Ultima verba

Jump to navigation Jump to search
Ultima verba
de Cincinat Pavelescu


Sub noaptea fără stele, ce trist și-nalță glasul
Acel care fusese Isus... Veniți, veniți!
Toți morții din morminte sculați-vă, e ceasul!
Vin taina s-o dezvălui din moarte vă treziți!

Și-atunci, din toată lumea, mulțimile-adormite,
Sutimi și milioane de morți se deșteptau;
Pe când de sub lințoliu enormele-i orbite,
O tragică durere afară scăpărau...

Și el, mai trist ca-n noaptea când se ruga pe munte,
Sub umbra tremurată a verzilor măslini,
Când se roșise alba-i sudoare de pe frunte,
Mai trist ca pe calvarul însângerat de spini,

Le zise: Biată turmă în noapte rătăcită,
Eu v-am mințit odată când vă spuneam că sus
V-așteaptă după moarte o viață fericită,
Căci Tatăl nostru nu e, și serafimii nu-s!

Eu vin din depărtarea neantului cea sumbră,
De unde larma lumii se pierde-n infinit,
Și viu ca să adaug o pagină de umbră
La cartea de lumină ce-n vis am plăsmuit.

Să n-așteptați zadarnic fanfara-nvietoare,
Căci cerul plin de îngeri e-o pânză de tablou...
Eu rătăcesc de veacuri prin golul fără soare,
Și chem și-a mea chemare e-n veci fără ecou!

Dar morții înălțară obrajii lor de ceară,
Spre sfânta lui fantomă ce-atât au adorat,
Și lacrimi de iubire picându-le, strigară:
Isuse blând, stăpâne, fii binecuvântat!

Așa-i cântau în noapte virginile-n uimire;
Șoptea și Magdalena: Fii binecuvântat!
Căci moartea ne-a fost dulce în visul de iubire
Pe care a ta vorbă în noi l-a semănat!

Martirii chiar în circuri zâmbeau cu nepăsare,
Sub gura sângerată a leilor flămânzi,
Și moartea fioroasă li se părea scăpare
Când se gândeau la glasul și ochii lui cei blânzi.

Și toți îngenuncheară: apostolul și magul,
Și regele și sclavul, cel bun ca și cel rău,
Și toți strigau: O, Doamne! pe când sporea șiragul,
Mărire ție, veșnic slăvim numele tău!

Prin cerul gol trec albe divinele-ți himere,
Și crucea ta e farul în haosul perfid.
Mărire ție! pentru sublima mângâiere,
C-ai fulgerat nădejdea în ochii ce se-nchid!

Și dacă azi vro lume, în negurile mute,
Lipsită de credință spre moarte se înclină,
Aruncă-ți de pe frunte lințoliul, și du-te
Să-i porți spre mântuire minciuna ta divină!

Sinaia. 9 septembrie 1910