Sub trei dictaturi/Capitolul 8
CAPITOLUL VIII
FALIMENTUL GUVERNĂRII LEGIONARE ȘI INSTAURAREA DICTATURII MILITARO-FASCISTE
Interesele burgheziei românești și guvernarea gardistă
Atitudinea pe care burghezia românească urma s’o adopte după 6 Septemvrie 1940 față de mișcarea legionară, nu putea fi determinată decât de măsura în care politica noului regim prezenta puncte comune, cu propria ei politică, fie economică fie socială sau națională.
Opoziția pe care „Garda” o întâlnise în 1938, în rândurile burgheziei, era, de astădată, lipsită de obiect. Condițiile în care mișcarea legionară preluase guvernul erau cu totul altele, astfel că „răsmerița populară” de care se temuseră atunci exponenții acestei burghezii era înlăturată. In noua situație creată după prăbușirea dictaturii regale, prezentul și nu trecutul putea oferi un criteriu de judecată valabil și real.
A corespuns guvernarea legionară intereselor burgheziei românești?
Să trecem rapid în revistă această operă guvernamentală, privind-o prin prizma însăși a burgheziei.
Subordonarea absolută a României, în domeniul extern, celui de al III-lea Reich, prezenta mai multe desavantagii decât foloase reale, în momentul când ea se înfăptuia. Ceea ce gândeau și, mai ales, plănuiau să realizeze, în caz de victorie, conducătorii economiei germane în România, numai perspective roze nu deschidea industriei autohtone, fie că era vorba de cea grea sau de cea manufacturieră. Pentru moment, în adevăr, din cauza războiului, concurența germană nu se făcea simțită pe piața românească, întreaga industrie a Reichului fiind consacrată războiului. Dar războiul nu putea să țină la infinit. In schimb, pozițiile puternice câștigate în România, datorită politicei externe gardiste, urmau să fie folosite cu maximum de beneficii de industria și comerțul german.
Nu numai viitorul, dar chiar și prezentul inspira serioase îngrijorări. Acapararea bogățiilor țării — petrol, lemn, grâu, etc. — de către germani, nu putea lăsa indiferentă burghezia română. Pentru unele dintre aceste bogății, în special pentru petrol, capitalul liberal se știe că a dus o costisitoare luptă și a cheltuit multă energie ca să-l „naționalizeze” în exclusivul său profit. Celelalte bogății miniere, precum și lemnul erau la fel de amenințate de tendințele de acaparare ale Germaniei. Aceste tendințe, de altfel, s’au transformat curând în fapte.
Participarea concernului „Hermann Göring” în cele mai importante industrii metalurgice, Malaxa și Reșița, a dus după cum se exprima delicat un ministru plenipotențiar al Reichului, H. Neubacher, într’un articol din „Excelsior” la „adaptarea lor aparatului de producție al industriei grele germane”. Ce însemna această „adaptare” este ușor de înțeles.
O societate specială „Kontinentale Oel A. G.”, pusă sub președinția lui Funk, ministrul economiei Reichului, a fost creată cu scopul precis de a monopoliza petrolul românesc. Punând mâna, prin fraudă, pe pachetele de acțiuni ale acționarilor străini care își aveau domiciliul în țările ocupate din apus, noua societate a devenit deodată stăpâna a două importante societăți petrolifere „Concordia” și „Columbia”. O parte din acțiunile „Astrei Române” a încăput tot pe mâna germanilor. Toate acestea aveau loc până la intrarea României în război! Apoi germanii au început să cumpere tot ce se oferea pe piață, ca acțiuni petrolifere. O presiune deosebită se exercita asupra deținătorilor evrei. Cea mai bine utilată societate pentru comercializarea și exportul țițeiului, Sanielevici, a fost cumpărată de noua societate. In sfârșit, pentru ca pătrunderea germană să fie completă s’a format o societate specială „Rümanien Mineraloel Gesellschaft”, care centraliza în mâna sa totalitatea produselor petrolifere din țară, îndreptându-le spre Germania și țările amice… (Dr. O. Gramsch, director al soc. „Kontinentale Oel Ges.” în „Excelsior”, Iulie 1941).
Participarea capitalului german, în întreaga industrie din România, a crescut în aceste condiții deosebit de repede. Numai în industriile în care o aproximativă cercetare a fost posibilă, acest capital se socotea la patru miliarde de lei. („Excelsior”, 15 Iunie 1941). Tendința lui este să pătrundă cât mai adânc în economia românească.
Punerea sub control german, a unora dintre marile bănci bucureștene, în frunte cu „Banca Comercială” a însemnat o grea lovitură adusă capitalului bancar liberal. Chiar poate mai grea decât pătrunderea în industrie și în marele comerț.
Imperialismul german nu aștepta deci sfârșitul războiului pentruca să se facă simțit, în mod concret, în economia românească. Acest imperialism era ușurat, în penetrația lui, de guvernarea legionară, care livrase țara fără nici o rezervă conducătorilor celui de al III-lea Reich. Patronarea acestei politici de către generalul Antonescu, care reprezenta totuși în această guvernare, interesele burgheziei reacționare, pro-hitleriste, nu schimbă cu nimica constatările noastre. Arată cel mult inconsecventele și contrazicerile pe care viața politică a țării le prezenta in acel timp.
Alianța cu Germania hitleristă încuraja, cu toate amputările și imixtiunile în domeniul de investiții și exploatare a burgheziei române, câteva „iluzii” de natură politică. In primul rând ea aducea încadrarea României în frontul reacțiunii europene, ceea ce nu era menit să displacă vârfurilor reacționare ale păturilor noastre conducătoare. Apoi, mai era și perspectiva războiului anti-sovietic, pe care România urma să-l poarte alături de Germania. Cu tot pactul germano-sovietic încheiat în 1939, această perspectivă intra, în acel moment, în calculul probabilităților internaționale.
Totuși, și aici interveneau oarecare nuanțe. Pe când pierderile pe care le aducea politica inaugurată de mișcarea legionare erau palpabile și imediate, interesând nemijlocit câștigurile burgheziei române, cele de al doilea nu priveau, nemijlocit, prezentul. Pentru moment, nici un curent de largă democrație, necum o puternică mișcare revoluționară, nu amenințau situația de clasă, a acestei burghezii. Iar războiul anti-sovietic era o chestiune care se plasa într’un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.
De aceea, o parte a burgheziei s’a declarat, atât cât a putut s’o facă, împotriva politicei externe gardiste. Impresionată de forța militară a Reichului și incapabilă să organizeze o rezistență propriu zisă împotriva penetrației germane, ea s’a mulțumit să dezaprobe verbal servila politică a „Gărzii”, până la sfârșit acceptând-o însă. De o opoziție formală, de o schimbare în orientarea externă a României, în situația europeană creată de războiu, atunci nici nu putea li vorba. Numai astfel se și explică pentruce, după lichidarea guvernării legionare, guvernul de generali care era expresia politică a burgheziei reacționare a continuat această orientare, impusă poporului român după 6 Septemvrie 1940.
Adversitatea burgheziei române, față de politica internă legionară a avut și alte cauze. Antisemitismul acestei burghezii nu era un mister. Partidul liberal, reprezentantul ei tipic, practica un antisemitism deschis, cu mulți ani înaintea apariției mișcării legionare. Politica lui de „prin noi înșine” nu urmărea doar înlăturarea capitalului străin, ci, înăuntrul granițelor țării, îngrădirea activității capitalului evreese. Antisemitismul ei avea ca obiect să acapareze o mare parte din acest capital, înlăturându-l din poziția pe care o ocupa pe piața internă.
Antisemitismul, de aceeași natură ca și anti-străinismul burgheziei române, nu lua însă forme violente. După cum nu excludea nici o strânsă colaborare între diversele grupe de capitaliști, pretutindeni unde predomina, nu concurența, ci apărarea intereselor capitalului. Impotriva muncitorimii, a curentelor democratice, pentru consolidarea statului ca instrument militar și represiv, cei mai mulți dintre marii capitaliști evrei făceau, la rândul lor, cauză comună cu cei creștini.
Apoi burghezia română, prin exponenții ei, n’a recomandat niciodată o expropriere forțată a capitalului evreesc. Nu din motive „etice” sau din considerații „umanitare”, ci pentru cauze cu mult mai prozaice și mai realiste.
In primul rând era solidaritatea întregului capital, indiferent de origina etnică a deținătorilor lui, împotriva oricăror atingeri aduse proprietății private. Fundamentul însuși al întregii ordine presupunea doar intangibilitatea acestei proprietăți. Odată principiul pus în discuție, ba mai mult, chiar aruncat peste bord, se lăsa câmp deschis unor viitoare inițiative, după părerea lor, foarte primejdioase… Este adevărat că însuși principiul devenea mult mai maleabil când era vorba de vândut la mezat, pentru datorii la bănci sau pentru împlinirea dărilor, bruma de avere sau lucrurile țăranului sărac sau ale muncitorului. Dar aceștia nu făceau parte din clasa capitalistă și deci… era o altă chestiune.
Fapt este însă că exproprierea capitalului evreesc n’a constituit niciodată un punct de program al partidelor burgheze, serioase.
In al doilea rând, interesele capitalului evreesc și ale celui românesc erau atât de împletite, de strâns legate unele de celelalte, încât stânjenirea funcționării celui dintâiu, destrămarea și pulverizarea lui anarhică nu puteau decât să cauzeze grave pagube celui de al doilea. E destul să ne gândim la capitalul investit de marile bănci în întreprinderile industriale și comerciale evreești, ca să ne dăm seama ce repercusiuni avea opera de confiscare huliganică preconizată de extrema dreaptă. De aceea exproprierea capitalului imobiliar evreesc, pusă în discuție încă dela începutul guvernării legionare, a întâmpinat opoziție în cercurile conducătoare ale burgheziei românești. Iar când totuși a fost hotărâtă, în Martie 1941, aceasta s’a făcut pentru motive de politică internă.
Dacă în cazul primelor două argumente de mai sus, burghezia română ar fi trecut peste obiecțiunile ridicate sau ar fi găsit o formulă de compromis, o a treia împrejurare, de natură cu totul practică, oferea o gravă împiedicare. In adevăr, cea mai mare parte din fondurile de comerț, din capitalul lichid, din întreprinderile industriale evreești nu treceau nici în stăpânirea băncilor cu „capital național” — recte liberal — nici nu mărea fondurile sau întreprinderile deja existente și care se găseau deja în mâinile românilor „etnici”. Deci, nu burghezia română, ca clasă, era marea profitoare a operațiilor jăcmașe legionare, făptuite sau numai plănuite, pe o scară atât de vastă.
In această operă de românizare, drumul industriei mari și al marei finanțe urma chiar să fie închis. Iată ce scria în ziua de 19 Ianuarie 1941 directorul ziarului „Excelsior”, legionarul Ion B. Demetrescu, într’un articol intitulat „Liniște, siguranță, încredere”, în care se ocupa de panica stârnită de felul în care averile evreești erau jefuite: „Nici marea industrie, nici marea finanță, ca în trecut, nu își vor avea de spus cuvântul, afară doar ca informatori, ci vor vorbi numai principiile de reînoire a neamului care stau la baza spiritualității și eticei legionare”. Cine erau reprezentanții acestei „spiritualități” și ale acestei „etice”? Intreprinderile evreești, indiferent de natura lor, erau acaparate de niște aventurieri, cei mai mulți declasați sau simpli cavaleri de industrie, când nu erau borfași de meserie sau oameni cu caziere pentru infracțiuni de drept comun. Asemenea elemente nu ofereau nici cea mai mică garanție că vor putea conduce, stăpâni și pune în funcțiune bunurile astfel însușite. Dar aceasta era numai o față a medaliei și poate nu cea mai gravă.
Violentele exproprieri legionare au produs o asemenea panică pe piață, încât, din partea deținătorilor evrei a unor întreprinderi mari și mijlocii a început o masivă ofertă de vânzare. Deodată au apărut ca cumpărători, la prețuri care nu permiteau nici o concurență, emisarii germani care lucrau fie pe cont propriu, fie pentru anumite firme, bănci sau întreprinderi din Reich. Aceștia au început să cumpere. Exproprierea gardistă ducea astfel nu la „naționalizarea” capitalului evreesc, ci la „germanizarea” lui. Dispunând de masive sume în lei, puse la dispoziție chiar de statul român, fie pentru inexistentul export german, fie pentru întreținerea armatei de „instruire”, acești emisari ofereau prețuri peste valoarea reală a întreprinderilor cumpărate.
De astă dată, cu toate rigorile cenzurii, glasuri „indignate” s’au făcut auzite. Protestele, urmate de conflicte deschise (cazul petrecut la Mediaș în noaptea de 3/4 Decemvrie 1941) se semnalau chiar din rândurile legionarilor, lezați în încercările lor de acaparare, de „ofertele” venite din partea germanilor autohtoni. Iată ce scria într’unul din rapoartele sale, ministrul de interne, legionarul Petrovicescu: „Sașii urmăresc să înlăture pe români dela orice cumpărare de bunuri care aparțin evreilor… Populația românească este profund indignată de atitudinea sașilor care sprijină (?) pe evrei și nu se împacă deloc cu ideea că ar putea și românii să cumpere prăvălii și imobile dela evrei”. („Pe marginea prăpastiei”, vol. I, pag. 241).
In al patrulea rând, guvernarea legionară constituia, prin banditismele, asasinatele (individuale și în massă) și prin excesele de tot felul, un permanent prilej de turburare a vieții economice interne și, în general, a întregii vieți publice. Un element de nesiguranță generală își făcea tot mai mult loc. Aceste stări de lucruri creară o atmosferă care nu făcea decât să accentueze criza care cuprinsese întregul organism al societății românești.
In sfârșit, burghezia nu putea privi nepăsătoare la masacrarea oamenilor ei politici. Cele „trei zile de sânge” anunțate și promise de Corneliu Codreanu au căpătat un început de realizare în cazematele dela Jilava și în pădurea Snagovului, la 26 și 27 Noemvrie 1940. Exterminarea unui aparat politic pe care clasa conducătoare din România și-l făurise într’un lung șir de ani, reprezentat tocmai de conducerea și de cadrele partidelor politice, nu putea decât să creeze, în mediu burghez, o atmosferă ostilă guvernării legionare și să alimenteze încă mai mult opoziția deja existentă aici.
Cu atât mai mult, cu cât noii conducători veniți din rândurile Legiunii nu puteau inspira burgheziei nici un fel de încredere. Eșiți dintr’un anonimat dubios, având o origine socială care, pentru păturile înstărite capitaliste, nu era cea mai bună recomandație, lipsiți de talent și cultură, fără altă autoritate personală de cât aceea pe care le-o dădea trecătoarea deținere a unor înalte posturi guvernamentale vremelnic ocupate, cei mai mulți fără să aibă profesiune bine definită și mai niciodată efectiv exercitată, conducătorii legionari care formau echipa ministerială și preluaseră conducerea instituțiilor publice erau considerați ca simpli intruși, niște aventurieri care prin uzurpare puseseră mâna pe putere în stat. Uzurparea nu-i putea consfinți însă ca oameni de stat, ca pe niște conducători politici, cărora burghezia să le poată încredința, de bună voe, soarta și apărarea intereselor ei. Ea era, în adevăr, constrânsă să accepte pe acești conducători. Dar așa cum în 1937—1938 ea refuzase să facă vre-un credit personal lui Codreanu și celor din jurul său, de astădată se putea și mai puțin entuziasma sau încrede în noua garnitură de șefi gardiști.
Acestea au fost motivele principale ale opoziției burgheziei române față de guvernarea legionară. Adversitatea ei n’a întârziat să ia forme concrete. Incapacitatea politică și aventurismul conducerii legionare au precipitat fazele acestui latent conflict, oferind prilejul unei lichidări radicale a puterii politice deținută de Legiune, prin organizarea rebeliunii din Ianuarie 1941.
Care a fost atitudinea celorlalte clase și pături sociale față de regimul gardist?
Mișcarea legionară a încercat să câștige muncitorimea de partea ei. O serie întreagă de măsuri a fost luată în acest scop. Astfel, s’au urcat salariile în întreprinderile în care funcționau comisarii guvernului. Acestea constituiau aproape totalitatea întreprinderilor mari și mijlocii. La început s’a încercat îngrădirea autorități patronatului, muncitorii având legături directe cu acești comisari pentru chestiunile din întreprindere, etc. Atât în presa zilnică cât și în celelalte tipărituri gardiste, coloane întregi erau consacrate muncitorimii. Aici se puteau ceti cele mai demagogice declarații de dragoste pentru lucrători. Dăm o singură „mostră”: „Dacă în zilele de apreciere a aurului s’a ajuns la dominația capitalistului, în această lume nouă de apreciere a muncii se va ajunge la dominația cinstită a muncitorului. Pentru prima dată birue producătorul muncii peste exploatatorul ei. Aceasta este prima mare biruință a dreptății. Pentru această biruință a mobilizat Căpitanul muncitorimea”. (din „Muncitorul legionar” 15 Ianuarie 1941). Pentru a cuprinde organizatoric muncitorimea, un corp special — corpul muncitoresc — a fost creiat și mari sume au fost alocate aparatului conducător și celui propagandistic al acestui corp.
Totuși, încercările făcute de conducerea legionară n’au reușit. Muncitorimea, in elementele ei adevărat proletare, nu s’a lăsat nici înșelată, nici coruptă de propaganda gardistă. La acest eșec au contribuit mai multe cauze.
In măsura în care salariile au fost ridicate, standardul de viață al muncitorimii nu s’a ridicat câtuși de puțin. Inflația începută încă sub dictatura regală, a continuat și a luat proporții și mai mari, odată cu noua guvernare. Vieața a început să se scumpească într’un asemenea tempo, încât situația economică a muncitorimii a fost, curând, mai rea decât înaintea urcării salariilor. Scumpetei i-a urmat îndată lipsa de pe piață a alimentelor de primă necesitate — lipsă care s’a accentuat odată eu aducerea în țară a trupelor germane. Muncitorimea a început, de altfel, să-și manifesteze imediat nemulțumirile. Intr’o comunicare făcută presei (la 23 Septemvrie 1940) din partea „Uniunii lucrătorilor metalurgiști” se arăta via agitație care domnea în fabrici și formele pe care aceste agitații le luau: ieșiri în massă, părăsirea lucrului, greve, etc. In volumul I din „Pe marginea prăpastiei” se pomenește de grevele dela Vulcan, Fichet și din provincie. „Toate acestea — susținea generalul Antonescu într’un consiliu de miniștri — vor începe să se aprindă. Ele trebuesc prevenite”. Ceea ce dovedește întinderea pe care o luaseră mișcările greviste.
Inăuntrul întreprinderilor s’a revenit, încetul cu încetul, la vechile relații între salariați și patroni. Comisarii legionari s’au lăsat ușor corupți prin salarii și avantagii suplimentare, devenind docile instrumente ale patronatului — indiferent de origina etnică. „Unii comisari, în loc să țină în loc pe jidani, s’au pus de acord cu ei”, declară generalul Antonescu într’o ședință a consiliului de miniștri. Iar d. Cancicov, ministru al economiei naționale, repetă în aceeași ședință cuvintele textuale ale subsecretarului de stat dela același departament, legionarul Petra: „Ne curățăm dacă mergem înainte cu comisarii. S’au făcut o mulțime de hoții și pătăm regimul”. („Pe marginea prăpastiei” vol. I, pag. 122). Muncitorimea și-a dat astfel seama, nu după multă vreme, de acest lucru și încetase să mai apeleze, în conflictele ivite înăuntrul întreprinderilor, la acești comisari.
Literatura gardistă consacrată muncitorimii era, într’adevăr, bogată. Dar în zecile și sutele de articole publicate, în afara unei frazeologii goale, incapabilă să atragă și să convingă, nu se întâlnea o singură afirmare privind cu adevărat revendicările muncitorești. Organizarea și conducerea unor lupte economice, adoptarea unei atitudini combative în raporturile dintre capital și muncă, erau subiecte cu grijă evitate în presa legionară și trecute subt cea mai adâncă tăcere, în munca practică a cadrelor muncitorești.
Corpul muncitoresc s’a dovedit foarte curând că, în afară de nume, nu avea nimic comun cu interesele muncitorimii. Iar transformarea lui Groza, șeful acestui corp, în comunist „de notorietate” (Pe marginea prăpastiei, vol. I p. 12) era o grosolană mistificare, ca toată încercarea de a amesteca mișcarea comunistă în faptele legionare. Corpul muncitoresc era pur și simplu o organizație legionară, menită să capteze pe muncitori, să-i încorporeze organizatoric mișcării și să-i prelucreze in cultul misticii cunoscute. Acest corp n’a reușit să strângă din rândurile muncitorimii decât elemente asemănătoare celor pe care le-am văzut active în timpul rebeliunii.
In sfârșit, campania pentru organizarea cantinelor n’a avut nici întinderea necesară, ca să cuprindă majoritatea întreprinderilor industriale și nu putea constitui, ea singură, „platforma muncitorească” a Gărzii.
Așa încât adevăratele probleme interesând muncitorimea au fost lăsate neatinse de activitatea guvernamentală legionară și nu au apărut, sub nici o formă, nici în presa zilnică, nici în celelalte publicații ale mișcării. Nici un fel de măsuri cu caracter durabil nu au fost luate. Ziua de lucru a rămas mai de parte la bunul plac al patronatului. Aplicarea minimului de salar a fost parțială. Introducerea scării mobile de salarizare, ca o măsură generală, atât de necesară în timpul creșterii zilnice a scumpetei, a fost abandonată, deși fusese pusă în discuție încă sub dictatura. carlistă. Noi contracte colective nu au fost încheeate, decât sporadic. In ateliere și fabrici, nu s’a creat nici un fel de reprezentanță a muncitorimii, menită să-i apere interesele față de patron sau de autorități. Dreptul de grevă a rămas, ca și până atunci, suprimat. Breslele desființate n’au fost înlocuite cu nici un alt fel de organizații profesionale. Urcările de salariu, prin fixarea unui minim sau prin alte măsuri, au fost repede întrecute de continua scumpire a vieții. Față de 1937, indexul scumpirii vieții arăta la sfârșitul anului 1940 o creștere de 89%. Numai din August până în Noemvrie 1940, deci sub guvernare legionară, scumpetea crește cu aproape 20%. („Excelsior” 26 Ianuarie 1941).
In schimb, desarmarea muncitorimii de orice drepturi, împiedicarea organizării ei sub orice formă, terorizarea și urmărirea, până la asasinat, a elementelor ei conștiente, încercarea de a sădi și întări în mijlocul ei autoritatea bisericii și de a o „recreștina”, iar, mai presus de toate, încercarea de a o ține în obediență absolută, atât față de patronat cât și față de statul legionar — toate acestea au contribuit ca politica muncitorească legionară să apară în toată realitatea ei neacționară, surpând repede iluziile, care începuseră să se nască în unele medii muncitorești înapoiate.
Politica antimuncitorească legionară nu era întâmplătoare. Ea corespundea principiilor, în numele cărora Legiunea începuse să guverneze. Lupta împotriva tuturor forțelor democratice, în fruntea cărora se plasa, fără îndoială, mișcarea muncitorească, nu putea fi dusă cu oarecare șanse de succes, decât răpind întregii muncitorimi drepturile și libertățile ei. Numai astfel această muncitorime putea fi condusă și integrată statului totalitar. Partizani ai armoniei sociale, legionarii nu puteau decât să împiedice, prin toate mijloacele, orice organizare sau acțiune, chiar numai economică, menită să întărească conștiința și solidaritatea de clasă a proletariatului. Apoi, in lupta dintre capital și muncă, cu tot conflictul existent între burghezie și „Gardă”, aceasta rămânea mai departe un organ și un instrument al „ordinei” actuale și se străduia, prin toate mijloacele, să dovedească acest lucru.
Conducerea legionară voia, în adevăr, să capteze muncitorimea, dar nu întărind-o în elementele ei de clasă, ci dimpotrivă, anihilându-i toate forțele vii și înglobând-o în propriile ei organizații și propriului ei stat. Păturile conștiente ale proletariatului din România cunoșteau, din experiență, ce se ascunde sub avalanșa de demagogie pro-muncitorească a Legiunii și la ce se puteau aștepta dela predicatorii „armoniei sociale”. Și de aceea proletariatul, în massa lui, nu s’a lăsat târât pe panta pe care voia să-l împingă noianul de hârtie tipărită „pentru muncitori”.
Pentru mișcarea legionară este cât se poate de caracteristică activitatea prin care s’a încercat să se înlocuiască realizările pentru muncitorime sau, în general cele cu caracter social. Dela început, cu un mare fast și multiple mijloace propagandistice s’a deschis campania pentru funcționarea „Ajutorului legionar”. „Ajutorul legionar” e punctul de plecare în uriașa operă ce se pregătește pentru salvarea neamului” declara Gârneață, comandantul suprem al organizației („Timpul” 21.IX.40).
Problemele sociale ale României, dar mai ales problema centrală, mizeria cruntă în care se sbăteau păturile muncitoare — urmau să-și găsească, cel puțin un început de soluționare. Acest lucru trebuia să se realizeze pe calea și în cadrul „Ajutorului legionar”.
Ce era acest „Ajutor?” O operă, concepută și pusă în practică, după cea mai pură rețetă a filantropiei burgheze, cu toate susținerile contrare, în numele „ambiției naționale” și a „mândriei familiei românești” ale aceluiași Gârneață. A cere dela cei bogați pentru ca să liniștești pe cei săraci, aceasta era o formulă veche, a cărei ineficacitate totală era de mult dovedită. Dacă acest fel de filantropie venea în crasă contrazicere cu atitudinea combativă a muncitorimii, ea se încadra însă perfect în armonia socială, proclamată și practicată de Legiune, ca directivă de bază în privința tranșării chestiunilor sociale.
Dacă ideea de filantropie stătea drept fundament „Ajutorului legionar”, care au fost rezultatele practice ale celor câteva luni de intensă activitate a cadrelor gardiste, în cuprinsul acestei organizații?
Un mare mister a plutit, permanent, în ce privește partea a doua a activității „Ajutorului legionar”, adică acea a distribuției. In adevăr, în numele acestui „Ajutor” nu numai că s’au prădat, în masă, casele evreești, nu numai că s’au exercitat adevărate șantaje și s’au extorcat milioane, dar caritatea publică a fost pusă la o largă contribuție, iar dela stat și comună s’au pompat sume masive.
Datele și dările de seamă publicate de către conducerea legionară, asupra activității „Ajutorului legionar” sunt atât de sporadice și incomplete, încât este imposibil să tragi vreo concluzie. In schimb, există un raport al unui expert contabil care era menit să rămână secret, fiind înmânat conducerii Legiunii, asupra gestiunii unuia dintre cele mai puternice și bine organizate centre legionare, acel al Ploeștilor, asupra felului în care funcționa „Ajutorul legionar” în județul Prahova.
„Conducătorii localnici ai Legiunii — spune raportul — și-au însușit sume importante din colectele strânse, fără nici o justificare, pentru scopuri care n’aveau nimic comun cu „Ajutorul”[1].
Incadrate in politica generală desfășurată de mișcarea legionară, încheerile acestui raport nu apar nici inventate, nici exagerate. In lipsa oricărui control, atunci când este vorba de mânuiri de fonduri și materiale, toate suspiciunile sunt întemeiate, cu atât mai mult când era vorba de cadrele legionare.
Tot atât de negativă a fost activitatea guvernării legionare și în ceea ce privește păturile largi ale țărănimii. Cetind presa legionară din timpul acestei guvernări, te surprinde puținul interes arătat de cadrele legionare față de chestiunile și problemele țărănești, deși sub dictatură, mizeria și lipsurile la sate au cunoscut formele cele mai ascuțite. Concentrările prelungite, recolta proastă din anul 1939/40, scumpetea nu făceau decât să scoată și mai mult în evidență situația dezastruoasă în care se zbătea cea mai mare parte a țărănimii noastre.
Dacă și în acest domeniu, atât de vast, timpul unor realizări a fost prea scurt, mai ales dată fiind starea de răsboiu care domnea în Europa, conducerea gardistă s’a ferit, chiar și programatic, să-și fixeze un punct de vedere.
Mișcarea legionară nu s’a ocupat, sub nici o formă, de interesele și nevoile țărănimii. Aceasta nu înseamnă că satele au fost abandonate în voia soartei. Asupra lor a fost aruncat un întreg aparat, care s’a grăbit să pună mâna pe conducerea comunelor. Din cine era compus acest aparat? In unele părți — și acestea constituiau o minoritate — din elementele intelectuale ale satelor, popi și învățători, crescuți la școala reacționară și antisemită a cuzismului. De cele mai multe ori dintre elementele provenind din generațiile tinere ale burgheziei satelor, care naufragiaseră la oraș, fie că aici nu și-au terminat studiile, fie că s’au descompus sau și-au făcut un demoralizant stagiu în funcțiile statului. Apoi din vechilii de pe moșiile boerești și din coadele lor de topor din sate, crâșmari, funcționari „cooperatiști”, etc. Este caracteristic însă că aceste elemente nu au parvenit să grupeze în jurul lor nici una din păturile țărănimii propriu zise. Dela început, aceste elemente au rămas izolate pentru ca în urmă să se izbească de o opoziție îndârjită. Când, de pildă, aceste elemente au încercat să acapareze bunurile rurale confiscate dela evrei, împotrivirile din sânul țărănimii însăși au fost deosebit de violente.
Noii conducători ai satelor au încercat să înlocuiască lipsa lor de autoritate asupra țărănimii, printr’un regim de teroare și silnicie. Aceasta explică pentru ce, în multe ținuturi, în momentul lichidării guvernării legionare, cu ocazia înlocuirii primarilor, ajutorilor de primari sau a celorlalți fruntași gardiști li s’a administrat tuturor acestora, din partea țăranilor, o corecție corporală „soră cu moartea”.
Obținerea unor asemenea rezultate, care dovedeau schimbarea intervenită în starea de spirit a țărănimii față de „Gardă”, a părut multora surprinzătoare. Ea este însă perfect explicabilă. Dacă atitudinea „Gărzii” din timpul opoziției a îndepărtat simpatiile unei părți din țărănime, guvernarea legionară — mai ales sub protecția baionetelor germane — nu a făcut decât să adâncească rezerva țărănimii și s’o transforme în adversitate deschisă.
Nesfârșitele parastase, deshumările și reînhumările de cadavre intrate în putrefacție, te-deumurile și slujbele religioase nu mai puteau constitui nici chiar în lumea satelor o suficientă platformă, pe baza căreia mișcarea să-și recâștige vechile poziții.
De altfel, sfârșitul guvernării legionare și atitudinea soldaților care au fost chemați să reprime încercarea de rebeliune dela sfârșitul lui Ianuarie 1941 dovedeau cu prisosință că „Garda” încetase să mai fie populară la sate și orice sprijin așteptat din rândurile țărănimii era o așteptare zadarnică.
Cu toată atitudinea ei ostilă față de mișcarea legionară, burghezia română nu-i putea opune nimic ca forță organizată. Partidele ei erau destrămate și slăbite de opresiunea și corupția exercitată de dictatură regală. Aparatul acestor partide exista încă — și acesta doar în parte — dar elementele care îl compuneau erau timorate, lipsite de perspective, incapabile de orice inițiativă. Apoi colaborarea conducerii și cadrelor partidului național-țărănesc cu șefii Legiunii, în frunte cu însăși Căpitanul, creiase o atmosferă de complicitate, dăunătoare, în primul rând, partidelor democrate. Oamenii politici burghezi din cauza pasivității, oportunității și greșelilor comise își pierduseră autoritatea de care se bucuraseră odinioară. Demoralizați, izolați și rupți de masse ei nu mai reprezentau — cu rare excepții — un capital real și utilizabil, în noile condiții.
Formațiunile para-militare ale vechilor partide — așa numitele „Gărzi țărănești” sau multiplele formațiuni colorate care apăruseră într’o vreme — nu mai existau. De altfel, toate acestea nu reprezentau, în chiar momentul înființării lor, decât un element spectaculos, mai mult decât unul combativ. Ele nu reprezentau o forță reală.
Burghezia avea, totuși, încă o rezervă. Și nu una dintre cele mai de desprețuit. Avea armata. Sau mai bine zis, corpul ofițeresc, în cadrele lui de sus.
In timpul ascensiunii dictaturii regale și chiar în primele luni ale guvernării gardiste, mișcarea legionară parvenise să pătrundă în rândurile ofițerimii. Dar numai între gradele inferioare. Promovarea elementelor tinere ofițerești, îmbunătățirea condițiilor de salarizare, avantagiile speciale care s’au acordat ofițerilor de toate gradele au slăbit efectele agitației legionare printre ofițeri.
Apoi unele din împrejurările care au produs pierderea popularității Gărzii au avut aceleași efecte și în armată. Astfel, condițiile în care mișcarea legionară a venit la guvern, colaborarea cu Germania a doua zi după Viena, aducerea armatelor hitleriste în țară, etc. au mărit și mai mult rezerva ofițerimii față de noii guvernanți. Această rezervă s’a transformat în cursul celor dintâi luni de existență a statului național legionar, în dușmănie deschisă.
La ascuțirea conflictului dintre mișcarea legionară și armată au contribuit mai multe cauze. Unele aveau un caracter special, celelalte se înglobează în cauzele generale.
Pretutindeni unde mișcările de extrema dreaptă și-au creat organizații para-militare — și acest lucru s’a petrecut în toate țările care au adoptat mai târziu un regim totalitar — corpul ofițeresc a primit cu ostilitate existența unei a doua forțe armate, sustrasă controlului, și comandei lui, O chestiune de prestigiu, de demnitate profesională și — în bună parte — de interes stătea la baza acestei atitudini. Ofițerimea de profesie voia să păstreze monopolul puterii militare, pe care se credea singură îndreptățită să-l dețină și să-l exercite, pentru ca singură să tragă foloasele acestei situații.
Două erau căile care stăteau deschise ofițerimii: sau să-și subordoneze milițiile extremei-drepte, din chiar momentul înființării lor, participând direct la încadrarea și conducerea lor, sau aceste formațiuni para-militare, născute și crescute dincolo de sfera de influență a armatei, să-i fie ulterior, într’o formă sau alta, încorporate. Primul drum a fost cel urmat de ofițerimea italiană. Cele dintâi fascii, iar mai târziu, după marșul asupra Romei, formațiile militare fasciste s’au bucurat de tot sprijinul marelui stat major italian, iar o parte din ofițerii activi colaborau deschis în aceste organizații para-militare. In Germania, Reichswehrul a urmat cel de al doilea drum. Sângeroasa represiune din noaptea de 30 Iulie 1934, era prima etapă a desființării celei de „a doua armate”, S. A.‑ul condus de Röhm. Evenimentele din Fevruarie 1938 au asigurat, definitiv, monopolul puterii armate regulate.
Sprijinul acordat de ofițerime, în cele două țări, mișcărilor de extremă dreaptă nu se datora numai împrejurării că atât în Italia, cât și în Germania, fascismul și nazismul reprezentau, în mare măsură, o formă directă a dictaturii vârfurilor reacționare ale marii burghezii, dar pentrucă, într’o țară și în cealaltă, extrema dreaptă era purtătoarea de cuvânt a politicei imperialiste și răsboinice a celor mai șovine elemente ale burgheziei. Reichswehrul a sprijinit pe Hitler, pentrucă dictatura totalitară, exercitată de acesta, însemna războiu. Același lucru și în Italia, unde făurirea imperiului nu se putea face decât pe calea armelor.
Cu totul alta era situația în România. Nu numai că aici „Garda” nu se sprijinea pe forțele politice ale burgheziei sau ale unei părți masive din rândurile ei, dar guvernarea legionară începuse doar sub auspiciile celor două puteri fasciste, care sfârtecaseră granițele țării. Guvernarea ei nu numai că nu însemna o creștere a potențialului răsboinic al României, dar aducea cu sine, în mod evident, desorganizarea și destrămarea organizației de stat. Intre corpul ofițeresc și mișcarea legionară nu putea interveni un compromis — așa cum fusese cu putință în cele două țări citate mai sus.
Politica pro-hitleristă a mișcării legionare, care a culminat cu aducerea în țară a armatelor germane, a născut apoi reacțiuni și mai puternice în rândurile ofițerimii. Pentru ofițerimea română, prezența acestor armate era un capitis diminutio. Pusă într’o situație de inferioritate și de dependență față de noii veniți, ca se simțea lovită în amorul ei propriu și mai ales după evenimentele din toamna anului 1940 în onoarea ei. Deși era clar încă de atunci că Hitler pregătește răsboiul împotriva Uniunii Sovietice, totuși, date fiind raporturile care existau încă între Germania și Statul Sovietic, acest lucru nu apărea clar pentru majoritatea corpului ofițeresc. Se credea mai mult într’o politică de simulare a Berlinului față de Moscova, decât într’una ofensivă și războinică.
In al doilea rând, din cine se compuneau formațiile legionare și care era autoritatea conducătorilor gardiști? Nici elementele de bază ale Legiunii, nici conducătorii ei nu inspirau decât sentimente de dispreț ofițerimii. In numele cui vorbeau noii guvernanți ai României? Pe cine reprezentau ei? Ce trecut înfățișau? Față de niște aventurieri și cavaleri de industrie, ignari și parveniți, cei mai mulți purtând stigmatul declasării și, fără excepție, ajunși la posturile de comandă în stat datorită unei simple mașinații hitleriste, cea mai mare parte dintre ofițeri își simțeau propria lor superioritate sau se credeau, cel puțin, îndreptățiți să afirme acest lucru. Puțin în urma declarării României ca stat național-legionar, ofițerimea începe să se distanțeze de noii conducători și de trupele lor.
In al treilea rând, suprimarea fără judecată — din spirit de răsbunare — a unor ofițeri superiori și inferiori (cazul celor uciși la Jilava), care nu fuseseră totuși sub dictatură regală decât organe in subordine și deci supuse disciplinei militare, a atins solidaritatea ei de corp, care se dovedea mai puternică chiar decât antipatia de care se bucuraseră unii dintre cei asasinați pentru slugarnica lor atitudine, din trecut.
Acestea erau cauzele speciale, care au acționat direct în mediile ofițerești. Existau însă și cauze generale, care nu puteau să nu se reflecteze, și ele, în acest mediu. Cea mai de frunte cauză era însuși caracterul, structura socială și rolul politic, pe care îl avea de îndeplinit corpul ofițeresc.
Statul actual, sub influența elementelor reacționare și-a creat în armata permanentă unul din puternicele sale instrumente de dominație, atât înăuntrul cât și în afara granițelor țării. Spre deosebire de miliția populară, care rămâne parte integrantă din massele muncitorești și țărănești, armata permanentă, prin felul recrutării ei, dar mai ales prin cadrele ei de conducere, constitue un organ aparte, deasupra și nu o singură dată îndreptat împotriva națiunii. Deși baza armatei este formată tot numai din aceleași elemente muncitorești și țărănești.
Apoi, în privința ofițerimii, intervine și un al doilea factor. Mulți din cadrele ei superioare sunt proprietari de moșii, de averi imobiliare și mobiliare, deci sunt legați prin mii de fire cu vârfurile burgheziei propriu zise.
Redusă problema la cadrul care ne interesează, este logic și natural ca atitudinea negativă pe care burghezia a luat-o față de mișcarea legionară și de guvernul ei să se fi reflectat nemijlocit în atmosfera anti-gardistă, care domnea încă mai de mult în rândurile ofițerimii.
Conducerea legionară și-a dat seama de această situație și a încercat să-și întărească, pe două căi, propriile ei poziții în armată.
Intâiu, prin prelucrarea soldaților și a gradelor inferioare, intensificând aici agitația și propaganda. Acestei prelucrări i s’a dat o bază teoretică și doctrinară. Aceasta însemnă însă o precisă atitudine tocmai împotriva corpului ofițeresc. Iată, de pildă, ce scria revista legionară „13 Jilava”, nr. 1, pag. 10: „Ofițerii nu mai trebue să fie o castă în mijlocul societății. Ei trebue să se preocupe de toate problemele sociale, politice, economice, culturale, care frământă sufletul națiunii. Armata trebue să fie a poporului. Ofițerul nu mai trebue să fie un șef impus prin ordine și regulament. El trebue să fie ales sau să fie socotit ca ales de oștenii de sub comanda lui”. In acest sens, gardiștii au început „prelucrarea armatei”. Bine înțeles că ei s’au adresat în primul rând elementelor de pe scara cea mai de jos a ierarhiei ofițerești.
„Atenția (legionarilor) a fost îndreptată mai ales față de ofițerii tineri și elevi dela școlile de ofițeri” se afirmă într’un document oficial, Au fost convertiți la mișcarea legionară „numeroși ofițeri și subofițeri activi tineri”. „Rătăcirile” printre ofițerii superiori au fost însă numai rare. („Pe marginea prăpastiei” vol. I, pag. 11), Era de fapt o activitate de destrămare și reîncadrare în spiritul și disciplina legionară. „Mișcarea legionară tindea să aibă o armată proprie, cu care să înlocuiască sau să distrame pe cea a națiunii” (ibidem, vol. II, pag. 80).
Aceste încercări însă au dat greș. Ele s’au izbit dela primii pași de o violentă opoziție, tocmai a corpului ofițerese care, fără să aștepte primele rezultate ale unei asemenea munci propagandistice, a pornit s’o suprime prin măsuri represive. Astfel, într’un comunicat din 10 Decemvrie 1940, se dădeau publicității pedepsele aplicate la 13 grade inferioare — sergenți și caporali, unii dintre ei cu termen redus — pentru insubordonare. Iar printr’o completare ulterioară, cu ocazia unei dezmințiri, se anunță că și trei ofițeri au fost îndepărtați din cadrele armatei. Comunicatul ultim închee cu frază: „Ofițerii din Armata Regală a Statului Național Legionar nu fac politică”. (Dezmințirea apărută în presă în zilele de 12 și 13 Ianuarie 1941).
Dar aceste sancționări nu ar fi putut opri propaganda gardistă să-și producă efectele ei. Dacă împrejurările în care conducerea legionară pășea pe acest drum ar mai fi fost cele din 1937—38, cel mult, ar fi împins-o spre clandestinism. Dar timpurile se schimbaseră, iar starea de spirit a țăranilor și muncitorilor, îmbrăcați în haina militară, era la fel cu a celor din afara cadrelor armatei. Adică, anti-legionară.
Propaganda gardistă nu mai trezi, de astă dată, nici un ecou în armată și lichidarea primelor încercări fu ușoară.
Nu mai puțin a constituit un eșec și încercarea conducerii gardiste de a-și subordona armata, controlând-o de sus. Primii comisari legionari, trimiși la regimente, nu numai că nu au fost lăsați să-și îndeplinească mandatul lor, dar au fost arestați și scoși afară din cazărmi. Scenele petrecute însă cu această ocazie au înăsprit relațiile între legionari și ofițeri, dându-se loc la numeroase incidente. Intr’o scrisoare către Horia Sima, din 16 Octomvrie 1940, generalul Antonescu amintește de „arestarea și maltratarea ofițerilor”, iar într’o conferință cu prefecții, el accentuiază că „ofițerii sunt urmăriți și arestați de Dvs. și de poliția legionară”. („Pe marginea prăpastiei”, vol. I, pag. 149).
Armata a rămas astfel — cu câteva excepții — în afara regimului legionar. Prin puterea pe care o reprezenta, era în același timp singura forță organizată, capabilă să lupte, cu toate perspectivele de isbândă, împotriva bandelor gardiste înarmate.
A pornit, așa cum s’a susținut, din rândurile ofițerimii superioare inițiativa restrângerii puterii legionare, și eventual a lichidării ei? A pornit ea dela Antonescu și dela cele două-trei elemente negardiste din guvern? Chestiunea nu prezintă nici o importanță. Inițiativa, indiferent de unde venea, reflecta doar stadiul acut în care ajunsese conflictul dintre o parte a burgheziei române și mișcarea legionară. Era, putem spune, manifestarea voinței acestei burghezii să pună capăt guvernării gardiste. Cât privește poziția ocupată de Antonescu, el personal s’a identificat cu mișcarea legionară, pentrucă numai prin mijlocirea ei a putut să-și servească marile lui ambiții. A încercat, în adevăr, să se desolidarizeze de actele propriului său guvern, când s’au produs primele conflicte deschise între burghezie și conducerea legionară (asasinatele din pădurea Snagov și dela Jilava) pentru ca, până la urmă, să ia o atitudine deschis ostilă mișcării, a cărei cămașă verde o îmbrăcase. Acest mers în zig-zag al lui Antonescu își găsește explicație tocmai pentrucă, eșit din mediul ofițeresc superior, el reprezenta atunci burghezia și nu acele pături care își găseau expresia organizată în „Gardă”. Acest lucru nu micșorează cu nimic directa lui răspundere pentru guvernarea legionară, cu tot activul ei de jafuri, crime și banditisme. Aici nu discutăm însă o problemă de răspundere morală, ci încercăm să descifrăm fondul real al evenimentelor din acea vreme.
Dacă inițiativa burgheziei a dus, cel puțin în parte, la rezultatul așteptat, aceasta s’a datorat și faptului că împrejurările externe o favorizau.
Odată cu definitiva instalare a armatelor germane în România și cu trecerea sub efectivul lor control al guvernului și al aparatului de stat, mișcarea legionară nu mai reprezenta atunci, pentru planurile hitleriste o deosebită importanță. Ea încetase să mai fie indispensabilă. Mai mult încă. Felul în care se desfășura viața publică, sub guvernarea legionară, nu convenea nici armatei ocupate, nici lui Hitler. De aceea, în conflictul izbucnit între Antonescu, sprijinit de armată, și mișcarea legionară, Hitler a luat partea lui Antonescu, și împotriva Gărzii, deși aceasta nu reprezenta altceva decât o filială a N. S. D. A. P.‑ului.
In adevăr, în răsboiul plănuit împotriva URSS, armata română și nu „Garda” urma să joace rolul principal. Apoi, în starea de desorganizare în care se găsea România, în toamna anului 1940, guvernarea legionară nu făcea decât să slăbească și mai mult funcționarea aparatului productiv al țării, menținând o stare de permanentă panică și nesiguranță. Dacă acest lucru interesa în primul rând economia românească, într’un grad foarte înalt interesa și Germania, care avea aici unul din principalele ei isvoare de aprovizionare. Este adevărat că panica produsă de activitatea desfășurată de cadrele legionare, în timpul celor câteva luni de guvernare, a permis acapararea unor întreprinderi de către firmele și băncile germane. Dar acest lucru nu putea trece pe primul plan, față de interesul principal: menținerea forțelor de producție ale României la un nivel cât mai ridicat.
Efectele guvernării legionare, pe tărâm social, nu erau mai puțin grave. Massele populare românești, supuse unui regim de restricții din ce în ce mai severe, jefuite de hrana lor zilnică, sistematic înfometate trebuiau să fie supuse unui sistem opresiv, pe care un aparat de stat, minat de conflicte și frământări lăuntrice, nu-l putea nici concepe, nici aplica. Dimpotrivă, carența aparatului de stat nu făcea decât să ușureze formarea și cristalizarea curentelor opoziționiste anti-germane.
In sfârșit, în al treilea rând, ceea ce marca noua guvernare era anarhizarea spiritelor și a autorității, prin distrugerea oricărui cadru legal, prin stabilirea unui regim de violență și bun plac, nu doar în viața publică, dar chiar în domeniul vieții personale. Toate acestea însă includeau primejdia dezagregării regimului burghezo-capitalist în România. Desigur că nici pe Hitler și nici pe ceilalți conducători naziști, acest lucru nu-i interesa, decât în măsura în care România, fiind drum de trecere pentru armatele germane, iar într’un viitor apropiat tovarășă de arme în războiul împotriva Uniunii Sovietice, avea nevoe ca ordinea și liniștea internă să domnească aici.
Acestea au fost împrejurările care l-au determinat pe Hitler să sprijine, împotriva Gărzi, pe Antonescu. Naziștii însă și-au luat, în același timp, și toate măsurile de precauțiune, în cazul în care guvernul de generali ar fi arătat anumite tendințe de independență. Dând adăpost întregii conduceri legionare fugite din țară, ajutând chiar această emigrare în massă, Hitler a avut la dispoziție, în permanență, un foarte efectiv mijloc de presiune și șantaj împotriva victorioșilor dela 23 Ianuarie 1941. Servilismul, lipsa de demnitate, umilința desăvârșită arătate atât de Antonescu cât și de acoliții lui față de cel de al III-lea Reich au dovedit, curând, inutilitatea acestor „precauții”. Inutilitatea pentru prezent, dar nu și pentru viitor…
Intre atitudinea adoptată de cătră corpul ofițeresc față de mișcarea legionară și aceea a aparatului birocratic al statului existau o serie de elemente comune.
Deși gardismul pătrunsese mai adânc în mediile funcționărești decât în cele ofițerești, totuși nici aici, cu rare excepții, el nu câștigase aderenți decât numai printre funcționarii inferiori. Luat în întregimea lui, aparatul de stat, așa cum funcționa în momentul formării guvernului legionar, nu fusese nici destrămat, nici câștigat de „Gardă”.
Aceeași solidaritate care lega ofițerimea de păturile guvernante, o întâlnim și la birocrația statului, mai ales la elementele ei superioare.
Pe măsură ce conducerea legionară a încercat să pună stăpânire deplină asupra aparatului de stat, au trebuit să se nască puternice conflicte între noii guvernanți și funcționarii de carieră. Incercarea de a licenția în massă, o parte a cadrului funcționăresc, punându-l în disponibilitate, nu a reușit. Prin dublări, numiri de comisari și controlori speciali, acaparând vărfurile aparatului birocratic în ministere, instituții publice, case autonome, etc., conducătorii legionari au parvenit să ocupe posturile de comandă în stat. Dar ei au fost nevoiți să lucreze cu vechiul aparat care nu era nici sigur, nici legat organic de mișcarea legionară.
Elementele gardiste nou învestite cu atribuțiile puterii, dacă nu aduceau o pregătire profesională temeinică, competență, cultură sau o autoritate personală, au strălucit, în schimb, printr’un afacerism, o sete de îmbogățire rapidă și o coruptibilitate rar întâlnite, chiar într’un corp funcționăresc care numai prin puritanism și înaltă ținută morală nu strălucea.
Aceste atribute constituiau o cauză în plus ca animozitățile între mișcarea legionară și birocrația statului să crească și să se adâncească.
Intimidată și terorizată în timpul guvernării, această birocrație a folosit primul prilej care i se oferea ca să contribue la înlăturarea dela putere a Gărzii.
Acest prilej i se oferi la sfârșitul lunii Ianuarie.
Imediat după ce a preluat guvernul, conducerea mișcării legionare dădu ordinul de înarmare a organizațiilor refăcute. Și în adevăr, începe o înarmare masivă a cadrelor și formațiunilor paramilitare gardiste.
Aceasta nu era numai un simplu mijloc de a-și teroriza adversarii, dar pe măsură ce conflictul între burghezie și Gardă se accentua, o ciocnire violentă apărea mai mult decât sigură.
Calea aleasă a fost aceea a unei rebeliuni dezlanțuite în momentul în care aparatul represiv al statului era sustras de sub controlul Legiunii. Nu era vorba de o mișcare spontană, ci de una pregătită cu multă vreme înainte.
In această pregătire, în concepția și conducerea rebeliunii dela 21—23 Ianuarie 1941 s’a manifestat însă, în mod evident, structura și caracterul mișcării legionare, precum și totala incapacitate a conducerii ei.
Iată, pe scurt, fazele luate de rebeliune:
Luni 20 Ianuarie, după amiază, au fost demonstrații împotriva destituirii ministrului de interne și a directorului Siguranței. Pretextul îndepărtării acestor doi fruntași legionari a fost că nu luaseră măsuri suficiente de pază cu ocazia asasinării unui ofițer german.
Seara are loc o nouă manifestație, având în frunte pe Trifu și Groza. Iau parte aproximativ 3000 de legionari. Pe lângă cererea de a fi reintegrați cei demiși, se adaugă cererea de demisie a subsecretarului de stat Rioșianu, unul dintre puținii nelegionari din guvern. Aceste demonstrații aveau loc în Capitală. In provincie, demonstrațiile au un caracter pașnic și numai în trei sau patru capitale de județ prefecturile și chesturile sunt ocupate de legionari.
Refuzul predării Prefecturii de Poliție noului titular, în dimineața zilei de 21, este semnalul rebeliunii. Legionarii, în grupe compacte, încep să ocupe, fiind înarmați, cazarma gardienilor, Prefectura, Siguranța, toate localurile de poliție, unele instituții publice, etc. și să se baricadeze în localurile lor din întreaga Capitală. De fapt, legionarii sunt stăpâni pe Capitală. In adevăr, în noaptea de 21 spre 22 Ianuarie încep devastările și asasinatele în toate cartierele Bucureștilor.
Numai în ziua de 22 Ianuarie, la orele 12, armata începe să curețe cuiburile de rezistență legionară. Până în cursul zilei de 23, întreaga rebeliune este lichidată, toate punctele întărite fiind în mâinile forței armate.
Această pastișare a unei demonstrații insurecționare a fost botezată de publiciștii legionari… o revoluție.
In primul rând, Garda nu a putut antrena massele în mișcarea începută. Singurele elemente prezente și combative, erau cadrele ei și o parte din aderența organizată, din București. In timpul jafului, li s’au alipit elementele declasate și mizere dela periferiile Bucureștiului. Massele muncitorești și țărănești din țară au rămas, în tot timpul celor trei zile, pasive. In cele mai multe orașe din țară, liniștea nu a fost câtuși de puțin turburată.
Atât în timpul pregătirii cât și a manifestațiilor de stradă din 20—22 Ianuarie, nici un punct de program, nici o lozincă, nici o singură revendicare cu caracter popular nu a fost formulată.
Drept ilustrare, vom cita un pasagiu din manifestul lui Dumitru Groza, adresat muncitorimii: „Blestemata hidră masonică își arată iarăși colți prin rânjetul sinistru al jidovitului Al. Rioșianu, care a ocrotit pe asasinii bravului ofițer german ucis pe străzile Capitalei. Nu mai putem răbda. Vrem înlăturarea și imediata pedepsire a tuturor slugilor masonice care încearcă să predea țara din nou în ghiarele jidoviților. Vrem alungarea lui Rioșianu și a uneltelor lui. Vrem guvern legionar, vrem România legionară”.
„Jos francmasoneria”, „trăiască Horia Sima”, „moarte jidanilor”, iată singurele parole „de luptă” articulate pe străzile Bucureștilor în timpul celor trei zile. Prima lozincă era o stupiditate și un lucru lipsit de sens. Nu numai massele legionare, dar nici măcar cea mai mare parte din cadrele mișcării habar nu avea ce este francmasoneria și ce sunt masonii. Cea de-a doua se adresa doar unor partizani, al căror șef trebuia să preia singur puterea, în interesul exclusiv al celor câteva mii sau zeci de mii de oameni strânși în organizațiile legionare. A treia lozincă era un îndemn la pogrom. Ea a fost în adevăr completată cu îndemnul la jaf și asasinat. Dar nici această parolă nu era în stare să atragă decât pe delicvenții și borfașii de profesie, alături de elementul cel mai declasat din populația orașelor. Nici muncitorimea, nici mica burghezie, nici țărănimea n’au urmat aceste parole.
Pentru o mișcare de massă cu adevărat revoluționară, această lipsă de program, de revendicări, de lozinci, ar fi fost inexplicabilă. Nu însă pentru mișcarea legionară. Ea nu reprezenta o clasă, care se înfățișa mulțimilor în numele unei concepții politice și sociale înoitoare. Nu era o mișcare creatoarea unei noi ordine sociale, luptând pentru răsturnarea unui sistem spre a-l înlocui cu altul. De aceea nu program de revendicări care interesează massele, ci cel mult îndemnuri adresate partizanilor.
O mișcare populară insurecționară, condusă de un partid politic revoluționar poate fi înfrântă și înăbușită prin forța armelor. Nu numai secolul al XIX-lea, ci și începutul celui de al XX-lea oferă multe pilde: revoluția rusă din 1905, cea spartachistă din Germania, în 1919, etc. Dar când mii de oameni sunt scoși pe stradă, în condițiile în care a făcut-o conducerea legionară, o asemenea „revoluție” este o simplă aventură sângeroasă și sinistră, sortită dela început înfrângerii. Conducerea legionară n’a cunoscut nici propriile ei forțe, nici forțele adversarului; a ignorat atitudinea reală a armatei; nu a știut nimic din planurile viitoare ale Germaniei hitleriste, deși era reprezentată atât de numeros în guvern.
Nici un partid de masse, care să merite acest nume, nici o mișcare revoluționară, în sensul real al cuvântului, nu ar fi putut, în asemenea condiții, păși pe un asemenea drum. Dimpotrivă, mișcarea legionară, dacă dela început — prin ceea ce reprezenta ea — era incapabilă să organizeze sau să conducă o revoluție populară, în schimb se dovedea coaptă pentru orice aventură, fie cât de nesăbuită, fie cât de sângeroasă. Conducătorilor mișcării, care dețineau încă Siguranța, Poliția și posturile de comandă în cele mai multe ministere, le-a apărut o asemenea întreprindere — acapararea totală a puterii guvernamentale — o operație fără prea mari riscuri, dar cu surâzătoare perspective, în caz de reușită.
Aventură și nu revoluție, mascaradă și nu revoltă populară, demonstrație puerilă și nu afirmarea unei forțe politice — iată ce a fost în realitate eșirea înarmată legionară, în stradă, în zilele lui Ianuarie 1941.
Nu putem încheea acest capitol fără să subliniem un fapt. Anume, atitudinea celor trimiși la moarte de conducătorii legionari. Inarmați cu revolvere împotriva tancurilor și mitralierelor armatei, baricadați în case sau în localuri publice unde au fost abandonați de conducători și lăsați în voia întâmplării, cei care au încercat cu mâinile goale să ocupe Palatul telefoanelor și alte instituții publice, muncitorii rătăciți alături de Lumpenproletariat, de studenți sau de mici burghezi au dovedit că, jos, în masse, chiar în acele masse care constituiau baza mișcării legionare, există un spirit de luptă și de jertfă, care nu poate fi nici ignorat, nici bagatelizat.
Odată cu înăbușirea revoltei, guvernarea gardistă a fost definitiv lichidată. Odată cu ea a fost lichidată și mișcarea legionară, ca organizație legală, fiind împinsă în clandestinism. Existența și reapariția „Gărzii” pe scena vieții politice românești nu depinde însă de forțele ei proprii, de cadrele pe care le-a salvat sau pe care și le va putea reface, ci de soarta pe care o va avea răsboiul. Dacă Germania hitleristă ar ieși victorioasă, nu este exclusă o a doua ediție a guvernării legionare în România. Dacă… Posibilul apare însă puțin probabil în cazul de față.
Cu trecerea întregii puteri politice asupra armatei, a doua zi după ce guvernarea legionară a fost înlăturată cea de a treia dictatură — dictatura militaro-fascistă — își începu activitatea. In fruntea guvernului a rămas mai departe Antonescu, cu același titlu de conducător al statului. Toate ministerele principale fură încredințate unor generali. Numai anumite ministere: propaganda, justiția și ocrotirile sociale — au rămas mai departe să fie conduse de civili. Intregul aparat administrativ fu încadrat de ofițeri superiori. Astfel fură numiți, în întreaga țară, prefecți militari. Ofițeri superiori preluară și conducerea efectivă a aparatului represiv, în frunte cu Siguranța.
In declarația făcută cu ocazia formării noului guvern, generalul Antonescu îl numi: „un guvern de bază militară”. „Un regim militar” era titulatura pe care i-o dădea ministrul propagandei, într’o comunicare făcută reprezentanților presei străine, la sfârșitul lunii Fevruarie.
Dacă asupra denumirii și a caracterului celei de a treia dictaturi nu există nici un fel de nedumerire, după cum nu poate exista nici vre’o îndoială, ceea ce interesează însă, în primul rând, este să fixăm pe cine reprezenta, de fapt, noul regim, ale cui interese își găseau expresia și satisfacerea în programul și activitatea lui?
Loviturile de stat în care corpul ofițeresc, jucând un rol însemnat s’au terminat cu înscăunarea unui regim dictatorial „cu bază militară”, n’au fost rare, în ultimii ani, mai ales în Balcani. Crizele politice din diferitele țări care și-au găsit o astfel de soluție nu constituiau deci ceva deosebit și nou sau specific stărilor din România. Cel puțin nu în forma și structura regimului care a preluat puterea politică, a doua zi după 23 Ianuarie 1941.
Totuși, a existat o deosebire și încă una esențială între ceea ce reprezenta dictatura militară din România, sub conducerea lui Antonescu, față de regimurile similare din Grecia sau Bulgaria, chiar și în primele lor stadii.
Coteriile ofițerești care în Grecia sau Bulgaria, în parte și în Jugoslavia pe vremea regelui Alexandru, au pus mâna pe putere, înlăturând vechile partide politice și pe oamenii lor de guvernământ, nu reprezentau decât fracțiuni ale păturilor stăpânitoare din acele țări. In loviturile de stat de aici se reflecta nu numai ascuțirea conflictului între mase și guvernanți, ci și un alt conflict, care de cele mai multe ori mergea paralel, în sânul guvernanților înșiși. De aceea, totdeauna o parte a claselor stăpânitoare trecea în opoziție deschisă față cu regimul astfel instaurat. Opoziția putea să ia forme deosebit de tranșante, (pildă asasinarea lui Radici în Jugoslavia, expatrierea forțată a lui Venizelos în Grecia, arestările masive printre oameni politici democrați în Bulgaria, etc). Generalul Metaxas în Grecia a luat măsuri restrictive nu doar în ce privește activitatea organizațiilor și partidelor populare, ci și împotriva burgheziei liberale. Generalul Jifcovici în Iugoslavia a practicat, deasemenea, o politică de represiune față de o parte a burgheziei sau a agrarienilor croați și sloveni, desposedând de drepturi politice și o parte din burghezia liberală sârbă. In Bulgaria, măsurile au fost mai puțin radicale, dar imediat după 1934 organizațiile ofițerești au jucat rolul principal în locul vechilor partide burgheze.
In România, în anul 1941, situația se prezenta, din acest punct de vedere, schimbată.
Am văzut mai sus pentruce armata a fost chemată să lichideze guvernarea legionară și pentruce ea a rămas singura forță organizată a burgheziei. Acest caracter de a reprezenta burghezia română, de a fi mandatara ei, armata și l-a păstrat și după 23 Ianuarie 1941. In adevăr, noul regim nu se sprijinea pe un partid militarist sau pe o grupare ofițerească. El nu era creația unui curent predominant în sânul corpului ofițeresc. El nu avea o culoare politică precisă. Noul regim nu era, în același timp, nici rezultatul unei conjurații sau al unui pronunciament, pus la cale în rândurile ofițerimii, cu scopul de a asigura exercițiul puterii celor care se găseau în fruntea pregătirilor loviturii de stat. In sfârșit, dictatura militară nu reprezenta nici o fracțiune a burgheziei sau moșierimii, care ar fi avut de înfrânt opoziția declarată sau mascată, a unei alte fracțiuni a aceleiași burghezii sau moșierimi. In sprijinul ei nu militau formațiuni sau organizații proprii, distincte de armata regulată sau de aparatul de stat.
Dictaturii militare care a luat puterea la sfârșitul lunii Ianuarie 1941 în România i se aplică foarte bine cuvintele lui Marx, relative la Cavaignac: „nu o dictatură a săbiei asupra societății burgheze, ci dictatura burgheză prin sabie”. Urmează însă că totalitatea burgheziei era interesată în instaurarea acestei dictaturi? Desigur că trebue să facem anumite distincții între elementul activ al burgheziei, reprezentat de vârfurile ei reacționare, câștigate colaborării cu Hitler și cu Reichul nazist, și restul burgheziei care s’a menținut în rezervă.
Dictatura militară în România, reprezentând vârfurile burgheziei reacționare, a încercat să-și creeze o platformă din apărarea intereselor comune întregii pături stăpânitoare din țară, interese care nu constituiau nici obiect de dispută, nici de concurență între diferitele ei fracțiuni.
Care erau aceste interese și sub ce formă apar ele sub noul regim? In același timp, care erau limitele lor, în afara cărora își pierdeau caracterul — dacă putem spune — general burghez?
In măsura în care noul regim era anti-gardist și organiza în mod sistematic represiunea împotriva cadrelor legionare rămase în țară și, mai departe, în activitate, el acționa în interesul păturilor fundamentale ale burgheziei românești, stânjenite, dacă nu amenințate în stăpânirea lor, de foștii guvernanți.
In al doilea rând, dictatura militară, în măsura în care menținea în vigoare — ba chiar înăsprea — dictatura ca formă de guvernare, încerca să apară ca exponentă a întregii burghezii. Excluderea masselor muncitorești, țărănești și chiar mic burgheze dela orice participare în viața politică, răpirea tuturor drepturilor și libertăților publice pentru acei care, cu munca și cu banul lor susțineau întregul edificiu al statului, convenea însă în special elementului reacționar al acestei burghezii. De aici, rezervele împotriva perpetuării unei asemenea guvernări anti-constituționale și anti-democratice, împotriva aplicării metodelor care au adus, sub regele Carol al II-lea la formarea blocului opoziționist acelor grupări din sânul burgheziei, care exercitaseră puterea în cadrul regimului parlamentar și nu erau de acord cu asemenea măsuri. Rezervele făcute erau însă cu timiditate enunțate. Nici unul din exponenții acestei opoziții mu se ridica să formuleze un program opus celui al dictaturii militare. Faptul că în condițiile create după prăbușirea dictaturii carliste și a celei legionare, burghezia română a trebuit să se lase reprezentată și că nu a fost în stare — prin aparatul ei politic guvernamental — să ia din nou în mână exercitarea puterii politice, prezenta desigur anumite inconveniente. Dar aceasta era consecința carenței pe care tocmai acest aparat al ei o dovedise permanent dela 1938 încoace. Noul regim putea să înfățișeze, din acest punct de vedere, o soluție nesatisfăcătoare, dar formula pe care o reprezenta — chiar dacă se făceau unele rezerve — era acceptată. Mai ales că numai un asemenea regim putea să garanteze „ordinea” și „liniștea”, numai el putea impune masselor grelele sarcini fiscale și militare, numai el, menținând mai departe aceste masse în opresiune și fără nici o posibilitate legală de a-și apăra interesele, putea să le arunce în spinare nenumăratele jertfe, speculând „timpurile excepționale”.
„Sacrificiile constituționale” și „democratice” făcute de fracțiunea burgheziei care vorbea în numele liberalismului sau al democratismului erau deci compensate din belșug. Ceea ce determina, de altfel, și platonismul timidelor ei protestări verbale…
In al treilea rând era chestiunea românizării vieții economice.
Se știe la ce s’a redus această „operă”. Trecerea întregului capital imobiliar și mobiliar, aflat în mânile evreilor în patrimoniul statului sau al unor autohtoni, de „baștină”, era unul din scopurile principale pe care dictatura militară și le propusese. Dictatura militară? Nu, ci de astădată, elementele de bază ale burgheziei române.
Această burghezie s’a declarat cu totul potrivnică românizării anarhice făcute de legionari. Ea a protestat asupra faptului că beneficiarii exproprierilor forțate și violente erau elemente declasate, aventurieri eșiți din rândurile micii burghezii sau ale Lumpenproletariatului. Apoi această românizare — așa cum am văzut — urma să se facă în afara oricărui amestec al forțelor organizate economice ale burgheziei românești. In special cu excluderea marei finanțe, adică a capitalului bancar.
Cu totul alta era atitudinea teoretică și practică a burgheziei române față de o românizare, din care ca urma să tragă toate profiturile, asigurându-și, în condiții maxime, noi surse de câștig și care, în sfârșit, urma să se facă sub egida — și în mare parte în profitul — tocmai al marei finanțe.
In cartea sa „Burghezia română” Ștefan Zeletin a anticipat această românizare atunci când enunța ca unul dintre idealurile clasei, a cărei apologie o făcea, „naționalizarea capitalului”.[2] Că această naționalizare urma în 1941, alte căi decât cele recomandate de el în 1924, că avea un caracter mai puțin „organic” decât așa cum îl socotea trebuincios unei bune funcționări a întregului aparat economic, lucrul interesează mai puțin. In conjunctura internațională creată prin apariția celui de al III-lea Reich în inima Europei, sub oblăduirea valului de antisemitism răspândit în întreaga lume, folosind și prezența armatelor hitleriste în țară, burghezia română a înțeles că vechile ei „idealuri” puteau fi în sfârșit îndeplinite. Am asistat, astfel, la o nouă ediție a unui „prin noi înșine”, de astădată radical. Cel puțin în ce privește capitalul evreesc.
Dictatura militară a pășit deci sub atare ausipicii în opera ei de românizare a vieții economice. Statul a preluat asupra sa întregul capital imobiliar evreesc. Acesta este numai un provizorat, căci el îl va trece asupra particularilor. Asupra căror particulari? Asupra celor mai buni platnici. In adevăr, după ce o întreagă literatură demagogică s’a născut și a justificat expropierea imobilelor deținute de evrei prin necesitatea ca mica burghezie și intelectualitatea săracă să devină proprietară și să formeze „adevărata” burghezie, soluția definitivă la care s’a oprit guvernul a fost scoaterea la mezat a acestor imobile, ele urmând să fie adjudecate asupra acelora care vor oferi cel mai bun preț. Deci, tot în mâinile burgheziei bogate va ajunge și capitalul imobiliar evreesc. Dacă va mai ajunge…
In privința capitalului mobilar, dictatura prin politica ei fiscală, printr’o serie de dispoziții administrative, atunci când nu pășește la forme deschise de expropriere, a „ușurat” trecerea lui în stăpânirea românilor. Astfel, o serie întreagă de întreprinderi industriale, comerciale sau de transport evreești au trecut sau urmează să treacă în patrimoniul românilor. Cu adevărat în stăpânirea lor proprie?
Finanțarea exproprierilor făcute de legionari — atunci când se ofera în general un preț — era făcută cu bani furați. Cele 52 de milioane plătite pentru fonduri de comerț în valoare de un miliard de lei proveneau, în cea mai mare parte, din jafuri. In acel moment, în adevăr nici una din marile bănci nu a înțeles să deschidă credite pentru asemenea operații de românizare. Mai mult. Deși „Banca Națională” fusese silită să ia o hotărîre în acest senz, încă din toamna anului 1940, ea nu începe să deschidă credite, în mod efectiv, decât după Ianuarie 1941. Dar de atunci ea participă în mod susținut la românizare. Sumele puse pe calea creditului pentru românizare s’au ridicat curând la 700 de milioane. Printr’un decret lege din Aug. 1941, „B.N.R.” este autorizată să ridice aceste credite la un miliard, apoi la un miliard și jumătate. In ce condiții însă primea la reescont „B.N.R.” biletele la ordine, în scopul finanțării românizării? Vom cita câteva rânduri din comentarul pe care îl face ziarul „Universul”, decretului lege mai sus pomenit: „Astfel contractele de împrumut se vor încheea numai cu prealabila autorizație a „B.N.R.” care ia asupră-și un rol tutelar și de control bine precizat, iar instituțiile bancare care finanțează nu vor putea remite beneficiarului suma împrumutată decât dacă acesta i-a constituit sub orice formă garanțiile socotite îndestulătoare de „B.N.R.” în principal ipoteci și gaj asupra fondului comercial, dimpreună cu componentele sale. („Universul” din 25 August 1941).
„Rol tutelar și de control” din partea „B.N.R.”, „ipoteci” și „gaj” la băncile direct împrumutătoare, toate acestea arată clar cine urmează să fie principalul beneficiar al românizării vieții economice dela noi din țară.
Cât de departe suntem de românizarea legionară făcută cu revolverul și tortura, cu șantajul și amenințarea și cât de organizată apare noua ei ediție sub dictatura militară… Marei finanțe, capitalului bancar și vârfurilor burgheziei românești, iată cui pregătea noul regim, câștigul sigur și efectiv depe urma românizării.
Dacă pe plan intern existau anumite interese pe care dictatura lui Antonescu a încercat să le speculeze (ne-am mărginit doar la cele capitale) exista în domeniul extern o chestiune, cel puțin, în care vârfurile reacționare ale burgheziei românești au încercat o coalizare a tuturor forțelor, posibil de mobilizat în acel moment.
Alianța germano-română a născut vii controverse și s’a isbit, dela început, de o oarecare opoziție în anumite medii burgheze. Apropierea de Germania apărea primejdioasă, în deosebi pentru interesele acelei părți din burghezia română care se temea de o penetrație economică a imperialismului german la noi. „Industria națională” urma să sufere crunte lovituri. Apoi dictatul dela Viena era încă vilu in mintea tuturor și nu mai puțin în a celor care vedeau în pierderea unei părți din Transilvania grave îngrădiri câmpului propriu de activitate. In sfârșit, unele cercuri financiare și industriale românești mai aveau încă destul de puternice legături de afaceri cu Anglia și Franța pentru ca supremația germană pe care o facilita politica alături de axă să nu le dăuneze grav interesele.
Dacă din aceste puncte de vedere existau divergențe — unele dintre ele destul de puternice — în rândurile exponenților burgheziei, ele erau numai în raport cu apusul, cu vechile alianțe, cu frica de Germania. In momentul în care însă alianța germano-română a început să funcționeze ca un instrument de războiu împotriva Uniunii Sovietice, apărând astfel posibilă nu numai ocuparea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, dar chiar a unor întinse teritorii peste Nistru, și — toate iluziile fiind posibile — poate chiar lichidarea definitivă a regimului sovietic, criticele anti-germane amuțiră dintr’odată. Mai mult. Politica războinică anti-sovietică a găsit un sprijin deschis în atitudinea oficială luată de acele elemente conducătoare ale partidului național-țărănesc susținute și reprezentate în special de d. Iuliu Maniu. D. Gh. Brătianu, vice președintele partidului liberal, s’a plasat pe o linie politică asemănătoare, în ce privește războiul anti-sovietic.
Numai că rapida, mai mult, fulgerătoarea victorie română-germană se lăsă așteptată. Armatele române au fost mânate să treacă Nistru și să lupte adânc în teritoriul sovietic. Perspectivele răsboiului — în momentul când scriem aceste rânduri suntem la începutul toamnei anului 1941 — sunt mai tulburi decât ori și când. Că el nu se va termina până la începutul iernii apare ca un lucru sigur chiar și celor mai optimiști răsboinici din cafenelele Bucureștilor. Aceasta înseamnă secătuirea forțelor umane și materiale ale țării, în împrejurări destul de grele, date fiind pretențiile încă actuale ale Ungariei și asupra celeilalte părți din Transilvania. In acest moment și în asemenea împrejurări încep să fie din nou formulate critici și să se formeze curente opoziționiste împotriva alianței germano-române și a riscurilor politicei prea servile față de puterile axei. Dar toate acestea apar acum târziu, după 22 Iunie 1941…
Dar în jurul dictaturii militare s’au mai coalizat, curând după instaurarea ei, și toate grupările și elementele reacționare, care nu făceau parte din burghezia propriu zisă. Dat fiind caracterul structural și tendințele noului regim, acest fenomen apare natural.
Astfel, din rândurile mișcării muncitorești noul regim a căpătat adeziunea foștilor conducători social democrați, din fruntea fostelor organizații sindicale, adică a conducătorilor de uniuni și ai Confederației Muncii. Intr’un apel apărut în întreaga presă din Capitală, în ziua de 3 Martie 1941, Ion Flueraș, Lazăr Măglașu, Ion Russu, Vâjoreanu, etc., în calitatea lor de „foști conducători ai breslelor de muncitori și funcționari particulari” exprimau „în numele clasei muncitoare” (!!) întreaga lor încredere în noul regim și în persoana conducătorului statului, generalul Antonescu. Ei cercau muncitorimii, prin același manifest, să se grupeze în jurul noilor guvernanți și să sprijine prin munca ei susținută noua ordine de lucruri. „Ordinea” și „liniștea” restabilită de dictatura militară, găseau în cuvintele conducătorilor reformiști, cele mai calde accente de recunoștință!
Dar adeziuni tot atât de caracteristice au venit și dela extrema dreaptă. Chiar din lagărul legionar. Nu ne gândim la acele acte de desolidarizare cu fosta guvernare gardistă venite din partea unor generali, profesori universitari sau a unor elemente asemănătoare acestora. Toți aceștia, în mod necesar, au trebuit să se simtă mai aproape de guvernul dictaturii militare decât de acel al unor aventurieri, transformați peste noapte în conducători și guvernanți. Nu ne gândim nici la acele multe telegrame venite din rândurile unor legionari sau grupe de legionari răslețe, în care noul guvern era felicitat pentru felul cum a reprimat propria lor mișcare. Manifestări de lașitate — individuală sau colectivă — nu se produceau pentru prima oară în cadrul Legiunii.
Incercarea de a găsi calea unei colaborări cu dictatura militară — și la aceasta ne referim — a venit din partea însăși a conducerii legionare, în numele căreia continua să vorbească Horia Sima. In scrisoarea adresată generalului Antonescu, în ziua de 22 Martie 1941, Horia Sima făcea un vibrant apel „la înțelegerea și patriotismul” celui căruia îi era adresată scrisoarea, „ca să găsească mijloacele și toată înțelegerea pentru a readuce pacea în mijlocul poporului nostru atât de greu încercat”. Conducătorul Legiunii dădea în același timp toate asigurările că „o regăsire sufletească” s’ar face din partea mișcării gardiste „fără nici un fel de rezervă”, aceasta fiind „dorită din toată inima”. (Presa din 16 Aprilie 1941).
Deci, o colaborare, fără rezerve și fără condiții.
Dacă „regăsirea sufletească” nu s’a făcut, de vină nu este deci lipsa de bună voință din partea cadrelor conducătoare legionare, ci pentru simplul fapt că prezența acestora — cași a întregii lor mișcări — alături sau în sprijinul dictaturii militare, nu mai prezenta nici un fel de necesitate. O asemenea prezență era chiar inutilă, pentru acei care, în trecutul apropiat, folosise Legiunea pentru propriile lor scopuri politice și militare, adică pentru conducătorii celui de al III-lea Reich.
In asemenea condiții dictatura militaro-fascistă a pășit mai departe în activitatea ei și a pregătit unul din obiectivele principale ale programului ei politic: răsboiul anti-sovietic.
Cu ziua de 22 Iunie 1941 o nouă epocă începe însă în istoria poporului român. Nu efemera dictatură militară, nu ambițiile nemăsurate și vane ale unui personaj de operetă, proclamat „conducătorul neamului”, ci de astădată este în joc însăși existența României, ca stat liber și independent. Mai mult. Odată cu declararea războiului, România a intrat pe calea marilor și fundamentalelor prefaceri.
Viitorul nu va lăsa multă vreme nedeslușite căile lui…
Aprilie—Octomvrie 1941.
Poiana Țapului (Zamora).