Teoria fatalismului

by Vasile Conta

Aspect 2

Teoria fatalismului

Erà un timp când în genere se credea că toate lucrurile, fără deosebire, și toate mișcările lor sunt îndreptate de către voința, arbitrul, bunul plac al unei sau al mai multor ființe supra-omenești, ba câteodată ele sunt îndreptate chiar de către voința, arbitrul, bunul plac al omului. Intâmplarea asemenea nu erà cu totul izgonită dela stăpânirea lumii aceștia.

Aceste credințe începură a slăbi îndată ce apărură științele pozitive. Fiecare pas înnainte făcut de aceste din urmă constituie un pas înnapoi pentru cele dintâiu. In adevăr, fiecare știință pozitivă, la rândul său, după ce a explorat domeniul său, într’un mod mai mult sau mai puțin complet, ne-a lăsat siguranța că toate fenomenele de cari ea se ocupă sunt regulate de către legi inflexibile. Insă fiindcă sunt câteva domenii neexplorate sau măcar puțin cunoscute, deaceea le vine la îndemână partizanilor vechilor credinți de a găsì în ele loc măcar pentru liberal arbitru al omului, dacă nu și pentru zeitatea „Intâmplare”.

Eu mă voiu silì prin această scriere a dovedì că toate fenomenele din lume, fie ele fizice, morale sau intelectuale, sunt regulate după legi fixe și naturale; că, prin urmare, nu există nimic din tot aceeace s’a numit voință liberă omenească sau dumnezeiască, nici din aceeace s’a numit întâmplare; și că în lume nu există decât Materie care se mișcă și se metamorfozează până la infinit în spațiu și în timp, ascultând în toate mișcările și metamorfozele sale legi fatale.

Pentru acest scop, voiu trece în revistă deosebitele grupuri de fenomene.

 

Capitolul I.
Fenomenele fizice și fiziologice.

Comte, a statornicit șirul în care științele au trebuit cu necesitate să ia naștere și să se desvolteze. Astfel, astronomia sau mecanica cerească, ajutată de matematică, a fost cea dintâiu care ne-a arătat că Zeii n’au nimica aface cu mișcarea corpurilor cerești. Veni apoi fizica, și, după dânsa, chimia, cari formară într’un mod definitiv convingerea noastră că lumea neorganică este stăpânită de legi inflexibile și fixe. Științele biologice stabiliră la rândul lor că legi fixe prezidează la toate mișcările fiziologice ale lumii organice, adică, ale plantelor și animalelor. Până aici toată lumea este de acord. Insă îndoiala începe asupra existenței fatalității, în ceeace privește fenomenele sociale și fenomenele psicologice.

 

Capitolul II.
Fenomenele sociale.

Avem două izvoare în cari putem găsi și culege cu îmbelșugare fapte sociale spre a le supune studiului nostru. Acestea sunt: statistica care ne arată mai cu seamă legătura dintre faptele ce există în unitatea de timp; și istoria care pe lângă aceasta ne arată în deosebi legătura de cauză și efect, sau legătura de evoluțiune ori metamorfozare ce există între faptele sociale ce se succedează în curgerea vremii. In acest înțeles larg istoria coprinde în sine toate acele științi cari servesc pentru descoperirea și certificarea faptelor sociale întâmplate în timpurile trecute, precum sunt archeologia, filologia. Din aceste izvoare își iau materialurile lor științele sociale, precum sunt economia politica, știința istoriei, știința socială propriu zisă, etc. Fără a examinà în parte pe fiecare din științele sociale, ce sunt încă în mare parte abià născând și rău definite, voiu considerà deosebit învățămintele istoriei de acelea ale statisticei la cari se pot reduce toate faptele sociale.

I. Faptele istorice. Se știe că știința sau filozofia istoriei nu datează de mult. Mai înainte se credeà că istoricul, nu are alt rol decât să povestească întâmplările și isprăvile oamenilor însemnați, pe cari lumea-i presupuneà că lucraseră cu mai multă sau mai puțină înțelepciune și pătrundere, dar totdeauna cu o liberă determinare. Deaceea istoria erà considerată ca o mare colecțiune de exemple cari pot să servească moraliștilor, publiciștilor, oamenilor de stat, și, în sfârșit, tuturor acelor cari voiesc să se exerciteze în arta de a ajunge cât mai sigur un scop în societate prin combinațiuni liber făcute.

Vico, a fost cel dintâiu care a recunoscut, că toate națiunile, în desvoltarea lor istorică, trebuie să treacă prin aceleași faze, că aceste faze se succedează în acelaș șir, și că prin urmare omenirea în mergerea sa ascultă de o lege. Deaceea putem zice că el este adevăratul creator al științei istoriei. In zilele noastre Comte și Buckle sunt acei ce au constituit aceasta știință. Din cercetările acestor doi mari cugetători rezultă:

1. Orice națiune este produsul mediului în care ea trăiește. Se înțelege aici prin mediu toate obiectele exterioare cari vin în contact cu omul, precum: natura și configurațiunea solului, aspectul Naturii, climatul, felul nutrimentului, etc.^[1] Legătura de cauzalitate între mediu și națiune este astfel de strânsă, încât toate manifestațiunile de vieață ale acesteia oglindesc pe cel dintâiu. Astfel mediul se reflectă în toate ideile și instituțiile sociale, politice și religioase ale poporului care este produsul său. Așà dar, acesta nu poate simțì, nici gândì, nici crede, nici voì, nici lucrà altfel decât cum îi este poruncit de către mediu, care-i trimite impulsiuni necesare.

2. Mergerea unei națiuni în decursul timpului asemenea ascultă de legi fixe. Faptele istorice și succesiunea lor nu sunt rezultatul întâmplării. Ele constituesc o înlănțuire care a trebuit să fie așa și nicidecum altfel. Această concluziune a lost scoasă mai cu seamă din observațiunea faptului acestuia; ca adică, la două sau mai multe națiuni, cari se găsesc în aproape aceleași condiții, aceleași idei, se nasc și dispar într’acelaș chip, dau naștere la aceleași idei fizice, la aceleași acțiuni și reacțiuni, cari toate se realizează în aceleași instituții, astfel că înlănțuirile de fapte a tuturor acestor nații se aseamănă^[2].

II. Faptele statistice. In sfârșit, statistica ne procură, dovezile cele mai puternice despre existența fatalității în domeniul fenomenelor sociale.

Este recunoscut astăzi că toate faptele sociale culese până acum de statistică, toate, până și cele mai curioase, până și cele mai indiferente, se găsesc în raporturi fixe și necesare.

Fără a intrà în detaliuri cari, dealtmintrelea, au fost tratate și discutate pe larg de către alții, voiu luà numai câteva exemple din miile ce s’ar puteà aduce.

Toate lucrurile fiind aceleași, s’a constatat că numărul căsătoriilor, a recunoașterilor de copii, a adopțiunilor, este totdeauna acelaș, în aceeaș localitate și în aceeaș unitate de timp, de exemplu într’un an. Dacă se întâmplă ca numărul căsătoriilor dintr’un an, să fie mai mare sau mai mic decât acel dintr’un alt an atunci să fim siguri că situațiunile sau împrejurările n’au fost aceleași într’amândoi anii; și într’adevăr, dacă facem nouă cercetări, găsim numaidecât că numărul căsătoriilor a variat în raport cu starea recoltei, cu suma și cu repartițiunea bogăției publice, și așà mai departe.

Acelaș lucru se întâmplă cu falimentele, bancrutele, și chiar cu crizele cele mari comerciale. S’a dovedit că crizele comercialechiar, pentru a căror existență lumea are obiceiu să arunce vina asupra cutărei sau cutărei case comerciale imprudente sau doloase, nu pot fi evitate. S’a dovedit că ele sunt un rezultat necesar al ordinei actuale economice; că în suta de ani din urmă ele au izbucnit într’un mod periodic, după intervale de timp ce par a se succede și a se repetà totdeauna într’aceeaș ordine; că, însfârșit, ele revin și trebuie să revie periodic, întocmai ca un efect ordinar al unei cauze permanente^[3].

Astfel iată ce se întâmplă: Un comerciant sau un industriaș își bate zi și noapte capul pentru ca să facă pentru întreprinderile lui cele mai bune combinațiuni posibile, și nu pune în lucrare un plan decât numai după o deliberare matură. Și cu toate acestea se găsește la urma urmei că, libera sa determinare, n’a făcut decât tocmai ceeace trebuie pentru ca să se îndeplinească cutare fenomen periodic, pentru ca cifra anuală a falimentelor, și prin urmare a imprudențelor, să fie aceeaș, pentru ca numărul bancrutelor, și prin urmare al fraudelor, să păstreze raportul obișnuit, pentru ca cutare criză să isbucnească, etc.

Acelaș lucru se întâmplă cu delictele. Numărul delictelor în genere, sau acel al fiecărei specii de delicte, este totdeauna într’un raport constant cu toate lucrurile cari exercitează oarecare înrâurire asupra populațiunii.

Ba ce e mai mult, delictele ca și căsătoriile, ca și toate fenomenele sociale, sunt mai numeroase într’un altul. Se pare că ele sunt influențate atât de către starea atmosferică, cât și de fazele lunii și de pozițiunile soarelui pe orbită. Și trebuie să fie astfel; căci câteodată domnește epidemic mania de a se căsătorì sau de a face cutare delict, întocmai precum domnește altadată mania de a se sinucide, sau altă boală ori dispoziție mentală. Dealtmintrelea, acest fenomen nu ne va mai păreà deloc extraordinar, când ne vom aduce aminte despre marea înrâurâire ce exercitează starea atmosferică asupra moralului fiecăruia, și când vom gândì că aceeaș stare atmosferică, întinzându-se asupra unui mare număr de indivizi, va trebuì, firește, să-i influențeze mai mult sau mai puțin pe toți cam într’acelaș fel.

Astfel dar, cineva comite un delict, sau se căsătorește pentru a se supune unei impulsiuni care trebuie să aibă neapărat efect. Și cu toate acestea, ce poate fi oare mai liber pe lumea aceasta decât hotărîrea de a se căsătorì sau aceea de a înfrânge legea? Care alte acțiuni ale omului sunt precedate de mai multe deilberări decât acestea?

Ceeace s’a zis despre căsătorii, falimente și delicte, se aplică la toate faptele sociale culese de către statistică.

Cu toate acestea poate se vor găsì de acei cari să facă obiecțiuni în ceeace privește rezultatele de mai sus, scoase din statistică. Se vor găsì poate unii cari să zică că fenomenele sociale nu sunt într’un raport matematicește constant și exact; că pretinsele legi cari regulează aceste fenomene n’au drept temeiu decât niște aproximații; că, prin urmare, rămâne destul loc liber și pentru acțiunile libere; și că, în toate cazurile, este o profundă deosebire între aceste legi aproximative și flexibile, și între legile inflexibile și fatale ale lumii fizice propriu zise.

Eu cred că aceste obiecțiuni nu ar puteà fi făcute decât de acei cari judecă aceste chestiuni după aparență, fără a le aprofundà. Insfârșit cred că nu există cea mai mică deosebire între legile fenomenelor sociale și între acelea ale lumii fizice, propriu zise: și unele și altele sunt exacte, inflexibile și prin urmare fatale. Pentru a demonstrà aceasta, voiu luà un exemplu. In cutare oraș, la suta de locuitori, se contractează x căsătorii pe an în mijlocie. Insa se întamplă ca acolo să se contracteze într’un an x+a căsătorii și într’un alt an x−a. Pentru ce această deosebire? Pentrucă situațiunea populațiunii n’a fost identic aceeaș în amândoi anii. Insă asupra populațiunii s’au exercitat într’un mod deosebit în acești doi ani, nu una, dar o mulțime de înrâuriri exterioare cari au contribuit la modificarea numărului căsătoriilor. Și, în adevăr, dacă observăm bine, vedem că numărul căsătoriilor variază într’un raport determinat și cu starea recoltei și cu starea legislațiunii. După cum se vede deaici, căsătoriile ca orișice alt fenomen social, sunt efectul unui mare număr de cauze. Ele sunt rezultanta unică a mai multor puteri.

Deaceea, dacă cineva examinează o singură cauză generală în legătura sa cu un singur fenomen social, nu trebuie să se aștepte a găsì între acești doi termeni un raport care să fie exprimat totdeauna prin acelaș nume. De exemplu, se știe că cantitatea recoltei, stă într’un raport drept cu numărul căsătoriilor. Insă dacă cea dintâiu a crescut cu 10 la sută, nu trebuie să ne așteptam ca și cel de al doilea să crească cu 10 la sută. Căci dacă înmulțirea recoltei a mărit cu 10 la sută impulsiunea de a se căsătorì, acea impulsiune a putut fi micșorată prin alte înrâuriri exterioare ce au un efect contrar. Insă, toate acestea nu împiedică deloc ca raportul particular între fiecare forță sau înrâuriri de o parte, și între rezultatul sau efectul său de altă parte, să fie totdeauna matematicește fix.

Când într’un viitor îndepărtat statistica va aveà informațiuni numeroase și exacte asupra tuturor cauzelor exterioare cari excitează oarecare înrâurire asupra societății, atunci, după calcule și încercări repetate, se va puteà ține seamă în rezultatele generale de efectele particulare ale fiecărei înrâuriri; și astfel, atunci se va aveà proba deadreptul că nu există nici o deosebire între legile fizice propriu zise și între acele sociale.

Noi însă nu avem trebuință să așteptăm acel viitor îndepărtat, spre a ne încredințà de adevăr. Căci, cred că argumentațiile de mai sus, vor fi deajuns spre a formà convingerea că, fatalitatea domnește asupra fenomenelor sociale, întocmai ca și asupra fenomenelor fiziologice.

 

Capitolul III.
Fenomenele psihologice.

Fără a intrà în cercetări și explicațiuni ulterioare, aș puteà să conchid numai curat din cele zise mai sus că, toate facultățile sufletești, cuprinse fiind în ele și voința, sunt supuse la legi fatale. In adevăr, dacă e constatat că complexul acțiunilor a unei mulțimi de indivizi constituiți în societate este supus la necesități fatale, apoi oare fiecare acțiune individuală, considerată în parte, mai puteà-va fi liberă? Fi-va cu putință ca cineva să-și închipuiască că aceeaș acțiune individuală este supusă liberului arbitru sau fatalității, după cum ea este considerată în sine sau este privită ca făcând parte din complexul acțiunilor societății?

Pentru oricine nu este prevenit în această materie, eu cred că sunt deajuns considerațiunile de mai sus pentru a-i formà convincțiunea că, lumea întreagă sub orice față ar fi privită, este guvernată de legi fatale și naturale. Numai după admiterea acestui adevăr fundamental, se poate explicà armonia permanentă care există între lumea fizică deoparte, și lumea morală de altă parte, și în genere între toate mișcările. Această armonie ar fi imposibilă dacă în lume ar existà, după cum se crede, un comerț intim și continuu între legi fixe deoparte și între arbitru și capricii de altă parte.

Dar ceeace e curios este că sunt mulți chiar printre materialiști, cari, deșì admit existența unor legi fixe care stăpânesc acțiunile exterioare ale omului, totuș au credința că acesta are o oarecare sferă, oricât de mică ar fi ea, în care se poate mișcà liber. Aceștia cred că omul este liber, măcar după expresiunea lui Lavater, ca pasărea în cușca sa.

Indoielile în chestiunea aceasta provin mai cu seamă din aceea că filozofia materialistă, ca și cea spiritualistă, n’a ajuns încă la o explicațiune mai satisfăcătoare a fenomenelor sufletești. E adevărat că cu progresul științelor pozitive în genere și al fiziologiei în special, vom ajunge într’o zi, să avem explicațiunea naturală prin jocul legilor naturale, a tuturor manifestațiunilor sufletului. Dar până atunci, spiritualiștii profită de ignoranța comună, pentru ca să tragă din ea argumente numai contra materialismului. S’au scris o mulțime de cărți contra materialismului, și în toate, autorii lor ajung cam la concluziunea următoare:

„Materialiștii vor puteà în viitor să înmulțească din ce în ce mai mult dovezile despre înrâurirea lumii materiale asupra celei morale. Ei, vor izbutì poate să convingă pe toți că nu există nici o manifestațiune a sufletului, care să nu se resimtă calitativ și cantitativ de înrâurirea materiei. Dar putem asigurà a priori că niciodată nu vor fi în stare a explicà facultățile sufletului omului, prin jocul numai al forțelor fizice și fiziologice”.^[4]

Această asigurare din partea spiritualiștilor este o sfidare din partea materialiștilor; și pe această sfidare îndrăznesc a o ridicà.

Nu voiu cercà și nici aș puteà să explic în detaliu cum efectiv se produce fiecare fenomen psihologic, prin funcționarea cutarei fibre nervoase sau cutărui grup de fibre nervoase. Această explicațiune este rezervată fiziologiei sistemului nervos, într’un viitor îndepărtat. Dar voiu cercà să explic numai prin jocul forțelor mecanice, fizice și fiziologice toate facultățile sufletești, chiar conștiința eului. Mă voiu servì și de ipoteze. Insă în toate cazurile sper să dovedesc că pe calea materialistă, se pot imaginà ipoteze și explicațiuni mult mai plauzibile și mai verosimile decât acelea ale sistemelor spiritualiste.

Teoria și explicațiunile ce urmează vor păreà poate la mulți bizare. Sper însă că ele vor fi apreciate, dacă nu pentru altceva, măcar pentru noutatea lor.

 

Secțiunea I.
Ce este sufletul și unde stă el?

In starea actuală a științelor pozitive, se dovedește până la evidență, că nu există în univers altă substanță, decât materia. De altă parte experiența ne arată că nu există lucru în lume, care să nu aibă însușiri sau proprietăți. Proprietățile sau însușirile materiei iau denominațiunea generică de puteri (forces). Astfel, nu e materie fără forță, nici forță fără materie. In virtutea chiar a proprietăților sale, materia este într’o mișcare continuă și veșnică. Această mișcare nu este uniformă; ea urmează între altele legea ondulațiunii universale, despre care voiu vorbi aiurea, și dă loc la metamorfoza materiei care îmbracă în spațiu și în timp o infinitate de forme trecătoare. Sub fiecare formă nouă, materia are o nouă constituțiune; și, prin urmare, proprietăți noui. Căci, materia și forța fiind inseparabile (pentrucă în definitiv ele nu constituiesc decât unul și acelaș lucru considerat sub două puncte de vedere deosebite), urmează că una nu poate să se schimbe fără cealaltă. La o nouă formă a materiei corespunde totdeauna o nouă formă, adică un nou mod de lucrare a forței, și viceversa. Astfel, forțele curat mecanice, fizice și chimice cari mișca materia sub forma neorganică, se transformează în forțe fiziologice când materia însăș a luat forma organică.

Forțele fiziologice, la rândul lor, se diversifică în acelaș timp ca și materiile a căror proprietăți ele sunt. Astfel, forța de asimilațiune și disimilațiune este proprietatea caracteristică a organelor de nutrițiune în genere; în timp ce puterea de a simțì, de a gândì și de a voì, caracterizează creierii animalelor.

Sufletul deci nu e altceva decât proprietatea creierilor; cu alte cuvinte, nu e decât o nouă formă a forței corespunzând la o nouă formă a materiei. Și precum jocul facultăților sufletului este foarte subtil și complicat, tot așà și materia care-i servește de bază are o structură și o organizațiune de cea mai mare delicateță și perfecțiune.

Așà dar, scaunul tuturor facultăților senzitive, intelectuale și volitive este în creier și în dependințele sale. Anatomia și fiziologia determinează în parte, și, într’un viitor îndepărtat, vor determinà mai exact, care este subdiviziunea organului, corespunzatoare la cutare subdiviziune a facultăților sufletului. Acestea sunt detaliuri interesante, dar în cari nu putem și nici nu avem nevoie să intrăm. Pentru subiectul nostru e destul să dovedim deocamdată că sufletul stă în creier și în dependențele sale. Pentru a sprijini această aserțiune nu voiu face alta decât să reamintesc dovezile următoare:^[5]

1. Anatomia comparată ne arată că, pe toată scara animalelor, dela punctul cel mai de jos până la om, energia inteligenții este în raport statornicit și ascendent cu dimensiunea și greutatea mai întâiu, și apoi cu constituțiunea și forma creierilor. Animalele ocupă cea mai inferioară schiță a scării, n’au în genere decât ganglioane sau rudimente de creieri. Suind scara găsim că animalele cele mai inteligente sunt tocmai acelea cari au creierii cei mai dezvoltați, precum sunt: elefantul, delfinul, momița, câinele, etc. Insfârșit, vine omul care absolut și relativ are cel mai mare creier. Dacă observăm omul în timpul cursului vieții sale, vedem, că inteligența crește cu dezvoltarea succesivă și materială a creierului; pentru a slăbi și a descrește pe urmă, cu cât acest organ se slăbește și se deformează din cauza bătrânețelor.

2. Patologia ne învață că, dacă acele părți ale creierului cari prezidează la funcțiunile intelectuale sunt atacate de o boală grea, atunci din aceasta se nasc perturbațiuni analoage în spirit. Nu există boală mentală care să nu aibă cauza sa în o perturbațiune a creierului. Și dacă în cazuri excepționale nu s’a putut găsì urmele boalei pe creier, cauza este că mijloacele noastre diagnostice sunt prea imperfecte în comparație cu extrema delicateță, și complicație a părților din cari se compune acest organ. De altă parte se știe că slăbiciunea congenitală a spiritului, precum este imbecilitatea, idiotismul, cretinismul (care se observă la gușații dela munte) este totdeauna unită cu o deformațiune congenitală a creierului.

3. Vivisecțiunile și experimentele făcute de Flourens sunt poate cele mai concludente din toate dovezile. Flourens a supus experimentelor sale, deosebite animale, dela cari el a scos, de vii, creierii, însă pături, pături și succesiv, începând dela părțile superioare. El a constatat că în timpul experimentărilor, facultățile intelectuale scădeau treptat la fiecare pătură de creieri luată, până când în sfârșit dispăreau cu totul.

Și cu toate acestea se mai găsesc încă învățați, cari persistă a crede că sufletul este o substanță care are existența sa proprie, și care a venit numai să locuiască pentru câtva timp în corpul nostru, întocmai ca un simplu chiriaș de casă.

Am văzut că în raport cu materia, sufletul nu este decât o proprietate, o forță. Sa vedem acum ce este el în raport cu corpul animalului. Vogt a zis: că între cugetare și creieri e acelaș raport ca între fiere și maiu, sau între urină și rărunchi. Toți materialiștii recunosc în unanimitate că această comparațiune nu e deloc justă. Sufletul nu este o secrețiune, ci este o funcțiune; și tocmai pentru aceea el este material. Precum organele circulătoare și respiratoare servesc pentru funcțiunile circulațiunii și respirațiunii, tot așà și creierul cu dependențele sale îndeplinește funcțiunea de relațiune a animalului.

In adevăr, sistemul nervos în general, n’are în definitiv altă funcțiune decât, aceea de a pune în legătură animalul cu lumea exterioară. Prin intermediul acestui sistem nervos, agenții exteriori ne determină cutare sau cutare mișcare. Insă, dacă înrâurirea agenților exteriori trebuie să urmeze o cale complicată până ajunge, ca să ne determine a face cutare mișcare, aceasta din urmă nu e mai puțin necesară și fatală decât aceea pe care o execută un corp neînsuflețit sub înrâurirea directă a agenților exteriori. Așà de exemplu agenții exteriori exercitează direct înrâurirea lor asupra unei pietre și o fac să-și schimbe starea sau forma. Aceiași agenți constrâng pe om ca să facă cutare mișcare, pe care el o execută, după împrejurări, într’un mod, instinctiv sau voluntar. Insă în acest de pe urmă caz agenții exteriori tot au ajuns scopul lor pe o cale indirectă sau mediată. Acțiunea lor a intrat în om prin nervii senzitivi, a mers la creieri; deacolo, prin nervii cari transmit ordinele acestui organ, ea s’a dus în mușchii motori, cari au executat mișcarea necesară. Dar, fie asupra pietrelor, fie asupra oamenilor, înrâuririle exterioare ajung totdeauna scopul lor; și, dacă căile prin cari ele se exercitează nu sunt identice, aceasta e un detail foarte secundar pentru natura considerată dintr’un punct de vedere mai înnalt.

Să studiăm mai în detail, mecanismul funcțiunilor de relațiune al animalului și în deosebi al omului.

 

Secțiunea II.
Facultățile intelectuale.

§ 1. Percepțiunea de întâiul grad.

Dela creieri pleacă, sau direct sau prin intermediul măduvei spinării, o sumă nenumărată de fibre nervoase, cari se sfârșesc sau pe la suprafața corpului, sau prin mijlocul țesăturilor deosebitelor organe; astfel încât, în fiecare părticică a corpului animal, dela suprafață până în fundul organelor interne, se găsesc fibre și capetele de fibre nervoase. Acum dacă un corp material vine în contact cu un capăt de fibră nervoasă, atunci acest capăt primește o sguduitură care se transmite prin fibra nervoasă, ca printr’un tub conducător până la creieri. Creierii resimt și ei zguduitura transmisă de fibra nervoasă, și astfel simțesc ceeace se petrece în capătul acelei fibre ce le-a trimis impresiunea. Calitatea zguduiturii nervoase nu este totdeauna aceeaș. Ea se deosebește mai întâiu după natura fibrei nervoase zguduite și apoi după natura contactului ce se stabilește între obiectul material deoparte și între capătul fibrei de altă parte. Astfel, acelaș corp material poate să ne procure sau să ne ocazioneze și simțirea coloarei lui, și aceea a durității lui, și acea a mirosului ce ne produce, după cum el se va pune în contact cu un nerv sau c’un altul. De altă parte, acelaș corp sonor poate să ne ocazioneze și simțirea unui son muzical, ascuțit sau grav și simțirea unui vuiet displăcut.

Facultatea ce au fibrele nervoase de a transmite la creieri zguduiturile primite se numește simț sau simțire. Fibrele nervoase sau nervii cari primesc și transmit zguduiturile se numesc organe ale simțurilor. Iată o clasificație a simțurilor ce se poate face în raport cu organele lor.

In întâiul ordin putem pune cele cinci simțuri admise de filozofia veche, adică: vederea, auzul, pipăirea, gustul și mirosul. Acestea sunt caracterizate prin aceea că, fibrele nervoase vin de se sfârșesc la suprafața corpului, încât capetele lor vin în contact direct cu corpurile externe: astfel, lumina cade deadreptul pe retină, adică pe capătul nervului optic; vibrațiunile corpurilor materiale lovesc deadreptul capătul nervului auditiv; papilele nervoase ale pipăirii, sunt apăsate de către piele îndată ce aceasta din urmă este apăsată de un corp oarecare; și așà mai departe cu mirosul și cu gustul.

Prin aceste simțuri căpătăm imaginile și ideile cele mai clare despre lucruri.

In al doilea ordin vin așà numitele simțuri ale vieții organice. Acestea sunt în serviciul funcțiunilor organice și, prin urmare, în al conservațiunii corpului. Ele se subîmpart în atâtea grupuri câte sunt funcțiunile organice. Astfel între simțurile canalului alimentar se numără: foamea, greața și dezgustul, simțirea alimentelor și a digestiunii lor sănătoase, acea a zmintirii organului digestiv, etc. In privința respirațiunii avem: simțirea, aerul curat sau proaspăt, aceea a aerului necurat, și, în sfârșit, aceea a sufocațiunii. Setea și inanițiunea sunt simțiri ale funcțiilor de circulație și nutrițiune. Simțurile musculare sunt acelea prin cari căpătăm cunoștința despre repeziciunea mișcărilor ce facem cu membrele corpului nostru, despre puterea întrebuințată și despre împotrivirea întâmpinată, prin urmare asemenea despre greutatea corpurilor exterioare, despre osteneală, etc. Simțirea frigului și a căldurii se raportă la corpul întreg al animalului și mai cu seama la părțile exterioare. Durerile ce suferim în timpul boalelor sau al torturilor se rapoartă asemenea la organul vătămat în particular și la corpul întreg în general. Curentele puternice de electricitate trecând prin noi ne fac să avem o simțire particulară. Asemenea sistemul nervos, organele generațiunii și în genere toate funcțiunile vieții animale și organele lor, dau loc la simțiri particulare sau generale. Deșì simțurile vieții organice se deosebesc mult între dânsele calitativ și cantitativ, cu toate acestea se poate zice în genere că: întotdeauna când o funcțiune organică este contrariată, împiedicată în acțiunea sa, atunci simțim o neliniște, o suferință, o durere care ne înștiințează despre starea anormală în care suntem; iar dacă suferințele, durerile încetează, sau dacă funcțiunile organice sunt favorizate în acțiunea lor, atunci simțim satisfacțiune sau plăcere. Simțurile vieții organice în genere ne procură senzații mult mai confuze decât cele cinci simțuri. Cele dintâiu se mai deosebesc apoi de cele de al doilea prin aceea că ele sunt interne. Cutoatecă în multe cazuri se poate zice că sunt provocate tot prin contactul direct al nervilor cu obiectele introduse în corpul nostru. Astfel, aerul intrând în plămâni se pune în contact direct cu fibrele nervoase ale organelor respiratoare pentru a da loc la simțurile respective; asemenea mâncarea consistă din obiecte exterioare cari trecând prin canalul alimentar apasă direct asupra țesăturilor, și prin urmare asupra fibrelor nervoase ce se găsesc prin ele, și dă astfel loc la simțirile canalului digestiv.^[6]

In al treilea ordin putem pune emoțiunile. Sub acest titlu se înțeleg toate plăcerile și displăcerile noastre sufletești. Se știe că orice contact a unui corp material cu un capăt de fibră nervoasă dă loc la o zguduitură nervoasă. Această zguduitură pe lângă că procură simțirea particulara a contactului material, apoi mai produce, ca să zic așà, o zguduitură reflexă în tot sistemul nervos, care dă loc la o modificare a întregii stări organice a animalului. Această modificare trebuind să consiste în o adevărată schimbare materială a organismului, afectează într’un mod deosebit toate capetele fibrelor nervoase ce se află răspândite în corp; căci fiecare din aceste capete de fibre se pune într’un nou contact cu un corp nou, adică modificat. Deaici urmează că toate fibrele nervoase din corp primesc o sguduitură de aceeaș natură, care transmițându-se la creieri, dă loc la o simțire generală plăcută sau neplacută, adică la o emoțiune. Cumcă în timpul emoțiunilor toate funcțiunile organice sunt modificate, aceasta nu poate fi pusă în îndoială de nimeni; căci, toată lumea știe că frica, bucuria, uimirea, rușinarea, etc., fac ca să se modifice culoarea obrazului, menținerea corpului, timbrul glasului, bătaia inimei și prin urmare circulația, respirarea, limpezimea sau confuzia minții, etc. Emoțiunile nu sunt produse numai de simțurile din întâiul și al doilea ordin, ci ele sunt produse asemenea prin redeșteptarea senzațiunilor de către imaginație, după cum vom vedeà mai departe. Este de observat că emoțiunile ca și simțirile de întâiul și de al doilea ordin, se deosebesc foarte mult între ele în privința intensității: dela cel mai înnalt grad de intensitate ele se pot coborî până la un grad infinit de mic.

Despre conștiința eului; întru cât aceasta se aseamănă cu simțirea unei emoțiuni, voiu vorbi mai departe.

Am văzut până aici că îndată ce un corp material vine în contact cu un nerv, atunci se produce la acesta o modificare pe care am numit-o zguduitură, și pe care el o comunică creierilor. Dar pentru ce oare este așà mare deosebire calitativă între diversele zguduituri? Incât privește deosebirea între simțirile câștigate prin deosebite organe, de exemplu, între vedere și auz, lucrul se poate explicà mai ușor; căci se poate zice că nervii deosebiți unul de altul sunt zguduiți în deosebite chipuri, fiindcă după cum e probabil, constituțiunea materială a acestor nervi e deosebită una de alta. Mai greu se explică deosebirea simțurilor ce se efectuează prin acelaș nerv, de exemplu, simțirea sonului grav și aceea a sonului ascuțit.

H. Spencer crede că în ultima analiză toate simțurile se compun din ciocnituri sau zguduituri nervoase simple și identice între ele; și că deosebirea lor calitativă rezultă numai din gruparea unui număr mai mare sau mai mic de acele ciocnituri în unitatea de timp. Iată în felul acesta explicarea auzului care ne poate servì de tip:

„Sunetul muzical se consideră a fi o simțire simplă. Cu toate acestea el se poate rezolvì în alte simțiri mai simple. Experimente bine cunoscute dovedesc că dacă facem ca niște ciocnituri egale de corpuri să se succedeze la intervale egale, și să nu excedeze 60 pe secundă, atunci efectul fiecărei ciocnituri este simțit ca un vuet deosebit, dar dacă ciocniturile succedează cu o repeziciune mai mare decât aceasta, atunci vuetele nu mai constituiesc atâtea deosebite simțuri, ci în locul lor avem o singură simțire continuă numită son. Dacă repeziciunea ciocniturilor se mărește, atunci sonul suferă o schimbare de calitate, care se numește ridicare de ton; și astfel el continuă a devenì din ce în ce mai ascuțit, după cum și repeziciunea ciocnitorului devine din ce în ce mai mare până când ajunge la o ascuțime, dincolo de care el nu mai poate fi priceput ca son. Astfel încât din unități de simțire de acelaș fel, rezultă multe simțiri deosebite una de alta în calitate, după cum unitățile sunt mai mult sau mai puțin integrate. Mai mult decât atât, Cercetările profesorului Helmholtz au probat că, dacă împreuna cu o serie de aceste vuete repetate repede se mai generează o altă serie în care vuetele nu sunt mai repezi, dar mai încete, atunci sonul sufere o schimbare de calitate care se numește timbru. După cum ne-o arată diversele instrumente muzicale, sonurile cari sunt egale în ton și în forță sunt cu toate astea deosebite unele de altele prin duritatea sau dulceața lor, prin asprimea sau lichiditatea lor; și toate particularitățile lor specifice se nasc numai din combinarea a una, două, trei sau mai multe serii suplimentare de vuete repetate, cu principala serie de vuete repetate… Și astfel un număr nemărginit de feluri de simțiri, cari se deosebesc prin calitatea lor, și cari seamăna a fi elementare, nu sunt în definitiv compuse decât din un singur fel de simțiri, combinat și recombinat cu sine însuși în diferite moduri”^[7].

După cum se vede percepțiunea sonului nu se face decât prin o disturbare intermitentă a nervului auditiv. Sunt de altă parte dovezi că toți nervii în genere nu sunt capabili de o stimulație continuă, și că nu pot împlini funcțiunea lor decât numai fiind disturbați sau ciocniți într’un mod intermitent. Astfel, de exemplu, dacă un nerv care e în legătură cu un mușchiu oarecare este disecat sau tăiat în două, atunci, dacă partea expusa a nervului este deodată apăsată cu degetul, mușchiul deodată se contractează. Dar dacă ținem degetul necontenit pe nerv, prin asta nu vom face ca mușchiul să fie în stare de contracțiune. Pentru a face ca mușchiul să steà într’o contracțiune perzistentă, trebuie ca nervul să fie apăsat și lăsat în liniște alternativ și cu o foarte mare repeziciune.

Considerând acest fapt împreună cu explicarea percepțiunei sonului; considerând în sfârșit natura combinațiilor chimice ale materiei, care cu câteva elemente simple produce o infinitate de feluri de corpuri, filozoful englez conchide prin analogie că toate simțirile sunt compuse din ciocnituri nervoase simple și identice mai mult sau mai puțin integrate.

Insă din aceea că nervii sunt disturbați într’un mod intermitent urmează că, moleculele din cari se compun corpurile materiale ce vin în contact cu simțirile noastre, sunt într’o mișcare ondulativă mai mult sau mai puțin intensă, dar continuă. Sau, dacă această mișcare nu este absolut continuă, cel puțin când există, ea nu se poate manifestà în alt mod și sub alta formă decât aceea a valurilor unei ape, sau aceea a vibrațiunii unor coarde. Dealtmintrelea, mișcarea ondulativă și intermitentă a moleculelor se mai dovedește și prin alte fapte.

Originea tuturor cunoștințelor noastre este în simțuri. Nu pot existà idei și cugetări fără simțuri. Surdo-mutul n’are nici o idee despre son. Orbul din naștere nu va ștì niciodată ce este lumina și coloarea. Dacă s’ar naște (ceeace nu e cu putință) un om fără nici un simț, el nu s’ar deosebì de loc de un vegetal sub raportul inteligenței. Dar dacă e adevărat că toate ideile noastre au punctul lor de plecare în simțuri, asta nu vrea să zică că gradul de perfecțiune al acestora este un raport direct cu forța și intensitatea inteligenței. Sensualiștii din secolul trecut credeau în realitatea acestui raport. Astfel erau de aceia cari ziceau că dacă mâinile și degetele noastre ar aveà încheieturi mai numeroase și mai dese, astfel încât să se aplice mai bine pe corpurile ce atingem și să simțim deodată toate inegalitățile de suprafață ce s’ar găsi pe acele corpuri, atunci noi vom aveà mai multe idei. Aceasta nu este adevărat. Astfel vedem multe animale cari au unul sau mai multe simțuri cu mult mai fine și mai perfecte decât noi, fără ca pentru aceasta ele să fie mai inteligente decât noi. E destul ca un simț să existe și să transmită la creieri o impersiune sau o zguduitură oricât de slabă pentru ca prin aceasta să se pună în mișcare cu eficacitate întregul mecanism intelectual. Organul care formează ideile, care judecă, care gândește, este creierul. El este care elaborează impresiunile simțurilor. Deaceea gradul de inteligență este în raport direct cu dezvoltarea și cu perfecțiunea creierului, iar nici de cum cu aceea a organelor, și tocmai deaceea omul este cel mai inteligent printre animale, și vede unele lucruri cu inteligența sa mai bine decât vulturul, de ex., care are ochii de o putere și o pătrundere extraordinară. De altă parte se știe că impresia obiectelor exterioare este percepută de către creieri, iar nu de către organele simțurilor. Când mă tai la deget, percepțiunea durerii se face în creieri, deși îmi pare că o simțesc la deget. Pentru acest motiv acela căruia i s’a tăiat un picior, simțește durerile reumatismale provocate de vremea rea, la piciorul tăiat pe care nu-l mai are, în loc de a le simțì în capul său.

Organele simțurilor nu sunt deci decât simpli conductori intermediari între creieri și între lumea externă. Obiectele din lumea externă venind în contact cu capetele nervilor, imprimă acestora o zguduitură. Această zguduitură, după cum am văzut, este o mișcare vibratoare a moleculelor nervoase, o mișcare compusă din una sau mai multe serii de valuri, ce se succedează cu o repeziciune mai mare sau mai mică. Această mișcare ajungând la creier, produce desigur asupra unei părți a acestui organ o modificare mai mult sau mai puțin durabilă. Acum, dacă această modificare consistă într’o umflătură sau o depresiune de suprafață, într’o contorsiune de fibre, sau în orice altă schimbare, aceasta nu putem să o precizăm deocamdată. Insă în orice caz, trebuie să admitem că există o modificare materială în massa creierilor. Această modificare o voiu numì întipărire. Și pentru a o distinge de alte modificări asemănătoare ce vom vedeà mai departe, o voiu numì întipărire de întâiul grad.

Existența întipărirei de întâiul grad nu este o pură supoziție a mea. Ea este un adevăr ce decurge cu necesitate din o sumă de fapte bine stabilite:

In adevăr, creierul ca organ material, și întocmai ca celelalte organe ale animalului, nu poate funcționà fără o mișcare a materiei din care se compune. Dovadă la aceasta este că, în timpul activității intelectuale, sângele se duce la creieri, în mai mare cantitate, pentru că metamorfoza substanțelor se face acolo în acel timp mai repede. Deaceea cugetarea multă, și în genere, lucrul intelectual contribuie nu numai a ațâțà pofta de mâncare, dar încă și a înmulțì căldura animală. Pe urmă, funcțiunea creierilor nu poate susține activitatea sa decât un oarecare timp: lipsa repaosului și a somnului o face să slăbească și chiar să se stingă. In privința aceasta creierii și nervii seamănă cu mușchii. Toate aceste organe au trebuință de repaos spre a reparà pierderile ocazionate de mișcarea și funcționarea lor. Insă spre a fi nevoie de reparare trebuie să existe pierderi. Prin urmare, în toate cazurile este dovedit că activitatea intelectuală este strâns legată cu o mișcare de materie. Apoi mișcarea în materie implică și modificare; și nimic nu împiedică ca această modificare să fie mai mult sau mai puțin profundă și durabilă. Din contră, din simplul fapt al mișcării rezultă probabilitatea că ea va lăsà urme despre existența sa. Dar ceeace dovedește într’un mod direct existența întipăriturilor de întâiul grad este chiar existența memoriei, prin care noi conservăm mult timp impresiunea primită într’un singur moment. In adevăr, ar fi absurd de a admite că în sufletul nostru se găsește facultatea de a conserva prin un organ material (care este instrumentul facultății) impresiile primite chiar numai odată de acest organ, fără ca sa existe sau să rămână din acestea vr’o urmă materială. In timp ce totul se explică dacă admitem întipăririle materiale pe creier. Astfel, toți știm că, cu cât timpul trece, cu atât aducerea aminte a lucrurilor se slăbește și se întunecă puțin câte puțin, până ce dispare cu totul. Și aceasta se întâmplă pentru rațiunea foarte simplă că, materia organică modificata prin zguduitura primită, se restabilește (se redresse) și revine la starea sa normală, în virtutea puterii organice reparatorii: întocmai precum o tăietură, o sfâșietură, o rană, se cicatrizează și dispare puțin câte puțin. Asemenea se știe că în toate boalele de creieri, memoria este aceea dintre facultățile intelectuale care sufere mai mult; și adesea ea este singura care e lovită. Aceasta se întâmplă din cauză că orice inflamațiune sau sgârcire a materiei sau a fibrelor nervoase din creieri face să dispară, în totul sau în parte, întipăririle depe acea materie. Și aceasta trebuie să se întâmple oricare ar fi natura întipăririlor, fie că acestea ar consistà din mici depresiuni de suprafață, fie că ele ar fi niște inflamațiuni, ori niște contorsiuni de fibre, fie că ar consistà din orice altă modificare.

Deci, întipăririle obiectelor exterioare există.

Care este însă natura acestor întipăriri, și pe care părți ale creierului sunt ele gravate? Starea actuală a anatomiei fiziologiei creierului nu ne permite a precizà nimica în privința aceasta.

Frenologii au crezut că diversele facultăți și dispozițiuni ale sufletului sunt localizate în diversele protuberanțe ce creierul are pe suprafața sa. Ei, chiar au stabilit anume care protuberanță corespunde la cutare sau cutare facultate. Insă experiențele lui Flourens^[8] au dovedit până la evidență că aceste localizațiuni nu erau conforme cu adevărul; fără ca prin aceasta principiul pus de Gall să fie atins. E probabil că Frenelogii să se fi întemeiat pe un fapt de foarte mare importanță, și anume: „că cu cât cineva are mai multe anfractuozități pe suprafața creierului, cu atâta e mai inteligent. De mult timp, zice Büchner, anfractuozitățile suprafeței cerebrale au atras atențiunea lumii învățate, care a căutat, în mai multe rânduri, să descopere în ele un raport cu activitatea creierului și a sufletului. Acest raport a fost demonstrat de curând și până la evidență prin cercetarile profesorului Huschke. Huschke a aflat că o specie animală este cu atât mai superioară și mai inteligentă, cu cât anfractuozitățile creierului prezintă mai multe sinuozități, mai multă adâncime în crăpături, mai multe săpături și ramificațiuni, mai multă asimetrie și neregularitate”.^[9] Insă aceasta nu va să zică că facultățile intelectuale se găsesc în totul sau în cea mai mare parte în protuberanțele creierilor. Iată cum cred eu că ar trebuì să se interpreteze faptul de mai sus:

Se știe că, cu cât massa creierului pare mai omogenă, cu atât animalul este mai puțin inteligent. Astfel substanța cerebrală a copilului este mai fluidă decât aceea a omului adult; consistența ei seamănă mai mult cu aceea a unei fierturi gelatinoase; în ea mai că nu se deosibesc și nu se zăresc fășiile de fibre cari se disting așà de bine la o vârstă mai înnaintată; și toate acestea coincidează cu împrejurarea că anfractuozitățile sunt mai puțin ridicate. In timpul prunciei și a primei copilării, organele deosebitelor facultăți intelectuale sunt, ca să zic așà, în starea lor embrionară, și prin urmare incapabile, în totul sau în parte, de a funcționà. Care sunt însă acele organe? Din deosebirea de consistență și de omogenitate a substanței cerebrale la deosebitele vârste, însfârșit, din constituțiunea însăș a creierului decurge probabilitatea că organele facultăților intelectuale nu sunt protuberanțele, dar sunt fibrele și fășiile de fibre cari cutreieră și alcătuiesc întreaga massă a creierului, și cari singure prin încrucișarea, încâlcirea și complicațiunea lor corespund cu mecanismul sufletului. Cu cât aceste fășii de fibre se dezvoltează, cu atât ele se separează de massa cerebrală pentru a aveà o existență și o funcționare organic deosebită; și cu cât ele vor fi mai dezvoltate în volum și mai separate între dânsele, cu atât ele vor formà la suprafața creierului anfracțuozități mai ridicate și sinuozități mai adânci. Căci, deoparte e natural ca creșterea de volum a fâșiilor să se denoteze mai cu seamă la suprafața creierului, unde ele pot să se dezvolte mai liber, fără să împingă unele în altele; și de altă parte fiecare fășie, având o existență organic deosebită, se desvoltează deosebit, când găsește spațiu neocupat de celelalte; și tocmai deaceea fiecare fășie își croiește ridicăturile ei proprii pe suprafața creierului. Deaici urmează că, cu cât sunt anfractuozități și sinuozitați, cu atât organele deosebitelor facultăți ale sufletului sunt mai dezvoltate și, prin urmare, mai proprii de a funcționà. Neregularitatea mai mare sau mai mică a suprafeței creierului ne dovedește deci perfecțiunea mai mare sau mai mică a organului, iară nicidecum că facultățile și dispozițiunile sufletului au șederea lor în protuberanțe. Cu toate acestea, fiindcă gradul de dezvoltare al protuberanței respective, urmează deacolo că frenologia este adevărată în principiul său, și că nu ar fi absolut imposibil de a cunoaște gradul de putere al fiecărei facultăți a sufletului, prin simpla inspecțiune a suprafeței creierului. Ceeace ne împiedică însă de a puteà face aceasta în starea actuală a științei, este că noi nu cunoaștem încă nici cari sunt fășiile de fibre, cari corespund la fiecare facultate sau dispozițiune a sufletului, nici dacă o fășie dată produce una sau mai multe protuberanțe; căci o fășie de fibre, în urma mai multor circumvoluțiuni prin massa creierului, poate face bine să aibă și mai multe reaparițiuni pe suprafața acestui organ.

Din cele de mai sus rezultă probabilitatea că activitatea sufletului este rezultatul activității fibrelor din cari se compune creierul. De altă parte e foarte probabil că întipăririle de întâiul grad, a cărora existență nu mai poate fi pusă în îndoială, consistă din modificațiuni timporale produse la suprafață sau în constituțiunea însăș al fibrelor conținute în una sau mai multe fășii determinate.

Intipăririle de întâiul grad constituiesc ceeace numim percepțiunea de întâiul grad. Această percepțiune, după cum lesne se înțelege, este absolut neatârnată în existența și calitatea sa de orice altă facultate a sufletului. Ea se face într’un mod fatal. Căci, odată ce un obiect exterior a fost pus, printr’o cauză oarecare, în contact cu un capăt de nerv, atunci se produce neapărat o zguduitură nervoasă care produce întipărirea de întâiul grad. Insă intensitatea acestei percepțiuni, adică, gradul de profunditate a întipăririlor, poate fi modificat prin alte facultăți ale sufletului. Vom vedeà însă mai departe că și aceste facultăți iau naștere și funcționează tot după legi fatale.

Intipăririle de întâiul grad corespund la aceea ce se numește în limba filozofiei ordinare senzațiuni. Atât numai că o întipărire de întâiul grad reprezintă o formă materială săpată într’un corp material; în timp ce o senzațiune reprezintă ceva vag și immaterial, care în limba materialistă s’ar puteà numì: o formă determinată a forței care emanează dela o formă corespondentă a materiei.

Intipăririle de întâiul grad sunt, însfârșit, imaginile lucrurilor din lumea externă săpate pe creer.

 

§ 2. Percepțiunea de al doilea grad.

Intipăririle de întâiul grad, servesc la rândul lor de obiecte de perceput pentru organul percepțiunii de al doilea grad; întocmai, precum lucrurile din lumea exterioară au servit pentru organul percepțiunii de întâiul grad spre a formà acele întipăriri.

Pentru ca explicațiunea ce voiu da, să fie mai clară, să presupunem că organul percepțiunii de întâiul grad prezentează o suprafață pe care sunt gravate imaginile obiectelor exterioare, și pe cari le-am numit întipăriri de întâiul grad. Să presupunem apoi că în fața acestei suprafețe se găsește organul percepțiunii de al doilea grad, întocmai precum ochiul se află în fața lucrurilor ce el privește. Această supozițiune nu poate să micșoreze valoarea cercetărilor și a explicațiunilor ce urmează; căci, oricum s’ar face percepțiunea întipăririlor de întâiul grad de către organul inteligenței, va trebui în orice caz să existe între ambele organe percepătoare o comunicațiune oarecare, ale cărei efecte nu pot deloc să se deosibească de acele ale comunicațiunii închipuite mai sus.

Aceasta fiind stabilit, să luăm exemple:

Imi închipuiesc că până acum nu am absolut nici o experiență, și că pentru întâia oară în vieața mea deschid ochii și privesc un arbor. Mă uit la toate părțile din cari el se compune. Imaginea sa este reprodusă prin o întipărire de întâiul grad. Această întipărire este un complex de mai multe trăsături care reprezintă părțile din cari se compune arborul. Trăsătura a reprezintă mărimea A a arborelui; trăsătura b închipuiește forma B a frunzelor; c închipuiește tulpina lemnoasă C;—d împrejurarea D că tulpina este fixată în pământ; și, în sfârșit e reprezintă împrejurarea E că arborul este o ființă organică ca și mine. Să se noteze că toate aceste trăsături au o adâncime egală pe suprafața care le primește, pentrucă toate părțile arborului au exercitat firește o egală presiune asupra organului. De altă parte toate aceste trăsături sunt atât de strâns legate între sine, încât ele constituiesc pe creierul meu o singură imagine nediviză încă. In fața acestui tablou se găsește organul percepțiunii de al doilea grad, care este pus în mișcare și modificat de către întipăririle de întâiul grad, întocmai precum organul percepțiunii de întâiul grad este modificat de către întipăririle de întâiul grad, întocmai precum organul percepțiunii de întâiul grad este modificat de către întâia zguduitură nervoasă dată de obiectele exterioare. Aceste modificări ale organului percepțiunii de al doilea grad le voiu numì întipăriri de al doilea grad. In exemplul luat mai sus, organul inteligenței mele simte sau percepe figura de întâiul grad, care reprezintă arborele; însă fiindcă această figură este unică și nediviză, deaceea ea nu dă loc decât la formarea unei singure întipăriri de al doilea grad, care reproduce întocmai figura de întâiul grad. Deacolo urmează că inteligența mea nu percepe încă trăsăturile a, b, c, d, e. Despre acestea nu voiu aveà conștiință decât după ce voiu fi văzut mai mulți arbori. Aceasta se va înțelege mai bine după ce voiu vorbì despre facultatea abstractivă a minții noastre.

Intipăririle de al doilea grad nu se formează și nu există decât numai pentru timpul în care organul percepțiunii de al doilea grad are, ca sa zic așà, obiectivul îndreptat spre întipăririle respective de întâiul grad. Indată ce comunicațiunea dintre una din aceste din urmă întipăriri și organul percepțiunii de al doilea grad încetează, tot în acel moment se șterge și întipărirea respectivă de al doilea grad. Așà d. e., dacă în acest moment eu gândesc la lucrul a, adică, dacă organul inteligenței mele are obiectivul îndreptat spre întipărirea de întâiul grad a, apoi nu pot tot într’acest moment să gândesc și să am conștiință despre lucrul b care mi-a ocupat mintea și mai adineaorea. Aceasta însemnează că organul percepțiunii de al doilea grad nu poate simțì deodată un număr mare de imagini de întâiul grad, ci trebuie să le perceapă rând, pe rând. Vom vedeà mai jos ce însemnătate are această particularitate a percepțiunii de al doilea grad. Cât despre întipăririle de întâiul grad, știm că ele sunt mai mult sau mai puțin durabile. Așà, se știe că organul inteligenței percepe sau simțește imaginea unui lucru chiar când acel lucru nu se mai află la obiectivul organului simțului respectiv.

I. Generalizațiunea.

Dar să continuăm cu exemplul de mai sus. Văd un al doilea arbore pe care îl privesc în toate părțile sale, și a cărui imagine este asemenea reprodusă de o întipărire de întâiul grad. Atât numai că trăsăturile cari compun această nouă întipărire, nu sunt toate identice cu acelea cari compun întipărirea întâiului arbore. Mărimea A¹ a arborelui al doilea este reprezentată prin trăsătura a¹, și forma B¹ a frunzelor prin trăsatura b¹. Aceste două părți ale arborelui fiind obiecte noi pentru mine, trebuie asemenea să se afecteze într’un chip nou organul percepțiunii mele de întâiul grad. Deacolo urmează că acele două modificațiuni ale organului trebuie să fie reprezentate prin două trăsături noi a¹, b¹. Cât despre celelalte părți ale arborelui al doilea, ele sunt identice cu acelea ale arborelui întâiu, și prin urmare vor fi reprezentate prin aceleași trăsături, c, d, e. Zic prin aceleași trăsături pentrucă, obiecte identice, lucrând ca niște cauze identice nu pot modificà organul percepțiunii de întâiul grad, decât într’un singur chip, care nu va fi reprezentat prin aceleași trăsături. Trăsăturile c, d, e, repetându-se de a doua oară pe acelaș loc, se vor îngropà mai mult și vor devenì mai marcate. Mă uit la un al treilea, un al sutelea arbore. Mărimile arborilor și formele frunzelor ne mai asemănându-se între dânsele, vor devenì succesive reprezentante pe creierul meu prin a² b² a³ b³; etc. In timp ce părțile C, D, E, a tuturor arborilor văzuți, fiind identice, vor repetà de o sută de ori aceeaș presiune asupra organului meu, și trăsăturile c, d, e vor devenì de o sută de ori mai marcate decât trăsăturile a, b; a¹, b¹; etc.

Lucrurile fiind astfel, organul percepțiunii de al doilea grad funcționează pentru a percepe, adică a reproduce figurile formate de trăsăturile întipăririlor de întâiul grad. Și chiar dela întâia dată i se impune percepțiunii sale un complex de trăsături, c, d, e cari sunt, deoparte, atât de nedeslipite între sine și de o forță atât de egală, încât ele formează o singură figură; și care, de altă parte, sunt atât de adânci și de bine marcate încât ele formează lucruri cu totul deosebite de trăsăturile abià perceptibile a, b; a¹, b¹, a², b²; etc. Această figură distinctă se reproduce într’o întipărire de al doilea grad ca percepțiune separată. Cu alte cuvinte, eu, prin organul percepțiunii mele de al doilea grad, simțesc această figură ce se găsește la obiectivul acestui organ; și astfel am imaginea unui lucru care nu există, în natură, și cu toate acestea reproduce deodată toți arborii ce am văzut. In adevăr, această imagine coprinde în sine, o tulpină lemnoasă (c), care este fixată în pământ (d), și care este o ființă organică (e); nici mai mult, nici mai puțin. Prin această operațiune am câștigat noțiunea arborelui, care nu e altceva decât o idee generală ce coprinde în sine mai mulți indivizi; și care, la urma urmei, nu e altceva decât o întipărire de al doilea grad, adică o modificare cu totul materială a unui organ cerebral.

Se știe, și vom vedeà și mai departe, că inteligența noastră percepe separat nu numai ideile generale, ci și imaginile individuale a căror acumulare a fost cauza formărei acelor idei generale. Ceeace însemnează că fiecare întipărire de întâiul grad urmează a existà separat și după formarea ideilor generale; astfel încât ea nu se contopește în nouile figuri ce se formează pe organ în urmarea acumulațiunii. Deaceea e probabil că în realitate lucrurile se vor fi petrecând astfel: întipăririle de întâiul grad, trăsaturile identice ce am zis mai sus că se superpun, vor fi consistând din modificațiuni materiale identice, cari se vor fi înșirând dealungul uneia și aceleeași fibre nervoase; astfel încât fiecare trăsătură particulară ar fi urmând a existà ca atare, spre a puteà fi percepută în unire cu celelalte trăsături particulare depe fibrele megieșite, și cu care formează imaginea unui obiect individual din lumea externă și totodată, acumularea trăsăturilor particulare ar fi constituind o trăsătură generală, care ar fi devenind mai adâncă și mai marcată prin aceea chiar că ar fi ocupând un mai mare spațiu dealungul unei fibre, adică, ar fi constituind un mai lung șirag de modificațiuni. E posibil ca lucrurile să se fi petrecând și altfel. Tot ce am voit însă să probez prin această observațiune este că: dacă inteligența noastră percepe și imaginile obiectelor individuale și ideile generale, aceasta se poate împăcà foarte bine cu supozițiunea de mai sus că, adică întipăririle de întâiul grad ar fi consistând din figuri gravate, a căror trăsături s’ar fi adâncind prin acumulațiune sau experiență. Căci, nu avem decât să ne închipuim că privim în față secțiunea unei fășii de fibre nervoase; și în acest caz, fiecare trăsătură a întipăririlor ce ar existà pe fața acelei secțiuni ar puteà să se adâncească oricât în fundul fibrei respective. Astfel încât acumularea trăsăturilor este o adâncire sau o înșirare, după cum ne vom închipuì că privim fibra paralel, sau perpendicular. Această observațiune va aveà valoare și pentru ceeace privește ideile abstracte în genere despre cari se va vorbì mai jos.

Acum să continuăm cu exemplul de mai sus:

După ce am câștigat noțiunea arborelui, văd o buruiană care este îndată reprodusă de o întipărire de întâiul grad. Principalele trăsături cari compun această întipărire și cari reproduce principalele calități ale buruienei sunt: c¹ o tulpină nelemnoasă, d fixată în pământ, e care constituie o ființă organică. Trăsătura c¹, fiind formată pentru întâia oară pe creierul meu, va fi foarte slabă; în timp ce trăsăturile d, e, fiind încă mai adâncite prin vederea buruienei, vor deveni și mai marcate decât înnainte, și vor formà ele singure o figură distinctă, care va fi percepută de organul percepțiunii de al doilea grad. Inteligența mea va simțì astfel noțiunea plantei, care, după, elementele luate mai sus, nu e altceva decât o ființă organică (e) fixată la pământ (d).

După aceea văd un animal care are drept caractere distinctive că el este o ființă organică, și că nu e fixat la pământ. Prin operațiunea generalizațiunii câștig o întipărire de al doilea grad, compusă din o singură trăsătură e, și care nu e altceva decât noțiunea ființei organice în general.

Operațiunea descrisă până aici se numește generalizațiune; și întipăririle de al doilea grad cari reprezintă mai mulți indivizi prin o singură figură se numesc idei generale. Ideile generale sunt de două feluri: de lucruri sau de calități. Se numesc idei generale de lucruri acelea, cari rezumează în sine un număr mai mult sau mai puțin mare de întipărituri de întâiul grad în toată întregimea lor; cu alte cuvinte, cari rezumează un număr mai mult sau mai puțin mare de indivizi ce există în realitate, în lumea exterioară. Astfel sunt: ideia generală a arborelui, aceea a frunzei, a tulpinei, a omului etc.; fiindcă fiecare din indivizii arbori, frunze, tulpine, oameni a produs pe creierii noștri câte o întipărire de întâiul grad, întreagă, separată și proprie a sa; ceeace însemnează pentru conștiința noastră, că fiecare are o existență proprie în natură. Se numesc idei generale de calități acelea cari rezumă, nu imaginile întregi ale obiectelor exterioare, ci numai trăsăturile asemănatoare între dânsele, cari s’au deslipit din diferitele imagini în urmarea cumulațiunii acestora. Aceasta se va înțelege mai bine după ce se va vorbì despre abstracțiune. In exemplele de mai sus am văzut că: întâiul arbore ce am privit aveà marimea A, al doilea A¹, al treilea A², și așà mai departe. Aceste calități au modificat creierul meu în modul următor: întâiul arbore a produs impresiunea mărimii reprezintate prin trăsătura x, și impresiunea cantității mărimii reprezentate prin trăsătura a; al doilea arbore a produs impresiunea mărimii reprezentate tot prin trăsătura x, și impresiunea cantitații mărimii reprezentate prin a¹; al treilea arbore va produce asemenea trăsăturile x și a², și așà mai departe. In acest mod trăsătura x devenind mai adâncă decât celelalte, se impune cu o figură deosebită la percepțiunea organului inteligenții noastre; și astfel avem ideia generală a mărimei, care cuprinde în sine toate mărimile particulare. Insă este de observat că nici una din aceste mărimi particulare n’are o existență proprie în natură: Toate sunt trăsături particulare deslipite numai în mintea noastră din figuri întregi, și care prin urmare reprezintă numai calitațile particulare ale lucrurilor; calități cari sunt nedeslipibile de acele lucruri. Pentru aceste considerațiuni, ideile cari rezumă aceste calitați le-am numit idei generale de calități.

II. Abstracțiunea.

Imi închipuiesc că în toată vieața mea n’am văzut decât un singur obiect, și că acest obiect este un băț roșu în formă și dimensiuni determinate. In acest caz întipărirea de întâiul grad și aceea de al doilea grad sunt identice, și una și alta închipuiesc pe creierul meu o unitate indiviză. Din cauza aceasta eu concep că bățul meu e un lucru indivizibil, și fizic și intelectual. Dar bățul se rupe în două. Astădată amândouă bucățile vor fi reproduse ca două lucruri distincte, atât de întipărirea de întâiul grad cât și cea de al doilea grad. Deaceea concep că bățul întreg este divizibil atât fizic cât și intelectual. Cât despre calități, ele sunt pentru mine inseparabile de băț. Astfel, bățul este roșu. Ei bine, îmi este imposibil a concepe roșul fără băț, sau bățul fără roșu; pentrucă amândouă formează în capul meu o întipărire nediviză vreodată, și deaceea le concep ca o unitate indivizibilă. Dar presupun că, după aceea văd un băț alb, care în toate celelalte privințe este egal cu cel dintâiu. De astădată întipăririle de întâiul grad ale amândouă bețelor, acumulându-se, fac ca trăsătura care reprezentează forma bețelor să fie de două ori mai profundă și mai marcată, decât celelalte două trăsături cari reprezintă respectiv coloarea roșie și albă. Deaceea aceste trei trăsături se impun ca figuri distincte organului percepțiunii de al doilea grad; și aceasta face din ele trei întipăriri de al doilea grad chemate respectiv: ideia generală a bățului, ideia roșului și a albului. Cu modul acesta bățul, presupunând că are numai calitățile de cari am vorbit, este conceput de mine ca lucru indivizibil fizic (pe cât timp n’am văzut bețe rupte în bucăți) și divizibil intelectual.

Presupun că în toată vieața mea n’am văzut decât un singur om, care a fost și este totdeauna bun cu mine. Pe cât timp aceasta durează, nu pot să concep omul fără bunătate. Amândouă lucrurile se confundă pentru mine și nu fac decât unul singur. Dar dacă întâlnesc și un om rău care mă face să sufăr, atunci îndată se formează în sufletul meu ideia bunatății, ideia răutății, și ideia generală a omului.

In chipul acesta se formează toate ideile noastre abstracte, precum frumusețea, adevărul, culoarea, mărimea, întinderea, etc., etc. Și cu cât sunt mai numeroase obiectele cari ne impresionează prin simțurile noastre, cu alte cuvinte, cu cât avem mai multă experiență, cu atât câștigăm idei mai multe, mai variate și mai clare. In adevăr, dacă percepem lucruri deosebite unele de altele, întipăririle lor de întâiul grad, acumulându-se, dau loc la trăsături atât comune, cât și particulare foarte deosebite între dânsele în privința adâncimii; acestea la rândul lor produc fiecare câte o întipărire de al doilea grad, adică câte o ideie abstractă. De altă parte, dacă numărul lucrurilor despre cari avem experiență este considerabil, toate trăsăturile întipăririlor de întâiul grad, oricât de deosebite ar fi unele de altele, devin mai adânci, mai marcate, din cauza unei repetițiuni mai mari; și prin urmare ideile noastre devin mai clare. Ideile cele indubitabile și mai solide sunt tocmai acelea cari fac parte, sau sunt abstrase dintr’un foarte mare număr de lucruri. Astfel sunt ideile de spațiu, timp, cauzalitate, materie, etc. In imaginile mai a tuturor lucrurilor exterioare se găsește trăsătura dimensiunii, care s’a adâncit pe creierul meu și se adâncește la fiecare percepțiune a acelor lucruri. Astă trăsătură e percepută ca ideia spațiului. De altă parte întreaga mea experiență mi-a arătat că lucrurile din lumea externă își schimbă necontenit forma și locul. Insă între o schimbare și alta este o durată de repaos, de fixitate, care nu este aceeaș pentru toate lucrurile și pentru toate formele lor. Deaici rezultă că prin acumularea tuturor întipăririlor de întâiul grad al lucrurilor, se desemnează în chipul cel mai marcat trăsătura duratei și trăsătura împrejurării că o formă nu începe decât după extincțiunea unei alteia. Aceste trăsături sunt ideile de timp și cauzalitate. Tot astfel se formează ideia de materie.

După cum se vede, ideile de spațiu, timp, cauzalitate și materie sunt deslipite din imaginile tuturor lucrurilor cari cad sub simțurile noastre; ceeace însemnează că avem în privința lor cea mai mare experiență. Deaceea ele fac parte din ideile noastre cele mai clare; și în privința lor avem cel mai mare grad de certitudine. Deaceea trebuie un lung exercițiu și o mare sforțare de inteligență pentru a ne puteà închipuì, pentru un moment măcar, că nu există materie, cauzalitate și mai cu seamă spațiu și timp.

Operațiunea prin care se produc toate ideile de cari am vorbit mai sus se numește abstracțiune. Iar întipăririle de al doilea grad care reprezintă trăsăturile singuratice sau grupurile de trăsături ce se desemnează aparte pe organul percepțiunii de întâiul grad, în urma acumulațiunii imaginilor de întâiul grad se numesc idei abstracte. Prin urmare toate figurile câte există pe creierul nostru se împart în două mari clase: 1) imaginile cari reprezentează lucrurile externe individual și în întregul lor, cu alte cuvinte, întipăririle de întâiul grad ce se formează în momentul când lucrurile exterioare se află la obiectivul simțurilor noastre; 2) ideile abstracte. Acestea nu corespund unor realități individualizate în natură.

Se înțelege că ideile generale despre cari am vorbit mai sus sunt asemenea idei abstracte. Prin urmare, generalizațiunea nu este decât un mod particular al funcțiunii abstractive a creierilor noștri.

Clasificațiunea ideilor. Ideile abstracte se împart în generale și particulare. Ideile generale le-am studiat mai sus și am văzut că sunt de două feluri, adică, idei generale de lucruri, și idei generale de calitați. Ideile abstracte particulare se subîmpart la rândul lor în idei abstracte particulare propriu zise și în legi. Ideia abstractă particulară propriu zisă este aceea care reprezentează o calitate particulară ce variază în cantitate dela individ la individ; astfel este: bunătatea, frumusețea, lungimea, verdeața, etc. Legea este acea idee abstractă care reprezentează o calitate care aparține la un număr nemărginit sau nesfârșit de indivizi, și care totodata se află absolut în aceeaș cantitate la toți acei indivizi. Ea reprezintă prin urmare o calitate care cantitativ este absolut invariabilă. Această calitate face asemenea parte integrantă și constitutivă din ideile generale cari reprezentează grupurile de indivizi din cari se abstrage ideia legii. Iată un exemplu: toate corpurile cad. Căderea este o calitate sau o proprietate. Insă experiența mă învață că această calitate aparține într’aceeaș măsură și fără distincțiune la toate corpurile. Dacă unele corpuri cad mai încet și altele mai repede, aceasta va da loc la formarea ideilor abstracte a forței, a repeziciunii, etc.; dar faptul căderii este unul și acelaș pentru toate corpurile. Abstracțiunea acestei calități numită lege, unită cu percepțiunea de raporturi, despre care voiu vorbì mai departe, ne face să putem cugetà că: toate corpurile cad unele pe altele, adică se atrag. Tot astfel este cu concepțiunea tuturor legilor. Se știe că legile nu se pot descoperì nici concepe decât în urma unui studiu lung, adică a unei experiențe întinse. Aceasta provine tocmai din cauză că legea reprezintă o calitate ce nu variază dela individ la individ spre a puteà fi ușor semnalată și care face parte integrantă din ideile generale; astfel încât, pentru a o puteà deslipì din alte idei și a o concepe, trebuiesc experiențe foarte variate și totodată multă perspicacitate, adică, multă sensibilitate a organului de percepțiune de al doilea grad. In clasificațiunea stabilită aici am zis că legea este o idee abstractă particulară. Am zis particulară, pentrucă legea nu rezumează în sine o sumă de indivizi după cum fac ideile generale; ci ea reprezintă o calitate unică, simplă, care se găsește la mai mulți indivizi; însă care e totdeauna identică cu sine însăș.

Ideile abstracte se mai împart și în alte două clase: în absolute și relative. Absolute propriu zise sunt acelea cari nu admit gradațiunea cantitativă. Intr’această clasă, intră numai legile. Relative sunt toate celelalte. Ideile abstracte relative se subîmpart în sfârșite și nesfârșite. Nesfârșite sunt acelea cari se combină în ideia nesfârșitului, despre a căreia formare voiu vorbì aici mai jos. Ideile nesfârșite, după cum se vede, nu se pot formà decât din ideile relative susceptibile de a varià în mai mult sau mai puțin. Când însă acestea din urmă sunt concepute ca nesfârșite, atunci ele se aseamănă mult cu ideile absolute; și chiar de aceea în filozofia ordinară ele se și numesc idei absolute; de exemplu: binele absolut, frumosul absolut, adevărul absolut, etc. Cu toate acestea este o mare deosebire între ideile absolute propriu zise, și între acele nesfârșite. Ideia absolută, adică legea este absolut indivizibilă: nu se poate concepe o parte dintr’însa, adică, o cantitate mai mare sau mai mică din ea. Când zic: corpurile cad, atunci nu pot să mai concep decât una din două: sau că corpurile cad, sau că ele nu cad. Gradațiune intermediară nu se mai încape. Cu totul altfel se petrec lucrurile cu ideile nesfârșite. Acestea, cât sunt ele de nesfârșite, dar în esența lor rămân tot relative. Când zic: frumosul nesfârșit (sau absolut impropriamente zis), atunci pe deoparte, îmi închipuiesc că acesta întrece în grad sau în calitate toate frumusețile imaginabile lor iar pe de altă parte, concep că fiecare frumusețe sfârșită din lume este un grad sau o cantitate coprinsă în frumusețea nesfârșita. Va să zică și într’un caz și în altul e vorba de comparațiune, de gradațiune, de relativitate.

Despre așa numitele forme ale cugetării. Filozofii au recunoscut de mult timp că este imposibil de a concepe un lucru accesibil simțirilor noastre, fără a fi unit cu ideile de spațiu și timp. Orice obiect exterior, se zice, trebuie să aibă o dimensiune și o durată. Deacolo unii au conchis că aceste idei necesare corespund unor realități obiective, iar alții — cea mai mare parte din filozofii timpurilor moderne, cu Kant în capul lor — au susținut, că aceste idei sunt pure forme obiective, în care noi, îmbrăcăm, ca să zic așà, lucrurile ce percepem. Aceasta, după cum vom vedeà, nu ne pare a fi adevărat.

După cum observă Spencer, vițiile filozofiei lui Kant cari au indus în eroare pe adepții săi sunt: 1) că ea de ordinar nu ia în considerație decât numai starea conștiinței oamenilor adulți, fără a ține seamă de evoluțiunea prin care trece copilul până devine adult; și al 2-lea) că în expozițiunea ipotezei formelor cugetării, nu se citează exemple din toate ordinele de intuițiuni, ci numai din acelea cu care conștiința spațiului este mai direct legată în timpul experienței. „Dar să ne închipuim, zice Spencer, o ființă omenească absolut fără experiență, și, prin urmare, fără vre-o cunoștință nici chiar despre corpul său. Este admis de Kant că spațiul fiind numai o formă de intuițiune, nu poate existà înaintea intuițiunii — nu poate fi cunoscut în sine însuș, înnaintea experienței, dar că este descoperit în actul primirii experiențelor. Doctrina sa este că materia percepțiunii fiind dată de către non-ego, și forma de către ego, forma și materia intră deodată în conștiință. Cu toate acestea, în cazul presupus mai sus nu există încă nicio noțiune de spațiu. Să presupunem că cele dintâiu impresiuni primite sunt acelea ale sunetului. Nimeni nu va puteà zice că sunetul, ca afecțiune a conștiinței, are vreunul din atributele spațiului. Și chiar aceia cari s’au ocupat puțin de astfel de chestiuni vor admite că, cunoștința noastră despre sunet, ca venind din cutare sau cutare punct al spațiului, este o cunoștință câștigată prin experiență, este o cunoștință nu dată odată cu sunetul, ci dedusă din oarecare modificațiuni ale sunetului. Când, fiind amăgiți de un ventriloc, suntem conduși a trage concluziuni false, sau când, în privința locului unde bâzâie un țânțar noaptea, nu putem trage nici o concluziune, atunci câștigăm convingerea că în principiu sunetul este cunoscut numai ca pură senzațiune. Pe urmă să fie bine observat că senzațiunea sunetului este din felul acelora cari nu ne face să avem conștiință despre existența organizmului nostru ca fiind afectat într’un mod oarecare. Numai prin experiență aflăm că noi auzim cu urechile. Impresiunile auditoare sunt localizate într’un mod astfel de instinct, încât cu toate asociațiunile lor, mare parte din oamenii adulți vor puteà concepe că, în absența unei cunoștinți câștigate, ei nu ar fi în stare să știe prin care parte a corpului au simțit. Prin urmare, în starea presupusă de o inteligența născândă senzațiunile sunetului, neavând într’însele vre-o implicațiune de spațiu, și nedescoperind prin ele înșile partea afectată a organismului, nu pot fi nimic alta decât simple afecțiuni ale conștiinței, care pot să fie păstrate în memorie și comparate între dânsele, fără a amestecà prin ele vre-o noțiune de extensiune. După ce va fi contemplat cum se cade acest caz prezentat altfel într’un mod obiectiv, orice om dotat cu imaginațiune chiar ordinară, va puteà, cred, după ce va fi închis ochii și-și va fi așezat trupul astfel ca să primească cât se poate mai puține senzațiuni supărătoare, și după ce va fi alungat cât se poate mai departe orice aducere aminte despre lucrurile ce-l înconjoară, va puteà, zic, să conceapă o stare în care o serie de sunete cunoscute separat ca egale sau inegale, și o cugetare privitoare numai la relațiunile lor mutuale, ar puteà fi întregul conținut al conștiinței”^[10].

Aceeace s’a zis despre simțul auzului se aplică în mare parte și la simțurile mirosului și gustului.

Pe lângă aceste juste observațiuni ale lui Spencer, eu îmi voiu permite a mai adăogà încă două altele.

Intâiu. Dacă spațiul și timpul ar fi adevărate forme ale intuițiunei, atunci aceste forme ar îmbrăcà toate imaginile și ideile formate în capul nostru, din cauza contactului ce se stabilește între lucrurile externe și între simțurile noastre. Insă, în fapt, nu este așà: căci sunt simțuri cari ne procură, și altele cari nu ne procură senzațiuni ce implică ideia spațiului; iar pe de altă parte sunt idei cari implică ideia timpului și cari sunt incompatibile cu aceea a spațiului. Să examinăm pe rând aceste anomalii.

Lucrurile din lumea externă nu îmbracă forma spațiului decât numai când intră în creieri prin anume câteva simțiri. In adevăr, afară de ceeace s’a zis mai sus despre auzire, miros și gust, se poate observà că mai sunt încă două ordine de simțuri, după clasificațiunea admisă mai sus, care în genere n’au nimica aface cu spațiul. Astfel simțirile vieții organice (foamea, setea, etc.) și acelea ale emoțiunlior, ne fac să concepem stări determinate a unor obiecte materiale cari s’au pus în comunicațiune cu nervii noștri; și cu toate acestea nu coprind deloc ideia de spațiu. E adevărat că prin experiența căpătată în cursul vieții la simțirile vederii și pipăirii, aflu că stomacul, gâtul și însfârșit toate părțile corpului unde simțesc foamea, setea, etc., sunt corpuri cu dimensiuni ca toate corpurile. Dar e lesne de înțeles că un om care ar fi lipsit de simțirile vederii și pipăirii nu ar puteà asocià în mintea sa simțirile vieții organice cu un scop material. Tot astfel trebuie să se petreacă lucrurile și în mintea pruncilor cari abià încep experiența. Cât despre emoțiuni, ele ne procură niște senzațiuni încă și mai obscure; căci deși sunt manifestațiuni a unor modificări materiale, totuș ele nu ne reveleaza existența corpurilor modificate. Numai după o foarte lungă experiență, adică, după un lung studiu științific căpătăm ceva cunoștinți despre natura emoțiunilor și despre raportul în care stau ele cu modificațiunile materiale respective. Nu mi se va puteà zice că impresiunile primite prin cele din urma două ordine de simțiri nu provin din lumea exterioară; caci, corpul nostru întreg, cu tot organismul său animal, face parte din lumea externă, din aceeace Kant a numit non-ego. A susține contrariul ar fi a nu înțelege deloc distincțiunile între subiectul și obiectul cugetării.

Se știe că noi nu putem să ne închipuim planta, omul, materia, fără spațiu; pe când, pe de altă parte, n’avem nevoie de el spre a concepe bunătatea, răutatea, coloarea, forța, etc. Aceasta este o anomalie din punctul de vedere al teoriei lui Kant. Sunt sigur că se vor găsì de aceia cari să-mi zică că nu este anomalie; căci în cazul dintâiu, e vorba de lucruri cari există în lumea exterioara și cari trebuie să îmbrace, formele necesare spre a ajunge la spiritul nostru; în timp ce, în al doilea caz, e vorba de idei abstracte, cari au luat naștere chiar în spiritul nostru. Prin urmare, nu ar trebui confundate unele cu altele. Voiu răspunde mai întâiu că acest raționament, dacă ar fi just, ar trebuì să se aplice și în ceeace privește ideia timpului. Pe urmă voiu face observațiunea că, ideile de plantă, om, materie, sunt tot atât de abstracte ca și cele de bunătate, coloare, forță. Atât cele dintâiu, cât și cele de al doilea corespund la elemente ce există în lucrurile din lumea exterioara; și de altă parte, nici cele dintâi, nici cele de al doilea, nu există realizate, încorporate și individualizate în natură.

Insfârșit, este de observat că toate senzațiunile și ideile cari nu coprind ideia spațiului, implică cu toate acestea ideia timpului. Astfel, sunetul, foamea, setea, durerea, plăcerea, întristarea, bunătatea, coloarea, forța, etc., n’au dimensiuni, dar cu toate acestea durează mai mult sau mai puțin timp. După cum vom vedeà mai jos, ideia timpului se naște din experiența schimbării ce se vede în natură; deaceea ea se unește cu toate imaginile și ideile acelea cari reprezintă lucruri sau calități schimbabile.

Prin urmare, sunt idei și senzațiuni, cari se unesc numai cu timpul, fără a se unì cu spațiul. Cum se poate explicà faptul că unele lucruri îmbracă o haină pentru a intrà în mintea omului, și alte lucruri altă haină? Apoi, dacă hainele variază după lucruri, aceasta probează că ele fac parte din calitățile acestor din urmă, iar nu din formele minții. Căci variațiunea hainelor concordă cu natura variată a lucrurilor din lumea externă; în timp ce, cu unitatea conștiinței noastre nu ar puteà concordà decât o unitate de forme a cugetării aplicabile indistinct și într’acelaș grad la tot ce intră în mintea noastră: ceeace nu există.

Al doilea. Dacă spațiul și timpul ar fi adevărate forme de intuițiune, atunci ele ar trebui să fie nu numai necesare, dar încă necesare în acelaș grad. Căci, când e vorba de forme ale cugetării, atunci ele trebuie să existe sau să nu existe: una din două. Nu se poate face gradațiuni cantitative în lucruri cari prin natura lor nu pot fi decât absolute. Insă în fapt lucrurile se petrec altfel cu închipuitele forme ale intuițiunii. Să luăm un exemplu:

Presupunem că nu am absolut nici o experiență și că pentru prima oară în vieața mea, după ce am fost așezat cu fața în sus pe o mare înnălțime, deschid ochii și privesc într’o noapte senină cerul plin de stele. Din cauza pozițiunii în care stau eu nu văd decât cerul; cu toate acestea ideia spațiului s’a format imediat în creierii mei, din cauza neegalității absolute a bolței cerești, adică din cauză că pe cer se găsesc mai multe lucruri și puncte deosebite, încât acumularea întipăririlor lor de întâiul grad, face ca să se desemneze deosebit trăsătura dimensiunii^[11]. Dealtmintrelea pot să mă uit ceasuri întregi la cer, ^[11]fără nici măcar să-mi treacă prin minte existența timpului. Pentru a concepe această din urmă ideie, trebuie să observ pe bolta cerească o mișcare oarecare, precum ar fi mutarea relativă a unei stele, răsăritul soarelui, etc. După cum se vede deaici, închipuitele forme de intuițiune nu sunt tot una de necesare, și nu se stabilesc într’acelaș moment în concepțiunea unui lucru. Imaginea unui lucru intră în capul nostru într’un singur moment. Deaceea ar trebuì ca în acelaș moment ea să îmbrace toate formele, cari ar fi puse, ca să zic așa, la ușa minții, și fără de care nu ar puteà intrà înnăuntru. Dar imaginile lucrurilor exterioare, când intră în creierii noștri, nu se grăbesc cu aceeaș repeziciune să îmbrace haina cutàrei forme de intuițiune. S’ar păreà că ele au mai multă predilecțiune pentru o formă decât pentru alta. Apoi cauza relativității acesteia nu poate să existe decât în însuși lucrurile din lumea exterioară cari sunt esențial relative; iar nicidecum în eul nostru care este absolut.

Sper că considerațiunile de mai sus vor fi deajuns a dovedì că teoria kantiană a formelor de intuițiune nu poate fi neadmisibilă, și ca spațiul și timpul există în realitate în lumea externă.

Am văzut mai sus că din punctul de vedere al teoriei lui Kant, ideile de spațiu și timp prezintă o mulțime de contradicțiuni și de dificultăți inexplicabile. Ei bine, toate aceste dificultăți se explica de minune după teoria dezvoltată în acest studiu.

Să reluăm un exemplu al nostru de mai sus: văd un arbore. Intipărirea sa de întâiul grad e compusă din trăsăturile a, b, c, d, e, corespunzând la calitățile enunțate mai sus, și pe urmă din trăsătura f, care reprezintă dimensiunile, spațiul ocupat de individ. După aceea văd, doi, trei, o sută de arbori și prin operațiunea ce cunoaștem dejà, câștig o întipărire de al doilea grad, compusă din trăsăturile c, d, e, f, cari constituiesc noțiunea arborelui. Ei bine, nu pot să-mi închipuiesc arborul fără spațiu, după cum nu pot să mi-l închipuiesc fără o tulpină lemnoasă; și aceasta pentru rațiunea foarte simplă că, trăsătura f, face parte constitutivă din întipărirea respectivă, întocmai ca și trăsătura c. După ce am văzut și alte vegetale, se formează în capul meu noțiunea plantei compusă din trăsăturile d, e, f; și după ce am văzut și animale, câștig ideia generală a ființei organice compusă din trăsăturile e, f. După cum se vede trăsătura f a spațiului intră în constituțiunea tuturor acestor concepțiuni. Aceasta se repetează cu concepțiunile tuturor lucrurilor externe. Munții, atmosfera, pământul, astrele, golul chiar care se găsește între corpuri, au dimensiuni; și întipăririle lor de al doilea grad trebuie să conțină trăsătura generică f, unită într’un chip indizolubil cu trăsăturile specifice respective.

Am zis că chiar golul are dimensiuni. Este de observat că concepțiunea golului există la copii cu mult înnaintea concepțiunii ideei abstracte a spațiului. Iată cum se naște acea concepțiune: în tot cursul experienței noastre, în urma mișcărilor executate de corpul nostru sau de corpurile exterioare, noi întâlnim sau nu întâlnim rezistență înnaintea noastră. Când întâlnim rezistență, atunci zicem că un corp material s’a pus în contact cu unul din simțurile noastre. Când organul vreunui simț, după ce a simțit un corp material, continuă a executà mișcarea începută, fără a mai întâlnì vre-o rezistență, atunci noi simțim continuarea mișcării organului nostru fără a simțì rezistența unui corp; și aceasta ne dă concepțiunea lipsei de corpuri sau a golului. De exemplu, dacă eu pipăind, cu mâna, o serie de obiecte, încep mișcarea organului dela un capăt al seriei și-o continuu înnainte, atunci se întâmplă că mâna mea simțește diferite soiuri de rezistențe, unele mai aspre, altele mai dulci; dar sunt intervale în cari nu se simțește nimic; și apoi când seria este terminată, mișcarea mâinei continuă fără a mai întâlnì rezistență. In acest caz lipsa de rezistență îmi va da ideia golului; iar continuarea mișcării organului îmi va da ideia dimensiunii percurse în acel gol. Dar din toate simțurile, vederea este aceea care contribuie mai mult, atât la conceperea golului cât și la aceea a spațiului. Se știe că un corp ni se pare că este cu atât mai mic, cu cât ne depărtăm de dânsul. Dacă continuăm a ne depărtà mereu, ajungem a nu mai zărì corpul de loc. Această împrejurare caPagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/67 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/68 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/69 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/70 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/71 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/72 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/73 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/74 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/75 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/76 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/77 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/78 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/79 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/80 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/81 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/82 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/83 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/84 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/85 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/86 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/87 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/88 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/89 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/90 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/91 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/92 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/93 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/94 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/95 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/96 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/97 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/98 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/99 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/100 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/101 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/102 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/103 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/104 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/105 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/106 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/107 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/108 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/109 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/110 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/111 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/112 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/113 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/114 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/115 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/116 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/117 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/118 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/119 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/120 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/121 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/122 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/123 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/124 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/125 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/126 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/127 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/128 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/129 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/130 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/131 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/132 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/133 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/134 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/135 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/136 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/137 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/138 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/139 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/140 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/141 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/142 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/143 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/144 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/145 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/146 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/147 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/148 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/149 Pagină:Vasile Conta - Opere filosofice.pdf/150 între lumea fizică, lumea intelectuală și lumea morală. El este singurul care ne dă explicațiunea, cheia și justificarea vieții noastre practice din societate.

 

---

 

Notă. — Sunt de acei care spun că credința în fatalismul teologic ar fi cauza apatiei și staționarității popoarelor orientale în genere, și a Turcilor și a Arabilor în specie. Ca și cum Grecii și Romanii din anticitate, ca și cum popoarele creștine, nu ar fi avut aceste credințe; ca și cum însfârșit chiar Turcii și Arabii nu ar fi avut acele credințe și pe când erau în floare. Intr’un alt studiu vom vedeà că sunt cu totul altele cauzele prosperității și ale decadenței popoarelor decât credințele religioase, politice, sociale și mai știu eu care. Acolo mă volu încercà să dovedesc că nu peste multă vreme, Europa însăș va ajunge așà de staționară, de nepăsătoare, ca și popoarele asiatice de astăzi.

1. Printre cauzele determinante ale națiunilor se enumeră și rasa. Insă, după cum voiu dovedi prin un articol ulterior, rasa nu e decât o modificare a speciei prin mediul în care a trăit mai mult sau mai puțin timp. Dacă toate națiunile s’ar fi născut și s’ar fi desvoltat în mediuri identice, desigur că atunci și ele ar fi identice, cu alte cuvinte ar fi de aceeaș rasă. Prin urmare când două națiuni sunt de rasă deosebită, asta dovedește că ele sunt două produsuri a două mediuri cu totul deosebite. Și dacă în acelaș mediu găsim astăzi două națiuni de rasă deosebită, asta dovedește că amândouă, sau măcar una din ele, este produsul originar a unui alt mediu și că numai în urma unei emigrațiuni întâmplate cândva a venit de s’a statornicit în mediul actual.
2. Vezi pentru detaliurile acestor întrebări: A. Comte, Philosophie positive; Bukle’s History of civilsation.
3. Vezi Cl. Juglar: Des Crises commerciales et de leur retour périodique.
4. Chiar H. Spencer, reprezentantul actual al esperimentalismului științific în Anglia, după ce face distincțiunea fundamentată între subiect și obiect, apoi zice că nu e cu putință a da fenomenelor sufletului o explicațiune materialistă, căci această explicațiune ar însemnà că mintea sau subiectul se poate interpretà cu termeni de materie sau obiect. Vezi: Herbert Spencer’s Principles of Psychology § 68.
5. Pentru detailurile acestor dovezi, vezi: Büchner: Force et Matière; chapitre, Cerveau et âme.
6. Pentru explicarea pe larg a acestor simțuri, vezi: The Senses and The Intellect, by Bain
7. Vezi: The Principles of Psycology v. 1, pag. 149.
8. Vezi Flourens: De la Phrénologie et des études vraies sur le cerveau.
9. Vezi Büchner: Force et Matière; chapitre, Cerveau et âme.
10. Vezi Spencer’s Principles of Psychology, § 330.
11. Orice senzațiune căpătată prin simțul vederii, este însoțită de ideia spațiului, fiindcă de fapt în tot cursul experienței noastre nu se întâmplă că vedem tablouri de acele care să fie atât de uniforme și egale încât să nu existe pe dânsele măcar două puncte deosebite pentru acumularea întipăririlor lor de întâiul grad, să nu dea loc la deslipirea trăsăturii spațiului. Dar să presupunem că în exemplul din text, deschizând ochii privesc un cer fără soare, fără nouri, fără stele, fără vr’un punct măcar care ar aveà o nuanță deosebită de restul cerului. In acest caz nu aș aveà decât senzațiunea luminei care colorează cerul; dar ideia dimensiunii lui mi-ar fi recunoscută. Pentru a-și da cineva mai bine seamă despre efectul tabloului închipuit de mine, n’are decât să închidă ochii și să întoarcă fața spre o lumină potrivit de intensă. In această pozițiune el va vedea prin ploape o lumină vagă și cu totul omogenă. Dacă el va reuși să facă pentru un moment abstracțiune de ideile câștigate prin lunga-i experiență, când privește numai prin pleoape. Tot astfel ar fi și cu privirea unui cer uniform și omogen. Vederea este simțul prin excelență a spațiului. Deaceea Kantiștii cu multă tragere de inimă citează, în susținerea ipotezei lor, tot exemple din acest simț. Și cu toate acestea exemplul de mai sus probează că chiar acest simț, ne-ar puteà procurà imagini lipsite de spațiu.