Tânărul-bătrânul

De multe ori când noaptea aproape e finită,
Când luna luminoasă începe-a se păli,
Pe mâna-mi tremurândă plec fruntea-mi încrețită,
Și la trecutu-mi dulce mă-ntorc a mă gândi.
Ș-atunci ce multe gânduri în mine se adună!
Ce multe suveniruri în minte-îmi revin!
Ce mii de dulce șoapte l-auzul meu răsună;
Ce mii de dulci figuri pe mine se înclin!
Revăd cele ființe ce am iubit odată,
Amantă și prieten apare-n jurul meu,
Ș-a zilelor ferice... ghirlanta cea uscată,
Căci ele sunt trecute cum sunt trecut și eu!

Trecute aste zile de dulce fericire,
Când eu cu Isabela-mi pe câmpul înflorit
Uitam ori ce durere, n-avem altă gândire
Decât a ne tot spune amorul infinit!
Trecute aste zile când eu cu Celestina
Într-o ușoară barcă noi undele tăiam!
Căci ea era frumoasă, căci ca era vergina
Ce-n timpurile acelea din inima-mi iubeam!
Trecute aste zile când eu cu Margareta,
Schimbam întreaga noapte sublime sărutări!...
Trecute și acelea când cu Elisabeta
Gustam a voluptății plăcute dezmierdări!

Trecute aste zile!... Așa îmi strig în mine,
Când mii de suveniruri la ochi-mi strălucesc!
Și iar strig în durerea-mi, ce n-o să aibă fine:
De ce așa de tânăr eu să îmbătrânesc?!
De ce născui în lume?... De ce gustai amorul?
De ce a mea ferice avut-a un finit?
Ca eu să plâng trecutul, mereu ca să-i duc dorul,
Când el este departe... și eu îmbătrânit!
Trecute aste zile plăcute și frumoase,
Eu mai repet odată, chemând în suvenire,
Verginele în juru-mi și tandre și grațioase...
Verginele! când viața-mi se ține de un fir!

Și-ndată mii ființe apar l-a mea vedere,
Și una după alta dispare surâzând;
Fantomele acestea iusult’ a mea durere,
Și pare că îmi zice văzându-mă plângând:
„S-au dus acele timpuri, și tu deși ești june
Ai fața vestejită și ești îmbătrânit?
Din zilele trecute răspunde ce-ți rămâne,
Din zilele acelea ce iute-ai cheltuit!
O! tinere sărmane, ești june de etate,
Dar vezi dacă la viciuri tu nu ai pus un frâu,
Cum palidă ți-e fața și mâinile-ți uscate,
Și cum deși ești tânăr acuma ești bătrân!

Apoi aceste umbre în jurul mei dansează,
Și-n pieptul meu atuncea s-ardică un suspin!
Dar ziua să apropie, lumina-naintează,
Și steaua, 'ncet se pierde pe cerul cel senin!

Viziunea... și ea-ncepe cu-ncetul să slăbească;
Acele multe umbre mai iute dănțuiesc...
Și ziua și mai iute începe ca se crească,
Și umbrele-fantome acuma se răresc!
Dar încă parcă-mi zice: „Ești tânăr de etate,
Și vezi dacă la viciuri tu nu ai pus un frâu,
Cum palidă ți-e fața și mâinile-ți uscate,
Și cum deși ești tânăr acuma ești bătrân!!

București, 22 Iulie 1872