Tatul lui Neacșu
Pe-o largă și frumoasă vale
Mi se-ntâlniră, iată-n cale,
Un dorobanț și c-un uncheș
Plecat de ani, albit și pleș.
— De unde vii voinicule?
— Vin de la Plevna, moșule.
— Dar pe la Plevna ce-ați făcut?
— Cu Turcii tare ne-am bătut,
Și din cetăți i-am alungat
Și-n goană crunt i-am secerat.
— I-ați biruit?... i-ați biruit?...
Să fie Domnul preamărit!
Dar... nu cumva ai cunoscut,
În luptă, spune-mi, n-ai văzdut
Un băiețan de tineri ani,
Căprar ca tine la curcani,
Pe Neacșu cel de la Buzău,
Un flăcăian de statul tău?
— Ba, moșule, l-am cunoscut.
Cumplit, voinicul, s-a bătut!
Ca, un viteaz adevărat
La Grivița el s-a purtat.
Întotdeauna sta-nainte
În lupta grea, întreg la minte,
Pe toți ai săi îmbărbăta
Și greu pe Turc mi-l ataca;
Deși sta Turcu-n șanț nătâng.
Întâi pierdut-a brațul stâng,
Sărmanul Neacșu din Buzău,
Cel flăcăian de statul meu!
Dar ori-și-când întreg la minte
Da, Neacșu, da mereu-nainte;
Și întorcându-se l-ai săi
El le striga: «Hai dragii mei!
Împuținat sunt eu de-o mână.
Dar nu și inima-mi română!
«Ea nu-i nici-cum împuținată,
«Ci este-a țării mele toată.
«Că liber e născut să fie
«Românul simte-n bătălie!
«Haideți, soldați, și de-om muri
«În veci de veci ne-or pomeni
«Românii, cât Români vor fi!»
Dar cum grăia așa cu foc
De-o dată șovăi în loc...
Un glonț în piept greu mi-l izbise!
El... ochii liniștit închise.
Alături am îngenuncheat,
Cu drag în brațe l-am luat,
Iar el murind tot mai șoptea,
Curat lângă urechea mea:
«Ca liber e născut să fie
«Românul simte-n bătălie!»
Apoi nimic n-a mai grăit!
Atunci bătrânul gârbovit
De ani, de grijă și nevoi
Și-ntoarse fața înapoi...
Și-o lacrimă grăbit își șterse.
Spre dorobanț, apoi el merse
Și, ridicând albita-i frunte,
Părea bătrânul ca un munte,
Cu vârfu-n neauă îmbrăcat,
De soare darnic luminat.
La dorobanț țintiș privi
Și cu mândrie mi-i grăi:
— Știi cine-i Neacșu din Buzău?...
E singurul copil al meu!
August 1881, Colonia