Un braț de lemne

Un braț de lemne de Traian Demetrescu

În odaie era frig. Pe păreții, îngălbeniți de fum și de umezeală, igrasia se prefăcuse în boabe mici de gheață, iar tavanul, scund și cu tencuiala crăpată, părea mai apăsător decât piatra unui mormânt. Un pat de fier, așezat între fereastră și ușă, peste cari stau aruncate, în neorânduială, două perini murdare și o plapomă subțire și veche, avea înfățișarea unui pat de spital, unde zăcuse multă vreme un bolnav. Pe masă se aflau : un sfeșnic de alamă, pătat cu spermanțetă, în care mai rămăsese un rest de lumânare ; alături o călimară, un toc și câteva cărți. Gura sobei era deschisă și într’însa se zăria ca o mână de cenușă, risipindu-se pe scânduri, din când în când, din cauza vântului care răsbia furios prin coș.

Afară se văietă, de cu noaptea, un viscol sălbatic.

Grigore și Nicu — doi studenți sărmani, cari închiriaseră cu luna această locuință sărăcăcioasă — abia izbutiseră să se îmbrace în grabă și acum stau înmărmuriți în mijlocul odăiei, cu pălăriile pe cap.

— Ce ne facem, Nicule ? întrebă îngrijorat și cu frică Grigore. Murim de frig.

Celălalt își frecă mâinile, suflă de câteva ori în ele și răspunse cu un glas, în care nu se vedea aceeaș temere :

Știu și eu!... — și începu să umble prin odaie, apoi după o pauză adăugă: dacă am avea, cel puțin, tutun. Eu par’că m’aș încălzi la o țigare.

Grigore întrebă din nou :

— Nu crezi c’am putea să mai cerem proprietăresei o porție de lemne, pe datorie? La sfârșitul lunii ne vin parale și plătim tot.

Peste putință. Aseară m’am întâlnit pe scară cu proprietăreasa și, în loc să-mi răspundă la salut, m’a întrebat: când avem de gând să devenim băieți cinstiți ? Cum cinstiți, cocoană, i-am răspuns, dar nu plătim regulat?

— Nu știu, mi-a răspuns ea, pentru mine e cinstit numai cine îmi plătește pe o lună înainte.

— I-ai mai răspuns ?

— Ba mi-am văzut de treabă; n’aveam poftă să mă cert c’o nebună.

Vântul izbi de geamuri o puzderie de zăpadă.

Cei doi studenți erau prieteni vechi, născuți în acelaș sat, din părinți săraci și nămețiți de nevoi. Erau băieți silitori, dornici de a învăța carte și de a ajunge odată Ia putința de a-și asigura un trai bun și liniștit. După ce terminaseră clasele primare, veniseră în oraș, spre a urma în liceu. Lipsiți mai totdeauna de cele trebuincioase existenței, suferind frigul și foamea, ei luptaseră cu neajunsurile cele mai cumplite, uitând toate și mulțumiți că ajunseră până în clasa a șaptea.

De acasă le venia amândurora pe lună șaptezeci de lei. Cu acești bani își închiriaseră o cameră; dormiau în acelaș pat și mâncau la aceeaș masă. Între ei se stabilise o iubire adâncă, un fel de nevoie sufletească de a se simți totdeauna alături.

Grigore era slab, de statură potrivită, cu trăsăturile feței regulate și fine. Avea ochii albaștri, puțin triști, ale căror priviri se restrângeau de obiceiu spre pământ. Vorbia rar, citia în afară de cărțile școalei volume de poezii; îi plăcea să-și îngrijească părul, ce crescuse mătăsos și lung.

Nicu părea un colos pentru vârsta lui de douăzeci de ani; era înalt, spătos, cu figura comună. Îi plăcea mai mult să râdă, se arăta câte odată mușcător față de prietenii lui proști, fuma cu pasiune, juca biliard, când avea bani de prisos, și se purta tuns.

Iarna începuse de timpuriu, cu viscole și cu geruri puternice. Și în prima Duminică din Noemvrie, cei doi prieteni se găsiau cu desăvârșire lipsiți de bani și de lemne.

După câteva minute de gânduri nehotărîte, Nicu se apropie de masă și lua un volum legat în scoarțe de hârtie. Era o aritmetică veche.

— Grigore, întrebă el zâmbind, știi tu ce se află în cartea asta ?

— Probleme.

— Foarte bine; probleme. Sunt sigur că ești în stare să le rezolvi pe toate. Să vedem însă dacă-ți poate capul să rezolve și problema asta : unde putem găsi un braț cu lemne ?

Lui Grigore nu-i plăcu gluma asta. Nicu râse. Acesta din urmă nu se putu stăpâni de a întâmpină cu puțină nepăsare și veselie împrejurările cele mai triste. În firea lui par’că se transmisese mai adânc filozofia rezignației față de amarurile vieții, păstrată din vremuri îndelungi în sufletul mulțimii obidite, din care ieșise.

Dar deodată Nicu deveni și mai vesel.

— Ascultă, Grigore, mi-a venit o ideie, în adevăr genială!...

Grigore se uită la el supărat :

— Iar te-apuci de glume?... Lasă-mă în pace, mie mi-a înghețat și inima...

— Un cuvânt mai mult ca să-mi dai ascultare.

— Ei bine, spune.

— Dar te rog să m’asculți cu băgare de seamă, până la sfârșit. Sunt de părere să iei condeiul în mână și să faci o scrisoare în sensul acesta: «Domnișoară, doi studenți săraci, pe vremea asta vrăjmașe, stau închiși în casă, aproape morți de frig. Le-au înghețat buzele, mâinile, urechile — și inimile! Poate că inimile ni le-am desgheța la ochii d-tale frumoși; dar restul nu ni-l putem desmorți decât la un jeratic dogoritor. Știindu-vă pe atât de bună, pe cât sunteți de frumoasă, împreunăm mâinile, în semn de rugăciune și vă cerem un ajutor mare — să ne dăruiți un braț cu lemne!

— Și cui vrei să trimitem scrisoarea asta ? întrebă Grigore uimit.

— Cui!... par’că nu ghicești!... fetei care-ți place ție.

— Vecinei noastre ? fetei colonelului ?

— Da.

— Și cine să-i ducă scrisoarea ?

— Eu o duc.

După o pauză, Grigore întrebă cu glasul mirat:

— Și ești sigur că ne va da un braț cu lemne?

— Sunt sigur.

— Mă, o să te dea slugile afară... Cum o să ajungi tu până la ea?

— Tu fă scrisoarea; restul nu te privește pe tine. Am auzit eu de la cineva că sunt toți oameni milostivi: și fata și tatăl ei. Nu se poate să nu se înduioșeze la scrisoarea noastră.

Și dacă fata mă va întrebă: cine este camaradul d-tale ? Eu îi voiu răspunde: «poate că l-ați văzut: băiatul acela palid, cu părul lung»...

Grigore zâmbi, dar printr’o privire șireată păru că răspunde prietenului său : ești nebun dacă îți închipuești că un țăran ca mine se poate gândi la o fată așa de frumoasă și bogată. El se învoi să facă scrisoarea, cu condiția de a lăsa fraza asta : «poate că inimile ni le-am desgheța la ochii d-tale frumoși» ; ar însemnă că-i fac o mărturisire de amor — și Grigore iar aduse vorba despre pumnii slugilor.

După ce scrisoarea fu gata, Nicu o luă și ieși în grabă pe ușă, lăsând pe prietenul său nedumerit și singur.

* * *

Câteva case mai departe de locuința celor doi studenți, se ridică o clădire înaltă și măreață. Toată lumea din strada aceea știa că acea clădire era proprietatea domnului Vintilă Jarja, colonel în retragere, văduv, și tatăl unei fete de optsprezece ani, de o rară frumusețe. Fata colonelului se numia Silvia, era blondă, înaltă, cu talia subțire și fermecător de mlădioasă în toate mișcările ei. Ochii săi erau de un albastru așa de limpede, că te înseninau privindu-te. Totdeauna se îngânau pe buze-i surâsuri naive și drăgălașe, cari păreau nedespărțite de gura ei, ca mirosul de floare.

Ea trăia, de obiceiu, singură, în tovărășia unei guvernante germane bătrâne și toată ziua ocupată să citească romane. Tatăl său, nevoind să se însoare pentru a doua oară, se folosia de ultimile puteri ale bărbăției sale, ducând o vieață liberă și nelipsită de plăceri.

Grigore zărise pe fata colonelului într'o zi, pe când se ducea la școală însoțit de prietenul său. Ea sta la o fereastră a salonului și privia un cârd de vrăbii cari se certau zgomotos printre ramurile unui salcâm dintr’o curte vecină.

Lui îi plăcu părul ei auriu și moale — un păr ce i-ar fi fost drag să-l mângâie. Nicu rosti o glumă răutăcioasă pe seama ei, dar Grigore se supără :

— Dacă mai faci glume de-astea, nu-ți mai vorbesc.

— Par’că ea aude? răspunde Nicu.

— N’aude ea, dar aud eu.

Grigore a mai zărit-o și în alte zile, tot lângă aceeaș fereastră, privind vag și trist în stradă. El ghicia că fata asta se simția prea singură, îi era urît; și în sufletul ei trebuia să se stingă, de timpuriu, visuri prea frumoase.

Cu vremea se obișnuise, ori de câte ori treceâ la școala, să întoarcă privirile spre fereastră. Dacă Silvia era acolo, ca totdeauna pe gânduri, el simția o mulțumire. Când se întâmpla ca fata să nu fie la fereastră, Grigore simția tristețea și neastâmpărul caracteristic anemicilor, cari nu pot să îndure zilele fără soare.

Silvia era departe de a ști că studentul acesta palid, cu părul lung, rău îmbrăcat, se gândește la ea, o urmărește cu ochii.

Întâmplarea a făcut ca Grigorie să afle cum o chiamă ; pentru el, asta a fost o bucurie mare. Nu s'a putut stăpâni să nu-i spue și prietenului său :

— Știi cum o chiamă?

— Pe cine ?

— Pe fata colonelului ?

— Cum ?

— Silvia!

Nicu a ridicat din umeri, dar a înțeles ca bietul Grigore pătimește rău — și a râs în taină.

Grigore se gândia dacă nu făcuse o nesocotință, trimițând pe prietenul său cu scrisoarea prin care îi cereau amândoi un braț cu lemne și aștepta neliniștit. Ideia era originală, dar cam primejdioasă.

În vremea acestor clipe de așteptare și nedumerire, Nicu se întorcea grăbit cu figura îngălbenită de o emoție puternică.

Când Grigore îl zări intrând pe ușe, cu brațele goale, crezu că încercarea lor nu izbutise și vru să zică: N'avem noroc!

Dar Nicu îl întrerupse :

— Fata colonelului a murit !

Cuvântul din urmă opri o secundă bătăile inimii lui Grigore; nu putu să zică nimic, se uită mut și înmărmurit în ochii prietenului său.

Nicu își recâștigă liniștea și începu să povestească:

— Era să intru în curte, când văd că niște lucrători cerniau porțile cu postav negru. Mă opresc un minut, apoi intru în băcănia de peste drum și întreb pe băcan : cine-a murit, domnule Guvidi ? Fata colonelului, îmi răspunde el — Când? Azi noapte. Acum trei zile a fost la o nuntă, unde a stat până despre zi. Se vede că a jucat mult, a asudat și a răcit. Ieri nu s’a simțit bine, a început să verse sânge. S’au chemat trei doctori, dar de geaba ; doctorii n’au putut să-i oprească sângele. Azi noapte, pe la orele două, a murit.

Nicu nu mai găsi nimic de adăugat; își frecă mâinile reci, apoi le vârî în buzunarele paltonului.

Grigore păstra aceeași tăcere. Ochii i se pironise în jos și în suflet i se părea că se face un gol, se rupea o coardă a simțirii, muria ceva într’însul.

De unde venia durerea asta ? El nu și-o putea lămuri bine — poate din părerea de rău că n’avea să mai vadă capul acelei fete frumoase, cu păr auriu, stând lângă fereastră totdeauna pe gânduri... Sufletul lui se deprinsese atât de mult cu imagina aceea de frumusețe ...

Nicu întrerupse brusc liniștea :

— De, frate, dacă nu muria, poate aveam parte de un braț cu lemne.

Reichenhall, 1894.