Sub trei dictaturi/Capitolul 7
CAPITOLUL VII
CINCI LUNI DE GUVERNARE LEGIONARĂ
Pe cine reprezenta noul guvern?
Insărcinarea generalului Antonescu cu formarea unui nou guvern, — prefața guvernării legionare, — nu avusese în sine nimic revoluționar și nu fusese rezultatul unei lovituri de stat. Regele, sub presiunea evenimentelor, nu a făcut altceva decât și-a exercitat unul din prerogativele sale. Formal, el se menținea astfel în cadrul Constituției, atunci în vigoare, după care regele numește pe miniștri.
Neputând să-și mai apere regimul personal, Carol al II-lea a încercat să-și salveze cel puțin tronul, încredințând soarta lui și a dinastiei proaspătului conducător al statului român. Trei erau motivele acestei hotărîri: generalul Antonescu având strânse legături cu mișcarea legionară, al cărui „simpatizant” era încă din 1937, putea încerca o împăcare durabilă între rege și noua conducere gardistă; se bucura de încrederea unei mari părți din corpul ofițeresc și avea deci autoritate în armată; în sfârșit, cunoscut pentru atitudinea sa pro-germană, un guvern prezidat de el era sigur că va fi agreat la Berlin și Roma. Niciun alt om politic din opoziție, după cum nici un alt militar nu îndeplinea aceste trei condiții, necesare salvării coroanei.
Dar generalul Antonescu mai aducea cu sine ceva, probabil, nejust apreciat de fostul rege Carol al II-lea. Aducea o ambiție personală, care făcea mai mult parte din domeniul patologicului, decât al politicului. Apoi situația se schimbase întru atât de mult în sud-estul Europei, a doua zi după prăbușirea Franței, încât formulele de compromis între trecut și viitor erau sortite, dela început, insuccesului.
Ceea ce voim să subliniem prin aceste constatări este că mișcarea legionară își deschisese drumul spre guvernare și în România pe calea legală, la fel ca toate mișcările similare din țările europene. Intimidarea, presiunea și unele mașinații mai mult sau mai puțin oculte au adus și aici la putere o mișcare, care în urmă nu va înceta să vorbească de… revoluția ei.
In momentul în care la 14 Septemvrie este proclamat statul național-legionar, iar guvernul căpătă o preponderență gardistă, mișcarea legionară după doi ani și jumătate de ilegalism și persecuție, apare la suprafață în toată strălucirea, dacă putem spune, dar și în toată goliciunea ei. Conducere, cadre, ideologie, program și adevărata sa aderență socială urmau deacum înainte să se valorifice pentru prima oară printr’o activitate concretă și publică, deci și controlabilă.
Mișcarea legionară a avut puterea politică timp de cinci luni. Desigur, un timp prea scurt pentru un partid ca să aibă posibilitatea unor realizări programatice de mare amploare sau ca să dea măsura întregii sale puteri creatoare. Totuși, un timp suficient de lung ca, prin activitatea efectiv desfășurată, să arate clar și categoric ce vrea, ce idealuri și interese servește, pe cine reprezintă în realitate.
Două împrejurări speciale dau o greutate deosebită elementului timp în scurta guvernare legionară.
Cetind cu atenție întreaga literatură gardistă de după 6 Septemvrie, inclusiv declarațiile oficiale ale diferiților conducători legionari, nu se poate desprinde, în afară de fraze goale despre „spiritualitatea Legiunii”, „jertfele legionare”, „cum se va dărui Legiunea nației”, etc., nici o singură idee sau afirmație care să enunțe un program de realizări, într’unul din sectoarele vieții publice, dacă un început de înfăptuire era încă imposibil. Nu timpul a lipsit „Gărzii” ca să-și realizeze programul, ci i-a lipsit chiar programul, din care să se poată deduce concret ce are de gând să realizeze. Cu atât mai straniu apare acest lucru, cu cât conducătorii legionari erau convinși că vor exercita puterea nu luni sau ani, dar decenii. Ei lucrau deci cu perspective în timp care permiteau, fie chiar numai pe hârtie, vaste și bogate programe.
In al doilea rând, conducătorilor și cadrelor mișcării nu li se poate imputa în timpul guvernării pasivitatea sau lipsa de inițiativă. Dimpotrivă, activitatea desfășurată timp de cinci luni a fost, putem spune, prodigioasă. Atât pe tărâm extern, cât și intern.
Aducerea armatelor germane în țară și subordonarea, în fapt, a întregii puteri politice românești ocupanților hitleriști, punerea la dispoziția Reichului a tuturor bogățiilor naturale și a materiilor prime din țară (petrol, grâu, lemne), a căilor de comunicații, a întregului aparat de stat, etc. ilustrează pe deplin opera îndeplinită, în acest domeniu, în timpul guvernării legionare.
In interior, nu a existat compartiment oricât de obscur în aparatul de stat, în care să nu fi pătruns legionarii. Viața economică și cea politică s’au bucurat de o egală și minuțioasă atenție din partea Legiunii. Totul a fost pus sub un control activ, începând cu principalele ministere, până la micile și neînsemnatele întreprinderi private, evreești și românești. Astfel că lipsa unor enunțări programatice a fost cu prisosință înlocuită printr’o consecventă activitate cu adevărat zilnică.
In ce a constat această prodigioasă activitate? Indiferent de forma pe care a îmbrăcat-o, de compartimentul in care s’a exercitat, de direcția pe care a luat-o sau de metodele folosite, ea poate fi sintetizată într’un singur cuvânt: jaful. Folosim cuvântul jaf, în înțelesul lui etimologic și penal, adică furt de proporții, prin întrebuințarea violenței. Acest jaf, practicat fie în mod organizat și sistematic, fie anarhic, deci lăsat la inițiativa individuală a partizanilor, a fost comis pe o scară vastă și deopotrivă, în dauna particularilor și în cea a statului.
In activitatea Legiunii întâlnim toate formele acestui delict calificat, așa cum îl fixează orice cod penal modern: dela pătrunderea, cu violență, în case particulare, cu scop de a prăda, la exproprieri forțate, prin uzarea de constrângeri corporale, prin torturări și asasinate. Șantajul, amenințarea, sechestrarea de persoane, înscenările polițienești, toate au fost subordonate unui singur scop, după cum au avut un singur obiectiv: jaful.
Pentru ilustrarea acestor afirmații, este destul să cităm concluziile anchetei făcute de autorități, după lichidarea guvernului legionar:
„O statistică incompletă, privind numai provincia, a bunurilor însușite prin mijloace silnice, reprezintă o valoare reală și totală de 1.018.624.911 lei. Aceste bunuri au fost cumpărate prin terorizarea particularilor, pentru 216 milioane, adică cu 21,2% din valoarea lor reală, din care s’au plătit numai 52 de milioane, adică 5,12% din valoarea reală și 24,17% din prețul convenit”. („Pe marginea prăpastiei”, vol. I, pag. 131).
De unde proveneau cele 52 de milioane? Tot din jaf.
Cităm numai unele din mijloacele folosite de legionari. Spunem doar unele, pentrucă cele mai multe dintre victime, terorizate, au renunțat să se plângă: 450 maltratări, 323 sechestrări, 9 asasinate (fără cele dela Jilava și din timpul rebeliunii), 82 violări de domiciliu, 1.162 însușiri de bunuri prin vânzări silite, 1.018 confiscări de bunuri, 260 ocupări forțate de imobile, 65 de devastări. (ibidem).
Toate acestea, până la începerea rebeliunii!
In ce privește mânuirea banilor publici, ne mărginim să redăm iarăși câteva din constatările făcute oficial, după ce guvernarea legionară a luat sfârșit.
Prin trecerea patrimoniului fostei „Străji a Țării” în administrarea și folosința Mișcării Legionare, s’a pus la dispoziția conducătorilor mișcării o avere de circa un miliard de lei, din care numai sumele lichide însumau 221 de milioane. In patru luni de zile, au fost cheltuite 180 de milioane, iar din restul de 40 de milioane numai pentru 33 de milioane s’au găsit acte mai mult sau mai puțin justificative, căci în casă nu rămăsese decât 7 milioane de lei. (Relatarea oficială în „Timpul” din 27 Fevruarie 1941).
In ziua de 15 Ianuarie, se putea ceti în „Cuvântul”, organul oficial al mișcării legionare, rândurile următoare: „Și nimeni nu va putea dovedi mai târziu că un demnitar legionar și-a căpătuit familia și s’a îmbogățit în dauna statului, nici acuma, nici mai târziu”. Tot accentul frazei este pus pe cuvântul „a dovedi”. Căci distrugerea dovezilor constitue întreaga probă a virtuții legionare…
In timpul rebeliunii, jaful a luat proporții gigantice. După rebeliune, numai în Capitală, s’au strâns dela sediile și unele dintre locuințele conducătorilor legionari, până la 27 Fevruarie, nu mai puțin de 174 de camioane cu lucruri provenind din jafuri. Mărfuri, obiecte casnice, îmbrăcăminte, alimente. Lista obiectelor jefuite este impresionantă.
Sumele prădate în timpul rebeliunii, dela instituții și dela particulari, se cifrează la 100 de milioane. („Pe marginea prăpastiei” v. II, pag. 254).
De fapt, prădăciunile, bestialitățile și asasinatele comise în acele trei zile, în care Legiunea stăpânise strada și țara, înfățișează doar sub formă condensată — dacă putem spune — esența reală a întregii activități guvernamentale a „Gărziî de Fier”. Cele ce s’au petrecut în zilele lui Ianuarie 1941, n’au constituit o excepție, așa cum s’a încercat să se afirme, ci era o desfășurare logică, mai mult, încoronarea, culmea atinsă de un sistem!
In toate aceste constatări pe care le facem, nu intră nici un element difamator și nici măcar unul polemic. Ca orice fenomen de massă — pentrucă jaful din timpul guvernării legionare a luat un astfel de caracter — și acesta trebue să-și găsească o explicație socială. El nu poate fi pus în seama perversității unor indivizi izolați și nici „scuzat” prin incapacitatea, coruptibilitatea sau imoralitatea cadrelor gardiste. Nici, în sfârșit, explicat prin afirmația că, de fapt, la putere n’a fost „Garda”, adevărata „Gardă a Căpitanului”, ci niște impostori, care au uzurpat conducerea mișcării. A da astfel de „explicații” înseamnă, în realitate, să ocolești adevărata problemă și să fugi de răspuns.
Nu există nici o îndoială că atât conducerea, cât și cadrele legionare s’au dovedit politicește lipsite de maturitate, corupte, mânate de o bestială cruzime. Dar această conducere ca și aceste cadre erau un rezultat și nu o cauză, ele erau produsul unui sistem, reflectând o anumită parte a organismului social din România și nu o cauză generatoare a fenomenului pe care îl analizăm.
Perversitate, sadism, cruzime au existat, de sigur, la toți acei care au bătut, schingiuit și asasinat zeci și sute de oameni în numele Legiunii, precum și la acei care au comis ororile din timpul rebeliunii. Dar și această isbucnire de sălbătăcie primară își are explicația ei socială și ea numai în mică parte poate fi găsită în domeniul patologicului.
In sfârșit, nu mai puțin lipsită de temeiu este deosebirea încercată între „vechea” și „noua” Legiune. O asemenea deosebire n’a existat, pentrucă nu putea exista. Cea mai mare parte din cadrele „Gărzii”, din jurul lui Horia Sima și în frunte cu acesta din urmă, erau aceiași oameni care formau conducerea mișcării pe vremea lui Codreanu. Noua conducere — cu două trei excepții — n’a întâlnit nici un fel de opoziție înăuntrul mișcării, ci, dimpotrivă, o totală ascultare și supunere. De altfel chiar așa zisele „elemente noi” erau recrutate din același mediu social și reprezentau aceeași factură intelectuală, morală sau profesională, exact ca pe vremea Căpitanului. Singura deosebire era că vechii șefi se bucurau de o mai mare autoritate și popularitate personală, în orice caz mai mare decât aceea a unor anonimi, deveniți peste noapte guvernanții țării.
Mai mult. Intre activitatea trecută a lui Corneliu Codreanu și a celorlalți legionari, uciși odată cu dânsul, și activitatea desfășurată de „oamenii noi”, după 6 Septemvrie 1940, nu a existat nici o deosebire de concepție, de ideologie sau de metodă. Era o continuare perfectă, armonică, doar la un alt potențial. Ea s’a desfășurat numai într’un cadru mult mai vast și cu mijloace mult mai puternice. Lucrul e perfect explicabil. Intr’o mișcare de massă, așa cum fusese Legiunea în timpul lui Codreanu și cum devenise după ce ajunsese la guvern, sub conducerea lui Horia Sima, conducătorii nu erau decât expresia a ceea ce reprezenta nu persoana lor, ci colectivitatea mișcării în fruntea căreia se găseau. Ei erau exponenții și interpreții, în același timp, a ceea ce din punct de vedere social reprezenta însăși Garda. Din punctul de vedere al structurii mișcării legionare, nici o schimbare nu a intervenit. Ea rămăsese identică în toate elementele-i componente. Destrămată în timpul dictaturii regale, cu totalitatea cadrelor supraviețuitoare corupte de fostul regim, având o mare parte din vechea popularitate pierdută și dezarmată ca forță combativă, totuși „Garda” a reluat vechiul drum, în momentul în care i se asigură monopolul puterii politice în stat, având exact aceeași ideologie și aceleași forme organizatorice din trecut.
Legiunea și conducătorii ei, în ipostaza de putere guvernamentală, era deci aceeași Legiune cu aceiași conducători dinainte de 1938. Se schimbaseră doar vârfurile aparatului mișcării, dar acest lucru însemna doar o diminuare numerică, dar în nici un caz nu o schimbare structurală a cadrelor ei.
Deci explicația activității guvernamentale legionare urmează să fie căutată în altă direcție.
Dacă se poate vorbi, totuși, de o schimbare, aceasta trebue văzută nu în organismul „Gărzii”, ci în afara ei. Anume, în condițiile obiective în care conducerea legionară se pregătea în 1937 să ia guvernul și între împrejurările în care, efectiv, l-a luat. O asemenea schimbare a trebuit să se reflecteze în activitatea ci concretă, în timpul celor cinci luni de guvernare.
In 1937/38 în spatele Legiunii exista un puternic curent popular. Intre acest curent și guvernarea legionară ar fi existat atunci, în 1938, o legătură directă, dela cauză la efect. Pe acest curent, care constituia însăși baza de massă a mișcării, se sprijinea conducerea gardistă în momentul în care se pregătea să ceară sau să impună o guvernare proprie. Acest curent era o realitate, cu toată origina diversă a simpatiilor și încrederilor pe care legiunea parvenise să le câștige sau a diverselor nemulțumiri și frământări pe care reușise să le canalizeze. Complicitățile din partea aparatului de stat, ajutoarele care-i veneau din cercurile vârfurilor burgheziei reacționare, sprijinul ascuns pe care unii oameni ai camarilei regale și chiar regele Carol al II-lea i l-a dat, toate acestea erau desigur puternice atu-uri în mâna conducerii legionare. Dar adevărata ei tărie, în acel moment, consta, totuși, în curentul puternic existent într’o bună parte a masselor populare de la noi din țară.
Care era situația la sfârșitul anului 1940?
Nu massele deschid drumul Legiunii spre guvernare, ci preluarea guvernului este rezultatul unui simulacru de agitație populară, creația, în realitate, a presiunii directe și a mașinațiilor hitleriste. Această guvernare este impusă din afară și nu crescută organic, dinăuntru. Massele, în toamna anului 1940, n’au voit, n’au activat, n’au luptat și deci nu ele au impus o guvernare legionară. Curentul popular pro-legionar aparținea trecutului.
In aceste condiții, conducerea „Gărzii” era deslegată de toate vechile promisiuni, făcute fie țărănimii, fie muncitorimii, fie micii burghezii orășenești. Forțele pe care se sprijinea această conducere în interior, erau deci, abstracție făcând de ajutorul nazist, extern, numai acele ale organizațiilor proprii. Forța acestor organizații, iată de astădată piedestalul puterii legionare, pe care conducerea îl va consolida după 6 Septemvrie.
Un program de revendicări economice sau sociale care măcar parțial s’o oblige să deschidă masselor oarecare perspective, noua conducere legionară nu avea. Nu simțea nici măcar nevoia să formuleze revendicări cu un asemenea caracter. Ea își dădea prea bine seama unde rezidau, în aceste împrejurări, adevăratele isvoare ale puterii ei.
Dar urmările acestui fapt au fost mult mai întinse și însemnate. Activitatea guvernamentală a mișcării legionare este de acum înainte expresia nemijlocită doar a acelor pături și categorii sociale, din care erau recrutate cadrele mișcării și aderenții ei organizați. Desigur, aceleași cadre și aceiași aderență în 1940, ca și în 1938. Dar, de astădată, și spre deosebire de atunci, organizațiile sunt rupte și izolate de ceeace reprezenta atunci puterea și dinamismul mișcării: sutele de mii de țărani, miile de muncitori, de intelectuali, mici burghezi, etc., care fără să fie încadrați în Legiune, își puseseră întreaga lor speranță în mișcarea gardistă și așteptau ceasul mântuirii lor, prin ea.
Care erau aceste pături și categorii sociale din care Legiunea își recruta elementele ei organizate?
In lipsa unui material statistic serios, privitor la compoziția socială a organizațiilor gardiste, avem totuși posibilitatea de a cerceta, cel puțin parțial, mișcarea legionară și din acest punct de vedere. Anume, analizând listele celor condamnați cu ocazia rebeliunii din Ianuarie 1941. Conducerea, cadrele și aderența organizată — toate se găsesc prezente în procesele judecată atunci, la consiliile de războiu.
Au fost cuprinși statistic, totalul condamnaților Consiliului de Războiu al Capitalei în număr de 2.707 indivizi. Pe profesiuni, ei se împart astfel:
| Categoria | Nr. | % din total |
| Muncitori fără calificare | 555 | 20,5 |
| Fără profesiune | 490 | 18,3 |
| Plugari și agricultori | 472 | 17,5 |
| Muncitori calificați | 378 | 14,0 |
| Șofeuri | 151 | 5,6 |
| Funcționari de stat | 143 | 5,3 |
| Funcționari comerciali | 122 | 4,5 |
| Intelectuali | 92 | 3,3 |
| Meseriași | 90 | 3,3 |
| Comercianți | 48 | 1,8 |
| Elevi | 38 | 1,0 |
| Gardieni publici | 30 | 1,0 |
| Femei | 24 | 0,9 |
Restul este format de categorii diverse sub 1%.
La aceste date trebuesc făcute următoarele precizări:
Primele trei categorii reprezentau elementul descalificat sau în marea lui majoritate „Lumpenproletariatul”. Plugarii și agricultorii, cum sunt specificați în sentințele de condamnare, erau elemente aduse din satele vecine Bucureștilor de organizațiile legionare suburbane. Mulți dintre ei locuiesc chiar în aceste suburbane. Elementele țărănești propriu zise, formează un mic procent în numărul acestora.
Dintre muncitorii calificați, categoria cea mai compactă o dau mecanicii (94 de condamnați); deci un sfert din total. O mare parte dintre aceștia lucrau la Malaxa. Astfel, într’un singur proces au apărut 57 de muncitori calificați dela această întreprindere. Foarte mulți dintre acești mecanici sunt absolvenții școlilor de meserii, care probabil că erau pepiniere gardiste. Celelalte categorii (metalurgiști, sudori, turnători, strungari, lăcătuși, etc.), la un loc dau un număr inferior mecanicilor (76 de condamnați). Vin apoi în ordine descrescândă țesători (34 condamnați), tâmplari (33 condamnați), zidari (15 condamnați), etc. Chelnerii sunt în număr de 23 din care 5 picoli. Manipulanții dela S.T.B. condamnați sunt în număr de 21.
Dintre meseriași, o treime sunt croitori, apoi, în ordine descrescândă, vin cismarii, electricienii, etc.
Dintre intelectuali, o treime sunt studenți, apoi în ordine descrescândă vin inginerii (24 de condamnați), medicii (17 condamnați), avocați (14 condamnați), apoi învățători, pedagogi, profesori, etc.
Dintre femei, jumătate au indicată profesiunea „casnică”.
In completarea acestor date statistice, pentru caracterizarea compoziției Legiunii din punct de vedere social, se pot adăuga următoarele:
In grupul conducătorilor prevala elementul intelectual, de origină mic burgheză sau aristocratică: profesori, farmaciști, avocați, ingineri, etc. In cadrele Gărzi au activat un mare număr de preoți — numai cei arestați cu ocazia rebeliunii erau în număr de 218. Iar la zece mânăstiri s’au găsit depozite de arme și muniții. (Din comunicatele oficiale publicate în zilele de 6 și 29 Martie 1941). La sate, se poate vedea din telegramele de supunere trimise Generalului Antonescu cași din materialul anterior rebeliunii, că o mare parte din cadrele legionare era formată din funcționari comunali, învățători, preoți, din o parte a elementelor declasate ale chiaburimii, etc.
Echipele morții aveau de obiceiu o compunere amestecată. Dintr’un număr de 25 asemenea elemente — ale căror nume și profesiuni au fost publicate în ziare — se poate totuși vedea că 12 sunt funcționari comerciali sau au absolvit fie Academia comercială, fie Comerțul superior. Muncitorii sunt în infimă minoritate: abea patru, dintre care unul frizer. Apoi vin intelectualii (avocați, profesori, studenți). Din toate documentele și mărturiile existente se vede bine că în aceste echipe, cași în activul terorist al Gărzii, elementele din mica burghezie erau în majoritate.
Nu se poate vorbi de preponderența unei singure clase sau măcar a unei singure categorii sociale înăuntrul Legiunii. Totuși, se pot deosebi trei categorii din care mișcarea își recruta cadrele și care oferă elementul de bază al organizațiilor ei. Aceste trei categorii principale dau adevărata fizionomie întregii mișcări.
In conducerea și în cadrele Legiunii, elementul precumpănitor îl dădeau elementele mic-burgheze orășenești. Cea mai mare parte dintre intelectualii ei au această origină socială. Această mică burghezie, inclusiv intelectualitatea, organizată în gardă, este în prima, cel mult în a doua generație venită din mediul rural, în deosebi din rândurile chiaburimii satelor.
La vârfurile aparatului Legiunii găsim și elemente recrutate din resturile așa numitei aristocrații românești, purtând „istorice” nume de domni și boeri fanarioți, de foști mari proprietari latifundiari, etc.
Jos, ca element de massă, un mare contingent îl dădeau elementele provenite fie din clasa muncitoare, fie din alte pături populare, ruinate și aruncate în pauperism; apoi dintr’un însemnat procent de declasați tipici.
In rândurile Gărzii nu se găseau nici burghezia propriu zisă, nici muncitorimea în păturile ei fundamentale, nici massele țărănești. Prin masse țărănești înțelegem aici ceca ce constituia majoritatea țărănimii, adică micii proprietari de pământ, proletariatul și semi-proletariatul agricol. În măsura în care se poate distinge un element rural în mișcarea legionară, el se recruta dintr’o parte a chiaburimii, mai ales din elementele ei tinere, apoi izolat din unii intelectuali ai satelor, învățători, preoți, funcționari comunali, etc. In conducerea Gărzii țărănimea nu era aproape deloc reprezentată. De altfel, așa cum vom vedea, chiar rolul țărănimii în timpul guvernării legionare, a fost cu totul șters.
Din toate clasele și păturile sociale, precis conturate, numai mica burghezie — ea însăși amalgam de existențe, profesiuni și ocupații diverse — se găsea, în mai mare măsură, prezentă în organizațiile gardiste. Alături de ea și apropiate ei, precumpăneau elementele care nu aveau o situație economică de sine stătătoare, cum sunt salariații ne-proletari de toate felurile, o parte din liberii profesioniști, cu profesiuni minore, etc.
In sfârșit, mai era și studențimea. Ea a dat Legiunii multe elemente combative și i-a furnizat chiar o parte din cadrele organizațiilor ei. Ce reprezenta, din punct de vedere social, această studențime?
Nici muncitorimea, nici țărănimea în massele ei nu-și puteau și nu-și pot permite luxul unor studii universitare pentru fiii și fiicele lor. Burghezia bogată își trimitea odraslele în străinătate, la Paris, Berlin sau Londra. Iar atunci când urmau cursurile în țară nu se încadrau în mișcarea legionară, ci formau acele organizații care apăreau din când în când în public, cu titulatura de „studențime liberală”, „național țărănistă” sau chiar „naționalistă”.
Majoritatea sdrobitoare a studențimii gardiste era formată din fiii și fiicele burgheziei și chiaburimii satelor, care aveau posibilitatea, chiar numai în parte, să asigure urmașilor lor frecventarea unor cursuri superioare. Apoi din mica burghezie orășenească, care își rupea puținul dela gură, ca să permită o ridicare pe scara socială a copiilor lor. In sfârșit, din rândurile intelectualilor de toate categoriile și de toate stările materiale. Dar în ce privește ultima categorie de studenți, de proveniență intelectuală, trebue totuși subliniat că ea era în mai mică proporție activă în „Gardă”.
Studențimea de origină rurală sau mic-burgheză orășenească avea de luptat, în timpul studiilor, cu mari greutăți. Cea mai mare parte a ei popula căminurile și cantinele și era silită, necontenit, să facă apel la caritatea publică, ca să poată duce doar o viață plină de privațiuni și mizerii. Dar aceste împrejurări nu-i schimbau structura ei socială.
Studențimea, ca atare, nu reprezenta un element nou — din punct de vedere social. In măsura în care era gardistă, ea se recruta din aceleași pături în care legionarismul pătrunsese și își recruta, în mod obișnuit, partizanii.
Aceasta era deci structura mișcării legionare.
Activitatea ei guvernamentală reflecta întocmai mentalitatea, năzuințele și, mai ales, apetiturile păturilor care își găsiseră expresia lor organizată — socială și politică — în „Gardă”.
In parte, și posibilitatea realizării unor interese imediate.
Ceea ce caracterizează din punct de vedere formal mica burghezie este lipsa de omogenitate. Din punct de vedere economic, categoriile care o compun — meseriașii, micii negustori, la sate țăranii mici proprietari de pământ — reprezintă doar resturile, rămășițele unor forme de producție precapitaliste.
Din punct de vedere social, trăsătura dominantă pentru toate aceste categorii este lipsa de stabilitate și siguranță. Intreaga mică burghezie șovăe permanent între dorința, străduința și încercarea de a-și crea o bază economică solidă și sigură, în regimul capitalist — ca stare de mijloc — și între frica, devenită obsesie, de a nu cădea în proletariat sau, și mai rău, în pauperism. Această stare de spirit nu este lipsită de bază. Caracterul ocupațiilor ei, în cele mai multe cazuri, al rolului economic pe care îl joacă, nu-i pot crea decât o situație intermediară, lipsită de perspectivă și, în deosebi, de siguranță. Astfel, mica burghezie nu poate aspira nici să stăpânească mijloacele de producție, nici să dețină posturile de comandă în domeniul economic sau politic. Mijloacele de producție cad în lotul marii burghezii și al moșicrimii, posturile de comandă în lotul păturilor intelectuale „bine situate”, care alimentează aparatul funcționăresc superior în comerț, în industrie sau în stat. Deși cei mai mulți dintre aceștia sunt salariați, prin veniturile, felul de viață și întreaga lor ideologie, aparțin păturilor bogate.
De proletariat o desparte rolul economic pe care acesta îl joacă în capitalism, acela de forță creatoare a bunurilor materiale. Din punct de vedere social muncitorimea are o situație clară, precisă, bine conturată.
Mica burghezie în măsura în care încearcă să-și creeze o ideologie proprie este conservatoare. O parte a ei este gata să preamărească trecutul anti-capitalist, care îi apare trandafiriu. In cel mai bun caz, ea se cramponează de prezent, încercând soluții în cadrul actualului regim și nu în afara lui. Cel mult tinde, în îndepărtatele ei „idealuri”, să ia locul burgheziei, nici decum însă prin transformări structurale. In mod obișnuit, mica burghezie urmează ideologicește și politicește, cât mai fidel, burghezia, o imită și — nu mai puțin — o invidiază pentru felul ei de viață, pentru puterea și buna ei stare materială. Intr’o asemenea atitudine imitația, servilismul și invidia merg cât se poate de bine împreună.
O mentalitate și o atitudine asemănătoare micii burghezii, împrumutate dela ea, adoptate prin directa influență pe care o exercită, găsim și în celelalte pături orășănești, care-i sunt aproape, fără să i se încorporeze. O parte din funcționărimea particulară, în păturile subalterne, tehnicienii cu o calificare joasă, unele profesiuni libere, care nu necesită o pregătire intelectuală deosebită, etc., au reacțiuni — în complexul vieții sociale și politice actuale — foarte apropiate de ale micii burghezii. Ceea ce îngădue considerarea lor laolaltă cu mica burghezie, din punctul de vedere limitat, care ne interesează.
Inglobând în rândurile micii burghezii și țărănimea mică proprietară de pământ, România este o țară prin excelență mic burgheză. In rândurile de mai jos ne vom ocupa însă numai de mica burghezie orășenească, de oarece numai ea a jucat un rol în mișcarea legionară. Din mica burghezie orășenească este iarăși necesar să ne ocupăm numai de cea românească, ca origine etnică. Deși foarte numeroasă, mica burghezie evreeească are o situație specială și ea a dat cele multe victime în timpul celor cinci luni de guvernare legionară.
In ce direcție s’a desvoltat mica burghezie orășenească română?
După războiul din 1916/18 am asistat la o rapidă creștere a populației urbane. Creșterea aceasta se explică, în parte, prin creșterea proletariatului, deși o parte din marea industrie nu este concentrată la orașe. Dar nu numai muncitorimea a crescut, ca număr, după primul războiu. Toate categoriile intermediare, în frunte cu mica burghezie, găsesc și ele un aflux de noi elemente. De unde provin acestea? Din mediile rurale, prin strămutarea la orașe a elementelor diferențiate — cârciumari, mici negustori de țară, funcționari, foști jandarmi, etc. — care au făcut ceva stare.
In adevăr, unde puteau găsi o ocupație și o posibilitate de existență aceste elemente — proaspăt descălecate în orașe? Acele care aveau ceva capital și pricepere se aciuiau în micul comerț, în meserii sau în profesiunile libere minore. Dar mai ales — și dela început — erau în căutarea unei slujbe la stat sau în întreprinderile particulare. Toate aceste elemente se isbeau însă, de mari piedici. Cei dintâiu găseau în elementul evreesc o puternică concurență. Aspiranții la funcțiunile de stat și chiar la cele particulare, găseau posibilități limitate și o permanentă supra-ofertă de postulanți. De aici o veșnică stare de mizerie sau o existență limitată la strictul necesar, cu o fluctuație constantă în buna lor stare și în ocupații. Criza din 1929—1932 a lovit în mediile orășenești tocmai aceste elemente ale micii burghezii, și ale celorlalte pături orășenești, ei apropiate, care ofereau cea mai slabă resistență, ruinându-le și aruncându-le în proletariat sau în „Lumpenproletariat”. După 1935, desvoltarea economiei românești a favorizat aproape exclusiv marea industrie și marele comerț, adică marele capital. Mica burghezie a continuat să suporte doar greutățile legate de scumpete.
Creșterea populației urbane este un fenomen constant la noi și întrece cu mult procentul normal al sporirii populației. Astfel dela 1900 la 1930 orașele cu o populație de peste 100.000 locuitori cunosc o creștere intre 100% și 400%. Aceasta, în timp de treizeci de ani. După 1930 creșterea este și mai rapidă.
Din puținele date publicate după recensământul din 1941, se vede că populația orășenească formează 23% din populația totală. In această populație orășenească creșterile sunt inegale. Astfel, de pildă, populația Bucureștiului a crescut în timp de 10 ani cu 364 de mii adică cu 56,4%. O sporire colosală, dacă luăm în considerație că procentul creșterii populației, în general, în acest timp a fost abea de 14%.
Explicația acestui fenomen este simplă. „Cifra populației orașelor este în continuă creștere, faptul datorându-se deplasării disponibilităților de brațe de muncă dela sate către orașe, în căutare de lucru” (Dr. D. C. Georgescu, secretarul general al Recensământului, în „Excelsior” din 2 Martie 1941).
Afluența elementelor rurale în centrele orășenești contribue la existența unei mari categorii de oameni, al căror traiu este permanent nesigur. „Desvoltarea urbană și industrială atât de vertiginoasă în ultimii ani profilează pe orizont probleme noi. Incepem să avem și noi muncitori care nu și-au găsit încă un loc de traiu omenesc în orașele în care au plecat din satele care nu-i încăpeau” (A. Golopentia, în „Excelsior” din 2 Martie 1941).
Din această populație orășenească se vor îngroșa în egală măsură rândurile micii burghezii și ale muncitorimii necalificate sau ale „Lumpenproletariatului”.
In contrast isbitor cu traiul modest și plin de nesiguranță al tuturor acestora, viața luxoasă, risipitoare și de belșug desfrânat pe care o trăia, tocmai în epoca anterioară începerii actualului război elemente din păturile înstărite, constituia un prilej permanent de ațâțare, nu a spiritului lor de luptă, ci a apetiturilor și poftelor lor. Superficialitatea vieții noastre citadine, fastul și lipsa de pudoare a celor avuți, corupția care domnește pretutindeni a creat cele mai bune condiții și cea mai proprie atmosferă pentru nașterea și desvoltarea unei asemenea stări de spirit. Anii dictaturii regale atât de bogați în afaceri, în rapide îmbogățiri, în lovituri speculative bursiere și financiare date peste noapte, au contribuit și mai mult să învenineze mediul social, în care mica burghezie, funcționărimea, majoritatea liber-profesioniștilor duceau o viață de privațiuni — fie că era vorba de un mic patron, de un negustor cu cotul sau de nesfârșitul număr al micilor funcționari sau al intelectualilor săraci.
Propaganda antisemită, dusă fără scrupule de oamenii dictaturii și de toți agitatorii extremei drepte, îndreptând într’o falsă direcție pornirile de ură, resentimentele și apetiturile acestei mici burghezii, nu făcea decât să le alimenteze zi cu zi, ceas cu ceas. Lipsa de scrupule, reaua credință și ignoranța au contribuit, deopotrivă, la falsificarea realității și la transformarea problemei sociale, în deosebi a micii burghezii, într’o chestiune rasistă. Marea burghezie, cea română cât și cea evreească, erau, deopotrivă, beneficiarele stărilor de lucruri create de această evoluție. Iar mizeria celor mai multe din categoriile păturilor intermediare se datora sistemului general și nu prezenței evreilor în viața economică a țării. Mica burghezie evreească, care forma mizera populație din târgurile și orașele moldovene, îndura o lipsă mai mare chiar decât cea românească. Ea trebuia, în plus, să suporte și toate umilințele și bestialitățile unei necurmate prigoane. Dar fondul real al lucrurilor a rămas ascuns sub noianul de maculatură tipărită, care predica ura de rasă și îndemna deschis, an cu an, la pogromuri.
Aristocrația românească, care numără printre întemeetorii ei un lung șir de domni fanarioți și slujitori la Inalta Poartă, cu funcții mai mult sau mai puțin avuabile, s’a găsit, a doua zi după răsboiul din 1918, într’o situație schimbată. De fapt, ruina economică a vechilor familii boerești a început cu mult înainte de 1900. In ultimul pătrar din veacul trecut cele mai multe dintre aceste familii au pierdut o bună parte din moșiile moștenite dela strămoșii lor. (R. Rosetti în „Pentruce s’au răsculat țăranii?” la pag. 575 și urm. dovedește cu amănunte acest lucru). Totuși, ceea ce mai rămăsese din proprietatea latifundiară era încă stăpânită de aceste câteva familii, ai căror descendenți, în generația actuală, îi găsim printre fruntașii și conducătorii mișcării legionare.
Reforma agrară din 1919 a lichidat latifundiile și a îngrădit marea proprietate. Cei mai mulți dintre foștii mari proprietari pierzându-și latifundiile s’au dovedit incapabili să organizeze pe moșiile rămase — unele încă destul de întinse — o agricultură capitalistă. Le-au lipsit, deopotrivă, priceperea, inițiativa și capitalul. Din această cauză, sursele lor de venituri s’au găsit deodată împuținate. Dar noile generații ale acestei aristocrați nu înțelegeau să renunțe la luxul sau la risipa în care trăiseră strămoșii lor. Și, mai ales, nu puteau renunța la visul lor de mărire și de putere, ca atribut al nașterii și tradiției. Acestea toate nu-i împiedicau, pe cei mai mulți dintre ei, să trăiască din expediente, în așteptarea unor zile mai bune.
Distrugerea bazei economice a vechei aristocrații a avut însă și un alt efect. Rolul ei politic a fost diminuat, până la desființare. Dispariția partidului conservator, după războiu, și succesivele falimente ale tuturor partidelor și formațiunilor care au încercat să-l înlocuiască (partidul poporului, conservator-progresist, Liga „Vlad Țepeș”, noul partid conservator etc.) dovedeau clar acest lucru. Cu rare excepții, elementele provenind din această aristocrație nu s’au putut înregimenta în partidele politice existente, burgheze sau democrate prin program și tendințe. Astfel că, odată cu pierderea puterii politice, și cea de a doua sursă principală de venituri care contribuise la îmbogățirea înaintașilor lor — bugetul statului — le era închisă. Atâția prinți și boeri de neam se vedeau astfel reduși să populeze cluburile selecte ale Capitalei, făcând pe chibiții, sau să trăiască o viață obscură și strâmtorată în vechile și părăginitele lor conacuri.
Aristocrația românească, ruinată economicește, falimentară politicește, fără perspective într’un regim liberalo-burghez, cu atât mai puțin într’unul democratic burghez, nu reprezenta altceva decât o categorie de declasați, cu un trecut strălucitor, datorită bogăției și puterii odată stăpânite, dar trăind un prezent mediocru și — ceeace era și mai grav — fără nici un viitor.
Generația actuală a acestei aristocrații a găsit în „Garda de Fier” o mișcare politică în care încadrarea ei era posibilă. Reacționarismul și anti democratismul mișcării legionare, cunoscând o strictă ierarhie în structura ei, asigurând o posibilă accensiune mai ales celor cu nume răsunătoare, oferea un climat propice stării de spirit pentru toți acești oameni. De aici, masiva lor aderență la Legiune. Preluarea eventuală a puterii de către mișcarea legionară, deschidea cele mai promițătoare perspective și realizarea vechilor idealuri de putere și bogăție tuturor rămășițelor aristocrației românești. Astfel, caracteristic este că o parte din vechii conservatori care urmau pe Gr. Filipescu, atunci când acesta a încheiat pactul electoral cu național țărăniștii, l-au părăsit. Unde s’au îndreptat? „Garda constituia obiectul lor de atracție” („Pe marginea prăpastiei” Vol. I. p. 29).
Până atunci, până când acest viitor urma să devină o realitate, aristocrația românească privea cu ură și invidie averile acumulate în mâinile marilor industriași, ale marilor negustori sau ale oamenilor politici — ca urmare a exercitării puterii guvernamentale. Dacă ei erau incapabili să se încadreze în economia capitalistă, doreau în schimb să aibă toate beneficiile sistemului. Adică, tot bogăție și putere. „Idealul” pe care îl urmăreau însă aceste categorii de declasați nobili, avea un caracter special: era de natură parazitară!
In sfârșit, cea de a treia categorie socială, prezentă în mișcarea legionară, era ieșită din rândurile muncitorimii sau din pături apropiate ei. Care sunt categoriile muncitorești, din care a parvenit Garda să-și recruteze aderenții ei?
Să ne întoarcem la statistica noastră.
Nici în rândurile muncitorimii ceferiste, nici între metalurgiști — cu o singură excepție — nici printre minieri, nici în transport sau în celelalte ramuri în care întâlnim elementul propriu zis proletar, „Garda” n’a parvenit să pătrundă. Astfel se explică dece în timpul celor trei zile cât a durat rebeliunea, cu excepția S. T. B.‑ului și a unei părți din atelierele Malaxa, în nici o mare întreprindere din București nu s’a declarat grevă sau nu s’a întrerupt lucrul. Din unele ateliere și fabrici mici, o parte din muncitori, fără să facă parte organizat din mișcarea legionară, au participat la devastări. Ceea ce se poate vedea din statistica de care ne-am ocupat, unde întâlnim marele număr de muncitori necalificați și de oameni „fără profesiune”. Aceștia din urmă dau un procent ridicat.
De unde veneau aceste elemente muncitorești și ce fel de elemente muncitorești erau ele?
In ultimii ani s’a observat nu numai tendința burgheziei satelor de a se strămuta la orașe, dar și a unei mari părți din țărănimea lipsită de pământ. Generațiile tinere ale acestei țărănimi, dădeau un contingent apreciabil în exodul rural spre orașe. Aici, cei mai mulți din noii veniți s’au proletarizat, oferind o mână de lucru ieftină, fără calificare și totdeauna în surplus față de posibilitățile de plasament. Elementele țărănimii sărace și-au găsit astfel, numai în parte, încadrarea lor în rândurile muncitorimii industriale, foarte multe formând o populație mizeră la periferia Bucureștilor sau a altor mari orașe. Din aceste medii se recrutau muncitorii cu ziua, pavagiii, salahorii, hamalii, etc. Condițiile lor de viață sunt mai mult decât proaste. Aceste pături au fost cel mai puțin sau n’au fost de loc atinse de propaganda socialistă, iar contactul lor cu organizațiile muncitorești era nul. Ele ofereau un mediu prielnic agitației legionare și cei care le formau erau gata la orișice fel de excese. Cu atât mai mult, cu cât îndemnul venea de astădată dela o mișcare reprezentând stăpânirea și însăși autoritatea!
Mai era apoi un mare contingent de tot ceea ce era declasat în mediul orășenese: borfașii, hoții de buzunare, întreținuții, spărgătorii, cartoforii de meserie, oameni care își făcuseră un demoralizant stagiu la Văcărești sau în alte închisori. Adică, marea categorie a delicvenților de profesie sau de ocazie și a tuturor acelora care, ca să întrebuințăm o expresie a lui Marx „trăiesc din rămășițele societății”. O mare parte din cadrele poliției legionare erau recrutate tocmai printre aceste elemente. La prădăciuni și asasinate, în timpul rebeliunii, toți aceștia au luat o foarte activă parte.
In aceiași ordine de idei trebue să amintim popularitatea, putem spune nelimitată, de care mișcarea legionară se bucura în lumea servitoarelor și servitorilor. Aici nu era vorba de majoritatea, ci, am putea spune, de unanimitatea simpatiilor câștigate. Este cunoscută mentalitatea acestei categorii de oameni, supusă unui regim de permanente umilințe și degradare personală. Bântuită de toate prejudecățile, lipsită de orice conștiință de clasă, ura ei îmbrăcând formele unei opoziții în care predomină ranchiuna și invidia, despărțită de proletariat prin mediul în care se mișcă și felul de viață pe care îl duce, servitorimea oferă categorii apropiate „Lumpenproletariatului”. In aceste medii, organizațiile antisemite și reacționare au găsit totdeauna entusiaști aderenți. Prezența, în număr atât de mare, a servitorilor și servitoarelor în rândurile legionarilor este tot atât de caracteristică pentru aceștia cât și pentru mișcare.
Lipsiți de o conștiință de clasă, cu un nivel intelectual și moral scăzut, muncitorii fără calificare, servitorimea și, cu atât mai mult, „Lumpenproletariatul” propriu zis nu reprezenta din nici un punct de vedere muncitorimea, ci dimpotrivă, se deosebea fundamental de aceasta. Muncitorii au dat un contingent relativ scăzut mișcării legionare, iar acolo unde întâlnim asemenea elemente, ele au chiar în sânul muncitorimii, o situație specială.
Intâlnim totuși două excepții, care ambele merită o cercetare mai amănunțită. Anume, rolul jucat de muncitorii dela „S. T. B.” și de metalurgiștii dela Malaxa. Și unii și ceilalți au format adevărate trupe de șoc în zilele din Ianuarie 1941 și au desfășurat o intensă activitate în demonstrațiile și luptele de stradă. Cum se explică prezența acestora în „Gardă”?
Intreprinderile Malaxa au constituit încă înainte de 1940 o adevărată pepinieră legionară. Sub pretextul că uzinele fabricau armament și deci erau la mijloc secrete militare, recrutarea muncitorilor la aceste întreprinderi se făcea și după criterii politice, nu numai profesionale. Nici un muncitor cunoscut pentru activitatea lui de stânga sau numai sindicală, nu era primit în atelierele fabricii. După directivele date personal de Malaxa, erau angajate aici numai elemente de dreapta sau fără convingeri politice, dar capabile să fie prelucrate în sens gardist. Cuiburile gardiste nu numai că erau tolerate, dar direct încurajate de conducătorii întreprinderilor. Această libertate pentru agitația și propaganda legionară era dublată de un regim de teroare, care constituia o mare piedică în desfășurarea unei contra agitații și contra propagande de stânga. (Ceea ce totuși nu a împiedicat ca Partidul Comunist să aibă aici celule și să desfășoare o muncă politică). Cu tot rolul jucat personal de Malaxa în timpul dictaturii regale, în întreprinderile lui nu s’a adus nici o schimbare, în ceea ce privește tolerarea sau încurajarea Gărzii. Deci participarea lui Malaxa în timpul rebeliunii nu era o simplă „întâmplare”, ci era urmarea logică a unei atitudini mai vechi.
In asemenea condiții, aderența legionară printre o parte a muncitorilor dela Malaxa nu constitue decât o excepție, care nu permite o generalizare.
In ceea ce privește pe lucrătorii dela „S. T. B.”, situația se prezenta subt un aspect diferit. Manipulanții și încasatorii, care predominau în cuiburile din aceste întreprinderi, erau recrutați, în marea lor majoritate, din elemente rurale, care isprăviseră armata cu gradul de sergent sau caporal, reprezentând, în acel aflux venit spre oraș, elementele cele mai istețe, cele mai îndrăznețe. Cei mai mulți dintre aceștia, din cauza slăbiciunii mișcării muncitorești, au rămas străini organizațiilor profesionale sau politice. Unii dintre ei — desigur o minoritate — aduceau odată cu transplantarea lor în mediul orășenesc, prejudecățile, retrogradismul și obscurantismul unora din satele noastre. Toate acestea, dublate de sentimentele de ură și de apetiturile pe care priveliștea demoralizantă a Bucureștilor le-o înfățișa. Propaganda legionară nu putea găsi decât ascultare între asemenea elemente. Ea nu se adresa doar conștiinței de clasă a muncitorului, a salariatului, ea nu făcea apel la opoziția în care, ca salariat și exploatat, acest setebist se găsea, ci doar la resentimentele, la prejudecățile, la dorința lui de reacțiune față de societatea în care trăia și care îl exploata. Nici prezența unora dintre muncitorii dela „S.T.B.” nu schimbă concluziile noastre de mai sus.
In sfârșit, urmează să explicăm prezența studențimii, într’un atât de impresionant număr, în rândurile gardiste.
S’a vorbit foarte mult de „avântul tinereții”, de „naționalismul curat”, de „spiritul novator”, de „revoluționarismul” care au mânat tineretul universitar spre extrema dreaptă și cu predilecție spre „Garda de fier”. S’a pus cu deosebită insistență accentul pe „crezul naționalist”, pe care acest tineret înțelegea astfel să-l servească. Este explicația curentă a celor care, cu anumită bunăvoință, încercau să scuze „rătăcirea” acestui tineret. Alții, cam tot din aceeași categorie, vedeau în studențimea încadrată în „Gardă” o victimă a propagandei fără scrupule, desfășurate de conducătorii legionari, atunci când nu era vorba chiar de directa terorizare — materială și morală — la care acest tineret era supus din partea acelorași oameni.
Aceste motivări sau scuze sunt nejuste, cel puțin în fondul lor, pentrucă privesc lucrurile doar la suprafață și în formele lor exterioare.
Am văzut din cine se compunea studențimea care forma, în Universități sau în celelalte instituții superioare academice, elementul de bază, organizat în „Gardă”. Nu în starea de spirit a tineretului, ci în condițiile economice și sociale în care se ridica intelectualitatea țării, trebuesc căutate adevăratele origini ale aderenței la legionarism, în sânul acestui tineret.
In raport cu nevoile reale ale populației satelor și orașelor noastre, contingentul de intelectuali pe care Universitățile îl scot în fiecare an, este insuficient. Analfabetismul, bolile sociale, lipsa de higienă și cultură stăpânesc întinse masse țărănești și întreaga periferie a orașelor.
Dar din cauza întregului sistem de organizare a statului, caracterului și structurii lui, posibilitățile de valorificare a muncii intelectualității românești nu sunt considerate în raport cu aceste reale nevoi, ci doar cu măsura în care absorbirea ei este posibilă în aparatul de stat — refugiul cel mai sigur și comod al acestei intelectualități. Surplusul de postulanți la funcțiile statului, lipsa de raport între numărul absolvenților și licențiaților Universităților și școlilor noastre superioare și între nevoile aparatului de stat — iată ceea ce a constituit adevărata cauză a șomajului intelectual, atunci când el s’a produs. Dar ceva mai mult. Cu cât numărul acestor absolvenți creștea — și cifrele indică această creștere — cu atât perspectivele acestui plasament sau posibilitățile de „a face carieră” erau mai mici.
Ce promitea mișcarea legionară acestor postulanți „in spe” la funcțiunile statului? Un lucru foarte simplu. Sub lozinca „loc tineretului”, asigurarea unui viitor prosper și fără un efort deosebit. Guvernarea legionară urma să fie doar guvernarea tineretului, deci un adevărat Eden pentru toți aceia care în actualul regim, priveau cu îngrijorare ziua lor de mâine.
Pentru viitorii liber profesioniști — medici, avocați, ingineri, arhitecți, etc. — adică pentru acei care urmau să activeze în acele domenii unde promovarea și „cariera” erau subordonate, măcar în parte, valorii personale și înfrângerii unei concurențe, lozincile gardiste nu erau mai puțin promițătoare. Realizarea „naționalismului integral”, prin excluderea evreilor, înlătura, dela început, o temută concurență, creând o situație privilegiată românilor get-beget. Originea etnică pură, cât mai pură, iată criteriul selecționării și titlul de promovare!! In locul capacității, efortului personal, puterii creatoare și înzestrării intelectuale se cerea doar actul de naștere, pe care marea majoritate a unei studențimi gardiste îl avea în perfectă bună stare.
Dar toate acestea priveau viitorul. Prezentul, adică timpul studenției, nu era nici el neglijat de conducerea legionară.
Această conducere, prin presiuni și intimidare, uzând de complicitatea unei părți din corpul profesoral reacționar, a parvenit să pună mâna pe cea mai mare parte a cantinelor și căminurilor studențești. In fruntea acestor organizații, atât de necesare pentru mii și mii de studenți săraci, și în special pentru cei veniți dela țară sau din micile orașe de provincie, stăteau de obiceiu oamenii „Gărzii”, care controlau nu numai fondurile și subvențiile, dar exercitau o adevărată inchiziție asupra celor care erau siliți să recurgă la ajutorul lor. Prin cantine și căminuri conducerea legionară parvenise să țină în dependență o mare parte a studențimii.
„Naționalismul curat”, care însuflețea studențimea, militantă în mișcarea legionară, slujea astfel foarte prozaice și materiale interese. Acestea priveau, deopotrivă, prezentul și viitorul. Iar faptul că cele mai puțin pregătite elemente, cele mai nevolnice, cele mai slabe ca forță intelectuală și cultură ofereau militanții cei mai înflăcărați și devotați, tot aici își are explicația. Bine înțeles, exceptând categoria fanaticilor și misticilor, prezentă în ori și ce mișcare cu pretenții ideologice.
Cu toată origina atât de diferită a celor trei categorii sociale, constituind cadrele organizațiilor legionare, deși fiecare dintre ele se situa în puncte cu totul opuse în ierarhia socială, toate trei au caracteristici comune, care le-au apropiat pe unele de altele, le-au ușurat colaborarea și, mai ales, au stat la baza reacțiunii lor — care a fost identică.
Din punct de vedere economic, nici una dintre aceste categorii nu reprezintă în economia capitalistă — și cea românească este predominant capitalistă — un factor de producție activ. Ele nu sunt încorporate sistemului, trăesc în afara lui sau, în cel mai bun caz, la periferia lui. Sunt în mare parte excrescențele regimului, mai mult decât componentele lui; sunt produse de el, dar nu indispensabile funcționării lui.
Mai mult. Chiar într’o societate asemănătoare celei românești, care cuprinde atâtea rămășițe ale trecutului precapitalist, desvoltarea capitalismului le restrânge posibilitatea de activitate, tinde să le elimine din câmpul producției (cazul unei părți din mica burghezie orășenească) sau le menține într’un pauperism cronic, cum se întâmplă cu „Lumpenproletariatul” sau cu marea massă a muncitorimii necalificate. Deși aceste ultime două categorii au crescut ca număr, nivelul lor de viață a rămas permanent sub minim. La fel cu mica burghezie a cărei stare materială s’a înrăutățit, în mod constant, în ultimii ani.
Din punct de vedere social, toate aceste trei categorii datorită situației lor intermediare și lipsei de precisă conturare, stau permanent sub amenințarea declasării, atunci când aceasta nu este un fapt încă împlinit. Dacă „Lumpenproletariatul” și o parte din muncitorimea necalificată este rezultatul unui astfel de proces, aristocrația românească prezintă exact aceleași simptome. Un apreciabil contingent de asemenea elemente dă și mica burghezie.
In sfârșit, cu anumite nuanțe, situația lor se aseamănă și din punct de vedere politic. Până în 1919, mica burghezie orășenească a jucat un oarecare rol în viața politică a țării. Este adevărat că era un rol șters, subordonat, care o excludea dela o directă și activă participare la exercitarea puterii statale. Dar după războiu, odată cu votul universal, ea și-a văzut diminuată importanța ei electorală ante-belică și a fost copleșită de noile masse alegătoare. Aristocrația, la rândul ei, a pierdut orice priză asupra aparatului guvernamental, fiind eliminată din viața politică. „Lumpenproletariatul” a fost și a rămas în afara activității publice, ne făcând uz — la fel cu o mare parte a muncitorimii înapoiate — nici de dreptul de vot, nici de exercițiul celorlalte drepturi cetățenești.
O stare de spirit asemănătoare, o ideologie comună, a fost rezultatul acestei similitudini de poziții ocupate de către cele trei categorii sociale, în cadrul economic, social și politic românesc, în epoca anterioară loviturii de stat din Fevruarie 1938.
Nici una dintre aceste categorii nu a putut și nu poate fi purtătoarea unui ideal progresist social, nu poate reprezenta un asemenea ideal. Pentrucă nici întoarcerea la trecut sau cramponarea în prezent — ceea ce caracterizează atitudinea unei părți din mica burghezie, nici omnipotența proprietății latifundiare și a vechilor caste aristocratice — ceea ce visează descendenții aristocrației, nici descompunerea societății — ceea ce năzuește și dorește „Lumpenproletariatul” nu spre viitor, nu spre progres, nu spre o viață socială superioară tind. Desigur, ordinea actuală nu le este favorabilă. Dar toți aceștia — fără excepție — o preferă unei noi ordine, in care eșafodajul social nu se va mai baza pe actualele criterii, pe bogăția acumulată, pe ierarhia nașterii sau a averii. Aceasta explică conservatorismul lor — atunci când au ce apăra — și adversitatea lor față de ideile înoitoare. Tocmai de aceea, din aceste elemente, mișcările reacționare și-au recrutat aproape permanent și în toate țările, o bună parte din aderența lor „populară”.
Astfel s’a născut o largă categorie de nemulțumiți, care creștea în măsura în care elemente din ce în ce mai numeroase din sânul micii burghezii, a muncitorimii și chiar din păturile suprapuse nu-și găseau, în viața economică, socială și politică a țării, o încadrare conformă cu interesele și năzuințele lor. Declasații formau astfel o massă de revoltați, dar nu de revoluționari. Pentru o asemenea atitudine și o asemenea activitate le lipseau toate condițiile și toate… calitățile.
Mica burghezie, în elementele ei determinante, este incapabilă de asemenea inițiative. Ea a putut fi atrasă, uneori, pe drumul inovațiilor sociale, fie de burghezie — când aceasta lupta contra feudalității — fie de proletariat, când acesta, fiind destul de puternic, era elementul dinamic de bază. Dar atât.
Nu dela reprezentanții aristocrației feudale puteau fi așteptate o atitudine sau o activitate înoitoare. Și tot atât de puțin și din partea acelor elemente, care se găseau totuși mai aproape de muncitorime. „Lumpenproletariatul”, de toate categoriile, dela delicvenții de profesie la pauperii cronici, la prostituate, cerșetori, etc., are o adevărată oroare de orice răsturnări sociale, de socialism, de comunism. Cuvântul de ordine: „cine nu muncește nu mănâncă” le inspiră tot atâta aversiune, ba poate chiar ceva mai multă de cât chiar burgheziei. Lipsa lor de respect față de proprietatea privată, căci ei trăesc la marginea și în afara cadrului societății actuale, nu-i transformă în adversarii ei principali ci doar în… infractori. Ei admiră luxul burgheziei, cei care pot o imită și sunt gata să slujească „ordinei” actuale, dacă norocul îi favorizează. Ei vor să folosească și să trăiască pe seama acestei ordine și nu s’o răstoarne. Ca ideologie, ca mentalitate, ca conștiință, „Lumpenproletariatul” rămâne străin muncitorimii, luptei ei, idealurilor pe care partea ei conștientă le urmărește.
Misticismul și antisemitismul trasează limitele neputinței lor ideologice de a înțelege adevăratele probleme pe care societatea actuală le pune, precum și soluționarea lor. In misticism ele găsese hrana intelectuală și morală, adaptată gândirii și fondului lor sufletesc, în care fatalismul, prejudecățile și superstițiile stăpânesc deopotrivă. In antisemitism, odată cu posibilitatea de a da frâu liber resentimentelor, umilirilor și setei de răzbunare pentru propria lor decădere și mizerie ei văd și o rețetă „aproape socialistă”, de îmbogățire pe seama capitalului evreesc.
In momentul în care „Garda” a venit la putere, deschizându-și astfel calea unor realizări practice și concrete, trăsăturile comune care uneau laolaltă categorii sociale atât de diferite ca structură, dar atât de apropiate ca atitudine, tendințe și apetituri, au trebuit să producă reacțiuni identice.
Aceasta explică unitatea observată în întreaga guvernare legionară, în măsurile luate, în faptele săvârșite sau tolerate. Aceasta explică și de ce mișcarea legionară nu-și putea propune scopuri renovatoare, de vreme ce ea a putut fi expresia unor nemulțumiți, a unor revoltați, dar nu a unor revoluționari. Soluția problemei sociale ― și această problemă le apărea numai prin prizma situației proprii, a celor care compuneau organizat mișcarea legionară ― ei nu o puteau vedea în înlăturarea regimului actual sau în înlocuirea lui printr’unul socialist, ci numai în cadrul celui existent, în care însă situația lor urma să fie schimbată. Ei voiau doar să domine actualul regim social și să poată trăi, aici, ca paraziți ai lui.
Jaful le dădea această posibilitate. A doua zi după ce au pus mâna pe puterea guvernamentală și se socotiră stăpânii țării, ei au pornit să-și realizeze idealurile.
Au început, în primul rând, cu evreii bogați, adică cu acea parte a burgheziei care nu putea să le opună nici o rezistență. (De fapt, victime ale jafurilor și ale asasinatelor au căzut și o serie de evrei a căror existență era mai mult decât mizerabilă. După cum jafurile și asasinatele s’au întins și asupra unora dintre creștini). In atmosfera huliganică, creată de propaganda extremei drepte timp de ani și ani de zile, dispunând de aparatul represiv, iar în Legiune de singura forță politică organizată, conducătorii și partizanii mișcării au avut posibilitatea să dea frâu liber tuturor „năzuințelor” și apetiturilor ― atât timp reținute, urei de rasă ― cu atâta grijă cultivată, precum și setei lor de răzbunare. Și toate acestea, cu un minim de risc și fără să întâmpine vreo împotrivire.
Dar izvorul unei rapide îmbogățiri pe această cale urma să sece în curând. Bogăția ca atare, ruptă de sursa ei directă ― procesul de producție ― este sortită unei grabnice irosiri. Totuși, cei care vorbeau și acționau în numele Legiunii, deși incapabili să conducă și să stăpânească economia capitalistă — căci pentru aceasta le lipsea și priceperea și capitalul — doreau totuși să devină părtași, în cât mai largă măsură, la câștigurile ei. Incapabili să fie un factor creator, cum este muncitorimea, în procesul de producție, voiau să se bucure, în schimb, de beneficiile averilor acumulate și deci existente.
N’a lipsit nici teoretizarea unor asemenea idealuri. Ion Veverca, unul dintre economiștii en titre legionari scria în „Excelsior” în chiar ziua rebeliunii: „Este firesc ca odată câștigată bătălia politică — prin introducerea regimului legionar — să se urmărească rezolvarea problemei capitale a economiei românești: problema împărțirii veniturilor… De aceea, mai întâiu împărțire și apoi producție, ca ordine de preferință”. Deci apărea ca sigur că, odată terminată jefuirea evreilor, venea la rând burghezia română. Prime și modeste începuturi s’au și făcut.
„Printre bunurile însușite prin violență — se afirmă în „Pe marginea prăpastiei” vol. I, pag. 134 — multe au avut proprietari români, cum este între altele, cazul fabricii „Letea”, reclamată de d. Dinu Brătianu…”
Cine cunoaște afecțiunea deosebită pe care finanța liberală o poartă acestei întreprinderi, își poate da cu ușurință seamă ce revoltă trebue să fi născut exproprierea operată aici de gardiști…
Dar conducătorii legionari se pregăteau să meargă mult mai departe. De astădată era vorba de o altă instituție, care constituia cel mai important instrument de finanțare a întregii economii românești, anume de „Banca Națională”. In ziua de 21 Ianuarie, deci când a izbucnit rebeliunea, a apărut un articol în „Excelsior” — gazeta economică devenită purtătoarea de cuvânt a economiștilor legionari — în care se cerea „reforma structurală a B. N. R.”, pentrucă „activitatea bancară nu este și nu poate fi un scop în sine, ci o funcțiune în cadrul economiei naționale”. „Funcțiunea” urma să fie, bineînțeles, „dirijată” și „îndrumată” — dar mai ales din plin exploatată — de conducerea Legiunii.
Mai rămâne să spunem un cuvânt și de bestialitățile de care s’au făcut vinovați legionarii — conducătorii, cași o mare parte a celor organizați — în timpul guvernării și în zilele rebeliunii.
Multă lume a fost surprinsă de valul de sânge care s’a abătut asupra întregii țări, în acele câteva luni de zile. Deși numai o mică parte din cruzimile, maltratările, violențele și asasinatele gardiste se cunoaște, iar din miile de omoruri — cele mai multe săvârșite în atmosfera unor adevărate orgii sadice — numai câteva au fost date publicității, în toată grozăvia lor.
Totuși și această latură a activității guvernamentale legionare își are explicația ei. Nu numai pentrucă este completarea logică a celei dintâiu sau pentrucă fructuoasele operații mai sus pomenite nu puteau fi duse la bun sfârșit decât semănând teroarea și panica. Ea apare însă ca o parte componentă a ideologiei și practicelor de bază ale însăși mișcării legionare.
Toate generațiile gardiste au fost crescute în cultul crimei și al asasinatului. Corneliu Codreanu și cei mai apropiați colaboratori ai lui, când nu au asasinat cu mâinile lor proprii, au inițiat, organizat și patronat asasinatele. Este vorba de crimele politice comise de gardiști la începutul activității lor. Dela acțiunea de massă pe care o preconizează mișcarea muncitorească și până la teroarea individuală distanța este enormă, pe când dela asasinatul eroic până la asasinatul pur și simplu distanța este foarte mică. Cu atât mai ușor de trecut, cu cât și asasinatele comise cu scopul jefuirii erau înfățișate, dacă nu într’un cadru eroic, totuși cu o justificare teoretică. Era vorba doar de… crime rasiste. Desmățul antisemit pe care l-a practicat întreaga presă de dreapta și de extremă-dreaptă, valul de ură și de turpitudine pe care în fiecare zi, ani întregi, această presă l-a revărsat în massele cele mai înapoiate, preamărind orice violență comisă împotriva evreilor, toate acestea au trebuit să producă drept rezultat bestialitatea colectivă, manifestată în timpul stăpânirii gardiste.
Apoi a existat din partea conducerii Legiunii totala deslegare a cadrelor mișcării de orice răspundere pentru întreaga activitate asasină desfășurată. Crima, când nu era comandată de sus, era tolerată, de cele mai multe ori, în mod expres. Siguri de impunitate, convinși că regimul este înscăunat pentru vecie, întreg acel contingent de declasați, de mici burghezi înrăiți în mizerie și umilință, toată acea epavă omenească — plină de gânduri și porniri răzbunătoare — din care Legiunea și-a recrutat cu predilecție poliția și aparatul ei represiv, a putut da frâu liber instinctelor care stăpâneau întreaga ființă morală, minată de toate antecedentele vieții ei personale, coruptă de propaganda asasină legionară, având înaintea ochilor tabloul sângeros pe care îl înfățișau practicele dictaturii regale.
Aici trebuesc văzute adevăratele origini ale bestialității legionare. Aceste momente au dat caracterul de massă cruzimilor săvârșite.
Numai în mică parte poate fi constatat, în cadrul general al practicelor legionare, un element de natură patologică, personală. Nu manifestări individuale bolnave au stat la baza cruzimelor comise de legionari, ci sistemul le-a dat putința unor isbucniri fără frâu.
Ați privit vreodată o demonstrație legionară? V’ați uitat cu atenție la figurile celor care demonstrau? Ați avut ocazia să observați câțiva zeci de legionari, în șir, unul după altul?
Ceea ce isbea privirea, de la început, era numărul deosebit de mare al celor cu tare fizice. Gheboși, chiori, rahitici, microcefali, adevărate monstruozități omenești apăreau cu regularitate în rândurile acestora. Cunoscând origina socială, mediul de mizerie fiziologică — de cele mai multe ori hereditară — de unde veneau cei mai mulți dintre acești oameni, fenomenul nu poate surprinde. Cine a cercetat, cât de superficial, viața mahalalelor noastre știe în ce condiții de degenerare fizică — ca să nu mai vorbim de cea morală — cresc generații după generații. Bolile sociale bântue cu furie și fac, în fiecare an, mii și mii de victime. Că asemenea elemente, subminate de puternice complexe de inferioritate, s’au alăturat mișcării legionare, căutând în forță și violență un sprijin, un suport și o ocrotire, dar în același timp și posibilitatea unei reacțiuni tocmai a ceea ce constituia esența lor sufletească și morală, lucrul este perfect explicabil. Atmosfera care domnea în mișcarea legionară, de răzbunare facilă, de resentimente primare și de prejudecăți rasiste, de cruzime și sadism, nu-i putea decât atrage și mai mult.
Când însă asemenea elemente au avut libertatea, puterea și, mai ales, încurajarea oficială să acționeze asupra unor oameni lipsiți de orice apărare, așa cum erau toate victimele terorii legionare, excesul de cruzime, fioroasele cazuri de sadism, diabolica inventivitate în bestialitate nu mai pot constitui „inexplicabile fenomene, care nu cadrează cu sufletul blând și blajin al poporului român”.
Când se vor publica fișele celor care au făcut parte din poliția legionară, când se vor cunoaște antecedentele personale ale celor care au asasinat, schingiuit și maltratat în numele și în cadrul Legiunii, atunci criminologia se va îmbogăți cu un prețios material, care va merita studiu și meditare.
*
Ajunși la sfârșitul acestui capitol să reamintim „profesiunea de credință”, făcută în numele Legiunii, de Horia Sima a doua zi după declararea statului național-legionar. Iat-o: „1) Să trăim în sărăcie, ucigând în noi poftele de îmbogățire; 2) să trăim o viață aspră și severă în alungarea îmbuibării; 3) să înlăturăm orice încercare a exploatării omului de către om; 4) să ne jertfim permanent pentru țară; 5) să apărăm mișcarea legionară cu toată puterea împotriva a tot ce ar putea s’o ducă pe căi de compromis sau împotriva a tot ce ar putea să-i scadă măcar înalta linie morală”.
In adevăr…