Toast la Ploiești

Sari la navigare Sari la căutare
Toast la Ploiești
de Ion Luca Caragiale
[Rostit la 9 martie 1908 și tipărit prima dată de Șerban Cioculescu, în Revista Fundațiilor Regale, VI, nr. 10, octombrie 1939, în suita de Cuvântări politice (după note stenografice).]


Domnilor, vreau să fiu cât se poate de scurt.

Voci: Mai lung !

Atunci să-mi faceți o concesiune, fiindcă iar trebuie să deschid o paranteză. Mi s-a tăgăduit, în ultimul timp, — mă iertați, vorbesc fără metodă — când am făcut un articol pentru d-l Take Ionescu, acum în particular, nu s-ar putea mai potrivit cu vremea (aplauze furtunoase) — parcă îi prooroceam ! Dar ce se amestecă ăla, un artist, în politică ? Bine, o dată merge să înghiți un compliment, așa pentru ca să te atragă (ilaritate), o favoare; dar când am auzit și al doilea compliment ca să-ți atragă o favoare — știți că complimentele mă ambetează: nu este permis unui artist... Așa ? Atunci am răspuns, dacă artist însemnează a respecta gramatica românească o dată, de două ori pe săptămână, atunci sunt artist (ilaritate). A, dar atunci pe bucătăreasa, care nu respectă de două ori pe săptămână gramatica, nu o nedreptățești ? Să-mi tăgăduiți dreptul de cetățean de a mă amesteca de două ori pe săptămână în politică ? Cum, dacă am învățat gramatica, nu mai am dreptul să fac politică ?

După această paranteză, d-lor, eu am spus-o șefului, și la Iași și acum și d-voastră și ori de câte ori voi fi în mijlocul partidului o voi spune, pentru că nu sunt sătul de a o declara: noi, oamenii de litere și de cultură, am fost totdeauna considerați în Țara Românească ca niște elemente tolerate cum sunt pe pereții salonului acum tolerate decorurile de hârtie și care mâine vor trebui să dispară. Aceasta se înțelege că nu era destul de convenabil pentru noi, și eu din nou am zis: de ce să nu facem noi și politică ? Am voit să facem politică și atunci ni s-a pus alternativa: d-le artist, vrei să fii arnăutul boierului cutare ? Atunci, se înțelege, am spus: sunt literat, am învățat gramatica elementară (mare ilaritate), n-am să învăț să umblu cu spală-varza, d-le boier (mare ilaritate).

A trecut multă vreme și s-a întâmplat să se formeze acest Partid Conservator-Democrat, în care un literat, măcar că știe gramatica românească (ilaritate), măcar că nu vrea să fie arnăut boieresc, poate să se găsească cinstit și onorat în fața d-voastră, alături cu acest om ilustru (ovațiuni). Și vă mărturisesc drept că aceasta m-a măgulit până în fundul sufletului nu atât pentru mine personal, cât pentru dragostea mea personală (aplauze entuziaste), pentru acea clasă de oameni care fac și ei servicii țării, care și ei sunt agenți de cultură; care, fără să fie financiari, negustori, industriași, joacă un rol pentru ridicarea treptată a națiunii acesteia (ovațiuni furtunoase).

Așadar acum că mă aflu în fața d-voastră și fiindcă mă aflu în fața d-voastră, mi-aduc aminte cu pietate de ziua aceea, în care am plecat din acest oraș; eu ca copil, care nu aveam, d-lor, — și nu v-o spui ca să mă laud, ca să trag consecințe favorabile pentru mine — nu am, d-lor, decât 4 clase primare pe care pot să le justific (ilaritate, aplauze). Și să vă spun pentru ce nu am decât 4 clase primare. Văzând că de aci încolo se îngroașă lucrurile, mi-am zis: mai bine să trec la școala lumii, unde nu sunt stabilite examene (ilaritate, aplauze) și m-am strecurat așa de bine, că mie, omul acesta, îmi face onoarea și-mi dă mână ca un inferior al lui, dar cu iubire, și atunci când Take Ionescu a hotărât să părăsească o baracă în care era captiv, în care era condamnat să nu poată face nimic și să intre pe calea largă a destinelor lui, am spus: în sfârșit, fac și eu politică. Și-mi scria un prieten și-mi spunea: nu te duce la Take Ionescu. Însă, cum poșta de la București la Berlin vine rar, când am primit scrisoarea prietenului meu, era târziu, căci eu scrisesem d-lui Take Ionescu să mă înscrie și pe mine în Partidul Conservator-Democrat, și m-a înscris. Mulțumesc, șefule ! (aplauze, ilaritate).

Domnii mei, eu sunt un om, care când mă poftește cineva la masă nu cer să mă pună în capul mesei, ci cer să mă pună la coadă (ilaritate, aplauze).

Știți pentru ce ? Pentru că mă tem ca nu cumva să mă pună într-un loc, în defavoarea locului și în favoarea mea; căci o persoană trebuie să stea la un loc unde să fie în favoarea locului și în defavoarea lui.

Take Ionescu are o masă largă, populară; când el mă primește la masă, în coada mesei are să mă pună, dar o să zică: Caragiale e bătrân; îl pun la coada mesei, dar îl tratez ca pe un mesean.

Nu mă duc în casa boierească, unde sunt mese strâmte, și unde cel care te poftește să zică: băiatul acesta să se ducă la bucătărie (aplauze).

Domnilor, sunt nepotul unui bucătar arnăut și prin atavism am groază, am oroare de sosul prăjit (mare ilaritate).

Și nu aș fi în stare nici la o casă împărătească să mă duc și să fiu trimis la bucătărie (aplauze, ilaritate), pentru ca a doua zi să am dreptul să mă întâlnesc cu un mitocănaș de speța mea (mare ilaritate), să-mi spuie: unde ai mâncat aseară ? Sub acoperământul unei case boierești. Și când m-o întreba: Sub ce compartiment, să-i zic: Adio, monșer (mare ilaritate). Numai la masa mitocanului mă duc și la masa lui stau unde o vrea să mă puie, căci, oriunde voi sta, mai mic decât cum sunt n-are să mă facă; dar la bucătărie boierească n-am să mă duc niciodată (mare ilaritate), tocmai de aceea pentru că bunicul meu era bucătar arnăut și bucătăria mă scârbește și rolul de arnăut m-ar scârbi și mai mult (mare ilaritate). Prin urmare îmi fac o datorie sufletească.

Ridic toastul acesta lui Take Ionescu, nu pentru că este șeful partidului; șefia nu a luat-o el, i-ați dat-o voi. Gloria o dă viitorul, reputațiunea i-a dat-o trecutul. În sănătatea lui de om de inimă, care îmi permite, mie literat, să stau alături de el la o așa splendidă manifestațiune ! (Ovațiuni furtunoase.)

Martie 1908