Suvenire din 1855

Jump to navigation Jump to search
Suvenire din 1855
de Vasile Alecsandri


Lui Ion Ghica

Amice,

În cumplitele catastrofe de la Sedan și de la Metz, doi oameni nenorociți, mareșalul Bazaine și generalul Wimpfen, au avut trista misie de a subsemna cu numele lor cele mai colosale capitulații din istoria militară a lumii. Acești doi capi de oaste, dintre care unul, mareșalul Bazaine, implicat într-un proces celebru, a fost condamnat la degradare și la închisoare pe viață, am avut ocaziune de a-i cunoaște la Crâm, în niște împrejurări ce-mi place a-mi reaminti, căci ele se raportează la un timp de glorie pentru imperiul Franței, un timp de mari evenimente politice care au produs regenerarea patriei noastre.

Iată notele ce găsesc în jurnalul meu de călătorii. Ți le trimit în toată simplitatea lor, astfel cum ele au fost scrise sub impresiile diverse ce am simțit în primblarea mea printre ruinele orașului Sevastopol și pe țărmurile Crâmului ocupate de către armatele aliate în anul 1855.

25 noiembr.

Pe Marea Neagră[modifică]

Gigantica expediție a puterilor de la Apus în contra colosului de la Nord și faptele săvârșite în timp de câteva luni pe marginile imperiului rusesc au atras ochii lumii întregi asupra Crâmului precum odinioară Palestina deșteptase avântul războinic al Creștină tății. Numele orașului Sevastopol a dobândit același răsunet ca și Ierusalimul, căci neamurile care au mers în secolele trecute ca să-și verse sângele pentru apărarea Sfântului Mormânt au întreprins în zilele noastre o nouă cruciadă pentru apărarea civilizației și acum ele tabără sub zidurile Sevastopolului.

Crâmul a devenit astăzi colțul de pământ cel mai important, fiindcă pe țărmurile lui se dezbate chestia Orientului. El este mai cu seamă pentru noi, românii, locul sacru unde se plăsmuiește viitorul țărilor noastre. Cum se face dar că tinerimea română nu aleargă cu entuziasm să se înroleze sub stindardul francez și să combată alături cu acei care acum răsădesc arborele de viață al neamului românesc? Această nepăsare este un fenomen psihologic greu de explicat și totodată prea puțin recomandabil pentru simțul de patriotism al strănepoților lui Traian.

Sub îndemnul acestor gânduri și cuprins de o neînvinsă curiozitate, m-am decis a întreprinde un pelerinaj la vechea Tauridă, întovărășit de un amic ce fusese încă o dată în Crimeea.

Deși iarna se apropie cu cortegiul ei de furtuni pe Marea Neagră, ne suim vesel amândoi pe vaporul ce merge la Kamieș, zicând adio lui Negri, lui Rallet, lui Ion Ghica și la mai mulți ofițeri din tabăra de la Maslac, care au venit să ne vadă plecând. Unul din ei, locotenentul Laurent, ce a luat parte activă la asediul Sevastopolului în posturile cele mai periculoase și acum comandează vaporul ambasadei franceze, mi-a dat scrisori de recomandaț ie pentru generalul Wimpfen și pentru colonelul de Vernon, mare prevot al armatei de Orient. Doamna Bazaine, aflătoare acum în Constantinopol, m-a însărcinat cu un pachet pentru bărbatul ei, comandantul actual al orașului Sevastopol.

Astfel asigurați de a găsi înlesniri și protecție la nevoie pe țărmurile Crâmului, ne lăsăm cu nepăsare pe seama generoasei Providențe care se îngrijește de soarta călătorilor și, luând Bosforul de-a lungul ca printre o feerie de teatru, trecem pe lângă Fanaraki și intrăm în Marea Neagră căreia vaporul nostru se închină respectuos. Această închinare însă, provenită pe neașteptate din undularea apei, ne face să pierdem echilibrul și naște mai multe incidente tragicomice. Unul din pasageri, negustor de boi, gros și gras cât un buhai, urmând zuliul corăbiei, găsește de cuviință a executa un rostogol prelungit întocmai ca o balercă ce s-ar duce de-a dura pe o costișă. Altul, mai sprinten, surprins de o nouă mișcare a vaporului, tangajul, purcede la galop, fără voia lui, de la o margine până la ceelaltă a podului, și nu se poate opri decât agățându-se cu desperare de gâtul unui turc mahmur pe care îl răstoarnă împreună cu dânsul. Tot atunci, o vivandieră cochetă, deși cam stătută, se prăvale pe spinare de pe scaunul ce gemea sub grațiile ei, și arată soarelui aprins o pereche de calțavete stacojii, care poartă în litere de aur deviza heraldică: honni soit qui mal y pense.

În vremea aceasta căpitanul, suit pe pasarelă, dă ordine prin buciumul de alarmă (porte-voix). Contramaiștrii șuieră din fluieraș e de argint pentru ca să reguleze manevrele; o parte din marinari înșirați sus pe verguri desfășoară pânzele și ceilalți aleargă de-a lungul podului trăgând frânghiile după dânșii. Vântul suflă cu tărie; valurile clocotesc în spumă și se izbesc de coastele vasului; mașina geme cumplit în pântecele lui, și aburii ies pe țevie cu o vâjâire înfiorătoare; iar bieții pasageri, pierduți în acel vălmășag spăimântător, fug când de-o parte, când de altă parte, amețesc și încep a resimți simptomele bolii de mare. Unii oftează adânc și cad pe gânduri; alții se apropie șovăind și grabnic de bastingajuri, alții dispar în cabine, iar turcul mahmur, ghemuit într-un colț, rostește Allahuri desperate. Dar în fine, pânzele se rotunjesc ca piepturi uriașe de lebădă, marinarii se astâmpără și vasul își ia zborul repede, lăsând în urmă-i o lungă brazdă spumegoasă. Înspre seară, odată cu asfințitul soarelui, vântul cade, valurile se alină și luna ridică discul său aurit pe linia orizontului. Ea pare curioasă de a vedea ce se petrece pe întinsul mării și pe îngustul corăbiei.

Atunci toți pasagerii reapar zâmbitori, deși cam palizi, și se laudă că n-au pătimit nicidecum de boala mării; însăși proprietara calțavetelor heraldice pretinde că are stomac de bronz ca și inima. Fiind deci cu toții mulțumiți de dânșii, încrezători în atestatul de bravură ce și-au acordat singuri și liniștiți mai cu seamă prin aspectul mării liniștite, ei se împart în deosebite grupe, cântând, fumând, glumind și vorbind cu mare entuziasm de asaltul ce francezii au dat orașului Sevastopol. Ar crede cineva, auzindu-i, că toți au fost față și au contribuit la acel eroic fapt militar. Amicul meu și eu ne primblăm printre grupele acum reînviate și sondăm cu ochii orizontul pentru ca să zărim coastele Crâmului, sperând că vom zări chiar turnul Malacofului. Acest turn apare în închipuirea mea cu prestigiul misterios al palatelor din povești, dar mai avem încă multă mare de brăzduit cu pieptul vaporului pân-a ne găsi în față cu el; prin urmare ne pogorâm în cabină ca să adormim în plăcuta legănare a valurilor alinate.

A două zi, 26 noiembrie, marea se tulbură din nou chiar pe la ora când toți așteaptă dejunul cu nerăbdare. Pe loc simptomele bolii de mare se manifestă din nou printre pasageri, găsind stomacurile lor deșarte, și aceștia, sărmanii! departe de a se pune la masă pentru ca să-și potoale luptele stomacului, se grăbesc a se pune în paturi. Ziua trece cu destulă monotonie pentru dânșii și ora prânzului sună fără a-i decide să se scoale pentru ca să reînnoiască laudele de ieri. Unii gem pe toate tonurile gamei suferinței; alții sunt furioși că nu pot să ia parte la masă și că au să fie obligați de a o plăti, iar majoritatea doarme dusă pentru ca să adeverească proverbul francez: qui dort, dine.

Cerul se acoperă treptat cu nori suri, care se tot întunecă; vântul devine tot mai tare și mai rece cu cât ne apropiem de Crimeea; vaporul are spasme și înaintează plecându-se, ridicându-se, culcându-se pe coaste, șovăind prin spuma valurilor ca și când ar fi cuprins de beție. Turcul mahmur, ajuns la jumătate de suflet, suspină în Allah pe care nici el însuși nu-l aude, iar vivandiera și-a pierdut mințile și calțavetele în zguduirea ce-i produce mișcarea corăbiei. Întâlnim multe corvete care vin de la Kamieș și de la Balaclava; ele au transportat provizii pentru armatele aliate, și acum se întorc la Constantinopol, ducând la spitalurile din Pera și din Scutari un mare număr de ostași răniți sau bolnavi. Noi îi salutăm în treacăt și ei ne răspund cu glasul slab: Vive la France! Sărmanii! Câți dintre ei sunt destinați a nu mai revedea patria lor! Noaptea-i neagră! o tristețe profundă ne cuprinde când lumina zilei este înlocuită prin razele palide ale fanarelor aprinse pe pod... Omul de la cârmă stă neclintit cu ochii țintiți pe busolă și cu mâinile pe roată; ofițerul de cuart se primblă de-a lungul, învelit în manta; o parte din marinari stau adunați în capăt, iar noi. . . Somnul e negustor de minciuni; el ne aduce visuri ademenitoare, pline de verdeață și de flori... Și în faptul zilei zărim pământul Crimeii alb de zăpadă.