Surugiul (Alecsandri)

Jump to navigation Jump to search
Surugiul
de Vasile Alecsandri
Cînticel comic


Cîntat de d-nul X. pe Teatrul din Iași.

(Teatrul reprezintă o poștă din Moldova. În fund, bordeiele surugiilor; în stînga, grajdiul; cîteva căruțe și hamuri pe lîngă păreți; în mijloc, o fîntînă. La ridicarea cortinei se aude în apropiere chiote și pocnete, pe urmă glasul surugiului strigînd, după grajdi):

Ha ho! tbrrr. Iată-ne la poștă, ard-o focu și pe cel care-o ține!… Hi… la imaș, copii… acolo vă așteaptă hambaru cu orz… hi, gloabă… (Pocnește cu harapnicul.)

SURUGIUL (întră pe scenă îmbrăcat cu poturi de aba, ilic de postav cusut cu găitanuri, chingă de curea bătută cu ținte și pălărie cu cordele. El se oprește lîngă culisă și zice): Aud, cucoane?… dacă-i lungă poșta de-nainte?… Ba nu… ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal… N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns (în parte) într-amurgu. (Vine în fața publicului, cătînd în fundul pălăriei.) Ian să videm ce bacșiș mi-o aruncat boieriu?… O jumătate de carboanță?… Crișu el!… A fi vreun ispravnic de cei noi, cărora le zic perfecți… E grăbit s-ajungă la tact, de-aceea lasă bacșișuri bune. Tot ispravnici noi să deie Dumnezeu, căci dacă-s dați afară din slujbă, carboanța scade cît un fifirig. Noi, surugiii, judecăm omu după bacșiș și nu dăm greș niciodată cu chiteala.

Cînd văd o droșcă nouă-nouță

Ș-un tînăr mîndru lucind în ea,

O-ntind la fugă… să fugi, Duluță…

Carboanța vine pe urma mea.

Iar de-i trăsura cam hîrbuită,

Dacă-i drumețul ros pe la cot

Și cu sprinceana posomorîtă,

Mîn pe tînjală numai de-un zlot.

De-i vro carîtă închisă bine

Cu o duducă ș-un cuconaș,

Dămol la hopuri, că-n urmă vine

Dragoste dulce ș-un gălbănaș.

Iar dacă este vrun rădvan mare,

Cu o păreche cam dos la dos,

Le trag o sfîntă de struncinare,

Căci mă așteaptă un bănuț ros.

Oricum să fie, cînd merg in cale

Cu de-alde-ai noștri, nu mă căiesc,

Căci vorba ceea: tot cale-vale

Iese bacșișul mai omenesc.

Iar din păcate de-mi vine rîndul

Să duc vro capră sau vrun jidan.

La prăvălișuri îi culc de-a rîndul,

Căci plătesc numai un gologan.

Cu toate-aceste, puțin îmi pasă!

Fie vînt, ploaie și calea grea,

Fie șoseua dreasă, nedreasă,

Cînd sînt călare, lumea-i a mea!

(Își aprinde luleua.) Hei, Doamne!… de 20 de ani de cînd sînt în poște, ce de mai făpturi de oameni am mai văzut!… Cîți domni cu alai am purtat, cînd să suia pe scaun, și după șepte ani — hait… maziliți!… tot eu i-am dus, însă fără alai!… Cîți miniștri mîndri la început și mai pe urmă cu nasu căzut… cîți deputați cu Unirea, cîți ciocoi vechi de-a Regulamentului, și cîți ciocoi noi de-a Convenției, și ruși, și nemți, și turci, de toată sămînța… căci biata Moldova noastră o fost drumu cel mare a străinilor… Ian o țară de jac, satu lui Cremine, fără cîni și fără jitari!… Na! că s-a stîns luleua… (Scapără.)

Îmi aduc aminte, cînd cu nemții… am plecat odată c-un biet căprar, iarna, pe vicol… Șonțișoru era numai în mundirașu lui cel alb și tremura, sărmanu, ca de năbădăici. I se făcuse nasu pipăruș și obrazu patlagea vînătă.

— Frigu-ți-e, domnule?… Îl tot întrebam pe drum.

— No, cald, cald, saperment! îmi răspundea el.

Dacă l-am auzit tot zicînd că-i e cald, mi-am cătat de drum pănă la poștă… Cînd acolo ce să văd? căpraru meu era bocnă!… Îl înghețase caldu lui cel nemțesc.

D-apoi mai acu vro opt ani, aduceam un grecușor în căruță de poștă… rupt, sărmanu, și perpelit de ți se făcea milă… Cică venea la noi să se îmbogățască și s-ajungă postelnic mare. Sosind la jumătate de poștă, el mă-ntreabă în limba lui:

— Mo, suruzi! gasimo țeva de muncato la poștia?

— Găsi, jupîne, cum nu?

— Ma țe gasimo?

— Apoi dă!… brînză, mămăligă, ceapă…

— Țe? mamalinga! ah! ah! vah! panaghia mu!… și o leșinat parpalecu, bată-l concina!… Tocmai atunci sosește din norocire un alt grec cu o brișcă hîrbuită, vreun posesoraș, sau vreun simzar… dracu-l știe. Cum îl văd cu fes, încep a striga:

— Kir Trufanda, vino de-ți învie neamu.

— Ma țe a pațito simpatriot a mea?

— Da știu eu, păcatele mele?… O leșinat pentru că i-am spus c-a să mănînce mămăligă la poștă.

— Mamalinga?… l-ai uțiso!

— Eu?… ferească sfîntu!

— Neschi, dimiata… Cînd te-a întrebat de muncare, trebuia se respunzi la dimialui: maslinia, limoni, ma nu mamalinga…

Ha, ha, ha, ha, n-oi uita-o cît oi trai. Numai cît pomenise samsaru de măsline și cel leșinat se puse a suge cu buzele ca un malac… iari așa (imitează sugerea malacului) și pe loc o înviet.

D-apoi altă dată c-un jidan… Ce-am mai rîs!… Ajungînd la Strungă în deal, îi zic în glumă:

— Pare-mi-se, jupîne, c-o să întîlnim tâlhari.

— Ei, vei! bade surugiu, ce să facem, mă rog?…

— Știi una, jupîne?… acoperi-te cu cerga ca să nu te vadă.

Jidanu meu, de cuvînt, se tupilă în fundu căruței, iar eu n-am ce face?… Îmi schimb glasu și încep a striga: Stăi, mă! Ce ai în căruța asta?

— Ce să am, căpitane? ian niște stecle stricate.

— Stecle să fie oare?

— Dacă nu mă crezi, căpitane, cearcă de vezi. Atunci apuc o prăjină și jachi! peste cergă. Jidanu face zinichi, zinichi, zinichi, adică suna a steclă ca să înșele tâlharii; eu iar trosc! el iar zinichi, zinichi; ș-așa tot cu trosc și cu zinichi ne-am coborît dealu Strungăi. De-atunci o ieșit cînticul ista-n țară. (Cîntă o arie jidovească.)

Trosc, pliosc, trosc și jachi și lichi.

Ei, vei, vei! zinichi, zinichi.

Iată Leiba cel avan

Care poartă harțagan.

Iată Leiba cel din cușcă

Care poartă la drum pușcă

Și cînd vede un român

Armele-și ascunde-n fin

Și sub cerga scărmănată

Sună-a steclă fărîmată.

Trosc, pliosc, trosc și jachi și lichi

Ei, vei, veil zinichi, zinichi!

Acu străinu, ca străinu, dar cum sînt unii ciocoieși, cu mațe pestrițe, săca-le-ar sămînța! că mare urgie mai sînt pe lumea asta! De-a lungu țărei fac pîrjol cu bătaia… Cică-i voinicie boierească să stîlcească un biet om de surugiu ostenit ca vai de el, nemîncat, nedormit, plouat, ars de soare, degerat de frig, pentru că i-s caii căzuți și nu pot merge în fuga mare.

Îmi aduc aminte, acu cinci ani, murise biata mămuca, Dumnezeu s-o odihnească!… (Ștergîndu-și ochii cu minica cămeșii.) Mi se udă ochii cînd mă gîndesc la ea, drăguța.

(Arie: „Căruța poștei”)

Sărmana mamă parc-o văd încă

Pe patul morței, moartă zăcînd

Și cu durere vie, adîncă,

Ah! simt din ochii-mi lacrimi curgînd.

Biata bătrîna! ea pentru mine

Avea un suflet mult iubitor;

Ziua și noaptea mă căta bine

Și-mi făcea traiul veselitor.

Însă-amar mie! moartea cumplită

A deschis iute al ei mormînt

Și de-atunci viața-mi e tot cernită,

C-am rămas singur pe-acest pămînt.

Stam lîngă biata mamă și o jăleam din fundu inimei, căci era acum pe aproape de îngropat, cînd îl aduce dracu pe un ciocoi de cei afurisiți. Toți flăcăii erau porniți la drum, numai eu, din păcate, mă aflam la poștă. Cuconașu era grăbit, parcă-l alungau tătarii din urmă; el vine la bordeiu meu și mă smuncește fără îndurare de lîngă săcriu maică-mea… În zădar mă rugam să mă-ngăduie ca să duc pe mama la groapă… Ticălosu! în loc să aibă milă, el pune pe arnăutu lui de-mi dă vro cîteva bice și-i poroncește să mă croiască tot drumu cu un harapnic de pe capră. Dac-am văzut ș-am văzut, mi-am făcut cruce și am zis în gîndu meu: Ajută-mi, Doamne, să dezbăr lumea de o jivină veninoasă!… și, cu capu gol, pe arșița soarelui, am plecat.

Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide de nu putea nici caru deșert să coboare fără pedică. Drumu cotigea pe lîngă o prăpastie adîncă, plină de bolovani… Mișcă, băiete!… să mi te duci de-a ruptu capului!… Unde-am răpezit caii la vale, unde-am cîrnit oiștea spre mal, și-ntr-o clipală, cai, trăsură, surugiu, arnăut și ciocoi, erain cu toții stîlciți și uciși în fundu prăpastiei… Arnăutu și-o rupt gîtu, ciocoiu și-o frînt nasu de-o rămas cîrn și chior. De atunci nu l-am mai zărit prin poște… El o prins frică și merge la drum numai cu harabagii…

Ei!… da ce stau eu de mă amărăsc cu gînduri pocite. (Își scutură pletele.) Pei nălucă și cruce-ajută!… să trăiască surugiu… Nu-i alt român mai voinic decît el în țară.

Surugiu vrednic! eu tot calare

Ziua și noaptea am traiul meu.

Alung necazul din fuga mare

Cînd mă ajunge necazul greu.

Surugiu ager, alerg pămîntul

Din puha lungă mereu pocnind,

Dămol sau iute, iute ca vîntul

Eu merg calare tot chiuind.

(Chiuie surugiește fi pocnește din harapnic.)

Dacă, de pildă, vine o cupea cu o porumbiță albă și frumoasă, care-mi zice subțirel: „Să mă duci bine, flăcău”. — Lasă, cuconiță, n-ai grijă că ești cu mine! — și-mi apuc hățurile în mîna stîngă și m-arunc pe șăuaș dintr-o săritură… Gata-i? gata!

Mișcați, băieți!… hi, hi… să mă duceți ca vîntu și ca gîndu. (Pocnește.) Hi, breazule, nu te lenevi, că te stricnesc cu șfichiu de foc. (Bate cu harapnicul înainte ca și cînd ar vroi să lovească hățașul.) Vîrtos, murgule, (se adresează la lăturaș) nu te lăsa pe tînjală că-mi ești sub mînă. (Pocnește de lături în dreapta.) Hi, acum pe. șes cu toții, într-o întinsoare, să sfîrîie roțile. (Chiuie.) Hi-i-i-i, zmeișorii tatii… parcă zăresc pe Măriuca la colțu luncii…. Măriuco fa, să mă aștepți cu alivenci pe cînd m-oi întoarce, că ți-oi aduce un tulpan nou. Haide-așa, copii, tot așa la copce, cu toții, deopotrivă, frumos că ne privește duduca cea din trăsură… numai de n-ar deochea… Iacă dealu înainte… să vă văd acu, dragii mei… s-o luăm la fugă din vălcică, ca să suim culmea într-un „zbor… Odată cu toții pe opinteală… (Chiuie și pocnește.) Hi-i-i-i, tătucă, nu mă lăsați… Întinde, Surule… odată, Breazule, hi, hi… (Se zbuciumă ca cum ar sili caii la deal.) Mînca-v-ar cioarele! hi, perire-ar albinele care or strînge ceara de făcut lumînare celui ce vă are!… Ha, ho, ha, ho!… tbrrr… am suit dealu… să ne mai odihnim la umbră și să vă mai frec pe ochi.

Surugiu vesel, în cîmp la soare

Eu cîte fete le întîlnesc

Preschimb cu ele glume ușoare

Și chiar din fugă le amețesc.

Iar cînd un dușman calea-mi aține

Îi dismierd fața cu șfichiu de foc,

Și cînd în țară anul nou vine

La frații noștri urez noroc.

(Pocnește ca în ajunul Sfîntului Vasile.) Hăi, hăi! la mulți ani cu fericire, să trăiți toți în unire… Hăi, hăi! să vă fie casa casă și masa masă! hăi, hăi! Noroc bun și veselie și-mi faceți parte și mie… hăi, hăi!

(Cortina cade.)