Tudor Domnul chemând țara
(1821)
La mine, frați de oaste, voi încercați panduri!
Sus lancea și baltagul... sus grelele securi...
Sfârșită e răbdarea... destul atât amar!
Haideți ca să răpunem năpârca din Fanar,
Ce-a otrăvit viața românului popor
Și a muiat credința-i în mândru-i viitor.
Venit-au peste țară lungi hoarde de păgâni,
Dar n-au stins vrednicia în harnicii Români;
Oștiri venit-au multe de Unguri și de Leși,
Dar risipite fost-au de aprigii plăieși;
Ca un potop de flăcări vărsatu-s-au Tătarii
Pe lanurile noastre, dar și-au spetit fugarii
Gonind ca și năpasta spre vatră și spre casă,
De suliță să scape, de româneasca coasă.
Cu miile venit-au, dar sute n-au ajuns
În țara lor, căci lancea din fugă i-a străpuns,
Tăiatu-i-a toporul, și spada i-a lovit,
Izbitu-i-a baltagul, și coasa i-a cosit.
Străbuni ca urieșii la toți ținut-au piept.
Păzit de dânșii neamul rămas-a vecinic drept.
Întreaga lui viață a stat Mihai călare,
Iar Ștefan zi și noapte lovit-a la hotare.
Bătrânul Mircea-Vodă, viteaz și înțelept
Pe Turc și Ungur frânt-a în luptă piept la piept.
Ei, ne-au rodit moșia cu sângele barbar
Și ne-au păstrat în cinste al țărilor hotar.
Și-a înflorit Românul deprins cu vijelia,
Deprins să războiască bărbat cu vitejia.
Da... îi pria răsboiul... Dar mișelia greacă
Făcu să ruginească luptașa-i pală-n teacă,
Ce n-au putut cu arma nici Ungur, Turc, Tătar...
Minciuna, înșelarea venite din Fanar
Putut-au! Ele pus-au pe sabia tăioasă
Pe zale, paloș, lance rugina rușinoasă;
Ele-au plecat cerbicea Românului viteaz
Și pusu-i-au roșața rușinii pe obraz!
La mine dar Românii, ce-n inimile lor
Nestins păstrat-au dorul de țară și popor...
La mine... frați de oaste, voi încercați panduri!
Sus lancea și baltagul, sus grelele securi...
Sfârșită e răbdarea... Români! destul amar...
La mine... să răpunem năpârca din Fanar!
Bucureșci, Martie 1888