Un ajun de Anul Nou

Jump to navigation Jump to search
Un ajun de Anul Nou
de Constantin Stamati-Ciurea


Prin iscusința picturii decorative, a mecanicii și științelor fizi­cale, producem noi pe scena teatrală în cadru mic minunatele iluziuni, copiate după natură, imitând schimbările și mișcările, ce se săvârșesc în perioadele elementelor tulburate.

Priveliștea este adusă la așa mare perfecțiune, încât în mijlocul iernii, pe când afară viscolește și gerul frige pârjol, privitorul, lăfăindu-se în loja sa somptuoasă, în care aburește o căldură ca în luna lui mai, simte până și mirosul de viorele și lăcrimioare, care-i vine de la o damă megieșă, elegantă și cu un buchet mare în mână. Cortina se ridică și el vede aievea o furtună pe mare cu fulgere și trăsnete, sau viscol de nea, ce se spulberă în pus­tiu, înghețând de viu și îngropând în troian pe călătorul rătăcit.

Deci târgovețul birocrat sau locuitorul nerăzlețit din oraș nu o dată cu înfiorare își închipuie pe acel nenorocit, care pe neaș­teptate a fost prins de turbatele valuri sau viscole, în care el e împins la pieire, trecând prin orele fioroase de schingiuiri ca ale iadului, și ajungând la nesimțirea agoniei, apoi la somnul etern.

Astfel de pericol e mai îngrozitor decât cel mai crunt asalt din răzbel, unde omul, fie cât de mișcat și fricos, totuși, simțindu-se în mijlocul camarazilor, pe nevrute se electrizează de la cei mai curajoși, primește oareșcare voinicie și, împins de impulsul gene­ral, cu supunere și fără a-și da seama, pășește înainte prin ploaia de glonți și rețeaua de baionete.

De aceste gânduri eram cuprins când odată, ducându-mă de la Odesa în ospeție de Anul Nou la una din fiicele mele, măritată în Austria, mă aflam iarna în călătorie pe calea ferată. Calea însă era în multe locuri troienită și trenul atât întârziase, încât rămasem încă pe drum tocmai de ajun. Cu ciudă îmi făceam însumi mustrări, de ce, lăsându-mă pe tânjală, nu m-am pornit cu câteva zile înainte. Mânia mea se ațâța încă și de frigul din cupeu, în care, nefiind încălzit, era frig ca și afară. Învelindu-mă în blana mea, așteptam cu nerăbdare pe conductor, cărui eram gata să-i fac o bună reprimandă1 pentru neglijența cea mare, când iată-l că intră în cupeul meu foarte îngrijat, zicându-mi cu grăbire:

— Noi, domnule, ne aflăm aici la jumătate de drum între două stațiuni și ne oprim numai un minut, apoi iarăși ne întoarcem îndărăt la stația cea mare, ca să luăm ajutor, fiind calea mai de-parte cu totul troienită. Aceasta vă fac cunoscut, fiindcă poate doriți a vă coborî aici spre a merge mai departe cu sania până la târgușorul megieș, distanță de doi kilometri, unde veți găsi gazdă sau la otel, sau mai lesne la proprietarul moșiei, care este foarte primitor de străini, fiind singuratic și holtei.

— Bine, zisei către conductor, mai întâi nu știu de voi găsi aici sănii, al doilea nu cunosc pe proprietar și nici nu știu cum îl cheamă.

— Sănii țărănești se găsesc aici venite cu lucrătorii ce rânesc omătul, îmi răspunse el, iară proprietar este colonelul Priboianu. Alaltăieri a trecut el pe aici cu o mulțime de oaspeți, ce i-a luat la curtea sa. Mai ales faceți, domnule, cum doriți, sau coborâți­vă, sau rămâneți. Mult de gândit nu aveți timp. Cu aceste cu­vinte ieși conductorul grăbit din cupeu.


Ce neașteptată surpriză! Colonelul îmi era bine cunoscut și nu o dată la întâlnire mă angaja să vin la el la țară pe câteva zile; dar neștiind la care moșie să-l aflu acasă, nu mă hotărâsei să întreprind călătoria. Colonelul Priboianu era foarte bogat, avea moșii în diferite districte. El era ca toți oamenii pe care norocul îi dezmiardă: cheltuitor și în colosalele sale nebunii nebăgător de seamă. Cu toate că avea vârsta de cincizeci de ani, extra­vaganțele și pățaniile sale nu mai aveau sfârșit, așa că peste câțiva ani bătu la talpă o clironomie de peste două milioane ce le avuse de la un unchi bogat, în locul cărei răsări alta, îndoit de mare, de la o bunică. Mă voi duce la el, hotărâi eu, neavând timp de a mă răzgândi, și cu grăbire îmi luăi bagajul portativ de pe polița vagonului.

Dar când m-am coborât pe platformă și m-am văzut noaptea în vălmășagul cumplit al viscolului, care mai că nu mă răsturna de pe picioare, atunci cu părere de rău mi-am întors căutătura spre cupeul în care eram adăpostit și voiam să mă întorc îndărăt. Era însă prea târziu. Locomotiva slobozi un șuier îndelungat și neagra umbră a ei cu șirul de vagoane dispăru de înaintea ochilor mei în ceața de omăt. Lanternele se stinseră și câțiva slujitori, chiar și ei se făcură nevăzuți, ascunzându-se prin ale lor locașuri. Rămăsei singur pe loc ca într-un pustiu.

Un vânt furios, ce spulbera fulgi de omăt moale și cleios, re-pede mă acoperi din cap până în picioare, iară frigul pătrunzător, ca un șarpe lunecos, se furișă prin cele mai mici descusături ale blănii, trecându-mi cu fiori de gheață pe după guler și mâneci și furnicându-mi tot trupul.

Stătui câtva timp în nedumerire. Ce să fac? Unde să-mi aflu adăpostul? Apoi, plecându-mă, ridicai bagajul de lângă picioare cu gândul ca să mă duc la stație, unde, fie ea cât de mică, aș fi fost măcar scutit de viscol și omăt.

— Poate căutați prilej? îmi zise subit la spinare o voce ne­cunoscută.

Eu m-am întors și zării prin genele mele lipite de udeală o mare mătăhală albă de omăt, care îmi sta înainte cu o lopată în mână.

— Cine ești dumneata? îl întrebai.

— Suntem câțiva țărani din olaturi2, veniți aici la lucru, ști­ind că calea este troienită.

Eu m-am uitat în jur cu oarecare sfială și în adevăr zării prin pâcla de omăt câteva umbre de oameni ce se mocoșeau pe lângă

o gloabă înhămată la o săniuță.

Nu aveam ce face și m-am hotărât să mă pun în cale cu țăranul ce-mi vorbise, ca pentru un bacșiș bun să mă ducă până în târgușorul megieș la vreun han, dacă proprietarul de acolo nu mă va primi peste noapte la sine.

— Bine, îmi zise, suiți-vă în săniuță, vom merge drept la pro­prietarul, care este acasă, fiindcă mulți flăcăi și din satul nostru s-au dus să-i colinde de ajun. Și țăranul, luându-mi bagajul, păși înainte, iar eu în urma sa. Trecând pe lângă unica lanternă, ce rămase nestinsă la marginea platformei, cu sfială m-am uitat la călăuzul meu, în a cărui seamă îmi încredințam, pot zice, viața; m-am liniștit însă, când am văzut că e un bătrân respectabil cu barbă mare albă, cu spetele încovoiate, dar cu mersul sigur și puternic.

Cu greu pășeam prin omătul care se tot adăugea și, când am ajuns la săniuță, eram desăvârșit obosit, și un oftat de ușurință mi se rostogoli de pe buze, când m-am văzut așezat în ea, cu picioarele vârâte în paiele coșului.

— Moșule! întrebai, oare nu vom rătăci în acest viscol?

— De asta nu mă îngrijesc, răspunse el, gloaba mea nu-mi va face sminteală; dobitocul la așa întâmplare știe și cunoaște mai bine unde merge decât omul.

— Când vom ajunge, degrabă?

— De aici nu e departe. Să ne ferească însă Dumnezeu de altă primejdie, când vom trece colea prin pădure. — Și el arătă cu mâna în fund spre orizont.

— Ce primejdie poate fi? îl întrebai cu îngrijire.

— Apoi dă, mă cam tem să nu deie peste noi vreo puiniță de lupi.

— Apoi, dacă este așa, mai bine voi rămâne la gară, și mă găteam a mă coborî din săniuță.


— Șezi, domnule, șezi! mă opri cu mâna țăranul bătrân, una ca asta nu se va întâmpla, căci de mulți ani nu se aude de lupi. Colonelul Priboianu îi stârpește de-a valma de pe toate olaturile moșiilor sale. El pentru această treabă ține zăvozi aduși de pes­te mare de departe, plătiți fiecare cu câte prețul de patru perechi de boi.

Eu iarăși m-am liniștit și mă zgribulii cu supunere în săniuță. Moșneagul plesni din limbă la adresa calului și acesta în trap accelerat porni înainte. Îmi îmbodolii fața cu gulerul blănii. Nu vedeam nimică. Îmi părea că mă aflu în luntrea lui Haron3, ce luneca cu mine în prăpăstiile Hadesului4. Trecu ca o oră de călătorie ce-mi păru o eternitate și, cuprins de oarecare tulburare spirituală, ridicai ceva gulerul ce-mi acoperea ochii și mă uitai împrejur.

O, ce fioros tablou!... Crivățul sufla cu turbare, ridicând valuri de omăt ce ca niște stafii albe se urmăreau unul după altul, pierzându-se în depărtare pe orizont. Pe cerul întunecat lunecau ca niște cortine negre nouri încărcați cu omăt. Stuful uscat ce crescuse de-a lungul unei mlaștine înghețate, sub apăsarea vije­liei își pleca vârfurile stufoase, zbuciumându-se cu foșnituri, ce semănau unor suspine sinistre. Nu departe se zărea, ca o dungă neagră, păduricea ce se desemna pe orizontul mohorât. Și iată că de acolo în răstimpuri se auzeau urletele lupilor flămânzi. Se vede că calul înțelese însemnătatea îngrozitoarelor urlete, căci

o porni la fugă turbată. Săniuța spinteca omătul cu o repeziciu­ne amețitoare și la cea mai mică cârnitură sau lovitură a tălpilor în vreo cioată de copac puteam fi aruncat din ea pe omăt, spre a fi sfâșiat de lupi, care, cum am înțeles, ne adulmecaseră și aler­gau din toate puterile, ca să ne ajungă.

— Moșule, moșule! auzi lupii? strigai eu cu îngrijire.

El nu-mi răspunse îndată, ci lepădând hățurile își bătu mâinile de umeri, ca să le încălzească.

— Moșule! strigai iarăși, nu auzi urletele?

Așteptam răspunsul ca un inculpat verdictul de liberare sau de moarte. Căci ideea de-a mă simți mâncat de viu îmi trecea ca furnicile prin trup și mi se suia părul în vârful capului, gândind la o așa îndelungată și dureroasă agonie.

— Ei, apoi? răspunse el cu voce răgușită, gloaba mea de mult îi simțește; nu vezi cum a prins-o la fugă?

— Însă lupii fug mai tare și ne pot ajunge, observai eu.

— Atunci pârdalnicii pot să ne și mănânce, răspunse el cu un hohot scârțâit, ca o roată neunsă, — uită-te la dreapta! adaose el.


Întorsei capul și văzui pe orizont o zare roșie ca de un incen­diu.

— Ce arde acolo? întrebai.

— Ian nu tot vorbi, răspunse bătrânul cu iritare.


Se vede că eu îi întrerupsei ruga, căci băgai de seamă că își făcea cruce. Apoi, după o pauză, el îmi zise:

— Acolo ard butii cu catran dinaintea curții colonelului. Ți-am spus că el are astă-noapte o serbare. Dacă numai nu ne vor mânca lupii, când vom ajunge acolo, voi trage și eu o dușcă bună de holercă. Haide, haide, cotonogule! nu te da, că te ajung lupii! și el iară plesni din limbă, îndemnând din nou calul la fugă.

Rămăsei confuz de indiferența moșneagului în fața sorții care ne aștepta. Căci trăgând cu urechea m-am încredințat că lupii ne ajung, fiindcă urletele deveneau mai lămurite și mai îngrozitoare.

Dară de ce nu se teme el? îmi făceam întrebarea. Nu se teme, îmi răspunsei însumi, pentru că acești oameni muncitori, care toată viața o petrec în pericole și lupte cu elementele și în zilnică muncă, întru atâta se deprind cu totul ce îngrozește, încât devin fataliști. Neavând timp de a cugeta la chestii filozofice, ei se dedau cu indiferență curentului mișcărilor vieții cu feluritele ei schim­bări, lăsând dezlegarea lor în seama lui Dumnezeu, adică a fatalității, gândind că ce trebuie să fie, se și împlinește fără ca mintea omenească să poată pune piedici. Această amorțeală a intelectului provine și din neîndemânările vieții și ale organismu­lui obosit, pe care natura, spre a-l reînnoi și ajuta, îl aduce la indiferență intelectuală, ce este o ațipire și odihnă morală. Eu cu oareșicare invidie gândeam de ce nu mă pot sprijini și eu în așa o indiferență, ci din contra, imaginația mea aprinzându-se de îngrozirea pericolului, pare că simțeam deja colții fiarelor cum mi se înfig dureros în cărnurile mele. Dezvelindu-mi fața de gule­rul blănii, cu spaimă priveam împrejur.

Lupii ne ajunseră. Câțiva din ei, alergând dinaintea calului, vroiau să-i curme drumul. Iară unul mai îndrăzneț făcu o săritură în sus spre botul gloabei, vroind să o apuce de nări; imediat însă rămase răsturnat și călcat de copitele calului, care trase săniuța peste el, lăsându-l în urmă lățit în omăt, unde camarazii săi și începură a-l scărmăna. Într-aceea zarea de foc mereu își adăugea lumina sa roșietică și mirosul de catran ajunse până la noi.

Bătrânul slobozi iarăși un chiot puternic, ce era ca un semnal înțeles de departe, căci imediat dinspre zarea de foc răspunse un cor de chiote și răcnete amenințătoare. Lupii, care înconjurau săniuța, peșin se făcură nevăzuți.

Când am tras la scara curții boierului, văzui o mulțime de țărani învârtindu-se printre poloboacele cu catran aprins. Ei beau din butelii și jucau prin omăt.

Nu apucasei a mă coborî din săniuță, cînd două slugi în livrele, mai că ridicându-mă pe sus, mă duseră într-o odaie spațioasă, în care, dezbrăcându-mi blana, îmi aruncară pe umeri un fel de mantie ca de domino, poftindu-mă să-i urmez în marele salon, unde dl Priboianu primea musafirii.

— Și de ce această mantie? întrebai cu mirare. Mergeți mai întâi de mă anunțați dlui colonel, zisei mai departe, numin­du-mi numele.

— De prisos este! îmi răspunse, cum am înțeles, majordomul colonelului. Oricine ar sosi în astă noapte, este binevenit; spre a da însă îndemânare îmbrăcămintei acelor din musafiri, care nu vin costumați, le dăm câte o mantie de domino, ca să-și acopere veșmintele de voiaj.

Când ușa salonului se deschise înaintea mea, rămăsei pe prag uimit de o neașteptată priveliște, care semăna cu o fantasma­gorie.

Pe o estradă, ce se înălța la mijlocul salonului, acoperită cu scumpe covoare, era așezat un tron, împodobit cu cununi și buchete de flori. Pe tron ședea un copilandru îmbrăcat într-un costum mitologic, presurat cu fluturi de aur. Pe capul lui strălucea o coroană de steluțe, cum se părea, electrice, pentru că lumina lor era orbitoare; și din ele se alcătuia cifra anului nou. Tot tavanul salonului, precum și pereții, acoperiți de niște cortine și draperii mohorâte, imaginau o capiște idolatră5. Salonul părea a fi pustiu; tăcerea din el nu era întreruptă de nici o voce, de nici un zgomot. Nu vedeam decât pe copilandrul care ședea ca înlem­nit, fără mișcare, întocmai ca un idol păgân. În poza sa neclin­tită părea că aștepta ceva. Dar iată că ridică cătinel mâna dreaptă, în care ținea un toiag, și automatic făcu cu el un semn, învâr­tindu-l deasupra capului. Atunci pare că din sus în depărtare răsunau în intervale regulate una după alta douăsprezece lovi­turi de clopot. Subit de pe tavan draperiile se retraseră, lăsând liber un cer senin presurat cu stele.

Copilandrul făcu a doua mișcare cu toiagul spre șirul cortine­lor de pe pereți, și acestea imediat se retraseră și o mulțime de public în diferite veșminte și costume cu gălăgie nabuși în sa­lon. Îndată mă văzui înconjurat, împins cu coatele, izbit în toate părțile de adunătura nebunatică, ce se silea care mai degrabă să ajungă la tronul copilandrului, ca să ieie din mâna lui o floricică, pe care femeile o aninau la cap, iar bărbații la piept. Părea că toate gințile și clasele de oameni se aflau în această mare adunare costumată, începând de la capetele încoronate până la modestul plugar. Observai numai că mulțimea se împărțea în două tabere. Pe una o conducea o femeie frumoasă în costumul zânei Miner­va; pe a doua, fantoma morții învelită în giulgiu alb, purtând coasa pe umăr. Cei din ceata primă, închinându-se copilandru­lui, primeau de la el o floare, cei din ceata a doua — câte o lumânare aprinsă. Zeița Minerva făcu un semn de comandă și ceata se și așeză de-a lungul salonului precum în așteptarea unei procesiuni ce trebuia să urmeze. Fantoma morții se apropie de ușa din fund și, deschizând-o cu mâna sa de schelet, scrise dea­supra cu litere de foc: „Porțile eternității“. Apoi cu degetele sale de oase sună în plăseaua coasei. Atunci pe ușa de vis-à-vis a salonului începu a înainta o procesiune ciudată: Napoleon al III-lea înhămat la o targă cu ghiulele de tunuri, puști și pistoa­le, cu grea muncă și îngrebănoșit, de-abia târâia targa pe care se înălța un steag negru, pe care era scris cu litere roșii „Milita­rismul“. Când Napoleon se opri ceva, ca să se odihnească, atunci femei urâcioase ca furiile, cu șerpi — drept păr — în cap, îl împin­geau de spete înainte, arătându-i porțile eternității, la care priveghea spectrul morții. Vădane în doliu, bătrâni cărunți în cârje, copii mici în rufe, cu dojeniri și blestemuri urmau în trista și urâcioasa procesiune, care în grabă intră pe porțile eternității. Acestor urmau toți acei ce țineau lumânările în mână; între ră­posați se vedeau generali, miniștri și funcționari politici: ațâță­torii calamităților universale.

Pe același drum urmă apoi o altă ceremonie alegorică, și mai cuidată. Înainte mergea un șir de arapi înarmați, petrecând cu alai pe sultanul neputincios, ce, abia târâindu-și picioarele, se rezema de brațele zeităților regine, ce reprezentau puterile eu­ropene. Ele îl duceau spre porțile eternității, unele sprijinindu-l, altele ridicându-i hlamida, ce se târâia după el și care era cusută din bucăți de stofă cu inscripția numirilor diferitelor provincii, ce alcătuiesc imperiul otoman. După zeițele încoronate mergeau

o mulțime de cadâne în haine albe și cu fețe acoperite. Sulta­nul, ajungând la porțile eternității, se opri, neputându-se hotărî de a păși pragul. Întorcându-se către zeițele încoronate, le făcu un gest de implorare. Ele însă îl împinseră înainte, smulgându-i de pe umere hlamida, și, împărțindu-se cu bucățile, se retraseră în rândul privitorilor, sfătuindu-se întreolaltă, trecând în revistă și schimbând bucățile de stofă. Când ultima cadână intră prin porțile eternității, ușile ei se închiseră și literele de foc se stin­seră.

Una din zeițe se apropie de tronul copilandrului, îi luă din mână toiagul și scrise pe aceeași ușă cu litere de foc: „Bizanția, capitala universală liberă.“ Celelalte zeițe din bucățile de stofă alcătuiră un steag, care îl înfipseră deasupra ușii. Pe steag era scris: „Confederația balcanică.“ Copilandrul, sculându-se de pe tron, ridică mâinile în sus ca la binecuvântare, și un orchestru nevăzut intonă o horă încântătoare. Zeițele regine, luându-se de mână, începură a dansa în jurul tronului. Deodată una din regine, ce se deosebea de celelalte, purtând deasupra măreței sale frunți flacăra geniului poeziei, mă ținti cu o căutătură binevoitoare, și cu o zâmbire de încurajare îmi întinse mânuța, îndemnându-mă la joc. De extazul sufletesc inima mi se zbătu în piept și prin un impuls de fericire mă repezii înainte, când subit simții că două mâini ca două capcane de fier mă opriră pe loc, strigându-mi la ureche cu o voce de bivol: „Stai! Unde pornești? Arată pașa­portul!“

... Cu un răcnet de durere și iritare tresării și mă uitai împrejur.

„Nu se poate! nu se poate, ca să fie asta numai un vis“, mormăiam ștergându-mi ochii; repede însă m-am încredințat că mă aflam tot în același cupeu de înainte. Mă treziseră din somn mogârlanii de jandarmi, care îmi cereau pașaportul ca să mă lase să trec frontiera Austriei.


NOTE

Schița datează din ultimii ani de viață ai scriitorului, fiind tipărită prima dată în „Gazeta Bucovinei“ (1895, nr. 104; 1896, nr. 2-3) și tot atunci edi­tată în broșură aparte la Cernăuți, apoi inclusă în volumul Răsunete din Basa­rabia, Cernăuți, 1898.

1 Reprimandă. Dojană, mustrare.

2 Olat. Provincie, ținut.

3 Haron. Personaj din mitologia greacă, luntraș în lumea subterană, care transportă cu barca sa sufletele celor morți.

4 Hades. Iad.

5 Capiște idolatră. Templu în care se închină la idoli.