Trei zile din istoria Moldaviei

Trei zile din istoria Moldaviei de Mihail Kogălniceanu

I - 25 februarie 1777

Und so kam doch wieder ein Fleck von Europa von einer willkührlichen und aussagenden Herrschaft unter eine ordentliche, beglückende, erhaltende schützende Regierung..

La 25 februarie 1777, Poarta Otomană, uitând aceea ce cu 78 ani înainte, la 26 ianuarie 1699, la congresul de Karloveț, răspunsese solilor poloni care cereau Moldavia: "cum că țara Moldovii nu poate să le o dea să le fie lor podană, fiindcă este volnică și turcilor este închinată, iară nu cu sabia luată" [1], au iscălit după mijlocirea baronului Tugut, c. c. internunțiu la Constantinopol, diploma prin care Bucovina se da Austriei. Atunce ținutul Cernăuților, jumătate din ținutul Sucevei, cu vechea capitalie a Moldaviei, Câmpulung cu administrația sa cea republicană, episcopia Rădăuților, mănăstirile Putna, Sucevița, Solca, Voronețul și alte atâte locașuri sfinte, toate zidite, împodobite și înzestrate de vechii și vitejii noștri domni, s-au dezlipit de Principat. Atunce Bucovina, adică 178 mile pătrate de pamânt strămoșesc, trei târguri și două sute cincizeci sate primiră o stăpânire străină; atunce șaptezeci mii moldoveni fură siliți a îmbrățoșa o altă naționalitate decât cea românească. Ziua aceasta de 25 februarie ar trebui să fie în vecinicie pentru moldoveni o zi de jelanie, o zi ră; pentru că într-însa ne-am văzut răpiți de locurile slavei strămoșești, locuri înrodite cu sângele eroilor noștri, locuri ce cuprind sfintele oase ale lui Ștefan și ale Elenei. lntr-acea zi Moldova își pierdu cea mai frumoasă piatră a coroanei sale. Un singur bărbat protestă împotriva dării Bucovinei. Acesta fu Grigore Chica voievod, domnul Moldovei.

II - 1 octombrie 1777

Iar delibașa zice

Vrând răul ca să-l strice:

"Măria ta, ar fi bine

Să mai iau oameni cu mine!"

El i-au răspuns:

"Sunt destui

În coadă doi idiclii...

Că n-am să fac bătălii".

Stihul lui Ghica Vodă

Sâmbătă la 1 octombrie 1777, pe vremea chindiei, într-o odaie a Beilicului, casă zidită pentru primirea turcilor trecători prin Iași și a căreia de-abia-i mai zărim temeliile lângă Sfântul Ioan, pe un loc sterp ce se numește încă La Beilic, în acea odaie, zic, decorată după moda orientală, ședea pe un divan de postav roșu, rezemându-se pe niște perini de porfir cu canafuri de fir, un bătrân măreț, cu barba albă, cu o figură mândră și deosebită; în ochii săi însă fizionimistul ar fi descoperit vicleșugul crud al tigrului. El era îmbrăcat în frumosul costum al marilor Porții Otomane, costum ce din nenorocire s-a izgonit astăzi de către portul meschin și urât al europenilor. Deși sultanul Mahmud, de fericită aducere aminte, a făcut în imperia sa atâte reforme vrednice de toată lauda, tot nu pot să-l iert că a stricat costumul național și a introdus în locul lui caricatura cea mai de râs, straile strâmte și șonțite a europeilor. A lepădat turbanul, care împodobea capul ca o diademă, pentru grețosul fes ce acoperă până sub sprâncene fruntea, pe care tot bărbatul ar trebui s-o arăte slobodă și curată. A izgonit blanele cele de mult preț și antereele cele cu aur pentru surtucul albastru, din care, cum zic turcii, înainte n-ar fi vrut să facă măcar harșele la cai. În locul bogatului șal cașemir, ce încingea mijlocul cu atâta grație, a dat supușilor săi doi coți de șișitori ca să le slujască de bretele, și pentru vârful inovației i-a silit să-și radă barba, semnul cel mai caracteristic al bărbăției!

O blană frumoasă de samur învelea antereul și șalul adevărat cașemir al acelui bătrân. Capul său era acoperit de un turban alb, împodobit cu un surguciu înalt legat în brilanturi. La picioarele lui pe covor era o narghile de cristal bătută cu pietre scumpe; și, când trăgea câteodată din ea, tot apartamentul se împlea de o atmosferă mirositoare.

Acel batrân era Kara Higiorzadec Ahmed-beg, capigibașă și imbrohor al marelui și preaputernicului sultan Abdul Hamir, padișahul otomanilor. El venise într-acea zi în Iași sub cuvânt că mergea la Hotin să facă revizia cetății și totodată că aducea lui Grigore Ghica v. v., domn Moldaviei, un ferman împărătesc vestitor de o mai mare statornicire a păcii încheiată între Poarta Otomană și Rusia, la Kainargi, în 17 iulie 1774. Grigore Ghica, avându-l de mai multă vreme prieten, îl primise cu cea mai mare cinste. Toți veliții boieri cu slujitorimea și cu breslele neguțitorești fuseseră trimiși înaintea lui până la Șanta, și de acolo îl aduseră cu alai în Iași și-l întovărășiră până la Beilic. Acest capigibașa, cum a ajuns la gazdă, a trimis la vodă, și cum zice Stihul lui Ghica vodă: Au spus că-i bolnav de moarte, Au cerut doftor să-l caute, Trimițând la vodă în știre Că au slăbit peste fire; Ar vrea să meargă la curte, Având să-i vorbească multe, Trebi mari și lucruri înalte, Și ferman ca să-i arate. Dar nu poate pentru boală, Că nici din pat nu se scoală. Dar să ne întoarcem iarăși în odaia Beilicului. Capigebașa era în vorbă tainică cu doi boieri moldoveni veniți la dânsul într-ascuns. Nimene nu era de față la această vorbire. Numai la perdeaua din afară păzeau doi arapi, negri ca abanosul și înarmați din cap pân' în picioare; ochii lor sticleau ca un luceafăr în întunericul nopții. Când își arătau dinții albi și ascuțiți, socotea cineva că vedea doi zăvozi mari și cumpliți, gata de a se arunca asupra trecătorilor. Boierii stau într-o postură umilită, în genunchi, pe un covor întins pe parchet, departe de divan. Capigibașa înota într-un ocean de fum mirositor; fața sa măreață păzea o nemișcare absolută; câteodată își îndrepta barba albă ca omătul. — Ei, boieri, zise el în sfârșit, tăind tăcerea, pica-va oare vulpea în cursa vânătorului? Va veni oare ghiaurul? — Va veni, slăvirea ta, îi răspunse unul din boieri. Să nu fii la îndoială; va veni, că-i dârz; îi place primejdia. — Va veni, efendi, adăugă celălalt boier, pentru că n-are de unde ști scopul venirii tale. În Țarigrad numai luminatul vizir și Muruz, în Iași numai slăvirea ta și noi știm că zilele lui Ghica s-au numărat. Și mai degrabă s-ar deschide mormintele decât gura noastră.

Capigebașa zâmbi de bucurie; trăsurile sale se mișcară și fața sa posomorâtă se învie pentru un minut.

Un rob intră în odaie; boierii răsăriră, dar, când văzură cine era, se liniștiră. Robul se închină până la pământ.

— Slăvirea ta, zise el, Bogdan-beg a trimis doftori să te vadă. Boierii se făcură galbeni ca ceara, mai că nu se puteau ține pe genunchi.

Se uitau cu spaimă din toate părțile și căutau unde s-ar ascunde. Capigebașa zâmbi clătind din cap; în sfârșit, le arătă o perdea lăturalnică ce da într-altă odaie și le făcu semn să se ducă. Boierii se ridicară și se făcură nevăzuți.

Imbrohorul bătu din palme. Haznetarul său se apropie. După ce stăpânu-său îi zise două-trei cuvinte turcești, el luă de pe alt divan un contuș greu și o basma de burungiucul cel mai subțire. Imbrohorul își dezveli brațul drept și haznetarul îl strinse tare cu basmaua mai jos ceva de cot. După aceea își lepădă turhanul și rămase numai cu un fes mic, elegant, legat împrejur cu un nemetez subțire verde. Pe urmă își plecă capul pe perinele de porfiră și se înveli în contoșul de samur.

Haznetarul ieși și se întoarse după un minut cu doftorii lui vodă, Gavrilachi și Fotachi.

Capigebașa se făcuse galben la față, toate trăsurile îi erau suferitoare, o slăbiciune mare domnea în toate mișcările sale, se răsufla greu. Trebuia cineva să-l socoată în cele de pe urmă ceasuri a vieții. Numai ochii săi cei vicleni sticleau sub posomorâtele sale sprâncene; în zadar căutase să le astâmpere focul.

Fotachi se apropie și-l luă de mâna dreaptă. Pulsul lui mai că nu bătea. El crezu că-i bolnav de moarte.

Gavrilachi se apropie și el, îl apucă și el de aceeași mână, uitându-i-se drept în ochi. Turcul nu putu suferi această căutătură, ce cerca să-i pătrundă gândirile cele mai tainice, și se făcu că leșină. Gavrilachi clăti din cap.

După puțin, capigibașa deschise iarăși ochii și cu un glas slab ca de mort zise: — Spuneți stăpânului vostru să se grăbească să vie; porunci mari de la împărăție am către dânsul. La curte vedeți că nu pot să merg. Pot să mor. Să vie... Și iarăși leșină. Doftorii se depărtară. Dar să lăsăm pe mârșavul capigibașa să-și sfârșească scârnava comedie și, până ce doftorii vor merge să-și deie stăpânului lor raportul despre starea bolnavului, să aruncăm o căutătură asupra împrejurărilor politice ce se mișca atunce în Moldavia, ca mai lesne să putem pregăti cititorii la strașnica priveliște ce au să vadă. Grigore Ghica voievod, ce domnea atunce în țara noastră, se trăgea din a doua linie a Ghiculeștilor; el era fiul dragomanului Porții Alexandru Ghica, care prin porunca marelui vizir Nişandgi Ahmed pașa, după o închisoare de două săptămâni fusese tăiat înaintea chioșcului Seraiului, în 19 februarie 1741. Înainte de a primi domnia, el ocupase de la 17 august 1758 vechea însărcinare a tătâne-său de dragoman al Porții. La anul 1764, în 29 mart, prin favorul marelui vizir Mustafa Bahir, el primi tronul Moldaviei; însă după trei ani, la anul 1768, în vreme când Turcia se gătea de război asupra Rusiei, hanul tătarilor, vestitul Crâmghirai, în divanul împărătesc, arătă cum că în asemene grele împrejurări tânărul Alexandru Ghica, fiul lui Scarlat Ghica, nu avea destule însușiri și încredere ca să i se lase domnia Țării Românești și că Grigore Ghica, vărul lui, ar fi mult mai destoinic pentru apărarea țării. Sfătuirea hanului fu primită de sultanul Mustafa III; în luna lui noiembrie 1768, Alexandru Ghica lăsă, dar, tronul Valahiei lui Grigore Ghica, iar tronul Moldaviei îl ocupă în a doua domnie Grigore Calimah, fiul lui loan Calimah, om tânăr și învățat. Grigore Ghica nu avu multă vreme de domnit în Țara Românească, căci, înainte încă de a primi el investitura, războiul fusese declarat între Turcia și Rusia, la 6 octombrie 1768, prin închiderea rusescului rezident Obreskof în Edecule. Rușii se și porniră; și în vara următorului an, 1769, luară sub stăpânirea lor toată Moldavia, prinzând rob pe însuși domnul acei țări, Constantin Mavrocordat, care domnise în viața sa de șase ori în Țara Românească și de patru ori în Moldavia [2] și în sfârșit muri în Iași la 4 decembrie 1769. Operațiile războiului după această izbândă se întinseseră și în Valahia. La 7 octombrie 1769 în zori de zi leitenantul-colonel Karozin, cu patru sute de ruși și întovărășit de mai mulți români povățuiți de arhimandritul de Argeș, care avea două pistoale la brâu și medalia Caterinei II la gât, și de spătarul Pervu Cantacuzino, numit de împărăteasa general-maior, intră în București și se îndreptă spre curțile domnești. În toate ulițele Bucureștilor se auzea numai ostășescul strigăt de "stupai, stupai!". Turcii ce erau în capitalie fură omorâți și curțile picară în mâinile rușilor. Grigore Ghica, care nu știa nimică de venirea vrăjmașilor, la auzul acelui zgomot sări peste zidurile grădinii și se ascunse într-o băcălie, fiind părăsit de toată gvardia sa. După trei zile fu însă găsit, luat rob de război și dus la Petersburg.

În capitalia Rusiei fostul domn avu prilej mai mult decât în orice alt loc să-și arate meritele. El vorbea turcește, rusește, franțuzește și italienește, afară de românește și grecește, ce erau limbile sale. Vorba sa era învățătoare, ideile sale bogate; toate în el arătau un bărbat înalt. Reputația sa ajunse până la urechile marii împărătese, care dori să-l vadă. Caterina II îl pofti de mai multe ori în societatea sa și știu prețui ce era bun în Ghica[3]. Așa, acesta prin manierele și talentele sale știu a câștiga într-atâta protecția autocratoriței Rusiei, încât la congresul de la București ce se făcuse pentru încetarea războiului, la 15 februarie 1773, Cabinetul de Sankt-Petersburg, între condițiile păcii, ceru ca Grigore Ghica să primească domnia Moldaviei pentru vecinicie din tată în fiu, ca bir să deie la trei ani o dată, după pilda republicii Ragusa, și că să aibă dreptate de a ave la Poartă un agent sub siguranța dritului gintelor. Deși aceste cereri nu se putură împlini din pricina desfacerii congresului, totuși, când pacea se încheie între Rusia și Turcia la Kuciuk-Kainargi (17 iulie 1774), Ghica primi tronul Moldaviei, măcar că dragomanul Porții Constantin Muruz făcuse tot felul de intrigi, ca să primească el domnia acei țări. Grigore Ghica, cum ajunse în Iași, se îndeletnici de a închide rănile războiului, micșoră și regulă birul țăranilor, ușură boierescul, reîntocmi dreptatea, încurajă agricultura. Atât în întâia, cât și în a doua domnie a lui, cea întâi faptă a ocârmuirii sale fu să numească pe boierii cei mai cinstiți ispravnici ținuturilor, "dândule porunci, cum zice un hronicar naiv de-ai noștri, ca să fie cu mare dreptate săracilor, neîngăduind pe nimene ca să-i calce și să-i năpăstuiască; căci, de ar auzi cât de puțin că au păzit hatârul cuiva și va veni vreun sărac să se jăluiască, atunce cu mare pedeapsă îi va pedepsi, făcând mari dreptăți tuturor, arătând tuturor boierilor ca să se păzească fieștecare de a lua mită de la săraci, cât de puțin; și, de va veni la urechile măriei sale, să fie în știința tuturor că se va pedepsi cu pedeapsă, necăutându-i nici chip de hatâr, de va fi și boier, și mare om, și rudă; de vreme că Dumnezeu l-au trimis într-acest pământ, ca să păzească pe săraci și să-i fie milă de dânșii". Însă Ghica în zadar făcea aceste îmbunătățiri; Constantin Muruz nu putea să-i ierte că fusese mai fericit decât dânsul. În zadar Ghica se făcu ocrotitorul științelor și al artelor, așezând școli domnești în Mitropolie, în Sfânt-Neculai și prin ținuturi, înfrumusețând Iașii prin zidirea de acheducuri și fântâni publice, precum cele de la poarta Sf. Spiridon și de la Golia, prin ajutarea cu bani la ridicarea bisericii Sf. Gheorghe, hotărâtă să fie mitropolie, prin așezarea celor întâi podele pe ulițele capitaliei.

În zadar Ghica vru să introducă în țară industria, întemeind cea întâi postăvirie cu lucrători nemți, la Chipăreștii de pe Jijia, și întocmind în apropierea Iașilor o colonie de protestanți, ce se îndeletnicea cu fabricația ceasornicelor; Muruz nu dormea.

În zadar Ghica, atât în viața sa cea publică, cât și în traiul său cel privat, vru să deie supușilor săi numai pilde bune, încât spre a oborî luxul straielor, care și atunce ca și acum era risipa multor familii, se arătă în divan într-o zi de ceremonie mare îmbrăcat cu libade și giube de postav făcut în țară, ca să rușineze pe curtezani, din care cel mai de pe urmă era cu straie mai bogate decât a domnului. În zadar Ghica se silea să se facă din zi în zi mai vrednic de iubirea norodului, singura răsplătire ce principii cei buni ambiționează, și într-atâta câștigă această dragoste, încât cea dintîi a lui mazilie fu socotită ca o nenorocire obștească. În zadar "cuvântul ce grăia era grăit, zice același hronicar, și era lăudat de către toți și plăcut prostimii; boierii nu-l puteau suferi, căci ei nu puteau să mănânce pe cei mici și săraci, că nu-i suferea domnul nicidecum". Constantin Muruz în Țarigrad și boierii evgheniști în Moldavia hotărâră, dar, fieștecare îndeosebi pieirea bunului domn; cel dintâi pentru ca să se poată sui pe tronul rivalului său, cei de-ai doilea pentru ca să scape de un stăpânitor care le amenința dărmarea aristocrației prin dragostea și ocrotirea ce da norodului.

Doi ani după suirea sa pe tron, înalta Poartă dăduse, cum am spus, Bucovina austrienilor. Grigore Ghica nu vru, nici nu putu să tragă asupra sa blestemul moldovenilor din toate veacurile viitoare și protestă împotriva sfâșierii bietei țări, și prin urmare a călcării tratatului încheiat de Bogdan vodă cu Poarta, prin care Moldavia cunoscu suzeranitatea Turciei numai cu condiție că i se vor păstra și apăra în întregime vechile sale hotare. Constantin Muruz se folosi îndată de acest prilej spre a înnoi prigonirile sale asupra patriotului domn, pe care-l zugrăvi ca un prieten al rușilor și, prin urmare, ca un hain al Împărăției turcești. Poarta, totdeauna lesne crezătoare și fricoasă, mai ales când auzea de ruși, în orbirea sa nu văzu că tocmai acea protestație a lui Ghica era cea mai mare dovadă a supunerei și a credinței sale către Împărăție și începu a da ascultare pârelor dragomanului său. O nouă furtună mult mai groaznică, pentru că era stârnită de vrăjmași casnici și ascunși, veni de împlini dorințele lui Muruz și aruncă într-o prăpastie fără sfârșit pe bietul Ghica vodă împreună cu toată familia sa. Boierii moldoveni, de la fugirea lui Dimitrie Cantemir în Rusia la 1711 și de la venirea fanarioților pe tronul Moldaviei, își întrebuința energia ce le mai rămăsese numai întru a pricinui cât se putea mai des domnii noue, ca prin aceasta fieștecare din ei, cu partida sa, să ajungă la putere. Spre a-și împlini mârșavul lor scop, ei se slujeau când de domn spre a prigoni pe bietul norod, când de norod spre a pârî pe stăpânitor. Un domn nu-și putea, dar, păstra tronul multă vreme decât cu condiție că va fi rău, crud și nemilostiv; și, dimpotrivă, domnul bun era sigur, din pricina lor, să cadă în puțin, și de multe ori își pierdea însăși viața. Asemene fu și cu Grigore Ghica, om bun care căuta în toate chipurile să apere norodul de apăsarea boierilor [4]. Aceasta fu pieirea sa. O partidă de boieri din cei mai de frunte, povățuită de logofătul Bălănescu, vornicul Manolachi Bogdan, spătarul Ioan Cuza, spătarul Canta, căminarul Romano și Dărmănescul, se sculă asupra lui Ghica și asupra sfetnicilor lui, logofătul Razu, visternicul Balș și mai ales asupra logofătului Ioan Canta, sub cuvânt că acești boieri invitau pe domn a haini. Această partidă se înțelese cu Muruz, și Poarta nu mai întârzie de a hotărî moartea lui Grigore Ghica, căci de la fugirea lui Cantemir [6] Moldavia nu mai fu un stat și norodul ei o nație, pentru ca domnii ei să fie tratați în suverani. De la 1711, toți domnii fură aleși între grecii Fanarului, raiele a împărăției, și ca raiele tratați asemene și când erau pe tron. Ei erau în totul asămăluiți ca ceilalți pași, numai cu atâta deosebire că erau mai umiliți, fiind ghiauri. Cel mai prost pascar sau hamal din Constantinopol, ajungând a fi mare vizir, îi punea, îi schimba, îi prefăcea, îi închidea, îi tăia după capricii și după interes; cea mai mică umbră de suveranitate, afară de dritul tiraniei, nu mai era în ei. Acela era domn care plătea mai mult și, îndată cum altul da mai mult, cel dintâi, fără forme, fără vină, se vedea răsturnat de pe tronul cumpărat, și mulți avură numai un pas să facă de la domnie la moarte. Moldovenii toate aceste catastrofe le priveau cu apatie, căci pierduseră vechea lor energie spre a putea aduce o altă stare de lucruri; se mărgineau numai în niște dorințe deșerte, așteptând de la cer o norocire ce ei nu aveau curajul să și-o pregătească singuri; tristă și zadarnică așteptare, căci cerul ajută numai acelora ce-și ajută singuri. Guvernul Moldaviei, cu totul robit, era o mașină ale căreia resorturi se mișcau de vizir și adeseori și de cel mai ticălos al lui favorit. Toate primeau viața lor din Constantinopol, toate se făceau prin fermanuri. Domnul era numai executorul vroințelor vizirești și din prerogativele suveranității avea numai tristul drit de a se intitula "Cu mila lui Dumnezeu". Iar Adunarea obștească, acea care în zilele domnilor pământeni era singura putere dătătoare de legi și denaintea căreia înșiși domnii se supuneau, dezbrăcată de toate dreptățile sale, înjghebată numai de vro câțiva boieri mari, seizi jurați ai domnului, aleși și chemați cu țidule domnești, iar nu slobod aleasă și alcătuită de toate stările țării ca în vremile vechi [6], răpită însuși de numele său și sub turcescul titlu de divan, slujea numai a da o umbră de putere legală acturilor răpitoare ale stăpânitorilor. Apărarea dreptăților țării nu era de competența ei. În Moldova prefăcută în provincie turcească, nu mai era nici domn, nici stat, nici nație. Era numai un arendar cu puteri întinse, o turmă de robi și câțiva privilegiați. De aceea, de la 1711, istoria Moldaviei nu mai este istoria unui stat, ci numai a unei provincii supuse, iar viața domnilor numai ticăloasa biografie a unor mari ispravnici, în care nu vedem decât tiranie, ucideri, jacuri, morți cumplite și alte asemene groaznice nelegiuiri, care au pustiit țara mai mult de un veac. În toată această epocă nu întâlnim în istoria națională decât două fapte mari, adică dezrobirea vecinilor rostită de boierii moldoveni, în biserica Sfinților trei Ierarhi, la 6 aprilie 1749, faptă vrednică de o nație, și protestația lui Grigore Ghica voievod pentru darea Bucovinei, faptă vrednică de un domn. Toate celelalte sunt din partea domnilor tiranie și câteva faceri de bine mărunte — căci ei puteau face mult rău și numai atâta bine cât ar putea astăzi face un bun ispravnic —, iar din partea norodului vedem numai suferințe și deznădăjduire.

Poarta, când hotărî moartea lui Ghica, știu foarte bine că nu-și va putea împlini grozavul scop decât prin ascuns vicleșug, căci cunoștea vetejia domnului. Pentru aceea, dar, alese pe Ahmed-beg capigibașa, cel mai bun prieten al lui Ghica, dându-i și ferman de mazilire și de ucidere. Iar pentru celelalte, îl rândui să se povățuiască după instrucțiile lui Constantin Muruz și a boierilor nemulțumiți.

Capigibașa, după ce-și puse toate la cale ca să-și poată împlini strașnica poruncă, purcese spre Iași, întovărășit de patruzeci bostangii și mai mulți robi, și intră în capitalia Moldaviei cu ceremonialul ce am văzut. Îndată după sosirea sa, se înțelese cu căpeteniile partidei nemulțumite; neîndrăznind să-și împlinească însărcinarea chiar în curtea domnească, din pricina vitejilor delii și copii din casă care slujeau de gardie domnului, se făcu bolnav, ca să poată mai bine înșela pe Ghica și să-l tragă în vizunia sa; spre aceasta el se sluji de scârnavul chip ce am arătat.

În zadar prietenii lui Ghica vodă din Constantinopol îi făcuseră cunoscut adevăratul țel al venirii lui capigibașa, în zadar domnul Țării Românești, Alexandru Ipsilant, îl înștiință tocmai în ziua sosirii turcului în Iași ca să se păzească de cursele acestui oaspe; Ghica nu putea să creadă ca prietenul său Ahmed-beg ar fi atâta de mârșav ca să-i ascundă adevărul soliei, chiar de ar veni însuși asupra lui; el nu știa, nenorocitul, că acolo unde tirania poruncește priteșugul este mut. Dumnezeu il orbise, el alerga fără cea mai mică pază înaintea soartei sale. Atâta luă asupră-și, de trimise dintâi pe doftori, să vază dacă capigibașa era adevărat bolnav.

Grigore Ghica era în harem cu doamna și cu domnițele, când vornicul despre doamnă veni de-i spuse că doftorii curții se întorseseră de la palatul Beilicului.

— Ei, le zise Ghica, după ce doftorii intrară, ce are prietenul nostru? Îi bolnav tare?

— Îi bolnav, măria ta, răspunse Fotachi, doftor străin, care căuta să izgonească din favorul lui vodă pe Gavrilachi, doftor bătrân, casnic al Ghiculeștilor, îi bolnav tare și nu-i dau o zi de viață. Dorește să te vadă, căci mi-a zis că are un ferman pentru măria ta. — Să mergim, dar, să-l vedem. Bietul turc, să vie tocmai din Țarigrad ca sa moară în Iași. — Măria ta, adăugă celălalt doftor, Gavrilachi, te-am purtat în brațe, ți-am fost credincios în domnie, ți-am fost și mai credincios în robie. Am îmbătrânit în slujba familiei măriei tale. Niciodafă nu m-ai aflat nemulțumitor și necinstit. Ascultă-mă astăzi, doamne; nu te duce la capigibașa; nu te încrede în turci, că viclean neam este! — Da de unde această frică? Ce, nu-i bolnav?
— Era galben la față, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, măria ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat. — Biete Gavrilachi, vedem că ai îmbătrânit; te-ai facut muiere și te sperii de niște deșerte năluciri. Aceste le zise vodă, doftorul străin birui și credinciosul Gavrilachi nu fu ascultat. Trimite, adăugă domnul către vornicul despre doamnă, să spuie prietenului nostru, lui capigibașa, ca să nu se supere, că vom merge să-l vedem la gazda sa. Și zi să gătească careta, dar degrabă, că-i sară. Vornicul despre poartă ieși. Doamna auzise cuvintele protomedicului Gavrilachi; inima i se îngheță. De mai multă vreme niște grozave presimtimente îi tulburau liniștea nopților. De câte ori adormea, visa sânge. Ea cunoscu că o mare primejdie amenința capul iubitului său domn. Se apropie de vodă și prin cuvinte dulci căută să-l întoarcă de acea vizită. — Ce ai astăzi? îi răspunse vodă. De ce nu mă lași în pace? La război am fost, rob am fost, sub urgia împărătească am picat, și niciodată nu te-am văzut așa de îngrijită. Ești nebună că asculți povestele lui Gavrilachi. Liniștește-te, ceasul morții nu mi-a venit încă. Steaua mea strălucește în toată lumina sa la amiază-noapte. — Da nu poți să zici că ești bolnav? Dacă nu asculți sfătuirile inimii mele, ascultă măcar pe prietenii tăi din Țarigrad, ascultă pe domnul Ipsilant și pe credinciosul Gavrilachi, care totdeauna te-au slujit cu cinste. Inima mea, care nu m-a înșelat niciodată, îmi spune că mergi înaintea unei mari primejdii. O, iubitul meu domn, nu te duce, adă-ți aminte de soarta lui Grigore Calimah. Fie-ți milă de mine și de domnițele tale. Gândește că Muruz îți vrea moartea și că, dacă-i muri tu, voi muri și eu, și copiii tăi vor rămâne calici pe la ușile creștinilor.

Numai cu femeile să n-aibă cineva a face, zise vodă în mânie. Ce, eu nu sunt în Moldova, nu sunt în scaunul domniei, nu-s puternic? Marea împărăteasă nu mă ocrotește? Cum ar îndrăzni Poarta să-mi vreie moartea! Destul, știi că sfaturi muierești nu-mi plac!

Vodă își luă gugiumanul și vru să iasă; dar, văzând că doamna și cu amândouă domnițele, Elenca și Ruxăndița, începuseră a plânge, se potoli puțin, se apropie de doamna, o sărută pe frunte și ieși în spătărie.

În vremea domnilor fanarioți, curtea era locul de întâlnire al tuturor boierilor. Cu treabă sau fără treabă, toți se aduna acolo, în toate zilele, ca să auză noutăți sau havadisuri, cum se zicea atunce, ca să aibă ce spune pe la casele lor și ce scrie pin ținuturi. Atunce gazete nu era, teatru asemene nu era iarna; și vara foarte puțini mergeau la țară să-și caute de interesele casnice. A trăi la moșie era ca când ar fi fost surghiunit.

Când vodă intră, spătăria era plină de boieri; toți se sculară în picioare și-și strânseră benișele pe piept. Între dânșii, erau și acei doi boieri pe care i-am văzut mai înainte în odaia turcului la Beilic.

— Boieri, le zise vodă, capigibașa care a sosit astăzi cu ferman de la prea puternicul nostru împărat trage de moarte. Ne ducem să-l vedem.

La aceste cuvinte acei doi boieri răsăriră de bucurie. Fața lor semăna cu a lui Mefistofeles, când, prin un contract iscălit cu sânge, a câștigat sufletul doctorului Faust.

— Da n-au tras încă? întrebă vodă cu mânie. Delibașa se apropie.
— Măria ta, n-ar fi bine să mai iau oameni cu mine?
— Ce vorbești și tu? răspunse vodă. De când te-ai făcut așa de mișel? Ia-ți doi idiclii în coadă și doi delii călări dacă-ți trebuie numaidecât alai. Dar să tragă mai degrabă. N-avem doară să facem bătălii. Rămâneți sănătoși, boieri, urmă domnul ieșind. — Să trăiești, măria ta, răspunseră boierii. Iar acei doi boieri, ce stau mai ascunși, adăugără încet cu o zâmbire satanică: "Cale bună, măria ta"! La scară era trasă o caretă domnească cu doi harmăsari ungurești, negri și iuți. Patru masalale ardeau înaintea trăsurii, căci înnoptase. Vodă se sui, meterhaneaua începu a cânta și caii purceseră la galop. Dar, când ajunseră în poarta Beilicului, caii se opriră deodată. În zadar vezeteul le sfâșia coastele cu biciul, în zadar idicliii se coborâră din coadă și-i trăgea de zăbală, în zadar deliii îi împungeau cu săbiile; caii se lățiseră pe pământ și stau nemișcați. Ghica putea încă să se întoarcă, dar orbit de soartă, prin o îndrăzneală nebunească, nu vru să vadă un semn înștiințător în stătutul cailor; se coborî și-și urmă drumul pe jos până la palat. La scară doisprezece robi arapi așteptau pe domn; unii îi luminau drumul cu făclii de ceară albă, alții îl tămâiau cu cățui de argint, alții îl stropeau cu apă de trandafir. Când Ghica, la lumina făcliilor, luă sama la fizionomia sălbatică și crudă a acelor arapi, care semănau cu diavolii din "Pedepsele iadului" zugrăvite pe pereții bisericii Sfântului Nicolai din Iași, și văzu că toți acei robi erau înarmați cu câte un hangiar, lucru împotriva pravilei primită în Turcia, prin care numai oamenii slobozi au dreptate de a purta arme, cel întâi prepus de moarte îi intră în inimă. El se pipăi la brâu și văzu ca uitase să iaie hangerul ce-l purta necontenit cu sine, ziua și noaptea, la masă și în somn, pe tron și la altar. O sudoare rece îi cuprinse tot trupul. Atunce își aduse aminte de scrisorile prietenilor săi din Constantinopol, de sfătuirile domnului Țării Românești și a lui Gavrilachi, de lacrimile doamnei și ale domnițelor, de întrebarea lui delibașa, de stătutul cailor în poarta Beilicului. Un văl i se ridică de peste ochi și văzu tot groaznicul adevăr moartea. El, care cu atâția oameni mari credea în fatalitate, se mira singur cum rămase orb la atâte semne ce-i arătau vederat pieirea sa. A se mai întoarce înapoi era prea târziu. Cel întâi pas era făcut, trebuia să-și urmeze drumul. Se hotărî, dar, să moară, dar să-și vândă încaltea viața cât s-ar putea mai scump.

Ușile atunce se deschideau, și domnul intră în odaia lui capigibașa, care, făcându-se a-și birui slăbăciunea, se sculă în genunchi înaintea lui. Ghica se duse de-l îmbrățoșă, îi ajută să se culce iarăși și se pusă lângă dânsul pe divan.

Îndată cum vodă intrase la capigibașa, viteazul delibașa împreună cu deliii și idicliii fură poftiți la cafine, în vreme ce domnul era cinstit cu ceremonialul pompos obicinuit la marii Porții. Dulcețele, cafelele, cibucul, sorbetele se urmară cu cel mai mare lux. Tablalele, chiselele erau de argint, felegenele și lingurițele de aur, cibucul împodobit cu brilanturi. Robii erau unii îmbrăcați în haine albe de cașimir, alții în costume bogate de catife roșie și albastră cusute cu fir și cu mărgăritari. Cine cunoaște cât era luxul de mare, în vremile de atunce, pe la pașii lmperiei otomane, va socoti aceste de nimică. Fieștecare pașă însuși, când mergea la drum, avea cu sine o armie întreagă de robi, slugi, bucătari, vezetei și comori întregi de argintării pentru slujba sa.

În sfârșit, după aceste ceremonii, prelud neapărat la orice vizită dată unui turc, cât de sărac să fie, capigibașa începu a se jălui de boala sa, a da domnului noutăți de prietenii lui din Țarigrad, a-i spune deosebitele schimbări întâmplate la Poartă. De țelul venirii sale însă nu-i zicea nici un cuvânt. Domnul însă aștepta din minut în minut să se vadă atacat; se uita în toate părțile, loc de scăpare nu era. În mijlocul conversației, capigibașa ceru de la vodă tabacherea sa. După ce luă o priză:

— Tabacul, beg, îi zise, nu ți-i bun, să-ți dau eu altul de fabrică împărătească! și bătu din palme.

Atunce perdeaua, prin care cu câteva ceasuri mai înainte ieșiseră boierii moldoveni, se mișcă deodată și patruzeci de bostangii povățuiți de haznetarul intrară în odaie și se repeziră asupra bietului domn. Tocmai în minutul acela capigibașa scosese o năframă de mătasă neagră și o aruncă pe umerele lui Ghica strigând: Mazil! Hain!

Domnul sări în picioare. Haznetarul se apropie pe din dos și găsi vreme de-l lovi drept între umere, făcându-i o rană de moarte. Ghica răcni ca un leu ranit și se smuci. Atunce o luptă amarnică se ațâță: unul improtiva a patruzeci, două brațe fară arme împrotiva a patruzeci de hangiare. Dar, mâinile nenorocitului domn, întărite prin curajul deznădăjduirii, se făcuseră mai înfricoșate decât cuțitele acelor ticăloși robi. De o mare putere fizică, el se luptă la început cu călăii săi, smulge din mâna unuia hangiarul, împinge pe ceilalți, îi răstoarnă prin lovituri voinicești și omoară opt din ei, care aruncați la pamânt, în cele mai de pe urmă minute, se învârtesc în pângăritul lor sânge. Capigibașa, în toată vremea aceasta, ședea pe divan și se uita liniștit la cruda priveliște, ațâțând numai cu gura pe mârșavii bostangii. Dar, simțind că pierdea prea mult sânge din rana din spate, nenorocitul domn începe a striga, chemându-și slugile în ajutor; în zadar, viteazul delibașa și tovarășii săi, amăgiți, erau trași într-o cafine, și acolo închiși sub o pază numeroasă. Ei erau surzi la glasul stăpânului lor. Însă în zadar se lupta Ghica ca un leu; scăpare nu era, trebuia să moară, căci într-o luptă așa de nepotrivită ce poate vitejia singură împrotiva numărului? El se trase lângă o fereastră, căutând să saie în ogradă, nădăjduind că va fi ajutat de slugile sale. Cerceveaua însă era prea strâmtă; și, în minutul când strica geamurile cu pumnul, bostangiii, o bucată de vreme împinși, dar iarăși ațâțați de capigibașa, se apropiară de el și-i împlîntară în trup toate cuțitele lor. Fapta nelegiuirii era sfârșită, Ghica pică mort lângă fereastră, și turcii strigară: Allah! Atunce ceasornicul turnului de la Trei-Sfetitele bătu trei ceasuri și jumătate de noapte. Așa muri bietul Ghica vodă, jertfă a patriotismului și a bunătății sale. Trupul său dezbrăcat de cabanița regală, gol însuși de cămeșă, făr' de cap, fu aruncat în ogradă, unde zăcu mai multe zile batjocorit de turci. Averea lui toată fu confiscată în folosul Împărăției; doamna și cu domnițele cernite fură purcese în robie la Constantinopol. Asemene și capul său sângerat fu dus de împodobi mai multe săptămâni poarta padișahului otomanilor.

Deasupra capului lui ar fi trebuit, ca la capul lui Grigore Calimah, să se scrie o țidulă purtând că: "Acesta-i capul blestematului ghiaur Ghica Grigore, Bogdan-beg, care, fără voia sultanului, au vrut să păstreze Împărăția în întregime".

Boierii care au pregătit moartea lui Grigore Ghica în odaia Beilicului erau vornicul Manolachi Bogdan și spătarul Ioan Cuza. Celelalte căpetenii ale nemulțumiților nu se aflau în Iași în vremea acei tragedii, căci încă mult mai înainte fugiseră la Hotin, ca sub ocrotirea pașei acei cetăți să poată pârî mai în siguranță pe bietul domn.

III - 18 august 1778

Capetele le-au pus în poarta domnească,

Tot norodul să le privească,

Să vază cei ce pe domn pâresc

Cum de grabă se vădesc

Șî își iau căzuta plată..

Cea mai veche, cea mai însemnată, cea mai frumoasă zidire din Iași erau odată curțile domnești. Încă în timpurile cele mai înapoiate, când Traian își așezase aice rezidența sa, în vremea războiului său împrotiva lui Decebal și a prefacerii Daciei în provincie supusă vulturului împărătesc, acest palat, după tradiție, cuprindea peste o mie de apartamenturi. După ce Moldova, din colonie romană, în urma multor veacuri, se prefăcu în principat neatârnat, această antică cetate, căci merita numele, fu prada unui cumplit foc, care la anul 1460, sub marele Ștefan, prefăcu în cenușă tot orașul. Cinci ani în urmă, îndată ce eroul domn găsi odihna din partea dușmanilor străini, el o rezidi iarăși; și poporul, iar nu el, o numi Ștefanovița. La anul 1491 rezidența domnească în mare parte fu iarăși arsă, încât după câțiva ani ea număra numai șase sute odăi, care și aceste, prin nepăsarea următorilor stăpânitori și prin dărmarea vremii, se împuținară tot mai mult, și sub Constantin Muruz v. v. mai cuprindea de-abia o sută de locuințe [8]. Dar încă și cu această reducție tot erau curțile un monument vrednic de văzut; din toate părțile alergau străinii să-l viziteze, și moldovenii, prin o fală națională ce nu se poate discuviința, îl priveau ca martorul secular, ca păstrătorul istoriei lor. În adevăr, această zidire era plină de suvenire prețioase inimii românilor, aducându-le aminte de niște timpuri mai fericite și mai slăvite. Pe locul unde cu doi ani în urmă era poarta domnească, ridicată în starea ce am văzut-o și noi de către Alexandru Muruz, în capul Uliții Mari era atunce un turn cadrat, în felul celui ce este și astăzi deasupra porții Goliei. În el se afla paraclisul domnesc, în care se făceau toate ceremoniile religioase ale curții; pe pereții lui, în rând hronologic, erau așezate portretele domnitorilor Moldaviei, începând de la Bogdan-Dragoș. Însă toate aceste comori, împreună cu partea ce mai rămăsăse în țară din Arhiva națională dusă în Polonia de către mitropolitul Dosoftei, sub Sobiețchi, împreună cu odoarele domniei, toate fură prada unui al trielea foc, mai cumplit decât cele dintâi două, care la anul 1783, sub Alexandru Mavrocordat, din toată curtea domnească nu lăsă piatră peste piatră. Domnul se mută atunce în casele Mitropoliei, care și ele fură prefăcute în cenușă; Mavrocordat urmat de pojar se trase în cetățuia Galata, și de acolo fu iarăși silit a ieși prin un foc ce izbucni în mănăstire și a se trage în casele hatmanului Costachi Ghica, astăzi a hatmanului Alecu Roset-Rosnovanu, care slujiră de rezidenție voievozilor până la anul 1804, când Alexandru Muruz, din ruinele vechi, cu cheltuielile țării, ridică iarăși curțile domnești, în proporțiile ce le vedem și astăzi, însă foarte departe de mărimea și de bogăția celor de mai înainte.

Din toate aceste prefaceri ce au suferit vechiul locaș al domnilor Moldaviei, un singur turn se putuse păstra până în zilele noastre. Când ți se întâmplă de treci pe Ulița Mare și, ajungând în fața fostei porți domnești, lași paveua și iei în dreapta șoseua ce duce la Socola, îndată ce te vei afla în preajma caselor răposatului logofăt Grigore Ghica, uită-te în stânga, și în zidul cazarmei grenadirilor vei vedea un colț ce iese în uliță. Pe acel loc, înainte de 1834, se înălța acel turn, rotund, cu ferestruici mici săpate în piatră, pe care de-abia intra mâna și care putea sluji mai bine de metereze apărătoare decât de ferestre aducătoare de lumină. Acel turn de o arhitectură mai mult decât simplă, dar masiv, zdravăn, în forma turnurilor ce se mai văd (poate până mâine) la cele patru colțuri ale mănăstirii Goliei, se trăgea, cel puțin temeliile sale, încă din vremea romanilor; el sute de ani fusese respectat de furia focurilor care de atâte ori au pustiit și pustiesc nenorocita capitalie a Moldaviei; fusese respectat de furia și mai cumplită a poporului, ades adus în deznădăjduire; fusese respectat chiar de coasa timpului; și veacurile trecând peste dânsul îl lăsaseră în picioare, ca când l-ar fi uitat. Compasul unor ingineri sacrilegi, care și-au luat de datorie să ne dărme toate monumentele și zidirile vechi rămase de la domnii noștri [8], au venit tocmai în vremile noue de l-au șters de pe fața pământului, și în locul lui au zidit niște cazarmii efemere ca și ei. Turnul acela, împreună și cu o altă zidire veche care asemene era în zidul curților și pe al căreia loc astăzi este ridicată o casă a unui Gheorghi Arnăutu, în dosul cazarmei cavaleriei, din timpurile cele mai vechi și până la 1832, a slujit de temniță domnească. Generalul Kiselef, un nume pe care românii îl găsesc în toate întreprinderile filantropice și mântuitoare patriei noastre, privind și în vinovați oameni, îndurându-se de soarta lor și pentru intâiași dată rostind în Moldova cuvântul necunoscut până atunce de "reformă penitențiară", porunci de se părăsi acel mormânt, în care ticăloșii se îngropau de vii, și o locuință încăpătoare, luminoasă, locaș adevărat pentru oameni, fu hotărâtă bieților osândiți; iar turnul, priveliște a atâtor dureri și a atâtor lacrimi, fu păstrat ca un martor grozav al cruzimilor, dar și al zdrăvăniei unor timpuri mai barbare decât ale noastre. În acel turn, în partea subpământeană, unde niciodată lumina zilei nu răzbătea, vineri, în 18 august 1778, tocmai acum șasezeci și șase de ani, o grozavă tragedie se pregătea... Pe un pat de scânduri, acoperit numai cu un mundir de paie mucede, ședeau doi nenorociți ferecați în obeze, ce erau legate cu lăcăți de fier de patru belciuge înfipte în pereți. O [o ]paiță palidă, neputând răzbate deasa întunecime, slujea numai a mări grozăvia locului. Acei nenorociți erau vornicul Manolachi Bogdan și spătarul Ioan Cuza, ucigașii lui Grigore Ghica vodă. Păcatul îi ajunsese; ei picaseră sub ghearele de oțel ale lui Constantin Muruz, pe care ei singuri îl suiseră pe tronul Moldaviei. O asemene catastrofă, care de pe treptele puterii aruncase în fundul temniței pe ambii boieri, cei mai cu înrâurire de pe atunce, pentru ca să fie bine înțeleasă, trebuie să fie precedată cu o mică ochire asupra întâmplărilor petrecute în țara noastră după tăierea lui Ghica vodă. Îndată ce Grigore Ghica v. v. se ucisese în casele Beilicului, imbrohorul împărătesc trimisese ca să caute pe boierii cei mai întâi. Nici unul însă nu avu curajul de a se arăta, ci toți se ascunseseră prin pivnițe și prin podurile caselor. De-abia după îndelungi cercetări, turcii izbutiră a gasi pe logofătul Razu. Acesta, adus la trimisul sultanului, dinaintea trupului stăpânu-său întins pe pământ, fu numit caimacam ale țării, cu poruncă aspră ca să ție norodul în liniște și supunere, până la numirea domnului.

Acest domn se și orânduise în Constantinopol. Și cine putea fi altul decât Constantin Muruz, dușmanul și ucigașul lui Ghica? Tronul Moldaviei fu prețul sângelui nevinovat vărsat în odaia Beilicului. În 11 noiembrie 1777, noul voievod fu primit de către sultanul, în palatul său, și de către Mușir-aga, împodobit cu cuca ienicerească, în semn de întărire a vredniciei sale; dus pe urmă în biserica patriarhală spre a se unge cu sf. mir, el purcese de acolo spre Iași; și în 24 a aceeași luni intră în capitalia principatului și precedat de alaiul obicinuit se așeză în scaunul domniei.

Nădejdile măgulitoare ce boierii partizani lui Muruz făcuseră asupra lui, că adică ei vor ocârmui țara cu fapta și domnul numai cu numele, se împrăștiară îndată ce acesta luă cârma stăpânirii în mână. De-ndată ce-și isprăvi planul său, noul stapânitor nu mai avea trebuință de trădători și, neavând pentru ce aștepta de la dânșii mai multă credință decât predecesorul său, el căută cât mai în grabă a depărta de lângă sine niște oameni care în tot minutul îi aduceau aminte sângeroasa slujbă ce-i facuseră și răsplata ce așteptau de la el. Ochiul său de vultur privind starea Moldaviei, văzu din toate părțile numai intrigi, siluiri, neunire și o venalitate ce răzbătuse până în cele de pe urmă clasuri a societații; aurul era singurul mobil a tuturor faptelor și el singur prezida la darea dreptății, a slujbelor și a rangurilor. Cangrena era obștească și Muruz însuși, tremurând, se puse a cerceta pricina unei asemene dezorganizații și corupții; în curând fu și el convins de ispita întărită de veacuri, că mai tot răul venea din intrigile și neunirea boierilor; atunce, fără să vrea, el trebui a da dreptate lui Grigore Ghica v. v.; și povățuit atât de interesul său în parte, cât și de binele țării, el se hotărî a răsplăti vremile trecute și viitoare, și, nou Lăpușnean, jură ură și dărmare unei aristocrații care prin surpare isprăvise a se face asupritoarea domnilor și noroadelor. El se făgădui a urma planului lui Ghica, numai cu atâta deosebire de predecesorul său că dinaintea sa slobozenia individuală, viața unui om nu însemna cât un grăunte de muștar, când se atingea de mântuirea statului. El simți că, în corupția obștească în care ajunsese Moldavia, guvernul patriarhal, măsurile blânde nu se mai potriveau și că trebuia o ocârmuire de despot, un toiag de fier pentru ca să poată cuceri boierimea. Îndată, dar, după suirea sa pe tron, Muruz slobozi cele mai aspre porunci în tot principatul, pentru a se introduce iarăși în țară împărăția pravililor; și, ce este mai greu, știu a le pune și a le păzi în lucrare. Boierii fură privegheați mai cu deosebire, și cea mai mică greșală, cea mai slabă nesupunere era strașnic pedepsită de un domn ce în gura mare declara că, în împrejurările de față, singurul simtiment ce vroia să insufle moldovenilor era spaima. Boierii, cum se văzură înșelați în socotințele lor, începură a căina pe bietul Ghica, care, chiar când se împotrivea la asupririle lor, era bun și blând. Jurară, dar, și noului domn ură și îndată se și apucară de obicinuita lor meserie, "intriga și pâra", singurele conjurații ce le mai rămăsese curajul să facă împrotiva stăpânitorilor de care erau nemulțumiți. Dar și în aceasta fură înșelați; ei aveau a face acum cu Constantin Muruz, în a căruia mâini sabia și buzduganul, date de Poartă, nu erau numai niște simple jucării și care era hotărât a le întrebuința în tot minutul, spre apărarea persoanei si tronului său...

---

[1] Vezi Hronica lui Ioan Neculce.

[2] Constantin Mavrocordat fusese numit domn Moldaviei în locul lui Grigore Calimah, care fu mazilit și tăiat în Constantinopol la 29 ianuarie 1769. Deasupra capului lui era scris: "Acesta-i capul blestematului ghiaur Grigore Calimah Bogdan-beg, care au furat o sută pungi de bani ce i s-au fost trimis să cumpere pâine pentru urdie și au vândut Împărăția". — Tot atunce, prin porunca sultanului, s-au tăiat și capul marelui vizir Mohammed Emin pașa și a dragomanului Porții Neculai Dracu, sub cuvânt că erau uniți cu domnul Moldaviei, spre a vinde Împarăția.

[3] Într-o scrisoare cu data din 18 febr. calendar vechi 1770, Caterina II scria lui Voltaire: "Le hospodar de Moldavie (Constantin Mavrocordat) est mort; celui de Valachie (Grigore Ghica) qui se trouve ici a beaucoup d'esprit". Voltaire, în 10 apr. calendar nou, răspundea împărătesei: "Je plains fort le hospodar de Moldavie. Ce pauvre Gete n'a pas joui longtemps de l'honneur de voir Tomyris. Pour le hospodar de la Valachie, puisqu'il a de l'esprit, il restera a votre cour".

[4] Pricina de căpetenie a urii și a nemulțumirii boierilor asupra lui Grigore Ghica v. v. au fost pontul boierescului, adică legiuirea statornicitoare relațiilor între proprietari și între locuitorii moșiilor. Prin anaforaua din 14 april 1775, mitropolitul și șase boieri mari, îndrăznind a se numi Adunare obștească și criticând dezrobirea vecinilor rostită în 6 april 1749 de o adevărată Adunare obștească, de vreme ce era alcătuită de mai mult de una sută șaptezeci deputați, aleși din toate stările țării, acești șase boieri, zic, propuseră domnului Ghica, ca (vecinătatea neputându-se iarăși așeza) să binevoiască a hotărî măcar ca "locuitorii să lucreze la stăpânii moșiilor pe care se hrănesc și se chivernisesc din zece zile una (adică 36 zile pe an!), dând și dejma din roduri, din a zecea, după obicei. Și această rânduială de slujbă a locuitorilor, ziceau acei șase boieri filantropi, socotim că nu numai nu le va fi lor de stricăciune, ci încă și spre îmbelșugare și fericirea țării si a tuturor de obștie"!!! Vodă aruncă acea anafora asupritoare și nedreaptă; și nu numai se ținu de hrisovul ce-l publicase încă în întâia domnie, în 1 ianuarie 1766, ci încă îl întări prin un al doile hrisov din 1 april 1777. Prin aceste acturi, domnul ușură sarcina locuitorilor încă mai mult decât cum fusese hotărâtă prin legiuirea Obșteștii adunări din 6 april 1749, în care boierescul fusese așezat în 24 de zile lucru pe an; în loc că Ghica îndatorea prin hrisoavele sale pe țărani să lucreze proprietarilor numai 12 zile pe an. Nemulțumirea boierilor fu nemărginită; domnul însă rămase statornic în vroința sa. De-abia cu o zi înaintea morții sale, când văzu că furtuna era să spargă asupra capului său, de-abia atunce se hotărî a face ceva spre a-i împăca. Prin hrisovul său din 30 septembrie 1777, el așeză ca, pe lângă acele 12 zile de lucru, locuitorii să mai deie încă stăpânilor două zile de clacă și o podvoadă pe an și să întocmească acareturile de pe moșii, însă numai pe acele vechi. Dar această măsură era luată prea târziu și nici nu putea mulțumi pe boieri.

[5] Cantemir încheie cel de pe urmă tratat ca domn suveran.

[6] Cea mai de pe urmă Adunare adevărat obștească fu adunată spre dezrobirea țăranilor. Vezi "Arhiva românească", tom. 1, pag 126.

[7] Vezi pentru aceste cartea foarte rară astăzi "De obște gheografie pe limba moldovenească scoasă de pe gheografia lui Bufier, dupa orânduiala care acum mai pe urmă s-au așezat în Academie de la Parizi, acum întâi tiparită în zilele pre luminatului și pre învățatului domnului nostru Alexandru Ioan Calimah v. vd., cu blagosloveniia si cu toată cheltuiala preosfințitului mitropolit a toată Moldavia, chirio chir Iacov, întru a preosfinției sale tipografie, în sfânta Mitropolie în Iasi, let 1795, august 22". Această carte este tradusă din italienește românește de învățatul arhiereu a Hotinului Anfilohus.

[8] Cu o durere nespusă, asemene am văzut deunăzi dărmându-se frumoasa cișmea de lângă palatul Societății istorico-naturale, și aceea și mai frumoasă încă de la poartaTriiSfetitelor. Dacă și aceste puține monumente, singurele ce le avem din timpuri vechi și care toate zidite în stil turcesc dau orașului un caracter oriental, dacă și aceste se strică, care, dar, vor mai fi frumusețile Iașilor?