Tractatul lui Mircea
De la Stambul pașale de seamă, cu alai,
Pornit-au spre ul țării vestit și liber plai,
Și merg să stea de vorbă cu Mircea cel bătrân
Al României falic și neînvins stăpân:
Cu Mircea, Domnitorul Dobrogei mănoase,
Silistriei celei tare, al Dunării spinoase
De-a lungul pân’ la mare, și-al malului celalt,
Și-al văilor de dincol' și de Balcanul-nalt —
Cu el vor să încheie prin bună învoire,
Între sultani și țară, o vecinică-nfrățire.
Printre boieri cu vadă, între oșteni vestiți,
Cereați în dor de vatră, în lupte oțeliți,
Titanul Mircea șade și cată părintește
La toți, apoi cu pace și înțelept grăiește:
„Bine-ați venit boieri, oșteni de bun neam —
„Vreau voia mea din urmă s-aflați. Iat’ mă gândeam
„Că prea bătrân acuma fiind și obosit
„De luptele grozave în care m-am oștit,
„Și neputând cu ochiul străbaten viitor
„Ales-am țării mele chiar eu ocrotitor.
„Nu-i bine cu Maghiarii să-ntemiem frăție,
„Nici voi să iau ca sprijin fățarnica Lehie —
„Căci slabi și nedestoinici ei încurând, s-or stinge...
„Mâni-poimâni cântăreții pe-a lor ruine-or plânge...
„Cu ei nu-și lege soarta vro-dată neamul meu!
„Spre cotropire dorul le este dus mereu
„Și căci nu văd, trufașii, că chiar de cotropiți
„Puși în genunchi ci fi-vor, supuși și înghițiți.
„Iar neamul meu nu este de cotropiri aprins;
„Ci vrea să-și ție legea și dreptul neatins.
„Deci ială că cu Turcul voit-am să mă leg
„Căci tare-i și-o să fie lung timp. Și înțeleg
„Că nu-i de mare teamă, căci el ca un păgân,
„Nu poate din credință pe neamul meu român
„Să-l ducă-n rătăcire, cum face-ar un creștin,
„Ce sângele i-ar suge purtând o cruce-n sân.
„Sub astă ocrotire vom sta adăpostiți
„Cum sâmburii stau iarna de nea acoperiți,
„Pân’ viforul se trece și repede ies iară
„Când soare cald s-arată în dulcea primăvară.
„Așa și noi. Dar până s-or sparge deșii nori
„Să știți că arși de vifor vom fi de multe ori!
„Râvni-se-vor și pâinea și vechiul nostru drept...»
„Vom semăna ogorul cu platoșa pe piept!
„Cu secerea-ntr-o mână, cu paloșu-n cealaltă
„Vom război la munte vom secera la baltă!
„Dar soarele ieși-va.... Căci e un Dumnezeu,
„Ce, pentru cei ce sufăr a dat sângele său!
„Acum să intre solii“
Intrară cu alaiu
Toți solii câți venit-au pe-al țării liber plai.
Iar pașa cel mai mare la Vodă lung privește,
La piept își pune mâna și-apoi așa grăiește:
„Poruncă ne-a dat nouă, măritul padișah,
„Pe care lung să-l ție puternicul Alah,
„Și hotărâm cu tine, cinstitule stăpân
„Al României mândre și-al neamului român,
„O strânsă legătură de dragoste și pace
„Menită bine ție și nouă a ne face!“
Și Mircea îi răspunde: “Porunca ce ți-a dat,
„De-a: te-nvoi cu mine, măritul împărat,
„Cu știrea mea e dată. Deci iată învoiala,
„Căci vreau să-mi dau pe față întreagă socoteală:
„Creștinul în restriște prin lege se mângâie!
„Deci vreau ca legea țării cinstită să rămâie
„Și nici un turc să poată în țara mea aice,
„Când-va, nici chiar Sultanul, geamie să ridice
„Voievozii câți în vremuri veni-vor după mine
„Să poată a se bate cu limbele vecine
„Când vor găsi cu cale, și iar să poată face,
„Când crede-vor ei bine, cu răii dușmani pace
„Un Domnitor, vro-dată urmași de n-ar avea
„Atunci Mitropolitul un Domn țării să dea
„Cu sfatul boierimei și capii de oștire,
„Ca astfel însăși țara să-și aibă de-a ei știre.
„De s-ar scula dușmanii, pe carii eu i-am frânt,
„Când n-oi mai fi, să sape moșiei un mormânt
„Cum uneltesc viclenii cu râvnă din vechime,
„Atuncea Padișahul din vremi cu agerime,
„Să sară spre a-mi scoate moșia la liman.
„Iar dacă și Sultanul, ca om... de... la aman
„Ar fi, și noi cu pieptul să-i stăm în ajutor.
„Și... da-vom pe-nvoială un dar chiar sunător..?
„Căci, legătura asta, deși-i tovărășie —
„Dar rânduiala firii făcut-a ca să fie
„Cel mic mai mice la parte, la datorii mai mare.“
Boieri, oșteni la Vodă cu-adâncă admirare
Privesc, și însuși pașa la el uimit tot cată,
Și pare că vorbirea îi este ferecată;
La piept își pune mâna, bătrânului se pleacă,
Apoi înalță fruntea grăind cu vocea seacă:
„Mărite Domn, iubirea ce porți tu vetrei tale
„E bine-cuvântată de Cel-ce mână-n cale
„Pe stele, pe luceferi, pe lună și pe soare.
„Dar cât de sfântă este iubirea ta și mare
„Ar fi mai cu podoabă de-ar fi și cu dreptate!
„Tu ne chemași la tine din locuri depărtate,
„Plecat de bătrânețe, cu noi ca să închei
„O dreaptă legătură și tot tu, Doamne, vrei
„Să poruncești acelor ce au, în viitor,
„A da și țării tale și ție ajutor?
Atuncea Mircea-Vodă se scoală în picioare.
Din ochii săi de vultur, priviri săgetătoare
Pornesc, sus nalță sceptrul cu gest poruncilor,
Și de pe tron grăiește cu glas răsunător:
„Te miri, că-n bătrânețe când pacea eu doresc
„Cu voi chiar, încheind-o, tot încă poruncesc?
„Ori crezi tu că cer pacea anume pentru mine?
„Cât sta-voi în picioare să afle ori-și-cine,
„Că, de-o veni cu arma în cuibul meu, aice,
„Prea bine n-o să-i fie! — Știu că-au să se ridice,
„Când voi închide ochii, dușmani nenumărați
„Pe-ai mei urmași să-i rupă ca lupii cei turbați.
„Gândind l-acele timpuri cerut-am vouă pace,
„Căci n-oi mai fi pe lume dreptate spre-a le face.
„Te miri că dând la pace tot încă poruncesc?
„Tu nu-mi știi făptuirea... deci, stai s-o zugrăvesc:
„Din Coșovo, când frânt-a grozavul Baiazid
„Creștinătate multă clipiș s-a repezit
„Cu oști nenumărate, în țara mea străbună;
„Și-nchipuia viteazul, că iute s-o supună,
„Eu cu puțină oaste ieșitu-i-am în cale!
„Dar ruptu-i-am hurdiea și l-am gonit la vale.
„La Dunăre și încă și peste râu l-am dus,
„Și de Balcan nainte stăpânitor m-am pus.
„Curând pornit-a iarăși tot Baiazit cel crunt,
„El fulgerul, să lupte cu un Voievod cărunt.
„Și s-a vărsat oștirea-i ca un puhoiu de pară
„La munte, și la baltă, și peste-ntreagă țară!
„Atuncea la Craiova, pe locul zis Rovine,
„Iar i-am ieșit în cale cu câți s-aflau cu mine,
„Un pumn de fii de ai țării, și datu-i-am război.
„Gemea sub noi pământul, urla vechiul zăvoi,
„Se-ntunecase ziua de ploaia de săgeți,
„Scăldați erau de sânge toți harnicii mei feți,
„Și valea până-n zare era scăldată-n sânge!
„Și Baiazid văzut-a că nu ușor se-nfrânge
„Virtutea românească. Și a fugit atunci,
„Chiar Baiazid vestitul, și s-a ascuns prin lunci,
„Și peste noapte apa-napoi el a trecut,
„El, spaima Europei, și pace mi-a cerut,
„Dar iar veni Sultanul și-al țării orice loc
„Acoperi cu moarte, cu jale și cu foc.
„Atuncea eu la munte suit-am pe bătrâni
„Și pe femei cu pruncii, iar câți erau stăpâni
„Pe brațe și pe voie chematu-i-am la mine.
„Greu pe-ndrăzneț lovit-am când mi-a venit mai bine,
„La Ialomița-n locul Rovine iar chemat,
„Și, ca și la Craiova un crunt vârtej i-am dat.
„Cu sânge și cu leșuri umplut-am văi și coaste,
„Și iar fugi trufașul plângând și fără oaste.
„Dar nu Baiazid numai simțit-a a mea spadă.
„Și alți crai, tot puternicei, când m-au cercat cu sfadă
„Luatu-și-au pedeapsa; de pildă Sighismând,
„La Unguri crai de seamă, de fală mult flămând
„În Mehedinț primit-a o bună-nvățătură,
„Abia scăpă de moarte și fără dinți în gură.
„Mai mult făcui. Nu numai zdrobit-am eu sultani
„Și-am frânt ai țării mele pe cei mai tari dușmani,
„Ci-am pus pe tronul vostru pe Muza, mai un prunc,
„Și-am aruncat de-acolo pe cine-am vrut s-arunc...
„De-aceea dând la pace tot încă poruncesc!
„Stăpânul tău cunoaște că eu când vreau, vroiesc...
„Și... când vroiesc odată el știe că și pot!...
Atunci fruntașul pașă mi se-ndoi de tot
Și zise: „Preamărite, Sultanul Mohamet,
„Pe care lung să-l ție Alah și-al său profet,
„Să-nchei cu tine pace cum vrei, grăit-a mie,
„Căci mândru e de tine și-a tu prietenie!“
București, 10 Iunie 1890