor aderenți. Aceștia erau recrutați din sânul păturilor burgheze, fie negustori, boiernași, industriași sau intelectuali liberprofesioniști, apoi din rândul ofițerilor și al funcționarilor de stat^[20]. Organizația avea o bază destul de largă, ceea ce, de altfel, s’a și văzut din primul moment, prin ușurința cu care revoluția a triumfat, în primul ei stadiu.

Dar conducătorii „Frăției” nu s’au limitat numai la elementele sociale de mai sus. Ei au căutat să stabilească un strâns contact, chiar înainte de revoluție, cu muncitorimea și cu țărănimea. Amintind munca pregătitoare declanșării insurecției, Ghica scrie: „Nicu Bălcescu cu Teologu erau destinați a merge la Telega unde Marin Serghiescu (Naționalul), Telegescu și Duca erau înțeleși cu ciocănașii, ca de acolo să pornească să răscoale Ploeștii, unde aveau înțelegere cu mai mulți negustori. Ploeștii erau atunci un puternic centru opoziționist și revoluționar”. Ștefan Golescu cu fratele lui Radu și cu văru său Alecu Golescu și Dumitru Brătianu urmau să meargă și să găsească pe Tell, în tabăra dela Islaz. Iar celălalt, Niculae Golescu cu fratele său Alecu, cu C. A. Rosetti, Boliac, Costache Bălcescu, Ion Brătianu sau Ion Ghica să ridice tabacii, mărginașii și tinerimea din București, să meargă gloată la palat să ceară sancționarea Constituției”.

Cine erau „ciocănașii”, „tabacii” și „mărginașii” pe care i-am întâlnit pomeniți încă în plănuitul complot din 1840? Este elementul proletar și semi-meșteșugăresc al timpului. Impreună cu „tinerimea” recrutată din rândurile negustorilor, intelectualilor, boiernașilor, muncitorimea era socotită de inițiatorii mișcării drept unul din elementele de bază ale viitoarei revoluții. Aceste așteptări au întrecut, în urmă, mult așteptările.

Un al doilea element principal pe care conducătorii „Frăției” înțelegeau să-l atragă, dela început, în vârtejul revoluției este armata. Aici se făcu o intensă muncă pregătitoare. Inafară de Tell, Pleșoianu și Magheru, întâlnim un număr mare de ofițeri care participă, din primul moment, la mișcarea insurecționară. Un căpitan, Fărcășanu, trimis de Tell din tabăra dela Is‑

 

PLANȘA VIII

Nicolae Bălcescu

laz, se prezintă în fața lui Bibescu, când acesta vine la cazarmă să ia un nou jurământ de credință dela soldați și îi cere să primească constituția pe care a decretat-o poporul Român”. Iar un altul, Enache Dimitriu obligă pe domn să jure „pe steagul țării” că nu vor intra armate străine în țară.^[21] Toate acestea îl fac să vorbească pe Locusteanu despre „anarhia din partea ofițerilor”… De altfel, atmosfera între ofițeri era atât de favorabilă mișcării revoluționare încât Bibescu este silit să renunțe la jurământul plănuit și să nu mai utilizeze, astfel, armata împotriva revoluției care și începuse.

In sfârșit era țărănimea, care trebuia interesată în mod direct la mișcarea revoluționară. Primul gând al unora dintre fruntași se îndreptă peste Olt, unde trăia încă vie amintirea pandurilor. Apoi Islazul cât și Telega — de unde urma să pornească semnalul — erau cunoscute ca puternice centre țărănești, unde clăcașii dovediseră, în repetate rânduri, cerbicia lor.

Se procedă, în urmă, și la înarmarea măcar a unei părți din aderența „Frăției”. Se strânseră bani și fură cumpărate „toate puștile și pistoalele care se găseau în prăvăliile din București și Ploești” — scrie Ion Ghica.

Astfel, în pragul declanșării revoluției muntene, toate elementele ei componente: program, conducători, forțe sociale menite să-i dea realitate și conținut, toate sunt prezente. Rând pe rând, în desfășurarea ei, conducători și mase, programul ca și principiile ei, vor fi supuse examenului istoric, pe care îl reprezintă orice revoluție.

Cum a fost trecut acest examen urmează să vedem mai departe.

 

Semnalul revoluției și răspunsul reacțiunii

Hotărîtă pentru luna Aprilie, de Paști, ziua începerii mișcării insurecționare este amânată, în ultimul moment. Lamartine anunță la București că guvernul din care face parte este gata să sprijine mișcarea din Principat, dar cere un răgaz. Indeamnă deci să se mai aștepte. Promisiunea lui Lamartine a rămas fără nicio urmare,^[22] deși cei din fruntea „Frăției” l-au ascultat. Hotărîrea amânării puțin a lipsit însă să nu fie fatală întregii mișcări.

Deși Bibescu, într’o cuvântare ținută de Paști, se felicită și, mai ales dădu asigurări, că Țara Românească nu va fi niciodată cuprinsă de sguduirile revoluționare, astfel cum se petreceau lucrurile în alte părți ale Europei, totuși, în cursul lunii Mai guvernul începu să-și dea seama că se fac anumite pregătiri tainice. Doi dintre conducătorii „Frăției”, având importante însărcinări, tocmai pentrucă făceau parte din corpul ofițeresc, sunt arestați și interogați personal de Domn. Puțin în urmă se părea că guvernul deține toate firele complotului. Sunt întocmite listele de acei care urmau să fie arestați. In aceste liste figurau toți conducătorii mișcării. In aceste împrejurări, ne mai așteptând sprijinul promis la Paris, conducerea „Frăției” se hotări să deschidă lupta, dându-și seama că în caz contrar se mergea spre o catastrofă, căci întreaga mișcare ar fi fost decapitată, înainte de a se fi făcut măcar primul pas. „Făcându-se arestări s’a precipitat izbucnirea revoluției”, scrie Ion Ghica.^[23]

In ziua de 11 Iunie, la Islaz, Popa Șapcă dă semnalul revoluției. In aceeași zi la București, Bibescu este constrâns să accepte noua Constituție. Cine îl silește? Să dăm cuvântul unui martor ocular, deși neîmpăcat dușman al revoluției.

„Era pe la ora patru. Ajungând la podul gârlei, deodată văd grupe de desculți, cu steaguri tricolore și cu cocarde la piept, unii strigând „Ura” alții „să trăiască Constituția”.. Până să ajungă oștirea la palat, desculții străbătuseră în interiorul palatului. Domnul, înconjurat de dânșii, îl sileau să iscălească Constituția și să confirme ministerul alcătuit de dânșii”…^[24] Ceea ce Bibescu făcu, opunând o slabă împotrivire, după ce își dădu seama, în dimineața aceleeași zile — după cum am văzut — că nu putea conta pe armată. Acceptarea sa era însă numai formală, căci a doua zi părăsește țara, fugind in Transilvania.

Astfel pășesc masele bucureștene pentru prima oară în istoria poporului român, în viața publică, impunând un nou regim. Din acea zi, aceste mase vor fi elementul de sprijin al noului guvern, în zilele critice care îl așteptau.

In acest timp, membrii noului guvern, care se aflau încă la Islaz, se îndreptară spre Capitală, fiind salutați cu mare însuflețire de țărănimea și orășenimea pe unde treceau.

Izbânda fu mai ușoară decât se așteptau conducătorii „Frăției”. Dar și în revoluția pașoptistă munteană, ca în atâtea revoluții moderne, cucerirea puterii și stăpânirea ei erau două lucruri deosebite. Ceea ce urma să se verifice, în curând, încă odată.

Din guvernul provizoriu fac parte Ioan Eliade-Rădulescu, Șt. Golescu, Tell, Magheru și Scurtu, iar secretari erau C. A. Rosetti, N. Bălcescu, Al. Golescu și Ion Brătianu.

Acest guvern provizoriu își începu imediat activitatea.

După ce face o primă încercare de a câștiga pe Bibescu pentru Constituție și pentru noua ordine de lucruri, acesta prin fuga sa zădărnicind orice împăcare, guvernul silește pe mitropolit a se pune în fruntea lui ca președinte^[25].

Primul pas al guvernului ieșit dintr’o revoluție populară este de a-și da un epitrop reacționar, fie în persoana lui Bibescu, fie a mitropolitului Neofit, căutat, pare-se anume ca să reprezinte cât mai tipic regimul pe care oamenii revoluției îl răsturnaseră! Acest gest se va dovedi în urmă nu o simplă „greșală” tactică, ci ca făcând parte dintr’o atitudine unitară, față de însăși mișcarea în fruntea căreia se găseau conducătorii „Frăției”.

In ziua de 15 Iunie, pe „Câmpia Libertății”, cincisprezece mii de oameni jurară pe noua constituție. Iau ființă gărzile naționale, al căror comandant este numit tot atunci. Steagurile tricolore sunt sfințite.

In Capitală, precum și în restul țării, entuziasmul și mulțumirea sunt generale.

Dar primul moment al surprizei trecut, contrarevoluția se pregătește.

La 19 Iunie, patru zile după depunerea jurământului, forțele reacționare încearcă prima lovitură împotriva revoluției. Un grup de ofițeri superiori, în frunte cu colonelul Odobescu, rămas și mai departe conducătorul oștirii, comandă pe care o avusese și sub Bibescu, încearcă să aresteze membrii guvernului provizoriu cu ocazia unei recepții oficiale la palat. Afară de Odobescu, iau parte la încercata lovitură colonelul Solomon și Locusteanu, pe atunci maior.

In interesul cui acționau acești ofițeri?

Unul dintre conjurați, Locusteanu, scrie următoarele în „Amintirile” sale: „In ziua aceea circulau foi volante în Capitală, că clăcașii fiind emancipați să nu mai facă clacă proprietarilor, până se va aduna o Constituantă aleasă de toate clasele ca să hotărască reciprocele între proprietari și săteanul clăcaș”. Mai departe, același autor, zugrăvește astfel scena arestării lui Eliade: „Revenind în salon m’am adresat lui Eliade: domnule, cu această proclamație dumneata ai intenția a ne reduce la mizerie, amenințând proprietarii a rămâne muritori de foame, căci arendașii nu ne mai dau arenzile”.^[26] Tell, arestat în același timp, declară mai târziu în fața unei instanțe de judecată: „d. Odobescu punând mâna pe mine a poruncit ofițerilor a mă arestui sub cuvânt că eu neavând proprietate, cum am îndrăsnit să fac proprietari pe țărani”.^[27]

In apostrofa colonelului Odobescu, în strigătul lui Locusteanu — amândoi mari proprietari — stă întreg substratul încercatei lovituri de stat. Conjurații activau direct în interesele marii proprietăți, amenințată de revoluție.

Lovitura păru, în primul moment, că reușise. Cei mai mulți membri ai guvernului fură arestați, colonelul Odobescu se investi cu puteri dictatoriale, iar cei arestați se declarară gata să accepte fără împotrivire „ordinea” astfel stabilită.

Dar curând se văzu că complotiștii se înșelară în socoteala lor. Lovitura lor ar fi reușit până la urmă, dacă revoluția ar fi fost doar opera câtorva oameni, a căror înlăturare sau lichidare — într’un fel sau altul — se putea face fără multă greutate. Dar mișcarea nu era a unor simpli indivizi, ci a mulțimilor, ea avea un caracter popular, cu adânci rădăcini nu în câteva capete de ideologi, mai mult sau mai puțin revoluționari, ci în masele bucureștene, in majoritatea populației țării.

In adevăr, îndată ce vestea arestării guvernului provizoriu se răspândește în București, toți cei care puteau purta o armă sunt în picioare. Ion Brătianu, Telegescu și N. Golescu, care nu se găseau întâmplător în palat la recepție, sunt cei care fac cunoscut poporului Capitalei cele petrecute.

Armata cu care veniseră însoțiți ofițerii conspiratori fu înconjurată la palat, împreună cu toți cei care se aflau înăuntru. O parte este desarmată, o alta fraternizează cu poporul adunat și înarmat și el. Colonelul Solomon, unul dintre capii complotului, ordonă însă trupei care se afla sub comanda sa să tragă în mulțime. Cad nouă morți și tot atâția răniți.

Dar masele nu se lasă nici înfricoșate, nici intimidate. La procesul făcut celor trei ofițeri superiori, unul dintre unter-ofițeri și trei soldați declarară următoarele: „Intâia dată s’au slobozit de către soldați două puști în vânt, iar după aceea, comandă d. Solomon foc s’au slobozit puștile regulat după comandă, apoi în urmă a început poporul a arunca cu pietre și cu lemne in soldați, când am văzut că s’au slobozit și două puști din partea poporului asupra comenzii înarmate”^[28].

Armata este astfel silită să se retragă în cazarmă — adică acea parte din armată care rămăsese încă sub comanda lui Solomon. „Indată după retragerea soldaților dela palat poporul temându-se de vreo nouă trădare, că poate d. Solomon va cuteza a se întoarce cu mai multă oștire și cu tunurile, făcu două baricade la ulița din dosul palatului… toți alergară a se arma: puști, săbii, iatagane, pistoale, cuțite, sape… fiecare lua ce putea; în tipografia „Pruncului român” se turnau gloanțe din litera tipografică…^[29]

Ce se petrecea în acest timp la cazarmă? Ticleanu, un alt unter-ofițer, aflat tot sub comanda lui Solomon, declară la rândul său în fața instanței de judecată: „Solomon punându-ne să-i jurăm credință că vom ține cu dânsul, când noi i-am răspuns că nici jurământ nu facem, nici vom da cu foc asupra fraților noștri, și am și pus două roate puscile jos”.^[30]

Prima ciocnire între forțele revoluționare și contrarevoluționare se termină cu înfrângerea totală a acestora din urmă.

Dar înainte de a păși mai departe, să fixăm atitudinea adoptată de toți cei care au participat la aceste evenimente. Căci va conține în sâmbure atitudinea și activitatea ulterioară, a tuturor conducătorilor revoluției pașoptiste.

Membrii guvernului aflați în palat, în frunte cu Eliade și Tell au capitulat fără nicio rezistență. Iată ce declară Golescu, unul dintre secretarii guvernului, la judecata ofițerilor superiori: rugându-l pe Odobescu, în numele patriei, „ca să mijlocească să nu se facă vărsare de sânge, adăugând că noi… ne lipsim bucuros de toată puterea provizorie ce ni s’a încredințat de cătră popor în ziua de 13 Iunie și ne supunem la orice judecată criminalicească la care ar voi să ne dee guvernul nou”. Iată și replica lui Eliade la apostrofa lui Locusteanu, care îi vântura manifestul prin care se promitea clăcașilor oborîrea boierescului și pământ — apostrofă reprodusă mai sus: „este o eroare a tipografiei și în curând se va îndrepta, astfel că marii proprietari vor fi satisfăcuți…”^[31]

Ce atitudine au luat marii proprietari, în interesul cărora se plănuise lovitura de stat?

In momentul în care la palat guvernul este arestat, o mare adunare a marilor proprietari se ținea la hotel Momulo — astăzi Capșa. Erau acolo adunați aproape patru sute de proprietari. De sigur că această „coincidență”, în timp, între recepția dela palat și adunarea marilor proprietari era aranjată dinainte.

Locusteanu, trimis să aducă pe proprietarii adunați la palat, în momentul în care Odobescu se credea stăpân pe frânele puterii, povestește următoarele: „Auzind marii proprietari de o asemenea reacție și neștiind ce sfârșit poate aduce, s’au speriat și se îmbulzeau să iasă mai curând afară, să fugă care încotro putea, mai vârtos, când au ieșit în uliță și au văzut golănimea, care cu puști, care cu cuțite, alții cu topoare, până și cu ciomege, alergând la palat”.^[32] Marii proprietari, beneficiarii prezumtivi ai loviturii încercate, dovedeau deci cam tot atâta curaj pe cât arătaseră și membrii guvernului provizoriu…

Ce atitudine au avut masele populare din București, am văzut. Cu drept cuvânt, într’o corespondență apărută în „Le Siècle” se afirma, referitor la cele petrecute în ziua de 19 Iunie: „Eri la douăsprezece și jumătate o sângeroasă revoluție a isbucnit aici, dar poporul din fericire a înăbușit-o”^[33]. Numai acest „popor” a dovedit spirit combativ, inițiativă revoluționară, după cum tot el singur a plătit cu jertfă de sânge victoria guvernului provizoriu din acea zi, înfrângând astfel prima acțiune contrarevoluționară.

Prima, pentrucă după încă zece zile are loc o a doua încercare.

Acei care au pregătit-o sunt de astădată unii din chiar componenții guvernului revoluționar. Mai mult, inițiativa a pornit dela însuși președintele acestui guvern, dela mitropolitul Neofit, pe care Xenopol îl caracterizează drept „reprezentantul cel mai de seamă al boerilor”.^[34] Acest Neofit, de altfel, n’a încetat să conspire împotriva guvernului în fruntea căruia fusese pus, din chiar momentul intrării lui în funcțiune și până la sfârșit. Tot timpul, el a menținut cele mai strânse legături cu dușmanii dinafară ai revoluției. In mișcarea dela 29 Iunie, Neofit este sprijinit de Herăscu, mare boier și el, pe care guvernul provizoriu 1-a menținut ca ministru de finanțe, funcție pe care o avusese și sub domnia lui Bibescu.

In ce a constat noua încercare?

După sugestiile și, se pare, chiar cu ajutorul direct al lui Neofit, secretarul mitropoliei, Zosima, a falsificat niște depeșe prin care se anunța intrarea armatelor țariste în Țara Românească. Bine ticluite, aceste depeșe și-au produs efectul, stârnind panica în sânul guvernului provizoriu, care hotărăște astfel să părăsească Capitala și să se retragă la Târgoviște, cu acea parte din armată care l-ar fi urmat. Ceea ce și face în mare grabă. Numai o singură companie urmează guvernul fugar și aceasta datorită comandantului ei Zalic, rămas devotat revoluției. Dovadă că în corpul ofițeresc conducătorii reacționari începuseră să câștige din nou teren.

In chiar ziua părăsirii Capitalei, Neofit formează împreună cu doi mari boieri o căimăcămie, eliberând pe Odobescu și pe ceilalți doi ofițeri aflați arestați acasă la ei. Armata este din nou pusă sub comanda lor. Primul act al căimăcămiei este afișarea unei proclamații în care, tratând de „rebeliști” pe membrii guvernului fugit, dispune să se strângă de prin sate tot materialul publicat după 13 Iunie. Apoi „să readucă în a lor ființă toate dispozițiile guvernului legiuit, urmate înainte de 11 Iunie, pe temeiul Regulamentului Organic, să se silească a desrădăcina dela locuitori rătăcirea în care i-au pus cele urmate dela 11 Iunie până acuma”. In concluzie, căimăcămia ordonă

 

PLANȘA IX

Grup alegoric, reprezentând proclamarea constituției

(Desen de C. Petrescu)

„la întocmai păzire a pravilelor țării… și mai cu osebire lucrarea câmpului și de ispravnicile trebuințe ale proprietarilor și arendașilor spre a nu se pricinui recoltei vreo stricăciune”.^[35]

Alături de Odobescu și Solomon, vechiul aparat represiv este și el repus în funcțiune. „Vestitul căpitan Costache — scria Bălcescu într’o scrisoare lui Ghica — iese cu biciul pe ulițe, toate semnele și stindardele se dărâmă”.

De astădată victoria reacțiunii părea definitivă. Guvernul fugit, majoritatea trupelor încadrată de ofițeri câștigați de contrarevoluție, un nou guvern format și sprijinindu-se pe vechiul aparat de stat.

Cu toată teroarea deslănțuită de căimăcămie, cu toate măsurile represive luate imediat, cu toată încercarea de a șterge orice urmă a revoluției — aceasta urma să facă din nou dovada adevăratului ei caracter.

Vom reproduce doar câteva documente ale timpului.

Intro corespondență apărută în „Allgemeine Zeitung” din Augsburg, în Iulie același an, reacțiunea populației bucureștene este astfel descrisă: „De astădată poporul în mase se ridică și încurajat de negustorime care, în sfârșit, după multe și lungi ezitări, se hotărî să se declare pentru Constituție, se îndreptă spre locuința mitropolitului care încercă zădarnic să abată furtuna. După o strașnică filipică el fu silit să îngenunche și să jure pe Sf. Evanghelie că va spune adevărul. Astfel veni întărirea presupunerii că el însuși a falsificat depeșa”^[36], care anunța intrarea armatelor țariste. El este silit apoi să retracteze cele scrise în proclamație, recunoscându-și propria-i infamie. Sub semnătură el afirmă: „Ceea ce s’a obștit eri la 29 ale acestei luni sub iscălitura noastră, făcând guvernul provizoriu rebeli și altele, astăzi după dorința poporului român o refuzăm cu desăvârșire”.^[37]

După ce au terminat cu Neofit, mulțimile se îndreaptă spre locuințele celorlalți membri ai complotului, pe care le devastează. Astfel este devastată locuința lui Herăscu — care se și grăbise să anunțe la Brașov pe Bibescu să se întoarcă în țară, apoi a lui Zosima, a Căpitanului Costache, etc. „Poporul — scria „Gazeta Transilvaniei” imediat după 30 Iunie — își mai răsbună și pe alți reacționari, dărâmându-le mobilele, fără a înstrăina măcar un ac, mai vârtos Costache Căpitanul de poliție își lua plata, căci tocmai și Marți începuse a corbăci la oameni”.^[38]

Rămâneau conducătorii armatei. Odobescu, Solomon și Locusteanu retrași în cazarmă se pregăteau să scoată trupele din Capitală, spre a le feri de contagiunea revoluționară și a le îndrepta în urmă împotriva populației bucureștene. Ei, cel puțin, învățaseră ceva din evenimentele dela 19 Iunie.

Dar planurile lor sunt zădărnicite de aceleași forțe populare, mobilizate în serviciul revoluției.

Intr’o depeșă trimisă ministrului său la Paris, consulul Hory comunica: „Peste zece mii de oameni s’au dus la cazarmă ca să împiedece plecarea proiectată a miliției. Colonelul Odobescu, două ore mai târziu, pentru a împrăștia mulțimea și să-și facă drum, a comandat soldaților să tragă în mulțime. Puțini dintre ei au tras în aer. In fața acestui refuz și a unei atari stări de lucruri atât de grave, Odobescu și Solomon, obișnuiți de douăzeci de ani cu respectul și disciplina militară și-au smuls epoleții și și-au dat demisia”.^[39]

Aceste lucruri se petreceau înăuntrul cazărmii. Ce se petrecea înafara ei? Intr’o notiță din „Gazeta Transilvaniei”, din 8 Iunie 1848 se scrie: „Poporul bucureștean în număr de 20.000^[40], înconjoară cazarma și dărâmând îngrădirile, ei pun mâna pe soldați, pe tunuri și pe cei doi capi criminali, luau tunurile și se îmbrățișară cu soldații”.

Să cităm și descrierea făcută de unul dintre martorii oculari, același dușman neîmpăcat al revoluției și părtaș, pentru a doua oară, la uneltirile reacțiunii. Locusteanu, în „Amintirile” citate scrie: „Pe dinafara cazărmii din ce în ce se înmulțește poporul desculț; se adunase poate la două, trei mii de oameni. Apoi auzim un pocnet de pistol, care au fost semnalul pentru dânșii, căci într’o clipă de ochi s’au năpustit pe ulucile cazărmii și au dărâmat tot îngrădișul”. Armata se pregătea să tragă când veni „Iancu Brătianu și alți vagabonzi”. Apoi „poporul încurajându-se au intrat în cazarmă năbușind oștirea cu sărutările. Paralizie complectă… Ofițerii se debandaseră și fraternizau cu vagabonzii”. Se întâmplă, cu alte cuvinte, tocmai ceea ce comandanții reacționari dorise să înlăture. Febra revoluționară cuprinse în întregime trupele care refuzaseră, abia cu două zile mai înainte, să urmeze guvernul provizoriu în retragerea sa.

Revoluția stăpânea din nou Capitala. Guvernul fu chemat înapoi.^[41] „Intoarcerea noastră — scrie Bălcescu — fu un triumf, în vreme ce retragerea noastră din Capitală fu o derută”. Iar Ion Ghica subliniază în amintirile sale cum guvernul luă din nou în mâinile sale frânele „fără cea mai mică împotrivire, atât era de mare iubirea și devotamentul poporului pentru Constituție, încât toate erau iertate oamenilor dela Islaz”.

Se prăbuși astfel și cea de a doua — și ultima — încercare a răsturnării noii ordine întronate. Marea boierime, împreună cu toți oamenii vechiului regim, mai aveau o singură speranță: intervenția străinătății și ocuparea militară a țării. Ei vor face, de aceea, necontenit apel — prin pana lui Neofit, repus totuși din nou în fruntea guvernului și după 30 Iunie — la acest ajutor pe care în cele din urmă îl vor primi.

Cu reîntoarcerea guvernului în București — acum când dovada că el se bucură de sprijinul necondiționat al maselor populare era făcută, începe cea de a doua epocă: acea a realizărilor. Sau mai bine zis ar fi trebuit să înceapă…

In tot acest timp, în provincie mișcarea revoluționară făcea necontenite progrese. Ideile și principiile revoluției nasc masive aderențe în orașele și orășelele Principatului. Astfel se formează cluburi revoluționare la Focșani, Craiova, Giurgiu, Târgoviște, T. Măgurele, Câmpina, Câmpulung, etc.^[42]

 

Ce a făcut și ce nu a făcut guvernul provizoriu

„Silirea” mitropolitului Neofit de a accepta președinția guvernului revoluționar, alături de menținerea în funcție a ministrului de finanțe Herăscu și a celor doi capi ai armatei, Colonelul Odobescu și Solomon sunt primele sale acte; deși atitudinea și părerile acestor oameni ai vechiului regim erau bine cunoscute, întru cât ei nu și-le ascundeau câtuși de puțin. Neofit este menținut și mai departe în fruntea guvernului, chiar după cele întâmplate la 29 Iunie. Ceea ce nu-l împiedecă pe acesta ca într’o scrisoare trimisă la 10 Iulie lui Kotzebue să se plângă că armatele țariste nu sunt încă în țară. „Noi vom pieri torturați — scrie el — de o revoluție comunistă care proclamă ruina familiei și a proprietății”.^[43] Cei doi ofițeri superiori — Odobescu și Solomon — sunt absolviți de orice pedeapsă, după 30 Iunie, guvernul rechemându-i în funcții, pentru ca să le primească demisia a doua zi, lăsându-i să părăsească țara. Impotriva ofițerilor care refuzaseră să urmeze guvernul la Târgoviște nu s’a luat nicio măsură, deși o parte din ei „vorbeau în piață negustorilor că trebue să aresteze membrii guvernului”. Vechiul aparat de stat este menținut în funcțiune și schimbările se fac cu multă timiditate. La sfârșitul lui Iulie, Bălcescu, într’un articol din „Popolul Suveran” se plânge de acest lucru.

Atitudinea guvernului provizoriu nu este, în această privință, specifică revoluției muntene. Vom avea ocazia, nu o singură dată, să semnalăm izbitoare analogii, în hotărîri și fapte, cu revoluțiile din celelalte țări europene din acel an. „Niciun singur biurocrat sau ofițer al armatei nu fu concediat, nici cea mai mică schimbare nu fu întreprinsă în vechiul sistem al aparatului administrativ al statului… Nimic nu fu schimbat în Prusia, decât persoanele miniștrilor” scrie Engels în „Revolution und Contrerevolution in Deutschland”, la pag. 47. Exact ca în Țara Românească. Doar cu deosebirea că aici chiar unii dintre miniștri sunt mai departe menținuți în funcțiune… Cazul Herăscu.

Că statul, prin aparatul său, reprezintă un instrument de stăpânire, că o nouă clasă, revoluționară nu preia, ci distruge acest instrument, numai astfel putând deschide drum noilor așezări, aceasta nu intrase în conștiința revoluționarilor pașoptiști. Ei plecau dela un punct de vedere cu totul opus.

Să cercetăm felul in care guvernul provizoriu a pășit la rezolvarea problemelor fundamentale ale revoluției.

Trei erau revendicările cuprinse în proclamația dela Islaz, menite să modifice organic structura Principatului: eliberarea clăcașilor și împroprietărirea lor, asigurarea unei reprezentanțe populare, restabilirea autonomiei pe plan extern. Celelalte puncte programatice — egalitatea drepturilor politice, contribuția generală, responsabilitatea domnului și a miniștrilor, etc., — urmau să capete ființă și realitate în momentul în care cele dintâi lozinci erau să fie aduse la îndeplinire. Cu atât mai mult că izbânda revoluției depindea, în primul rând, de felul și măsura în care, mai ales chestia țărănească, căpăta radicala ei soluționare.

Țăranii primiră cu mare însuflețire revoluția. La București veniră nenumărate delegații sătești să salute noul guvern^[44], iar comisarii trimiși la sate întâlnesc pretutindeni o atmosferă de entuziasm. Deși ei nu aduceau, pentru moment, decât promisiuni și explicații… Țăranii se pătrundeau de fericirea ce izvora pentru ei din Constituție și arătau că așteaptă cu nerăbdare deschiderea Adunării Constituante, care să-i lecuiască odată rănile lor” — scrie unul din acești comisari trimiși în județul Vâlcea.^[45] In luna August erau adunați în Capitală 3.000 de țărani, veniți să se intereseze de soarta care li se pregătește. Ei țin aici mari adunări.^[46]

Trei luni, cât timp guvernul provizoriu a exercitat puterea, niciuna din problemele legate de eliberarea clăcașilor, precum și de întreaga lor situație, nu și-a găsit însă măcar un început de soluționare. Cei din fruntea guvernului, care reprezentau întreaga autoritate, au sabotat în mod continuu și susținut luarea oricăror măsuri menite să desrobească țărănimea munteană și s’o transforme în stăpână asupra pământului pe care îl muncea de veacuri. Promisiunea din proclamația dela Islaz, ca și din acel manifest, care a declanșat încercata lovitură contrarevoluționară dela 19 Iunie sunt, dimpotrivă, înlocuite cu îndemnuri către clăcași să respecte întocmai obligațiile vechi față de stăpânii de moșii. In locul unor reforme imediate, guvernul invocă pretexte și creează diversiuni. Să lăsăm și aici să vorbească unele din caracteristicile documente ale timpului. Cu atât mai acuzator este cuprinsul lor, cu cât țărănimea începuse să se miște și să-și ceară dreptul ei.

La 24 Iunie — deci câteva zile după ce se dăduseră pe față planurile contrarevoluționare ale marilor proprietari — „Pruncul Român” al lui Rosetti, publică un articol în care proprietarii sunt îndemnați să nu creadă vorbele mincinoase că li se vor lua moșiile, „să fie siguri că nimic dintre ale proprietății nu se va atinge până se va aduna, va chibzui și va hotărî obșteasca adunare”.^[47] Subordonarea rezolvării chestiei clăcașilor Constituantei va reveni aproape neschimbat în declarațiile și documentele guvernului, deși în proclamația dela Islaz aceste două chestiuni erau distincte și de sine stătătoare. In schimb, alegerile pentru această constituantă erau amânate necontenit.

Sub influența elementelor radicale din guvern — în frunte cu Bălcescu — și a agitației care începuse să cuprindă satele, guvernul se hotărî, în cele din urmă, să se ocupe și de chestiunea clăcașilor. Hotărîrea luată fu… să se numească o comisiune, care să pregătească un proiect de lege, care urma la rândul lui să fie discutat de adunarea constituantă, atunci când se va întruni. Astfel luă ființă comisiunea proprietății — simplu mijloc de tergiversare în soluționarea acutei probleme a țărănimii și a pământului.

Așteptările guvernului au fost însă înșelate. Căci în ședințele acestei comisiuni, la care participă pentru prima oară deputați țărani, aleși de țărani și vorbind in numele țărănimii sunt formulate, răspicat și cu tărie, cererile clăcașilor: abolirea clăcii, libertate, pământ. Regimul în vigoare este înfierat de deputații țărani cu o mare violență.

Deși această comisiune și ședințele ei sunt sabotate de deputații marilor proprietari, totuși prin felul în care apăruseră deputații țăranilor și apăraseră drepturile celor care îi trimisese, ea devine supărătoare pentru guvernul provizoriu. Diversiunea se întorsese împotriva celor care o pusese la cale. Atunci guvernul disolvă, pur și simplu, comisia pe motiv că ședințele ei deveniseră „prea tumultoase” și nu contribuiau astfel prin nimic la întărirea „duhului frăției”. Guvernul merge și mai departe și dă un vot de blam propriului său reprezentant, în această comisie, pentrucă acesta se arătase prea părtinitor față de țărănime…

Desființării comisiei proprietății, îi urmează curând și revocarea comisarilor trimiși în județe, „sub cuvânt că prea au exagerat pe țărani” care „vor să trăiască în pace și frăție cu proprietarii.”^[48]

Ce dovedeau toate aceste măsuri? Ele mergeau consecvent pe o singură linie, aceea a menținerii țărănimii în iobăgie. Iar acei care aveau efectiv puterea în guvernul revoluționar își întorc fața dela țărănime și sunt în căutarea unei formule de compromis cu marea proprietate. Această formulă nu trebuia prea mult căutată, căci ea și figura în „programul” lui Eliade. In ce consta acest program, vom vedea în cele ce urmează. Singurul lucru pe care voim să-l subliniem aici este abandonarea țărănimii iobage din partea guvernului revoluționar.

In cea de a doua problemă centrală — reprezentanța națională — singura hotărîre practică, deși chiar aceasta n’a căpătat măcar un început de realizare, a fost înlăturarea votului universal. Eliade era pentru o adunare corporatistă, compusă din o sută de boieri, o sută de negustori și o sută de țărani, aleasă printr’un sistem de vot censitar. In cele din urmă s’a ajuns la un compromis, prin hotărîrea unui drept de vot, în două grade, pentru țărănime, care urma să voteze, astfel, prin delegați. Aceasta însemna însă de fapt excluderea țărănimii dela o efectivă participare în viața politică. Argumentele invocate de guvern: „imperioasa nevoie de a nu se afla, mai vârtos în asemenea împrejurări adunări prea numeroase de popor” și „că o parte dintre cetățeni nu sunt încă preparați cu cunoștiințele alegerilor”, sunt combătute de Bălcescu într’un număr din „Popolul Suveran” (25 Iulie) în care susține că „noi voim ca Adunarea să fie tare prin reazămul ce va avea în totimea poporului”. Egalitatea drepturilor politice, anunțată cu atâta emfază de proclamația dela Islaz, căpăta astfel de „corectări” în practică, încât din principiile ei inițiale rămăsese foarte puțin…

In sfârșit, și cea de a treia problemă — asigurarea autonomiei țării — nu întârzie să devină actuală, prin intervenția Turciei.

La 18 Iulie, Soliman Pașa sosește la Rusciuc cu 20.000 de oameni. El trimite la 22 ale aceleiași luni o scrisoare la București în care condamnă pe un ton aspru și insultător revoluția și pe conducătorii ei, cerând ca „guvernul provizoriu, format în chip nelegiuit trebue să fie de îndată desfăcut” și înlocuit cu „un lo‑

 

PLANȘA X

Manifestul prin care Mitropolitul Neofit, anunță fuga „rebeliștilor” din Capitală.

(vezi „Anexe”)

cotenent domnesc”. Declară drept inexistente toate măsurile luate până atunci.^[49]

Trimiterea lui Soliman Pașa se datora presiunii făcute de guvernul țarist la Constantinopole. Turcia, de fapt, privea cu oarecare simpatie mișcarea munteană căci își dădea seama că ea e îndreptată împotriva crescutei influențe țariste în Principate. Tonul scrisorii era menit să dea satisfacție Țarului. Totuși, rămânea în picioare faptul că Poarta se amesteca direct în treburile lăuntrice ale țării, ceea ce era o călcare flagrantă a autonomiei ei. In primul punct al proclamației dela Islaz se cerea doar categoric „neamestecul al nici unei puteri dinafară în cele dinăuntru ale sale”.

Guvernul revoluționar era astfel pus în fața unei clare alternative: rezistență, prin respingerea amestecului turcesc în organizarea țării, sau capitularea.

Noul guvern era de patruzeci de zile la putere. Un timp totuși lung în cursul unei revoluții. Pe ce ar fi putut conta, în caz de rezistență? O mare adunare populară, la care participară 25,000 de oameni avu loc pe „Câmpia Libertății”, în care se protestează vehement contra intervenției lui Soliman Pașa. Aceasta era doar fațada lucrurilor, căci guvernul hotărîse mai înainte acceptarea cererilor din scrisoarea trimisului Porții, cel puțin în parte. Guvernul se disolvă și se alese o locotenență domnească — din aceiași membri ai fostului guvern. In locotenență intră Eliade, Tell și N. Golescu. „Delegatul turcesc — scrie Xenopol — rămase încântat de această supunere a țării la ordinele sale și își exprimă mulțumirile lui către guvern prin cuvinte pline de simțire.”^[50] Ceea ce dovedea că Poarta nu se aștepta la o asemenea ușoară izbândă împotriva unei revoluții, care dovedise mai înainte destulă vitalitate.

Capitularea față de Turcia — susținută ca o măsură tactică necesară pentru a câștiga simpatia și sprijinul Porții împotriva țarismului — se va dovedi în urmă un pas greșit, dictat de considerațiuni oportuniste, aceleași care dictau atitudinea noului guvern și în problemele interne. Până la mijlocul lunii Septemvrie, când revoluția este înnăbușită de trupele turcești, de aceleași trupe cărora guvernul le făcuse o triumfală primire, nimic nou nu se mai petrecu în Țara Românească. De fapt revoluția era sfârșită, se epuizase în inactivitate, din lipsă de curaj, prin cedări și oportunism, înainte ca oamenii din fruntea ei să fie înlăturați, prin forță brutală.

Cele trei luni de guvernare a oamenilor dela 1848 n’au lăsat în urmă nicio instituție, nicio nouă așezare, nu au adus nicio schimbare organică sau de structură țării și așezămintelor ei.

Căror cauze se datorește acest negativ rezultat al revoluției muntene?

 

Spiritul revoluției pașoptiste și curentele din sânul ei

Revoluția munteană n’a fost un tot omogen. Ea a fost străbătută de trei curente deosebite, reprezentând trei categorii sau mai bine zis trei pături, cu ideologiile, interesele și obiectivele lor. Aceste curente au coexistat tot timpul, s’au ciocnit uneori și s’au găsit ierarhic în ritmul și activitatea forțelor revoluționare, după tăria, coeziunea și gradul de maturitate al forțelor sociale pe care le reprezentau.

Incă din epoca de pregătiri a insurecției se desemnează între conducătorii mișcării două curente destul de categoric delimitate: unul având în frunte pe Eliade, celălalt pe Bălcescu.^[51] Astfel, cu prilejul discutării celor douăzeci și unu de puncte care formează partea programatică propriu zisă a proclamației dela Islaz, Eliade se declară împotriva împroprietăririi țăranilor, cerând ca să nu se pomenească despre această chestiune „ca să nu se îndepărteze boierii de revoluție”. Bălcescu, răspunzându-i, arată că însăși izbânda revoluției nu-i posibilă decât „interesând gloata la susținerea ei, ceea ce nu se putea face decât satisfăcând dorințele drepte ale clăcașilor, de-a fi proprietari pe pământul ce muncesc”.^[52] Cât privește pe boieri, „orice s’ar face, cei mai mulți vor fi contra revoluției”. Când a ajuns la guvern, același Eliade, sprijinit de astă dată de Tell și N. Golescu, sabotă reforma agrară — aprig susținută de N. Bălcescu; C. A. Rosetti, I. Brătianu, I. Voinescu luară o atitudine îndoielnică, de altfel ca și Ion Ghica.

Aceeași divergență și în chestia alcătuirii adunării obștești, Eliade fiind pentru un parlament bazat pe cens și cu excluderea reprezentanților aleși direct de țărănime, Bălcescu sprijinind ideea introducerii votului universal. De astă dată, alături de el se găsesc, printre alții, Brătianu și St. Golescu.

Cele două curente se plasează la două extreme opuse și în chestiunea autonomiei. Eliade era, dela început, pentru o atitudine împăciuitoare, pentru o politică de supunere față de Poartă, susținând că, într’un asemenea caz, aceasta va sprijini revoluția contra țarismului. Bălcescu, C. A. Rosetti, Ion Brătianu cereau însă respingerea intervenției turcești și, la nevoie, ridicarea înarmată a țării în apărarea autonomiei și libertății ei. „Locotenența domnească — scria mai târziu Bălcescu — a inaugurat venirea ei, jertfind, printr’un act public, remis lui Soliman Pașa, autonomia țării, cu toată împotrivirea ce i-am făcut. De atunci, revoluția politică fu sacrificată și părăsită, precum fusese și revoluția socială.” C. A. Rosetti, la rândul său, într’un articol publicat în „Pruncul Român” din 14 August atacă cu vehemență capitularea, scriind că „guvernul revoluționar dăruește străinilor viața a două milioane și jumătate de Români”.

Existența acestor două curente — unul capitulard și oportunist, celălalt radical — n’a fost specifică revoluției muntene. Revoluțiile de până acum — scrie Marx, în „Klassenkämpe in Frankreich” au adus la înlocuirea unei minorități prin alta. „După primul succes, de obiceiu, minoritatea victorioasă se divide: o jumătate este mulțumită cu cele deja câștigate, cealaltă jumătate voiește să meargă mai departe, formulează alte cereri care, cel puțin parțial, corespund intereselor, adevărate sau aparente, ale maselor populare.”^[53] Găsim, în anumită măsură, același fenomen pe care Marx îl analizează în Revoluția Franceză din 1848, și în cea munteană.

Dar înafară de aceste două curente, ai căror exponenți între conducătorii mișcării, au lăsat în articole de ziare, în cuvântări și broșuri mărturia scrisă a punctelor de vedere pe care le-au apărat, a atitudinilor adoptate, a tot ceea ce au crezut și făcut — a existat, după cum am spus, și un al treilea curent activ în timpul revoluției: este curentul popular, sunt masele. Aceste mase au activat jos, anonim și fără cuvânt, pentru revoluție. Desarmarea și înfrângerea forțelor interne ale contrarevoluției au fost opera lor. Prompt și cu entuziasm au răspuns la toate chemările făcute în numele libertății și a dreptății sociale. Ele s’au înscris cu fapta eroică în istoria revoluției muntene, deși n’au lăsat mărturii scrise nici în documentele, nici în materialul tipărit din acea vreme.

 

„Spiritul” revoluției

Cuvântul poate părea impropriu. Totuși, a existat un „spirit” al revoluției muntene. Curentele amintite (vorbim numai de primele două) s’au ciocnit aproape totdeauna când a fost vorba de o problemă însemnată. Dar oportuniștii și radicalii s’au întâlnit pe aceeași linie, în privința concepției pe care și unii și ceilalți o aveau despre revoluția în fruntea căreia se găseau. Această concepție este unitară dela început până la sfârșit.

Proclamația dela Islaz are drept subtitlu „respect către proprietate, respect către persoane”. In aliniatul 2 al aceleiași proclamații, se pot citi următoarele: „Poporul român se scoală, se armează și nu spre a se lupta o clasă asupra alteia, nu spre a rupe legăturile sale de relații din afară, ci ca să ție în frâu și în respect pe voitorii de rău ai fericirii publice. Strigarea Românilor e strigare de pace, strigare de înfrățire… Scularea aceasta e pentru binele, pentru fericirea tuturor stărilor societății, fără paguba vreuneia, fără paguba însăși a nici unei persoane”.

Sub pana lui Bălcescu se pot citi următoarele rânduri, scrise la 1850 despre țelurile revoluției: „De a stinge ura între boieri și țărani și de a-i aduna prin legătura fraternității și a conservării tuturor claselor sociale să se topească într’un sentiment intens… A îmbunătăți moralmente și materialmente soarta muncitorilor care suferă, conservând și ameliorând buna stare materială și morală a claselor superioare: aceasta a fost problema dificilă căreia Românii din partidul național i-au căutat la 1848 o soluție”.

Ca un leit motiv, străbătând toată producția ideologică a revoluției, această idee a înfrățirii claselor sociale o vom găsi nu numai în proclamațiile și decretele guvernului, ci și în actele și faptele lui.

Solidaritatea socială proclamată de conducătorii mișcării drept dogmă a revoluției, când aceasta nu-și putea înfrânge adversarii decât ascuțind și adâncind, dimpotrivă, conflictul dintre clase și numai ridicând și înarmând păturile asuprite și exploatate împotriva asupritorilor și exploatatorilor, în aceasta se manifestă „spiritul revoluției” muntene. Punându-se în fruntea maselor exploatate — în primul rând a maselor iobage — nu peste, ci în cadrul revoluției burgheze democratice, ale cărei obiective urmăreau să le realizeze, ale cărei idealuri voiau să le dea ființă, ale cărei interese imediate le slujeau, conducătorii revoluției, nu în numele solidarității, ci în al luptei de clasă puteau învinge. Aici își au originea toate slăbiciunile, toate greșelile, toate trădările față de propriile lor angajamente și idealuri. In această falsă poziție față de însăși obiectivele revoluției constă greșala lor de bază. După cum tot aici, în acest spirit al înfrățirii și armoniei între clase trebue văzută adevărata cauză pentru care revoluția munteană n’a realizat, în fapt, nimic.

Este o scuză pentru acești conducători că ei nu sunt singurii care au păcătuit în acest fel?

„Fraternitatea — scrie Marx — aceasta a fost de fapt lozinca revoluției din Februarie…” Lamartine boteză guvernul provizoriu din 4 Februarie „un guvern care suspendă această teribilă neînțelegere care există între diferitele clase”. Proletariatul parizian se exaltă în această mărinimoasă beție a fraternității.^[54]

A existat, de sigur, o influență exercitată de mișcările din Franța asupra conducătorilor din Principate. In domeniul special de care ne ocupăm, această influență n’a fost decât în dauna revoluției muntene.

In întreaga Europă centrală revoluția dela 1848 a fost înfrântă de cele mai multe ori prin mijloace mult mai sângeroase și mai brutale decât s’a întâmplat în Țara Românească. Dar în statele din Austria, din Ungaria, în statele germane ea a parvenit să dărâme nu o singură instituție și așezare feudală, a cărei reînființare ulterioară s’a dovedit cu neputință. Chiar acolo unde nu mici au fost greșelile comise de acei care se găseau în fruntea mișcărilor revoluționare.

Desființarea marii proprietăți feudale, prin împroprietărirea și eliberarea țăranilor clăcași, înlăturarea regimului politic, cu toate privilegiile și inegalitățile lui, asigurarea libertății cuvântului și a scrisului, a libertății personale, toate acestea ar fi putut oare fi realizate prin acceptarea lor de bună voie din partea marii boierimi, când stăpânirea lor de clasă se baza tocmai pe negarea tuturor acestor revendicări? Istoria nu cunoaște clase sociale care de bună voie și în „spiritul frăției” să renunțe la privilegiile și stăpânirea lor. „Duhul frăției” trebuia impus marii boierimi, după cum trebuia impus, prin forța organizată a puterilor revoluției, și sistemul pe care conducătorii revoluției voiau să-l încetățenească, să-l realizeze.

Revoluția pașoptistă a avut un caracter burghez. Ea nu urmărea — ca să întrebuințăm cuvintele lui Marx — decât să înlocuiască o minoritate prin alta. O clasă urma să ia locul alteia, în ierarhia socială și politică. De fapt, poate tindea la și mai puțin, așa cum s’a întâmplat ulterior în toate revoluțiile burgheze: noua clasă voia să împartă puterea cu cea veche. Dar chiar în acest cadru restrâns, răsturnările pe care le urmărea revoluția pașoptistă nu puteau fi realizate decât mobilizând și înarmând toate forțele sociale antiboierești. Și, în primul rând, țărănimea. Juste erau susținerile lui Bălcescu că numai interesând „gloata”, revoluția putea să izbândească. Dar falsă era premiza dela care pleca cum că eliberarea clăcașilor și împroprietărirea lor se putea realiza într’o dulce armonie de clasă. Cine urmărește un scop trebue să-și aleagă și mijloacele care să-i asigure atingerea lui. De-a-lungul istoriei, forța a tranșat toate problemele sociale. Și forța, în cazul acesta, o putea da numai ridicarea în masă a tuturor păturilor populare. Alături de păturile orășenești, a căror vigoare revoluționară am văzut-o, ridicarea țărănimii ar fi lichidat dintr’odată și radical vechiul regim, chiar dacă revoluția ar fi fost în urmă înfrântă prin puterea armelor de către trupele turcești.

 

„Lupta de clasă” în revoluția munteană

Lupta de clasă nu trebuia „inventată” de conducătorii mișcării pașoptiste, presupunând că o asemenea invenție ar fi cu putință. Ea exista, ca o realitate, în societatea românească dela mijlocul secolului trecut. Tot astfel după cum spiritul combativ al maselor — al celor orășenești și sătești — nu trebuia artificial creeat, pentruçă el se manifestă singur și nu într’o singură ocazie.

Cea mai prețioasă mărturie pe care o avem despre starea reală de spirit a maselor în timpul revoluției o găsim tocmai în încercările — variate și multiple — pe care le fac conducătorii pașoptiști să desarmeze, să înnăbușe manifestările revoluționare de jos.

Ne vom referi, și de astădată, la câteva fapte și documente.

A doua zi după jurământul luat pe „Câmpia Libertății” de noul guvern, C. A. Rosetti ține o cuvântare pentru a reține pornirea poporului contra boierilor” în care, printre altele, spunea: „boerii pierzând prin reforme toate privilegiile și o parte însemnată din veniturile lor, merită oarecare considerație.”^[55] Același Rosetti, care făcea totuși parte din fracțiunea radicală, publică în „Pruncul Român” un articol, câteva zile după încercata lovitură dela 19 Iunie, sub titlul „Unire”, în care predică buna înțelegere între dușmanii revoluției și acei care au apărat-o.

Țăranii încep, pe cont propriu, să realizeze promisiunile făcute la Islaz, refuzând să mai lucreze marilor proprietari în vechile condiții. Guvernul se sezisează. La 6 Iulie, deci după cea de a doua încercare contrarevoluționară, apare o proclamație: „Guvernul cu mâhnire aude că mulți dintre săteni nu se supun la drepturile proprietaricești încă de acuma, fără să aștepte încheerea obșteștii adunări care va sfinți toate temeiurile puse spre fericirea obștească”. Sătenii sunt îndemnați, întâiu cu binele „a se pătrunde de duhul frăției, a se supune ca și până acuma la împlinirea zilelor de lucru legiuite”, pentru ca la sfârșit să fie amenințați, că cei ce nu vor voi însă „cu grea mustrare… și poate cu despăgubiri ca îndărătnici și pricinuitori de pagubă și ca unul care n’a vrut să priceapă frăția”, să fie pedepsiți. In aceeași zi apare un decret, semnat de membrii guvernului în frunte cu Neofit, în care după ce se constată că „sătenii nu s’au pătruns de firea revoluției ce s’a săvârșit, făcând „neorândueli”, li se cere „să urmeze cu îndeplinirea desființatelor datorii întocmai ca până acuma.”^[56]

La 13 Iulie guvernul se adresează într’o proclamație către soldați, înfierând indisciplina din armată. „Ați pierdut disciplina, glasul șefilor nu mai străbate în inimile voastre”. Mustrarea adresată soldaților se referă la acei ofițeri, păstrați încă în rân

 

PLANȘA XI

Guvernul provizoriu, reîntors în Capitală, mulțumește populației bucureștene. (vezi „Anexe”)

durile oștirii, care complotaseră contra guvernului, care sprijiniseră pe Odobescu și pe Solomon și care probabil că abia așteptau o primă ocazie să încerce at nouă aventură contrarevoluționară.

Ce dovedeau toate aceste manifestări — și ele nu sunt singurele care s’au produs în timpul revoluției — decât o stare de spirit care putea fi foarte ușor utilizată în scopurile mișcării. O stare de spirit de luptă, care putea fi ridicată la același nivel ca și activa participare a maselor bucureștene în zilele de 19 și 30 Iunie.

 

Curentele în revoluția munteană și forțele sociale care le-au dat naștere

Curentele care s’au manifestat în revoluția munteană au avut dela început exponenții lor. O superficială privire a lucrurilor ar putea îndemna să se vadă în oportunismul lui Eliade sau în radicalismul lui Bălcescu însușirile personale ale unor individualități, cu structuri sufletești și intelectuale deosebite. Dar în timpul unei revoluții, poate mai mult decât în normala desvoltare a istoriei, personalitățile nu apar decât în funcția clasei sau păturilor pe care le reprezintă, cu mai multă sau mai puțină fidelitate, cu o mai rigidă sau mai flexibilă consecvență. Originea socială, mediul și felul de viață, interesele imediate cal și cele permanente ale clasei din care fac parte — acestea toate trag în cumpănă atunci când sunt judecate personalitățile istorice.

Prin această prismă să încercăm și noi să analizăm cuprinsul și semnificația curentelor de idei, cristalizate în revoluția pașoptistă munteană.

Oamenii care se găseau în fruntea ei veneau din trei pături sociale deosebite: din mediile orășenești — negustori, liber profesioniști, funcționari, meseriași — apoi din mica boierime și dintre moșneni, în sfârșit din cele câteva familii mari boierești, care aderaseră la mișcare.

Explicația pe care o căutăm ar fi foarte simplă dacă am putea plasa pur și simplu pe reprezentanții celor trei pături în dreptul celor trei curente. Dar revoluția își are logica ei specială, așa cum o are orice fenomen social, de o anumită intensitate.

Singură originea socială nu explică atitudinea adoptată de conducătorii revoluției. Ea intervine, de sigur, ca un mijloc ajutător pentru descifrarea ideilor și faptelor unora sau altora. Dar nu epuizează problema.

Fără îndoială nu este întâmplător că în cea mai principală și în același timp, mai grea dintre problemele care își așteptau soluția dela revoluție — cea a clăcașilor — elementele venite din marea și din mica boierime adoptară o atitudine moderată, tinzând spre o formulă de compromis. După cum tot aceiași oameni vor încerca și o limitare a dreptului de vot. Din această categorie fac parte: C. A. Rosetti, Ion Brătianu, I. Ghica^[57] — ca să nu numim decât elementele de frunte ale aripii radicale. Aceștia reprezentau o linie de mijloc. In chestia electorală „sunt unii moderați care propun ca o tranzacție, ca să se întinză drepturile politice la starea de mijloc, la negustorime, adică a se întocmi un stat negustoresc sau orășenesc” scrie Bălcescu.^[58] De sigur că la toți aceștia era mai mult vorba de un proces inconștient decât de unul calculat. Unul dintre Golești luă o atitudine, în schimb, foarte radicală și apare ca autorul acelui manifest în care țăranii erau îndemnați să „pună mâna pe acei cuconași care de loc nu se împacă cu ideile cele noi și care de atâtea ori au complotat contra fericirii patriei”. După cum tot el este și acel care, la un moment dat, încearcă să dovedească necesitatea teroarei ca mijloc de guvernare al revoluției.^[59]

Iarăși nu este o simplă întâmplare că Bălcescu, care nu are nicio contingență cu marea proprietate (tatăl lui era Pitarul Barbu), deși de o origine asemănătoare cu cea a lui Eliade (fiul unui polițaiu din Târgoviște), să fie conducătorul ideologic al stângii revoluționare.

Tell este fiu de negustor, și la un moment dat agită ideea suprimării clăcii, ceea ce nu-l împiedecă apoi să sprijine pe Eliade, în politica lui anti-țărănească.^[60]

Din aceste toate se vede că aplicarea unor criterii rigide și absolute ar duce la false concluzii. In toate revoluțiile, ca și în toate organizațiile care le-au pregătit și condus, s’au văzut peregrinări din rândurile unei clase în cealaltă: aristocrați în rândurile burgheziei, în cele ale proletariatului elemente venite din burghezie, etc. La fel cu ceea ce s’a petrecut in 1848 și în Principate. Să încercăm deci să desprindem complexitatea împrejurărilor care au determinat linia de conduită adoptată de diferiții fruntași ai pașoptismului. Cercetând mai puțin oamenii și mai mult cuprinsul și obiectivele curentelor cristalizate cu acest prilej, vom găsi mai ușor explicarea lor.

In „Mémoires”, la pag. 269—70, Eliade fixează astfel soluția pe care o urmărea el în chestia țărănească: „fixarea suprafeței de pământ necesară hranei și hotărîrea prețului, atunci când proprietarul ar voi să vânză o parte din moșiile lor, dar nici într’un caz nu exproprierea lor și împărțirea clăcașilor”. Ceva mai mult, împroprietărirea țăranilor cu pământ expropriat, el o califică, în polemicile duse cu emigranții dela Paris, drept „tâlhărie”. Slujba țărănimii, claca, nu numai că nu era după el o „robie”, cum o calificaseră deputații țărani în comisia proprietății, ci „o muncă pioasă și gratuită, un fel de ajutor”, clăcașii fiind, nici mai mult nici mai puțin, decât niște asociați ai boierilor.^[61]

Cu asemenea idei, cum se explică participarea lui la revoluție? O lămurește el singur: „nu m’am hotărît să iau parte la mișcare decât pentru a o face națională și legală… pentru a-i da caracterul unei mișcări de principii și ordine și salva astfel țara dela anarhie și de o invazie preparată de mai înainte.”^[62] Ce înțelegea Eliade prin anarhie nu-i greu de ghicit. Cât privește „salvarea de invazie”, asta s’a văzut cum i-a reușit…

Atitudinea lui politică? Intrebat de comisarul turc Talaat Effendi dacă e liberal, aristocrat, monarhist sau republican, Eliade a răspuns: „Noi vrem să păstrăm autonomia noastră, dreptul nostru electiv, legile și obiceiurile noastre strămoșești. Suntem, excelență, conservatori, căci trebue conservat ce e bun”. Inclusiv de sigur „pioasa și gratuita” clacă…^[63]

Motto-ul scris pe frontispiciul gazetei lui: „Mă tem de tiranie, urăsc anarhia” era, după cum se vede, un întreg program.

Era acest program al lui Eliade, al lui personal?

Analizând atitudinea diferitelor clase și pături în revoluția germană dela 1848, Engels scrie: „Burghezia își simțea puterea ei și era hotărită să nu mai suporte cătușele cu care despotismul feudal și birocratic îi îngrădea afacerile ei comerciale, capacitatea ei productivă, întreaga ei activitate ca clasă; o parte din nobilimea de țară s’a transformat întru atâta în producători de marfă pentru piață, încât avea aceleași interese ca și burghezia și i se alătură.”^[64]

Cu anumite corectări, constatarea lui Engels se aplică și stărilor din Țara Românească. Deși aici burghezia reprezenta mai puțin o forță, pe când categoria boierimii, interesată ca producătoare de marfă la instaurarea unui regim care să-i dea deplină satisfacție, în noile ei interese — fără însă ca să i le lezeze pe cele vechi — era mult mai numeroasă și mai puternică. Această boierime cuprindea deopotrivă elemente din marea și mica boierime, care ar fi dorit adoptarea unor instituții și așezăminte asemănătoare celor din apusul burghezo-capitalist, dar corectat cu menținerea mai departe a țărănimii în iobăgie sau eliberarea ei în condițiile formulate de Eliade; iar din punct de vedere politic, ea nu putea fi decât pentru un asemenea regim, în care să nu se găsească în primejdia de a fi copleșită de masa țărănească sau chiar cea orășenească de votanți. Un regim egalitar, de sigur, dar numai între păturile apropiate ei. Și aici întâlnim exact programul lui Eliade.

In reforme cu un asemenea conținut, erau interesate deci acele părți ale boierimii care își aveau venitul principal în pământ și nu în slujbele și pensiunile legate de funcțiile la curte sau în administrație. In măsura în care prin noile instituții introduse de revoluție, viața economică se vedea descătușată de o serie de vechi piedeci, iar comerțul și legăturile cu străinătatea ușurate, ei nu puteau decât să dorească înfăptuirea lor. „Progresismul” lor aici își are originea. După cum „conservatorismul” acelorași elemente, reflecta doar tendința lor de a-și menține și mai departe nestingherită stăpânire asupra unei munci gratuite, cât mai masive, și a nu fi silită să cedeze clăcașilor nicio palmă de pământ. Atitudinea politică a acestei categorii din boierime nu reflectează decât interesele economice pe care le avea, dictate la rândul lor de rolul pe care îl juca în viața economică a țării.

Eliade nu era însă un asemenea proprietar de pământ. Nu era proprietar și, în adevăr, nici nu avea „nimic de vândut pe piețele franco-engleze”.^[65] El venea din mediul funcționăresc și era un intelectual. Dar cercetând viața și activitatea lui publică, înainte de izbucnirea revoluției, contactul și mediul social în care trăia, relațiile pe care le cultiva, atunci poziția luată de el nu mai apare neînțeleasă sau greu de explicat. In adevăr, el își găsise în anumite medii boierești câmpul principal al activității lui intelectuale și politice. Impletirea vieții lui cu acea a unei părți din boierime, a celei „progresiste”, îl face să reprezinte mai puțin ideologia burgheziei din mijlocul căreia ieșise, cât mai ales a păturii sociale în care, prin contact, intrase.^[66]

Contactul lui Eliade cu aceste medii este mai vechiu. Astfel, la înființarea societății „Filarmonica” îl găsim alături de Ion Câmpineanu, Ion Voinescu, N. Golescu și alții. In sânul acestei societăți ia naștere și o societate politică, care își dă un program cu unsprezece puncte. In acest program nu figurează, bineînțeles, o chestiune țărănească.

Sub Al. Ghica, Eliade face pe intermediarul între domnitor și capii opoziției anti-rusești din Adunare, care grupa unele elemente din marea boierime. El păstrează tot atât de cordiale legături și cu succesorul lui Ghica, cu Bibescu. „Eliade, în prezența lui Dedu — scrie Ghica — ne zice că el deși se află în cele mai bune legături cu palatul și chiar cu aga Iancu Manu… pune la dispoziția noastră toată influența de care se bucură în tinerime și burghezie.”

Iar apostrofa aruncată tot lui Eliade de C. A. Rosetti, în timpul polemicilor din epoca emigrației: „ai luat gratificații, ranguri, slujbe, decorații dela toate guvernele… fuși în toate partidele și omul tuturor prinților”, în afară de exagerarea polemică, cuprinde o parte de adevăr.^[67]

De origină plebeiană și fără avere, singurul mijloc al lui Eliade de a se impune fiind cultura și talentul său literar, el nu putea intra, nici râvni să intre în rândurile marii boierimi. Punctele lui de contact erau însă multiple cu acea parte a boierimii care manifesta tendințe progresiste, căci el trăia în mediul lor și existența lui era legată de a acestora. El se puse astfel — conștient sau nu, lucrul în sine este lipsit de importanță — în serviciul acestei boierimi care voia să-și păstreze preponderența economică și socială, punând-o de acord cu revoluția.

Privită prin această prismă, atitudinea teoretică adoptată de Eliade este explicabilă, după cum nu există nicio contrazicere în faptul că tocmai el devine reprezentantul unui curent de dreapta în revoluția munteană.

 

„Stânga” radicală în revoluția munteană

Al doilea curent, al radicalilor, grupa elemente de origine populară, precum și unele venite din mica boierime și reprezenta — ca ideologie și tendințe politice — burghezia românească, în interesele și structura ei de atunci. Intre păturile negustorești și mica boierime, aceasta din urmă mânuind și ea capital comercial și de camătă, exista o serie de puncte comune în lupta dusă împotriva vechiului regim. Mica boierime nu avea decât de câștigat din desființarea privilegiilor bazate pe naștere și avere, ea care număra elementele cele mai întreprinzătoare și, intelectualicește, cele mai ridicate. Că în cursul desvoltării vieții politice aceeași mică boierime se va alia cu marii proprietari împotriva clăcașilor — mai ales sub Cuza Vodă — aceasta nu constitue o inconsecvență, așa cum vom arăta. La 1848 ea era însă radicală, în cererile și metodele ei de luptă.

Cei mai mulți dintre acei care s’au ocupat de mișcarea pașoptiștilor au negat existența unei burghezii sau au pus-o într’o asemenea lumină, încât au diminuat-o până la desființare.

„Fiindcă noi n’aveam o burghezie, în sensul celei occidentale — scrie Filitti — extremiștii voiau s’o improvizeze.”^[68] Iar Lovinescu, în lucrarea citată, afirmă și el „Revoluția pașoptistă nu era expresia unei burghezii reprezentând o forță socială…”. (p. 172). Publiciștii gardiști neagă și ei existența unei burghezii sau, dacă o admit, socotesc că ea „nu e decât în parte reprezentativă pentru poporul român.”^[69]

Dacă la 1848 se poate vorbi sau nu de o burghezie „în sensul celei occidentale”, dacă această burghezie avea consistența și tăria necesară unei afirmări politice independente, ni se pare o chestiune mai mult formală decât de fond. Ceea ce nu poate fi negat este că la 1848 exista o pătură socială, variată ca origine, împestrițată și lipsită de omogenitate în elementele ei componente, dar care are o seamă de interese economice și politice comune, ceea ce-i dictează o atitudine aproape unitară, o împinge la inițiative politice, o face — în criza revoluționară din 1848 — să se situeze în fruntea mișcării. Această pătură, care formează însuși elementul de bază al curentului radical, nu apare doar la mijlocul secolului trecut, ci are o istorie de aproape o jumătate de secol, căci se naște și se desvoltă în cadrul economiei de schimb, fiind direct interesată la orice înnoire, menită să ușureze schimbul de mărfuri și de bani, care deschide drumul unei desvoltări capitaliste la noi în țară.

Din această pătură face parte, în primul rând, negustorimea. „Acest negoț nou — scrie N. Iorga — (adică după 1829 L. P.) ceea ce se poate zice o nouă clasă socială… Importanța acestei clase era așa de mare în Principatul muntean încât se laudă în chip deosebit la 1848, în răspunsul la mesaj (sub Bibescu L. P.) atitudinea lor în două crize periculoase și li se atribue cu „un sentiment de mândrie națională” salvarea creditului public.”^[70]

Alături de negustori începe, prin diferențierea intervenită în sânul meșteșugărimii, să se creeze o categorie de meșteșugari, economicește puternici, care după 1830 încep să pună bazele unor întreprinderi industriale, cu caracter capitalist. Acești meșteșugari dau mișcării revoluționare din 1848 un contingent important de cadre mijlocii.

Vine apoi mica boierime de toate nuanțele. Din rândurile ei se recrutau „afaceriștii” timpului. Am văzut în capitolele precedente în ce măsură aceștia mânuesc capitalul comercial și cel de camătă.^[71] In cursul deceniilor din urmă, după 1821, situația lor nu a făcut decât să se consolideze din punct de vedere economic.

O a patra categorie o formau intelectualii timpului, liberii profesioniști, profesorii, etc. „dăscăleții, avocații și ciocoii”, cum îi persiflează Locusteanu în „Amintirile” lui. Cei mai mulți dintre acești intelectuali veneau din mediile populare și aduceau cu ei un adânc resentiment împotriva marii boierimi, care-i trata pe picior de egalitate cu slugile boierești.

Acestea erau elementele principale care formau pătura burgheză. Ea își avea însă realitatea și tăria în acele elemente care reprezentau, în primul rând, capitalul comercial și de camătă.

 

Rolul muncitorimii în revoluția munteană

„A „altoi” pe „capitalismul comercial și de camătă” un edificiu „liberal” e istoricește și economicește imposibil…” susține d-l Șerban Voinea în polemica sa cu Zeletin (loc. cit. p. 152). Liberalismul nu poate fi în adevăr opera mânuitorilor celor două forme de capital „anti-deluviene”. De aceea, așa cum vom arăta mai jos, revoluția pașoptistă nici nu a învins. Dar din aceasta nu se poate trage concluzia — așa cum o face autorul „marxismului oligarhic” — că într’un moment istoric dat, elementele care mânuesc aceste feluri de capital nu pot imprima activității lor un caracter și o tendință liberală. Cu atât mai mult, cu cât la mijlocul secolului trecut, capitalismul, sub forma lui reală, adică a pătrunderii și desvoltării capitalului industrial și a formelor de producție capitaliste, parcurge și în Principate noi etape, într’un cadru încă restrâns, dar fiind în vădit progres. De aceea aceste pături reprezentau tendințele și interesele unei burghezii aflate pe drumul desvoltării ei economice și sociale. Faptul că această burghezie nu se naște odată cu desvoltarea capitalului industrial, nu-i infirmă existența, ci îi determină doar slăbiciunea și inconsecvența.

In adevăr, în structura și în rolul economic al elementelor care o compuneau, rezidă cauzele slăbiciunii pe care a arătat-o burghezia, neputința ei să conducă efectiv revoluția și să distrugă vechiul regim. Această burghezie nu vorbește în numele capitalului industrial, ea nu reprezintă interesele acestui capital. Dar, în primul rând, interesele acestui capital vin în contrazicere ireductibilă cu regimul feudal și cu cel iobăgist. Numai generalizarea capitalismului, ca sistem economic, cere desființarea cât mai radicală a relațiilor de producție iobăgiste, eliberarea clăcașilor, mărginirea până la ultima expresie a formelor economiei naturale, etc. Dimpotrivă, între activitatea capitalului comercial și a celui cămătăresc și existența unui regim economic, în cadrul iobăgiei, am văzut că există posibilitatea unei „armonii”; că ele pot coexista, capitalul comercial și cel de camătă neimpunând forme de producție proprii, ci exploatându-le pe cele existente.

Lipsa unui conflict fundamental, de natură economică, între burghezia română — în structura și forma pe care o avea la 1848 — și marea proprietate feudală, se manifestă la suprafață în lipsa de consecvență, de curaj și inițiativă revoluționară, în slăbiciunea ideologică și politică a purtătorilor ei de cuvânt. Aceasta explică atât „duhul frăției” predicat de pașoptiști, cât și faptul că exponenții marii proprietăți „progresiste” au putut, de fapt, ei să conducă revoluția — așa cum au condus-o. Burghezia română, la 1848, a fost doar progresistă, dar nu revoluționară, în sensul real al cuvântului. Iar deficiența ei totală, în rezolvarea chestiunii țărănimii iobage, tot aici își găsește explicația.

Din aceste slăbiciuni ale burgheziei nu se pot trage însă concluziile la care au ajuns autorii citați mai sus. Revoluția pasoptistă a fost expresia unui conflict social și nicidecum „doar ecoul unor ideologii umanitare fără niciun substrat economic”, așa cum afirmă Lovinescu.^[72] Acest substrat a existat — dar nu în forma și conținutul pe care le întâlnim în apus. Vechiul regim — cu întreaga lui suprastructură — constituia o piedecă în lărgirea cadrului economic, în care activau mânuitorii capitalului comercial și cămătăresc. Și ceea ce este mai important, îngrădea posibilitatea desvoltării forțelor de producție, spre capitalism. Contrazicerile pe care le-am semnalat ca punct de plecare al revoluției dela 1821 sunt după un sfert de veac adâncite, iar forțele menite să le înlăture, în creștere. De aceea, revoluția pașoptistă nu constitue decât continuarea amplificată și adâncită, a celei din 1821.

Iar lipsa de fermitate și de consecvență revoluționară, semnalate atunci, le găsim sub o formă oarecum schimbată la urmașii generației, care, strămoși ai burgheziei de mai târziu, n’au condus, ci s’au lăsat conduși în mișcarea insurecționară pe care au deslănțuit-o, radicalismul lor fiind aparent și, cel mult, de limbaj. La baza uneia, ca și a celeilalte revoluții, găsim în continuare aceleași elemente determinante de natură economică și socială.

Am vorbit în paginile acestui capitol, tot timpul, de „masele populare”, de „masele bucureștene”, etc. Cine formau aceste mase? Cine erau „vagabonzii și desculții” pe care îi insultă dușmanii revoluției pașoptiste?

In proclamația pe care o dă guvernul provizoriu după întoarcerea sa în Capitală, la începutul lunii Iulie, se spunea: „Un tipăt de libertate scoase junimea, corpul negustorilor și meseriașilor. Capitala întreagă fu în picioare.”^[73] Iar în scrisoarea trimisă de Ministerul de Externe, din același guvern, lui I. Ghica, la Constantinopol, referindu-se la evenimentele dela 30 Iunie, stătea scris: „Mai mult de 30.000 de cetățeni erau acolo, preoți, meseriași, burghezi, calmi în mijlocul furiei lor, dar deciși să moară decât să renunțe la drepturile lor.”^[74]

Să privim mai de-aproape lucrurile. Caracterul eterogen al maselor din Capitală la 1848 nu înlătură posibilitatea să se facă oarecari distincții și precizări.

Din documentele timpului, ca și din mărturiile contimporanilor — partizani sau adversari ai mișcării — iese în evidență rolul deosebit de important pe care l-a jucat, în primul rând, muncitorimea din acea vreme. Ea, și nu negustorimea, este elementul de bază, elementul dinamic din toate manifestațiile revoluționare, ea a dat elementul combativ întregii mișcări și tot ea și toate jertfele.^[75]

In evenimentele dela 19 Iunie negustorimea se pare că a rămas pasivă, căci prezența ei este semnalată numai cu ocazia încercatei lovituri dela 30 ale aceleeași luni. „Deodată clasa negustorească, care până atunci se arăta cam indiferentă, se aruncă furioasă, însetată de libertate” scrie Gh. I. Vernescu în „Pruncul Român” din 10 Iulie 1848.

Din cine se compunea această muncitorime?

„Tabacii și măcelarii au jucat principalul rol în revoluția dela 1848”, afirmă Locusteanu.^[76] In „Popolul Suveran” din 16 Iulie 1848, apare o poezie ocazională întitulată „Către frații noștri tabaci”:

„Fii ai nobilului popor ce domnește în România
Cei ce aveți un braț, o armă și o inimă ce bate,
Pentru patria iubită, pentru sfânta libertate,
A, primiți o sărutare ce un frate vă păstrează
Și cu numele acesta pana lui se onorează.”

Tabacii, alături de muncitorii dela zalhanale, constituiau o categorie muncitorească destul de bine conturată. Cei dintâi erau concentrați într’o mahala, care număra peste 6000 de familii.^[77] Lor li se alăturară muncitorii din fabricile și atelierele de atunci: pânzari, brutari, croitori, etc.

Deși nu făceau parte din populația bucureșteană, vom aminti aici și pe „ciocănași” — participanți și ei la mișcare. In „Schiță asupra stării economice a Românilor în secolul al XVIII-lea”, Aurelian arată că „ciocănașii erau lucrătorii liberi, salariați, în ocnele de sare.^[78] Ei se întâlnesc deci cu o jumătate de secol mai înainte. Iar N. Iorga arată că la 1832, „1200 de muncitori dădeau pentru Țara Românească 45 milioane kg. de sare.”^[79]

Meseriașii, în păturile lor inferioare — calfe și ucenici — participară și ei la mișcările de stradă.^[80] Apoi negustorii mici, băieții de prăvălie, etc.

La toți aceștia se adăuga, fără îndoială, un mare număr de muncitori fără calificare sau de elemente declasate, care formau majoritatea populației „mărginașilor”. Aceste elemente au putut fi atrase în mișcările de stradă, dar ele nu apar în primele rânduri, după cum nu ele le dau conținut propriu zis. Dovadă că atunci chiar când s’au devastat locuințele capilor plănuitei lovituri din 30 Iunie, nu se semnalează nici jafuri, nici prădăciuni.

Muncitorimea nu apare în revoluția pașoptistă pe o platformă proprie, apărând interese și obiective distincte, afirmând o ideologie deosebită. Nici ea, nici conducătorii revoluției nu o priveau ca pe o categorie socială distinctă de masele poporului, în general. Astfel, dacă în proclamația dela Islaz negustorimea este pomenită, despre meseriași și, cu atât mai puțin despre muncitori, nu se găsește niciun cuvânt. Nu vom avea deci revendicări de clasă ale muncitorimii, după cum nu vom asista nici la un conflict între burghezie și proletariat, astfel cum s’a întâmplat în celelalte revoluții europene de atunci.

Dar asemănător acestor revoluții, este faptul că și în cea munteană, muncitorimea este elementul combativ. „In toate aceste cazuri — scrie Engels privitor la luptele revoluționare din statele germane — adevărata parte luptătoare, aceea care cea dintâi lua armele și se lupta cu trupele, consta din clasa muncitoare a orașelor.”^[81] Rolul muncitorimii în revoluția din Fevruarie, la Paris, a fost hotărîtor, numai sub influența ei proclamându-se republica.^[82] Același lucru și la Viena, unde muncitorii, împreună cu studențimea formează trupele revoluționare luptătoare.^[83]

Muncitorimea bucureșteană a fost deci activă în rândurile revoluției. In rândurile, dar nu în fruntea ei. Ea a luptat, a sprijinit cu căldură și entuziasm cauza revoluției, dar ca și celelalte pături populare de jos a fost incapabilă să dea conducerea întregii mișcări. Așa cum ea nu se înfățișa cu cereri proprii, ea nu avea nicio ideologie pe care s’o poată impune celor alături de care mergea.

Condițiile obiective dictau acest fel de participare a muncitorimii în revoluția munteană. Ca clasă, ea era abia în formație. In mare parte proletariatul se recruta din rândurile meșteșugarilor. Acolo unde apare mai închegat îl vedem apărând ca atare: ciocănașii, de care pomenea Ion Ghica, „tabacii” pe care îi insultă Locusteanu și-i proslăvește „Popolul Suveran”.

De altfel, pretutindeni, la începuturile regimului burghez, muncitorimea are această înfățișare. In revoluția franceză din 1789 cele mai active elemente revoluționare se recrutau și acolo din industria tăbăcăriei — care era puternică la Paris — din atelierele de tâmplărie, brutării, croitorii, etc. Muncitorimea avea și acolo un caracter încă mic burghez, conform gradului de desvoltare a industriei în care lucra. Aceeași caracteristică o găsim în țările din centrul Europei, la mijlocul secolului trecut.^[84]

Ce mâna pe această muncitorime, în Muntenia, în primele rânduri ale revoluției burgheze? Ce aștepta dela izbânda ei?

Formată din păturile cele mai oprimate și exploatate ale poporului, din masa țăranilor iobagi, cea mai mare parte a acestei muncitorimi aducea cu sine în oraș ura și resentimentul împotriva boierului — același asupritor și împilător la sat ca și la oraș. Căci în noile condiții în care intra, el întâmpina piedeci, iar în spinare i se puneau sarcini și greutăți, tot din partea acelor care guvernau în numele și pentru boierime. Meșteșugul în condițiile date nu-l libera decât în persoana lui. Dar întregul regim — atunci când devenea chiar meseriaș de sine stătător — îi punea bariere de netrecut în meserie și în societate. Ca salariat — muncitor sau calfă — forma pătura cea mai exploatată și mai împilată a populației orășenești. De aceea, muncitorul de atunci nu putea decât să dorească schimbarea unui regim în care nu avea niciun drept, ci numai obligații, fiind considerat în afara societății. Egalitate, dreptate socială, libertate — toate aceste cuvinte, care anunțau o nouă viață pentru toți oropsiții și impilații de până atunci, nu puteau decât să-l însuflețească, să-l facă să lupte cu tot devotamentul pentru realizarea ei. El nu putea ști atunci câtă fățărnicie se ascundea în toate aceste „principii”, atunci când burghezia era chemată, sub regimul ei, să le aplice; adică, în chiar regimul pentru înfăptuirea căruia lupta. Dar în acel moment istoric și în condițiile date, ideea de progres social — pe care muncitorimea o va folosi în urmă pentru propriile ei scopuri de clasă — era legată de lozincile egalitare și libertare, care se opuneau vechiului regim. Și de aceea muncitorimea luă armele și luptă cu jertfă de sine în revoluția burghezo-democratică dela 1848.

In sfârșit, mai era țărănimea — marea masă iobagă și marea rezervă revoluționară a tuturor mișcărilor burgheze democratice din restul Europei, din acea vreme.

Deși în Țara Românească exista o anumită diferențiere în rândurile țărănimii — fruntași, mijlocași și pălmași — după starea materială pe care o avea, ea forma în cadrele vechiului regim o singură masă informă, impusă la aceleași sarcini, acelorași obligații ale boierescului, lipsită de orice drepturi. Păturile subțiri de „moșneni”, pe care forțele reacționare au încercat să le ridice împotriva revoluției, agitând spectrul „comunismului”, nu formau nici ele un punct de sprijin al vechiului regim, iar printre conducătorii revoluției vedem o serie de elemente recrutate tocmai dintre acești moșneni.

In masa iobagă existau mari potențe revoluționare. Dar guvernul provizoriu a făcut totul ca țărănimea să nu fie atrasă, în mod efectiv și ca element combativ, în mișcarea începută. Acolo unde țăranii încercau să se descătușeze prin propriile lor mijloace de obligațiile iobăgiste, intervenea — așa cum am văzut — pentru a-i desarma. Astfel, în cursul revoluției, masele orășenești au rămas izolate de cele țărănești.

Atragerea țărănimii însă în revoluție, legarea propriei soarte de această revoluție prin împroprietărire, prin eliberarea ei de orice sarcini iobăgiste, prin transformarea ei în element constitutiv, organic, al noului regim proclamat la Islaz — aceasta era una din primele condiții care putea garanta succesul mișcării insurecționare.

Marea boierime a văzut primejdia mult mai just decât revoluționarii și și-a dat seama de importanța acestui fapt pentru propria ei mișcare. Astfel, într’un memoriu adresat Porții, prin care marii boieri cereau sprijin și intervenție armată, recunoscând caracterul popular al revoluției, seriau „nicio opoziție serioasă nu s’a format și nicio voce nu se face auzită”, iar din pricină că țăranii încep să se deprindă cu noile stări de lucruri, va fi mult mai greu să fie desființate în urmă, „când se vor lăți printre țărani.”^[85]

„Lățirea printre țărani” — tocmai ce inspira îngrijorarea marii boierimi — a fost sistematic împiedecată de înșiși oamenii revoluției.

Cu totul altfel se petreceau lucrurile în apropierea imediată a granițelor Principatului. In Austria, „țăranii erau cu totul și foarte aprig ocupați să desființeze feudalismul în cele mai mici urme… Parlamentul austriac nu a putut face altceva decât să întărească pașii pe care țăranii i-au și făcut… Iar dacă Austria este din nou liniștită și chiar puternică, este pentrucă țărănimea a tras câștiguri din revoluție și că nimeni nu s’a atins de ele.”^[86]

Exemplul austriac i-a dictat lui Bălcescu următoarele juste observații: „In loc ca (guvernul provizoriu) să proclame curajos, cum ar fi trebuit să facă și după exemplul guvernului austriac, abolirea tuturor drepturilor feudale, care constituiau renta regulamentară, rezervând chestia indemnizației Constituantei, tatonă și hezită…”^[87]

De ce nu s’a mișcat țărănimea singură? De ce n’a luat ea inițiativa, o inițiativă care întârzia să vină de sus, trecând astfel în mâinile ei conducerea propriei eliberări?

Analizând mai departe răscoalele țărănești din 1907, vom arăta pentru ce țărănimea singură nu poate avea asemenea inițiative. De altfel, în toate revoluțiile burgheze democratice, ea a fost un aliat și nu un conducător al mișcărilor. Dar aceasta nu-i micșora întru nimic valoarea ei, ca forță revoluționară. Cu atât mai mult în Principatele române, unde avea un lung trecut de lupte, de îndârjită opunere — nu o singură dată cu arma în mână — împotriva dușmanului ei de clasă: marea boierime.

Totuși, pentru toate aceste temeiuri, conducătorii revoluției pașoptiste n’au putut veni din rândurile ei.

 

Sfârșitul revoluției pașoptiste

Dela începutul ei, revoluția munteană a fost amenințată de forțe armate străine, de invazie.

Apărarea revoluției prin propriile ei mijloace s’a pus deci din prima zi în fața conducătorilor pașoptiști. Dar și în această chestiune a prevalat punctul de vedere oportunist al lui Eliade, care era dela început pentru cultivarea celor mai bune relații cu Poarta.

Adversitățile externe de care se lovea mișcarea revoluționară ar fi trebuit, dimpotrivă, să galvanizeze spiritele și să le întărească.

Marx, analizând revoluția franceză dela 1848, observa că acolo lipseau adversarii externi, „deci nicio mare complicitate, care să înflăcăreze puterile ei de acțiune, să grăbească procesul revoluției și să împingă înainte guvernul provizoriu sau să-l poată arunca peste bord.”^[88] Prezența acestor dușmani externi în revoluția munteană n’a schimbat cursul ei.

Exista însă dela început o prea mare disproporție între forțele invadatoare și cele pe care le putea mobiliza revoluția. De sigur. Și recurgând la arme, organizând o rezistență armată, totuși până la urmă revoluția ar fi fost înfrântă. Dar cele scrise de Engels relativ la rezistența Berlinului față de trupele monarhiei se aplică și în cazul nostru: „Este adevărat că dacă Adunarea (Națională) și poporul ar fi opus rezistență, este posibil să fi fost înfrânți… Dar acesta nu era un motiv să depună armele, pur și simplu. O înfrângere după o luptă îndârjită este o realitate de importanță revoluționară tot atât de mare, ca și o victorie ușor câștigată.”^[89] In rândurile pașoptiștilor, Bălcescu a cerut dela început pregătirea unei asemenea rezistențe armate. Dar el a rămas izolat și sfaturile lui n’au găsit cuvenita ascultare.

La mijlocul lunii Septemvrie, trupele turcești cantonate în jurul Bucureștilor provoacă ciocnirea din Dealul Spirii. Locotenența domnească fu răsturnată, iar împotriva conducătorilor mișcării începe o prigoană sălbatică. Cei arestați sunt grav maltratați, cei mai mulți sunt surghiuniți, unii parvin să ia drumul exilului.

Deși în Oltenia, Magheru formase o armată de 20.000 de oameni, instruiți în vederea unei eventuale intervenții străine, el își disolvă armata, după îndemnul venit din partea guvernului, fără să fi încercat măcar o rezistență cât de slabă, fără să fi tras un singur foc de pușcă.

Această măsură capitulardă fu ultimul act al guvernului provizoriu. Până în ultima zi a revoluției însă, masele bucureștene — spre deosebire de conducători — o apărară cu tot devotamentul. Iată cum descrie Locusteanu scena intrării trupelor turcești în București: „Plebea trimisă de tulburători era adunată dincolo de cordonul turcesc încât forma un zid”. La ordinul dat de comandantul trupelor ca totuși să se înainteze, „plebea care cuprinsese drumul nu lăsase pe Turci ca să tragă, amenințându-i că numai peste cadavrele lor vor trece”. Turcii șarjează atunci mulțimea neînarmată și numai astfel își fac drum în Capitală.^[90] Fără conducători, fără arme, singură, populația bucureșteană schiță un gest de rezistență eroică. In condițiile date, jertfa ei nu putea fi decât fără rezultat pentru mersul evenimentelor.

Și țărănimea? „Oamenii din armata lui Magheru cereau cu mare glas răzbunarea țării și conducerea contra năvălitorilor.”^[91] Iar la hotarul Principatului, în ținutul Râmnicului, țăranii ieșiră într’o impresionantă demonstrație împotriva armatelor străine. Dar, și aici, țăranii nefiind armați, rezistența fu ușor înlăturată.

Țara Românească fu ocupată militărește.

Ultimul capitol urma să-l încheie marea boierime. „Armatele, mai ales ale suzeranilor, ocupând Muntenia, dovedeau de îndată îngrijirea cea mai părintească, prin jafurile și cruzimile cele mai neomenoase”, scrie Xenopol.^[92] Ne mai pomenitele cruzimi ale Turcilor nu împiedecară pe marii boieri, a doua zi după ce preluară puterea prin forța armatelor de ocupație, să trimită comandantului ture o scrisoare, în care-i mulțumesc în chip slugarnic „pentru restatornicirea liniștii, ocrotind țara sub mântuitorul lui acoperământ și întorcând o părintească îngrijire asupra suferințelor ce o apăsau…”

★

Ajunși la sfârșitul revoluției pașoptiste — cu ideile, faptele și oamenii ei — s’ar părea că în sarcina acestora din urmă — a celor care au condus-o — apasă, în mod grav, condamnarea istorică a înfrângerii ei și mai ales a felului în care a fost înfrântă.

Chiar din rândurile pașoptiștilor s’au auzit grave critici și învinuiri aduse acelora care erau socotiți că poartă răspunderea prăbușirii revoluției.

Așa ar fi dacă în adevăr oamenii ar face istoria.

Calitățile personale ale conducătorilor unor mișcări revoluționare pot trage în cumpănă la un moment dat, în luarea unei hotărîri, în adoptarea unei atitudini, în impunerea unui punct de vedere. Dar tocmai în marile crize revoluționare prin care trece un popor, nu însușirile personale ale acelor care se găsesc la un moment dat în fruntea maselor, sunt determinante.

Cercetând cauzele care au dus la înfrângerea revoluției în Germania, Engels scrie: „Aceste cauze nu trebue căutate în întâmplătoarele tendinți, talente, greșeli, rătăciri sau trădări ale unor conducători, ci în starea generală socială și în condițiile de viață ale fiecărei națiuni, atinse de sguduire.”^[93]

Observația își păstrează întreaga valabilitate și pentru revoluția pașoptistă din Principatele Române.

1. N. Iorga, Ist. lit. rom. în veacul al XIX-lea, III. p. 90—91.
2. Paginile acestea sunt scrise în 1941.
3. Al. Cristian-Tell, Domnia Regelui Carol I., I. p. 45.
4. I. Ghica, Amintiri din pribegie, p. 474.
5. N. Bălcescu, Question économique, în Opere Complete, ed. Zane, II, p. 70 și 106.
6. Amintirile colonelului Locusteanu, p. 115 și urm. ed. îngrijită de I. C. Filitti, apoi Filitti, în comentarul dela sfârșitul volumului, p. 283.
7. Anul 1848 în Principatele Române, I, p. 15—16.
8. Ibidem. p. 139.
9. Ibidem, p. 7—8.
10. Ibidem, II p. 460.
11. Ibidem, p. 131.
12. I. C. Filitti in notele dela sfârșitul volumului Amintirile Colonelului Locusteanu și în Domniile Regulamentare, p. 432.
13. Anul 1848 în Principatele Române, I, p. 229.
14. Ibidem, I, p. 226.
15. Ibidem. p. 230.
16. Ion Ghica, Scrisori, I, p. 603.
17. Ibidem, III, p. 208.
18. A. D. Xenopol, Istoria Românilor, XII, p. 70, notă.
19. Ibidem, p. 71.
20. I. Ghica, op. cit. III, p. 216.
21. I. C Filitti Amintirile Colonelului Locusteanu, p. 115.
22. După evenimentele din Franța dela 25 Iunie, interesul noului guvern pentru revoluția munteană scăzuse cu totul. Astfel, se vede dintr’o scrisoare a lui V. Mălinescu, aflat la Paris, că toate încercările făcute pe lângă conducătorii guvernului, inclusiv pe lângă Lamartine, au rămas fără niciun rezultat. „Lamartine îmi promisese că va lua și el cuvântul la adunare. Imi ceruse un memoriu, i l-am dat, nu face însă nimica”. v. Anul 1848, III, p. 286.
23. I. Ghica, op. cit. III, p. 404.
24. I. C. Filitti, op. cit. p. 116.
25. Xenopol op. cit. XII, p. 80.
26. I. C. Filitti, op. cit., p. 124.
27. Anul 1848 în Principatele Române, II, p. 87.
28. Ibidem, II. p. 90.
29. „Pruncul român”, din 22 Iunie 1848.
30. Anul 1848, II, p. 33.
31. I. C. Filitti, op. cit., p. 125.
32. Ibidem, p. 126.
33. Anul 1848, II, p. 24.
34. Xenopol, op. cit. III, p. 83.
35. Anul 1848, II, p. 172.
36. Ibidem, II, p. 234.
37. Ibidem. p. 185.
38. Ibidem, p. 234.
39. Ibidem, p. 251.
40. Asupra acestei cifre nu există concordanță între diversele mărturii ale timpului: 10.000 în depeșa lui Hory, 20.000 în notița de mai sus, 30.000 într’o scrisoare adresată de ministrul de externe al guvernului provizoriu lui Ghica, la Constantinopole, 40 000 într’o scrisoare a lui Bălcescu, 2—3.000 în amintirile lui Locusteanu…
41. La fel s’a întâmplat și guvernului revoluționar ungar, condus de Kossuth, care a fost cuprins de panică și a părăsit Budapesta, când s’a anunțat printr’o falsă veste, că „vin Rușii”. Aceasta, de sigur, nu constitue o scuză pentru revoluționarii munteni.
42. Anul 1848. II IV.
43. Ibidem, II, p. 26.
44. Eliade, Mémoires, p. 85—86
45. Anul 1848, III, p. 251
46. Ibidem, III, p. 19 și 314
47. Ibidem, II, p. 70.
48. Scrisoarea lui V. Maiorescu către Ion Maiorescu în Anul 1848, III, p. 661.
49. Anul 1848 II, p. 607.
50. Ibidem, pag. 90.
51. „In tot timpul revoluției N. Bălcescu, a avut un rol de propagandist intelectual orientat mai mult către Eliade Rădulescu.” Și mai departe: „Cu N. Bălcescu și Ion Eliade Rădulescu ne aflăm de cealaltă parte a baricadei revoluționare.” Citatele sunt din N. Roșu, Dialectica naționalismului, pag. 182. Acestea sunt doar câteva tipice falsificări îndrăsnețe de care se face vinovat autorul, în partea privitoare la revoluția din 1848.
52. I. Ghica: Scrisori, p. 611.
53. K. Marx, Die Klassenkämpfe in Frankreich, p. 12.
54. Op. cit., pag. 33.
55. Xenopol, op. cit. XII p. 80.
56. Anul 1848, II, p. 314.
57. Opere, II note pag. 236.
58. N. Bălcescu, Mersul revoluției în istoria Românilor în Opere, II p. 104. Nota lui Zane (pag. 253. „Moderații” de care este vorba, sunt C. A. Rosetti, I. Voinescu și N. Golescu)
59. Anul 1848, II, p. 372.
60. N. Rousso: Suite, p. 176 apud Bălcescu: Opere II, p. 280.
61. Echilibru între antiteze, II. p. 116.
62. Mémoires, p. 48.
63. Ibidem, p. 51.
64. Engels, Revolution und Contrerevolution in Deutschland, p. 31
65. In Istoria civilizației române, (v. I, pag. 151) Lovinescu, făcând lista guvernului provizoriu, ajunge la concluzia că „niciunul dintr’înșii nu avea nimic de vândut pe piețele franco-engleze”, ceea ce îl face să nege rolul și existența „unei clase de agrarieni comercializanți”. Ca pildă de gândire vulgară și lipsă de înțelegere a fenomenului pașoptist, lucrarea lui L. poate fi citită cu folos. Exact de aceeași calitate este și polemica pe care o încearcă împotriva marxismului.
66. N. Roșu (op cit. p. 173) vede în Eliade pe reprezentantul „reacțiunii naționaliste într’o revoluție democratică”.
67. C. A. Rosetti, Scrieri din junețe și exil, II, pag. 21
68. I. C. Filitti, Nota la Amintirile Colonelului Locusteanu, p. 283.
69. Al. Cristian-Tell, op. cit. p. 38.
70. N. Iorga, op. cit. II, p. 164—5.
71. Tipică din acest punct de vedere este familia Brătianu, ai cărei strămoși sunt boieri de țară, pârcălabi, vătafi de plaiu, logofeți de vistierie, etc. Turmele, cirezile și hergheliile lui Dincă Brătianu, tatăl lui Ion Brătianu, erau cunoscute până departe (din scrierile lui I. C. Brătianu, 1931, p. 1).
    Iar în amintirile lui Locusteanu, care se trăgea și el dintr’o familie de boieri de categoria a doua, îl vedem pe tatăl său făcând parte dintre cărbunari — dar mai ales făcând o tovărășie cu marele negustor și bancher Spirea Gazoti, tovărășie în care pierde 1000 de galbeni.
72. E. Lovinescu. Istoria civilizației române moderne, p. 138.
73. Anul 1848, II, p. 433.
74. Ibidem. pag. 367
75. Printre victimele dela 19 Ianuarie, întâlnim nume ca: Dumitrache Croitoru, apoi un abagiu, etc. Locusteanu istorisește că, fiind arestat, este păzit „de Stoica Pânzaru, care-l apostrofează violent că i-a ucis fratele cu o zi înainte”. Amintiri, p. 135.
76. Ibidem p. 126
77. Ubicini, apud Bălcescu, Op. cit. II p. 156.
78. Aurelian, Schiță asupra stării economice a Românilor în sec. XVIII, p. 68.
79. N. Iorga, op. cit. II, p. 152.
80. I. C. Filitti, Amintirile, în notele dela sfârșitul volumului.
81. Engels, op. cit. p. 120. Cu o singură excepție: revendicările formulate de ucenicii din Capitală, care înaintează guvernului un memoriu în care cer, printre altele: desființarea bătăii, întrebuințarea lor numai la meșteșug, repaus duminecal. Ei încheie, cerând ca „onoratul guvern să ia orice alte măsuri potrivite înfloririi și îmbunătățirii meseriilor”… (Anul 1848, II, p. 598)
82. K. Marx, op. cit. p. 29.
83. Engels, op. cit. p. 42.
84. Jaurès, Histoire socialiste de la Révolution Française, vol. II p. 89—90.
85. Anul 1848, III, p. 358.
86. Engels: op. cit. p. 44.
87. Bălcescu, Question, în Opere II, p. 67.
88. K. Marx. Die Klassenkämpfe in Frankreich, p. 33.
89. Engels, op. cit. p. 94-95.
90. I. C. Filitti, Amintirile, p. 167.
91. Xenopol, op. cit. XII, p. 95.
92. Ibidem. p. 96.
93. Engels, op. cit. p. 2.