Un episod din anul 1848

Jump to navigation Jump to search
Un episod din anul 1848
de Vasile Alecsandri
Fragment reprezentând partea a doua a romanului neterminat Dridri. Fragmentul a apărut, sub titlul de mai sus , în 1869.


Încercarea de răscoală din ziua de 28 martie 1848, care avu în Iași o nereușire atât de tristă, grație unor șefi buni de gură și mai buni încă de fugă, a obligat pe mulți tineri din Moldova, victime entuziasmului patriotic, a se desțăra, pentru ca să scape de persecutările unui guvern cuprins de spaimă.

Unul din ei, pe care-l vom numi Vali, era mai cu deosebire amenințat de a resimți efectul acelei spaime domnești, ce se traducea în acte de cruzime, însă el parveni a se refugia în munții Hangului. Visul s[...]n urma evenimentelor din capitală, nu țintea la mai puțin decât la deșteptarea poporimii muntene, pe care el voia să o reverse ca un torent asupra tronului. Vis naiv al unei închipuiri de poet!

Acel tron devenise în adevăr un simplu scaun rusesc, după zisul mulțimii; dar prestigiul său nu se stinsese încă de tot în ochii țării; căci țara zăcea în amorțire și întuneric.

Vali, sosind la Hang, după multe greutăți, g[...]n curtea casei boierești o adunătură de vro două sute de români înarmați cu topoare, cu lănci, cu coase și cu puști; inima lui sălta de bucurie la acel spectacol neașteptat: „Iată, zise el în sine, începutul realizării visului meu!" Prințul C., proprietarul Hangului, întâmpină pe Vali cu îmbrățișări și-l rugă să facă un cuvânt elocvent țăranilor, pentru ca să-i înflacăre și să-i pregătească de luptă; tânărul refugiat primi cu mulțumire sacra misie de orator revoluționar și, după obiceiul oratorilor, își drese glasul mai întâi, căutând a produce note vibrante care să pătrundă adânc în sufletele ascultătorilor.

Era înspre seară, pe când natura pare c[...]n așteptare de un eveniment misterios; soarele, coborându-se după creștetul munților, părea că regretează de a nu putea asista la o scenă atât de nouă în plaiurile Carpaților; iar câteva raze răzlețite printre brazi se încolăceau pe crengi ca niște șerpi de aur. În vale vuia Bistrița pe patul de bolovani, și pe cărările de pe coastele dealurilor se zăreau șiruri de plăieși urcându-se spre curte la chemarea unui bucium.

Țăranii formaseră un rond mare, în mijlocul căruia intrase Vali.

Exaltat și uimit, junele nostru erou admira tipurile frumoase și caracteristice de care se vedea înconjurat; în fiecare plăieș el privea pe un demn pogorâtor din vitezele legioane ale lui Traian, pe un adevărat strănepot de-al vitejilor lui Ștefan-vodă! El improviză dar un discurs colorat de poezia iluziilor sale, grăind de Patrie, de glorie, de libertate, de egalitate, de fraternitate, de virtuțile strămoșilor, de viitorul măreț al României etc.; apoi, vroind să încheie prin o perorație aprinzătoare, el se adresă de-a dreptul la țărani, zicându-le:

-- Ați aflat ce s-a întâmplat la Iași?

-- Am aflat, răspunse un vânător nalt și spătos, anume Crețu; cică vodă a prins pe ciocoi și le-ar fi tras o sfântă bătaie... cum s-ar zice, bătaia păpușoiului. Bieții ciocoi!... nu le-a fi fost pe îndemână.

Un hohot răsunător se ridică și f[...]ntr-o clipă jurul rondului.

Vali se mira mult de acest vis produs prin ideea suferințelor boierești, însă judecând că vestea întâmplărilor din Iași ar fi ajuns desfigurată în sânul munților, el întreprinse a face istoricul zilei de 28 martie, sub culori vii și înfiorătoare. El spuse în cuvinte bine alese cum feciorii de boieri, indignați de abuzurile guvernului, se întruniră cu gând de a cere de la domn vindecarea suferințelor țării, îmbunătățirea stării claselor de jos; respectarea dreptății fiecărui om; egalitatea pentru toți dinaintea legii, desființarea privilegiilor; libertatea gândirii și a presei etc.; cum guvernul trimise în contra lor mai multe sute de soldați amețiți de băuturi spirtoase și o ceată de arnăuți deghizați în haine militare; cum nenorociții amici ai poporului fură înșelați cu promiteri false, prinși, legați, zdrobiți de straturile puștilor, târâți de păr de-a lungul străzilor și închiși în cazarmă ca niște făcători de rele; cum bandele arnăuților luaseră cu pradă orașul, năvălind noaptea prin casele oamenilor sub pretext de a căuta revoltanți, și furând arme, argintării, tot ce le cădea în mână; cum lumea se înspăimântase, crezându-se în timpul ienicerilor și cum, în fine, adevărații patrioți erau desemnați a fi victimele răzbunării domnești. Vali se înălțase la culmea elocvenței și spera a produce o impresie... însă un om cărunt îl întrerupse, întrebându-l:

-- Pentru ce s-au răsculat boierii?

-- Pentru ca să scape țara de o domnie tirană și degradată...

-- Hum! Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! replică bătrânul, clătinând din cap.

Oratorul rămase încremenit!

Necompătimirea țăranilor pentru soarta boierilor îi smulse de pe ochi un văl ce-i ascunsese adevărul pân-atunci, tristul adevăr că distanța socială dintre clasa privilegiată și popor dezvoltase în inima poporului o indiferență absolută în privirea boierilor și că abuzurile impiegaților făcuseră pe români a stigmatiza cu porecla insultătoare de ciocoi pe toți acei care nu erau din rândul lor.

Vali începu a se cam îndoi de concursul gloatelor la realizarea dorințelor sale și, sub îndemnul amărârii ce-i inundase inima, el era acum să apostrofeze pe țărani într-un mod violent: O! voi, nedemni urmași ai lui Traian, strănepoți degenerați ai lui Ștefan cel Mare!... voi!... când deodată un străin apăru călare în curte, aducând o scrisoare de la Piatra.

Prințul C. se retrase deoparte cu amicii lui și le citi scrisoarea.

Toți se întristară și căzură pe gânduri, căci, printre multe alte vești rele, corespondentul mai adăuga: că poliția din Iași ar fi arestat un mare număr de persoane pe care le supunea la torturi în întunericul închisorilor, că o seamă de tineri ar fi fost expeduiți spre Dun[...]n căruțe de poștă, iar că sosind în pădurea de la Poieni, nu departe de Iași, ar fi fost uciși de arnăuții care-i escortau; în fine, că unul din șefii miliției, prințul G., plecase la munți cu un regiment de soldați și cu o ceată numeroasă de slujitori pentru ca să calce Hangul în ajunul Învierii etc.

Știrile aceste provenite din izvor sigur, ca toate veștile ce se nasc și se împrăștie în timpi de tulburări, erau de natură a inspira îngrijire. Prințul C. formă îndată cu amicii săi un soi de consiliu de război pentru a chibzui mijloacele de împotrivire și de apărare.

Unul dintre membrii acelui consiliu propuse a merge cu țăranii devale, pe malul Bistriței și a se aținea la capra podului de la Răpciune pentru a opri trecerea dușmanului; un al doilea, unindu-se cu acest plan, adăugă cu prudență că ar fi destul de nimerit să se dărâme chiar podul.

Un al treilea, mai fantezist, opină de a se înainta până pe culmea Dealului Doamnei și acolo de a așeza pușcași prin copacii de pe marginile drumului, pentru a ploua de sus cu gloanțe în capetele soldaților, însă un al patrulea pretinse că nu ar fi o mișcare strategică de a alerga înaintea pericolului cu o mână de oameni rău înarmați și nedeprinși cu războaiele, prin urmare, el găsi mult mai avantajos de a sta locului pe piscul unde era clădită casa boierească, fiind această poziție foarte greu de luat cu asalt.

De față la acest consiliu războinic se afla și un vechi ienicer, anume Mehmed-aga, care făcea de câțiva ani negoț de cherestea; el asculta serios toate opiniile, cumpăni toate planurile, apoi, luând cuvântul, zise cu un accent turcesc destul de comic:

-- Boieri, dumneavoastră! Să mergem la pod, la Răpciune, bun este; ama dacă dușmanul trece Bistrița pe aiurea și ne înconjură pe la spate, noi ne găsim deodată între foc și apă, și asta rău este!...

Să ne suim pe Dealul Doamnei și acolo să ne agățăm ca momițele prin copaci, bun este, ama dacă dușmanul dă foc pădurii, noi suntem fripți, și asta rău este!... să stăm aici pe loc închiși în curte, pe vârful piscului, bun este, ama la război omul se-nfierbântă, are sete, trebuie apă la dânsul. Aici apă nu-i! cișmea nu-i! aici apă se aduce cu sacaua din vale!... Ce facem noi dacă dușmanii ne taie izvoarele? Când a începe focul, bumba, bumba, bumba, cum stingem setea la noi? Foc la pușcă, foc la piept, foc la gât, asta rău este!! Eu cred că am nimeri mai bine dacă ne-am retrage mai în fundul munților, în schitul Hangului, unde sunt ziduri, unde sunt patru turnuri și unde apă este. Acolo stăm la meterez și împușcăm tot în plin, bumba, bumba, bumba, ha!

Planul lui Mehmed-aga, deși expus astfel într-un mod original, păru cel mai cuminte și fu adoptat în unanimitate. Deci se ordonă pregătirile necesare pentru retragerea pe a doua zi la schitul Hangului, iar spre paza nopții se așezară sentinele pe la diferite locuri învecinate cu casa, se trimiseră zece pușcași călări la capătul podului de la Răpciune și se împărți merinde la oamenii adunați în curte.

Acum noaptea se lățise ca un văl negru cusut cu diamanturi; o lună plină poleia valurile Bistriței și îmbrăcase munții cu o draperie fantastică de lumină. Românii aprinseseră mai multe focuri în curte și se grupaseră cete, cete împrejur, grăind, povestind, glumind și râzând de păcăliturile ce-și adresau după obiceiul lor.

Vali se primbla printre grupe, raportându-se cu gândul la timpurile acele de bărbăție, unde poporul nostru era dedat cu viața războinică. Adeseori el cercase a-și imagina o tabără de ostași români, pe timpul lui Ștefan, și o convorbire dintre acei oameni tari care trăiau în frăție cu moartea și care își oțeliseră natura în focul luptelor necurmate. Îmbătat de poezia munților și a nopții, răpit de aripile nălucirii afară din domeniul realității, el crezu un moment că-și vede visul cu ochii. I se păru că există cu patru secole în urmă, că se găsea în ajunul bătăliei de la Valea-Albă și asculta, uimit, șoaptele de pe-mprejurul focurilor. Iată ce auzi:

-- Măi flăc[...]nțeles-ați voi ce ne-a spus boierul cel fugit de la Iași?

-- Ba cât hâciu; el grăia păsărește.

-- Cică să ne ducem ca să alungăm pe vodă pentru că vodă a prins pe boieri umblând cu mâța-n sac și i-a pus la pedeapsă.

-- Ce-avem noi cu boierii? Ei ne ciomăgesc pe noi, vodă pe dânșii, parte dreaptă.

-- Bătaia-i din rai!

-- Dar dacă ar veni oamenii stăpânirii ca să ne calce în locurile noastre?

-- Pentru ce să vie, fârtate?

-- Pentru ca să ne ia seama de ce ne-am adunat cu arme la curte.

-- Le-om spune că ne-a poruncit stăpânul.

-- Dar dacă nu s-ar mulțumi cu atâta ș-ar căta să ne facă vreo daună?

-- Atunci i-om ciomăgi și noi pe dânșii!

La acest răspuns simplu, dar cuprinzător puse a cânta:

Mult mi-e drag, mult mi-e drag
Frățiorul de ciomag,
În dușmani cu el mă bag
Și le trag, și le trag... etc., etc.

Vali se deșteptă din visu-i și se apropie de grupele damelor C. ieșite în balcon. Aici se vorbea de o reprezentare ce se dase pe teatrul din Iași în folosul săracilor și de talentul cu care persoanele din societatea aristocrată jucaseră rolurile lor. Frumoasa princesă Olga, sora prințului C., rugată de toți , cântă un cuplet vesel dintr-un vodevil francez, Le poste d'honneur, iar Vali, inspirat de armonia glasului, improviză un sonet, plin de poezia cea mai delicată. Din nenorocire, el nu de gândi a-l pune pe hârtie și până a doua zi îl uită; însă junele improvizator se mângâia de pierderea acelui capd-operă, observând că mai bine e pentru un poet să-și uite singur versurile, decât să le uite lumea.

A doua zi un lung șir de calești cu dame elegante, de briște cu servitori, de care cu merinde, de țărani pe jos și de câțiva călăreți care precedau cortegiul, se îndrumau pe valea ce duce la Ceahlău, trecând pe la schitul Hangului.

Acest schit, odinioară adăpost de călugărițe, era acum părăsit și începea a se degrada. Ca toate mănăstirile vechi, ascunse între munți, era întărit cu ziduri nalte și cu patru turnuri ridicate pe la unghiuri. Unul din aceste turnuri, sub care se deschidea poarta, servea de clopotniță. Înlăuntrul zidurilor se găsea o biserică mică de piatră și câteva chilii prin care șuiera vântul pustietății. Iarba crescuse mare în ogradă și acoperise lespezile mormintelor de pemprejurul bisericii; câteva cruci de lemn zăceau răsturnate, prin buruieni, ca o tristă mărturie de părăsire.

Ajungând în acest loc singuratic, pe care moartea pusese acum stăpânire și care inspira sufletului o adâncă tristețe, damele se adăpostiră într-o chilie, iar bărbații se ocupară cu pregătirile de apărare. Mahmed-aga fu însărcinat să dezvolteze și să puie în practică toate cunoștințele sale de strategie, ca unul ce, în calitatea sa de ienicer, trebuia să fie deprins cu luarea și cu apărarea cetăților. El așeză îndată câte opt pușcași în fiecare turn, puse jur împrejurul schitului sentinele deștepte, alese vreo zece plăieși voinici de-i postă ca o avangardă la 200 pași departe de ziduri, la marginea unui rediu de movile prin care trecea drumul, iar gloata înarmată cu lănci și cu topoare el o înșiră pe dinăuntru, de-a lungul zidului dărâmat ce era în față cu rediul.

-- Când s-a ivi dușmanul, zise el țăranilor, și a da asalt schitului, voi s[...]mproșcați cu bolovani. Asta artilerie este!

Ziua întreagă se petrecu în așteptare. Un nou răvaș, din izvor sigur, aduse vestea sigură că o armată numeroasă ar fi plecat din târgul Pietrei, că ar fi și început a sui Dealul Doamnei. Un om necunoscut se oprise câteva minute la poarta schitului, lăsând în mâna unui plăieș un sac mic plin de praf și se depărtase repede spre Durău. Un cioban, coborându-se din vârful munților, pretindea că zărise în depărtare strălucind ceva care semăna cu puștile soldaților. Aerul era plin de vești îngrijitoare, însă liniștea cea mai perfectă se arăta pe fețele românilor; ei păreau a nu avea conștiința pericolului ce-amenința și continuau glumele lor ca în ajunul unei sărbători.

Cu cât însă lumina scădea, cu cât umbrele serii se întindeau pe văi, o umbră de seriozitate acoperi frunțile Hanganilor, căci amurgul aduce spiritul meditării pe aripile sale. Amurgul e pragul nopții, anunțătorul nopții, anunțătorul misterelor întunericului, balaurul ce înspăimântă soarele și-l face a se retrage în grabă, cu toată pompa lui de raze aurite și veselitoare.

Încă o clipă și cerul se întunecă, și munții luară forme fantastice, și codrii începură a răsuna de niște urlete bizare. Toate buhnele și cucuveicile se treziră între ruine, chemându-se cu țipete înfiorătoare. Țăranii își făcură cruce.

-- Semn rău, observă unul.

-- Semn de moarte! adăugă altul.

Tocmai atunci se ridică în văzduh și urletul lung al unui câine, afară din ziduri.

-- Măi, alungați haita ceea, strigă un pușcaș din clopotniță.

Nu auziți cum urlă a morțiu?

Câțiva flăcăi se alungară după câine, aruncând cu pietre după dânsul, însă câinele fugea pe-mprejurul schitului și iar se oprea și iar urla cu jale.

-- Al cui e câinele? întrebă prințul C.

Nu sfârși bine întrebarea și deodată se auzi o împușcătură într-una din chilii. Prințul C. și amicii lui alergară iute la acea chilie și găsiră împlântat în sânge pe un biet leah care, voind să-și descarce arma, se rănise cumplit. Nenorocitul expiră după o jumătate de oră.

Câinele ce urlase atât de jalnic era al lui, el presimțise moartea stăpânului său!

Această nenorocită întâmplare produse o impresie descurajatoare în spirite.

-- Sărmanul om! ziceau țăranii; cum a murit de grabnic departe de țara lui, f[...]mpărtășanie, fără lumânare!

-- Rău început! Cine știe dacă n-om pieri și noi tot astfel!

-- Ce sunteți proști! spuse Crețul cu glas puternic. Nu vedeți voi că urletul câinelui și vaietul cucuveicilor au fost o prevestire pentru bietul leah? Primejdia ce zbura prin văzduh s-a strecurat ca fulgerul pe capul lui.

-- Bine zice Crețul; adăugă Udrea bătrânul. Ne facem spaimă degeaba, ca niște copii; cui a fost scris să moară a murit. Dumnezeu să-l ierte!

-- Amin! ziseră cu toții.

-- Ian vezi dracul! observă cimpoierul; leahul tot cu cap; el a răposat spre înviere cu nădejde ca s[...]nvie dintre morți la miezul nopții, odată cu Domnul Hristos.

-- Taci, afurisitule, strigă Crețul indignat, nu te atinge de cele sfinte că-ți sfărm capul cu ghioaga.

-- Știi una, măi Crețule? replică cimpoierul; de mureai tu în locul leahului, mi-aș fi durat un cimpoi nou cu pielea ta... Numai asta-i dracu că o fi sunat a dogit.

Țăranii râseră cu hohot la această observare, dar râsul lor fu curmat prin sunetul clopotului care cheamă pe creștini la biserică.

Un preot de la schitul Durăului deschisese altarul părăsit și începuse celebrarea serviciului divin. În curând biserica se umplu de credincioși veniți ca să asiste la sacrul mister al învierii Domnului.

În față cu altarul se închina venerabila prințesă C., înconjurată de numeroasa ei familie; în strane, culcați pe mici saltele, dormeau trei copilași ca niște îngeri, obosiți de calea depărtată a cerului, iar fundul bisericii era ocupat de țărani pierduți în umbră.

Tăcerea adâncă ce domnea în locașul dumnezeiesc avea un caracter misterios, cu atât mai impozant că din vreme în vreme era întreruptă prin strigătele sentinelelor din afară. Toate capetele stau plecate, toate sufletele stau pătrunse de uimirea dulce a rugăciunii, toate gândurile își luaseră zborul către plaiurile cerești.

Deodată altarul se deschise!... preotul apăru pe prag cu sf. cruce în mână și glasul său răsunător vesti îndeplinirea marelui mister.

-- Hristos a înviat!

-- Adevărat a înviat! strigară cu bucurie toți creștinii.

Pe loc biserica se lumină ca prin un efect magic și prezentă un spectacol de un caracter cu totul nou. Prințesele aprindeau zâmbind, una de la alta, lumânări de ceară albă și poleită, iar din mijlocul bisericii și până în fund mulțime de plăieși, rezemați pe armele lor, țineau cu mâna stângă lumânările mici de ceară galbenă. Figurile lor expresive, pletele lor lungi, costumul lor pitoresc, topoarele, lăncile, puștile ce străluceau printre ei, compuneau un tablou demn de penelul unui mare artist.

Serviciul era acum pe la sfârșit, când unul din păzitorii turnurilor veni în grabă de spuse că s-ar fi auzit împușcături în direcția Hangului. La această veste se făcu o mișcare zgomotoasă în biserică; țăranii ieșiră zicând: Vine dușmanul, pe luptă de-acum, băieți! Femeile se retraseră în altar ca într-o cetate apărată de însuși Dumnezeu, iar prințul C. cu amicii lui se opriră în pridvor ca să împartă praf și plumbi la pușcași.

Aici se petrecu o scenă spăimântătoare! Praful era într-o ladă neagră în care el se împrăștiase; Vali, îngenuncheat dinaintea lăzii deschise și înconjurat de plăieși care se îndesau și se plecau deasupra ei cu lumânările aprinse, le da pe rând fiecărui câte o mână de praf, zicându-le:

-- Tot în plin să trageți, copii! fără a se gândi nici el, nici ei, la pericolul ce-i amenință. O singură scânteie căzută dintr-o lumânare ar fi zvârlit în nouri și biserică, și oameni.

-- Mare noroc a avut la voi! observă Mehmed-aga după ce se termină împărțirea.

-- Pentru ce, efendi? întrebă Vali.

-- Pentru că norocul e frate cu nebunii, răspunse ienicerul îndreptându-se spre poartă.

Prințul C. se urcă în clopotniță și auzi în depărtare un vuiet de împușcături ce părea a se tot apropia; el ordonă îndată unui călăreț ca să se repeadă spre Hangu și să aducă știre de ce se petrecea acolo. Călărețul plecă în fugă și se făcu nevăzut în întunericul rediului de molidvi. Totodată Vali, întovărășit de doi plăieși, se duse ca să cerceteze sentinele pe-mprejurul zidurilor. Ieșind din schit, el se îndreptă spre locul unde Mehmed-aga așezase avangarda, însă nu găsi pe nimeni în calea lui.

-- S-au speriat ticăloșii și au fugit! zise el în gura mare.

-- Cine au fugit? întrebă un glas din marginea rediului.

-- Pușcașii rânduiți aici de pază.

-- Noi? replicară mai mulți oameni culcați sub copaci; noi să fugim!

-- Voi sunteți? De ce v-ați retras aici?

-- Ne-am dat la umbră, răspunse unul sculându-se, pentru că bătea luna în plin pe locul unde ne pusese jupânul Mehmed și am chitit așa că de-a fi să vie dușmanul el ne-ar fi luat la ochi ca pe niște rațe de baltă, când noi n-am fi văzut în cine să tragem; mai bine să fim noi în umbră și el în lumină.

-- Bine, dar de ce v-ați pregătit de somn?

-- Ba nu; ne-am lipit urechea de pământ ca să auzim de departe pasurile soldaților.

-- Și ați auzit ceva?

-- Dar; niște răcnete surde și câteva lovituri de pușcă. Poate că s-au luat la harță cu slujitorii cei zece plăieși trimiși de ieri la capra podului de la Răpciune.

-- Se poate... însă să știți că dacă s-or înainta soldații până aici să vă retrageți înlăuntrul schitului.

-- Ne-om retrage după ce ne-om descărca flintele în ei ca să le mai răcorim.

-- Rămâneți cu bine, flăcăi!

-- De bine să auzim, cucoane!

Vali se depărtă mulțumit și ajungând lângă turnul despre pârâul Hangului găsi acolo pe Crețu rezemat într-o ghioagă monstruoasă de stejar.

-- Ce faci aici, Crețule? îl întrebă.

-- Stau de starjă, cucoane.

-- Singur, singurel?

-- Ba cu astă ghioagă.

-- De ce n-ai luat mai bine o pușcă?

-- Ce să fac cu ea? să trag o dată ș-apoi să-mi pierd vremea cu încărcatul?... Mai de folos mi-e ghioaga; cât mă întorc într-un picior, sfărâm câte cinci tidve cu o lovitură.

-- Bravo, Crețule, ești un voinic!... dar spune-mi: ai auzit ceva spre Hangu?

-- Auzit niște împușcături.

-- Și ce crezi să fie?

-- Știu eu?... însă precât mă duce mintea, nu cred să vie dușmanul ca să ne calce chiar acum.

-- Pentru ce?

-- Pentru că doar nu-i el tocmai așa de prost ca să-și închipuiască că-l așteptăm cu colaci calzi. Și lui i-e grijă ca și nouă, mai mult încă decât nouă, unde și-ar putea găsi pe dracul... De-a fi să-și cerce norocul, el o să vie pe furiș în faptul zilei, când om fi cu toții obosiți de osteneală și de somn; astfel se vânează cocoșii de munte.

-- Dar dacă or veni, ce-i zice?

-- De venit poate să vie, iar de întors nu știu cum s-or întoarce.

Vali l[...]n urmă-i pe voinicul plăieș șuierând o doină, și, după ce făcu jurul schitului, se întoarse la poartă unde găsi pe prințul C., pe amicii lui și pe Mehmed.

-- Toți oamenii sunt la posturile lor, zise el.

-- Și cum le stă inima? întrebă prințul.

-- Bine de tot.

-- Aferim! strigă ienicerul sucindu-și mustața.

Timpul însă trecea și călărețul trimis nu se mai întorcea; vântul de noapte aducea din când în când vuiete de larmă care deveneau îngrozitoare și nedumerirea da pericolului nevăzut proporții uriașe. Un al doilea călăreț fu repezit pe drumul Hangului, dar nici acesta nu se întoarse.

-- Ce li s-a întâmplat oare? se întrebau cu toții.

-- I-o fi ucis soldații!

-- Ascultați! zise Vali.

Toți tăcură; acum acea larmă se înainta cu repejune, fiind formată de răcnete, de pocnete, de tropote de cai înmulțite prin sonoritatea văilor.

Un pușcaș din avangardă alergă spre poartă, răcnind: Iată-i că vin! iată-i că vin!

-- Gata sunteți, copii? strigă C. la țărani.

-- Gata! răspunseră sute de glasuri și, în adevăr, sub razele lunii se iviră la ferestrele turnurilor cete de plăieși cu puștile întinse, iar pe ruinele zidului dărâmat se înșirară ca niște umbre oamenii înarmați cu topoare și cu lănci. Prințul C., Vali și prietenii lor își pregătiseră armele, Mehmed-aga își scoase iataganul din seleaf zicând: La Allah, illa Allah, u Mhamed rasul Allah!

Apoi se făcu o tăcere de mormânt, o tăcere în sânul căreia tot omul își auzea bătăile inimii. Larma răsuna acum la vecinătatea schitului; ea pătrunsese în rediul de molidvi; încă puține minute și dușmanul avea să apară... Deodată vro zece împușcături vuiră între copaci, urmate de răcnete sălbatice și pe loc se ivi pe marginea rediului... un cupeu înhămat cu opt poștalioni și înconjurat de un pâlc de călăreți!

Era o cumnată a prințului C.! Acea damă venea de la Piatra și, negăsind pe nimeni la curtea de la Hangu, ea luase pe lângă trăsura ei plăieșii postați la capra podului de la Răpciune, și toți acești oameni împreună cu călăreții trimiși de la schit, vrând să celebreze serbarea Învierii, chiuiră și împușcară tot drumul.

Chiotele lor și ale surugiilor, pocnetele armelor și ale harapnicelor, tropotul cailor pe prundiș produseră larma ce de două ore ținea în uimire pe apărătorii schitului, apărători imaginari, căci toate veștile sosite de la Piatra erau false, fiind provenite din izvor sigur.

Astfel se termină lupta neîncepută de sub poala Ceahlăului!

Noaptea întreagă se petrecu în veselie și cântări. Cimpoierul mai cu seamă avu mare succes prin cântecul următor:

ȘTEFAN ȘI CODRUL

Ștefan-vodă rătăcit
Intră-n codrul înfrunzit.
Codru-i zice: Domn viteaz!
Îți curg lacrimi pe obraz.
-- Dar! îmi plâng ostașii mei
Morți, luptând ca niște zmei!
Codrul zise: Dragul meu,
Mângâie sufletul tău,
Că din brazii mei trufași
Face-ți-oi voinici ostași!..
-- Fă! răspunse mult voios
Domnul nostru inimos.
Codrul puse a vui,
Brazii a-și însufleți;
Pe loc brazii mari și mici
Se schimbară în voinici
Și spre domn se-nainta:
-- Să trăiești, măria ta![1]

A doua zi boierii și țăranii se întoarseră la satul Hangului.

Schitul rămase iar în părăsire, având un mormânt mai mult, un mormânt pe care sta un biet câine plângând!...


  1. Vezi Ștefan-vodă și codrul. (Notă de V. Alecsandri)