Sub trei dictaturi/Capitolul 6
CAPITOLUL VI
PRĂBUȘIREA DICTATURII REGALE
Forțele interne și dictatura
In ziua de 4 Septemvrie 1940, regele Carol al II-lea este silit, sub amenințarea unui pronunciamento condus de generalul Antonescu, să renunțe la toate prerogativele pe care și le ocrotise prin Constituția din 27 Fevruarie 1938. Dictatura și regimul său personal luară astfel sfârșit. După două zile, ca urmare a schimbărilor intervenite în politica internă, i se impune abdicarea și expatrierea.
Câteva zile numai după aceste evenimente, în locul dictaturii înlăturate este proclamat „statul național legionar”. „Garda de Fier” este recunoscută drept singura mișcare politică cu drept de existență legală. In noul guvern, miniștrii legionari, sunt în absolută majoritate; la departamentele încredințate unor specialiști, cunoscuți și ei pentru vechile legături cu mișcarea gardistă, sunt numiți subsecretari de stat, secretari generali, etc. numai legionari. Prin numirea unui ministru de interne legionar, conducerea mișcării pune mâna de fapt pe întregul aparat al statului, dar mai ales pe cel represiv. „La 14 Septemvrie — cităm din „Pe marginea prăpastiei” — guvernul este constituit aproape exclusiv cu elemente legionare și statul este decretat național-legionar”.
Ministerele armatei pe care le deținea generalul Antonescu și alți câțiva generali neînregimentați în Gardă, erau ultimele rezerve pe care burghezia românească și le păstra în noul guvern. Acest fapt însă nu schimba cu nimic caracterul totalitar pe care noua guvernare o imprima statului. Cu toate că nu toate ministerele au titulari legionari, dar prin importanța celor pe care le deținea și le controla mișcarea legionară, nu se poate vorbi de o dualitate în exercitarea puterii guvernamentale, ci de o totală omogenitate. Căci și în acele departamente în care miniștrii nu aparțineau, organizat, mișcării legionare, conducerea acestei mișcări, prin subsecretarii de stat sau secretarii generali, parvine să mențină activitatea lor, în completă dependență politică de directivele Centrului.
In ziua de 16 Septemvrie 1940, începe guvernarea legionară în România.
Cum s’a ajuns la aceste schimbări în aparatul de guvernare al țării?
Publiciștii legionari au căutat să înfățișeze cursul luat de evenimentele din Septemvrie 1940 drept urmarea unei revoluții, pregătite și conduse de „Gardă”. Statul național-legionar — chiar dacă nu în forma pură pe care o doreau conducătorii mișcării — era, totuși, produsul acestei revoluții, care a îmbrăcat caracterul unor manifestații populare de stradă, soldate cu morți și răniți.
Inainte de a intra în cercetarea chestiunii dacă în adevăr se poate sau nu vorbi de o revoluție legionară în zilele dela începutul lui Septemvrie 1940, să stabilim, mai întâiu, căror cauze s’a datorat prăbușirea dictaturii regale. Astfel vom găsi și deslegarea „victoriei” legionare din acel timp.
Baza dictaturii regale era, așa după cum am văzut, îngustă și nestabilă. Atât timp cât numai corpul ofițerese și birocrația statului — și acestea nu în totalitatea lor — constituiau singurele puncte de sprijin ale regimului carlist, nu se putea vorbi de o bază reală. In adevăr, în cei doi ani și jumătate de guvernare absolutistă, nici una din creațiile dictaturii, menite să le transforme în organizații populare, nu dovedise o vitalitate proprie și nu prinsese rădăcini în massă. Aderența populară față de „F.R.N.” cât și de „Gărzile Naționale” a rămas, tot timpul, doar formală, chiar în acea mică măsură în care nu exista obligativitatea și constrângerea înscrierii în aceste două organizații. „Partidul Națiunii” s’a născut, dela început, mort, deși era menit să fie organul politic oficial al dictaturii.
Acele formațiuni înființate în scopul alimentării cultului regalității absolutiste n’au cunoscut nici ele o soartă mai bună. „Străjerea”, „Frontul Studențesc”, „O.N.E.F.”-ul, toate se mențineau în viață numai datorită caracterului oficial pe care îl aveau și masivelor fonduri pe care le mânuiau conducătorii acestor organizații, aleși dintre devotații regimului.
Desființarea sindicatelor și înlocuirea lor cu bresle, organizarea timpului liber al muncitorilor prin „Muncă și Voe Bună”, coruperea și totala integrare în regimul dictatorial a celor mai mulți dintre conducătorii mișcării sindicale reformiste și a unor calificați exponenți ai partidului social-democrat, au avut, în ceea ce privește muncitorimea, un tot atât de mic succes. Aici, opoziția împotriva absolutismului și a tuturor măsurilor politice și sociale anti-democratice, dintre care cele mai multe cu caracter deschis fascist, s’a menținut vie, luând nu o singură dată forme de manifestări deschise.
Parlamentul și alegerile din vara anului 1939 au fost o simplă parodie, care nu a înșelat pe nimeni. De altfel, ales numai de formă și exclusiv din oameni regimului, parlamentul n’a fost convocat decât sporadic, fără să poată da măcar o umbră de legitimitate loviturii de stat regale. El a putut doar să consacre stări de lucruri deja existente și considerate drept sacre.
Astfel că atât activitatea dictaturii cât și a tuturor organizațiilor și mișcărilor înființate de ea și mai ales întreținute cu multă cheltuială din banul contribuabilului n’a parvenit să dea naștere și să însuflețească o „nouă mistică”. In schimb, ofereau atmosfera și, mai ales, creiau un cadru prielnic, în care s’au format și uneori s’au organizat curente și manifestațiuni anti dictatoriale. Este destul să amintim manifestația de stradă dela 1 Maiu 1939, în care muncitorimea, sub conducerea Partidului Comunist, a manifestat, în cadrul organizației „Muncă și Voe Bună” împotriva însăși a regimului.
Cu toate încercările și sforțările făcute de dictatură să câștige încrederea și simpatia masselor, politica practică nu putea face regimul decât urît, impopular, desprețuit.
Inăsprirea cenzurii, răpirea tuturor libertăților publice, un regim odios de spionare și teroare polițistă, măsuri represive împotriva oricărei încercări de liberă manifestare, toate acestea ofereau numai o latură a activității guvernelor dictatoriale, care își găsea completarea în asasinatele și execuțiile fără judecată.
Pe teren economic, încurajarea marii industrii și crearea pentru capitalul monopolist a unei situații privilegiate pe socoteala exclusivă a contribuabilului și a consumatorului sărac, scumpirea vieții, ca rezultat al politicei autarhice, standardul scoborît impus muncitorului, căruia i se răpise dreptul de grevă și putința unei activități sindicale proprii, toate acestea continuau să demaște adevăratul caracter al regimului dictatorial. La sate, sarcinile militare, cu lungile concentrări și nesfârșitele rechiziții, întroducerea muncii forțate prin generalizarea prestației în natură, mărirea impozitelor și a tuturor sarcinelor fiscale au dus la același rezultat, ca și în mediile muncitorești sau mic-burgheze, dela orașe.
Mai era apoi corupția care cuprinsese de sus până jos, dar mai ales sus de tot, întregul organism de stat. Și până atunci venalitatea birocrației statului dăduse prilejuri la îndreptățite plângeri și reclamații. Sub dictatură regală însă corupția a atins adevărate culmi, chiar și pentru moralul scăzut al funcționărimii românești. Totuși, încercarea de a arăta această corupție drept una din cauzele principale ale atmosferii create în jurul dictaturii regale și chiar drept o cauză a prăbușirii ei, ni se pare o exagerare prin nimic justificată. Mai întâiu pentrucă corupția — chiar de proporțiile de atunci — nu era un produs specific regimului din România. Toate dictaturile fasciste au cunoscut această excrescență, rezultat al omnipotenții unei minorități sustrase oricărui control public. Cu cât deținătorii puterii formează o castă mai puțin numeroasă și mai închisă, cu atât corupția face ravagii în aparatul statului. Calitățile „morale” ale dictatorilor interesează foarte puțin. Incoruptibili sau adevărați cavaleri de industrie, nu dictatorii impun austeritatea moravurilor sau încurajează prevaricațiunea. Cangrena, este în sistem și nu în conștiința oamenilor; aceștia sunt în mai mare măsură corupți de regim, decât ei, la rândul lor, îl pot demoraliza și corupe.
Politica externă a regelui Carol al II-lea nu-i putea mări nici ea numărul partizanilor interni. Hitlerismul, dela început, a născut în România neîncrederea, dublată de ură. O apropiere de Germania nazistă era o politică nepopulară atât în mediile orășenești, cât și în cele țărănești. Aici se păstrau încă vii amintirile din timpul războiului și a ocupației din 1916—18, iar politica de cuceriri pe care o ducea noul Reich în Europa nu făcea decât să reactualizeze temerile față de tendințele imperialiste ale Germaniei vechi. In lumea politică burgheză, politica de duplicitate a dictaturii, care marca un servilism din ce în ce mai pronunțat față de Berlinul nazist întărea curentele opoziționiste, mai ales în acele pături care erau angajate față de capitalul franco-englez. Deci nici din punct de vedere extern nu era cu putință o coalizare de forțe interne în jurul regimului personal al lui Carol al II-lea.
Nici slăbiciunea organizațiilor nou create, nici necesitatea în care se găsea dictatura să-și caute singurul suport în organele statului, nici impopularitatea politicei practicate nu puteau ele singure în mod automat, să ducă la prăbușirea ei. Lipsa de trăinicie și de vitalitate, precum și inexistența unei reale forțe combative nu puteau apărea la suprafață, în toată realitatea lor, atâta timp cât adversarii dictaturii nu erau în stare, în mod organizat, deci consecvent, și temeinic, să înceapă o luptă împotrivă-i.
Am arătat întrucât politica pseudo democrației românești, cu oportunismul, cedările și inconsecvența el, a ușurat lovitura de stat și, indirect, a făcut posibilă înscăunarea noului regim. In cursul celor doi ani, până la izbucnirea crizei din Iunie 1940, nu s’a ridicat din sânul opoziției burgheze nici un partid și nici o grupare nu a încercat organizarea și canalizarea curentelor anti-dictatoriale. Inițiativa pornită în această direcție și cu un asemenea obiectiv de către Partidul Comunist a rămas izolată și nu a găsit nicăeri, în blocul anti-carlist format din conducătorii național-țărăniști, liberali și social-democrați, înțelegere sau sprijin efectiv. Coalizarea tuturor forțelor anti-dictatoriale nu s’a putut face, din spirit oportunist și din lipsa de curaj a celor care se aflau în fruntea partidelor de opoziție. Mai mult, cu rare excepții, cei mai mulți dintre acești conducători erau într’o veșnică căutare a unor formule de compromis și de împăcare cu dictatura regală.
Dacă unii oameni politici au rămas totuși pe vechile poziții, „caracterul” de care dădeau dovadă s’a datorat, mai puțin convingerilor democratice care-i animau, cât mai ales lipsei de interes din partea deținătorilor puterii, ca să-i câștige sau să-i corupă.
In aceste condiții o luptă pentru răsturnarea dictaturii regale era imposibilă. Avangarda muncitorimii, singură, nu putea încerca o asemenea acțiune. Singurele ei posibilități erau de a agita împotriva regimului, demascând în același timp oportunismul și lașitatea opoziției, întărind printr’o muncă și luptă de zi cu zi, atât pe teren economic cât și politic, rândurile organizate ale muncitorimii.
Din tabăra opoziției democratice, regele Carol al II-lea și regimul său nu aveau deci să se teamă de vreo lovitură serioasă.
Și nici dela extrema dreaptă, din tabăra legionară.
In ziua de 25 Iunie 1940, a apărut în toate ziarele următoarea „Chemare” a lui Horia Sima, prin care se cerea tuturor legionarilor înscrierea în „Partidul Națiunii”.
Iată cuprinsul acestei „chemări”:
Camarazi,
Lumea se clatină din temelii și în curând va urma o nouă așezare a neamurilor și țărilor. Patria noastră ar putea să fie și ea încercată.
Intru ocrotirea pământului Ei sfânt, din îndemnul Majestății Sale Regelui și sub Inalta Lui conducere, s’a întemeiat „Partidul Națiunii” ca organizație unică și totalitară menită să facă față împrejurărilor ce pot veni.
Drept aceea, ordon tuturor camarazilor și prietenilor lor să se înscrie de îndată în „Partidul Națiunii” unde, ca soldați devotați ai lui, să-și servească cu credință și cu toate puterile lor Țara și Regele ei, să aștepte în liniște și cu încredere deplină viitorul și să înălțăm zi și noapte rugăciuni pentru binele Patriei și Regelui.
Horia Sima
București, 23 Iunie 1940
Toți ceilalți „camarazi” gardiști rămași în viață, în număr de 48, printre care Ion Zelea Codreanu, Ilie Gârneață, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, P. P. Panaitesou, Col. Zăvoianu, Dr. S. Milcoveanu, Horia Cosmovici, Mailat, Al. Ghyca, Ilie Vlad Sturza, Dr. V. Noveanu, etc. au urmat îndemnul noului căpitan și s’au înscris imediat în „Partidul Națiunii”, printr’o adeziune făcută public.
Mai mult, pentruca această capitulare să aibă un caracter definitiv, iar noua declarație să fie urmată de o încadrare efectivă a noii conduceri gardiste în regimul dictatorial regal, cea mai de frunte personalitate a mișcării, noul căpitan, primește în guvernul format la 28 Iunie 1940, postul de subsecretar al Ministerului Educației Naționale! După câteva zile, la 4 Iulie 1940, la o nouă schimbare intervenită în guvern, același Horia Sima este avansat la postul de ministru plin, la departamentul Cultelor și Artelor...
Capitularea, în forme grotești, a noii conduceri legionare, nu făcea de fapt decât să urmeze linia trasată de Codreanu, pe când era încă în viață. Și acesta dăduse cuvântul de ordine: supunere față de dictatura regală.
Mai importantă însă decât această consecvență în oportunism și lașitate, este semnificația politică a declarației scrise și subscrise de noii conducători ai „Gărzii”. Ea reflecta starea reală a mișcării, atât în cadrele ei de conducere, cât și în masa aderenților ei.
S’a susținut din partea șefilor gardiști — vechi și noi — trecuți alături de dictatura regală că îndemnul la obediență era doar o simplă măsură tactică, menită să apere cadrele mișcării și să le păstreze, pentru viitor, asigurându-le și posibilitatea unei libere activități politice.
In primul rând, care putea fi câștigul politic și moral pentru o mișcare de massă, când toți conducătorii ei, din luptători contra unui regim, împotriva căruia au tunat și fulgerat ani de zile, se transformau, deodată, în servilii și umilii lui adulatori? In ce postură se înfățișau ei înaintea propriilor aderenți, atunci când loviturilor primite de mișcarea pe care o conduceau răspundeau cu acte de supunere și manifestări servile? Când din „opozanți neînfricați” și „revoluționari răzbunători”, se declarau gata, fără rezerve, se încadreze și să slujească dictaturii regelui Carol al II-lea?
Dar era o circumstanță mai agravantă. Dacă o asemenea tactică, menită să păstreze cadrele, mai putea, cel puțin aparent, fi susținută până în toamna anului 1938, când a fost ucis Codreanu sau, ca să fim și mai largi, până la măcelurile din Septemvrie 1939, ce justificare mai puteau avea asemenea susțineri după aceste date? De fapt, toată „tactica” nu era altceva decât expresia lașității și a oportunismului conducătorilor legionari. O asemenea atitudine era incompatibilă — lucrul este inutil să-l accentuăm — cu a unei mișcări revoluționare, așa cum pretindea legiunea că este. Ea corespundea, în schimb, perfect, mentalității și structurii sufletești a celor care se aflau în fruntea ei.
Numai stupiditatea, miopia și îngustimea de minte a dictaturii regale a făcut martiri din toți acești oameni, care capitulaseră și se înjosiseră în mod public. Cei astfel suprimați nu au, în adevăr, nici o vină și nici un merit în acest martiraj, după cum eroismul lor a fost, pe deantregul, inventat „post mortem”.
Nimic nu a justificat atribuirea unui caracter revoluționar mișcării legionare, în cadrele și aderența ei, astfel cum au încercat s’o facă și s’o acrediteze publiciștii gardiști sau apologeții ei. „Garda de Fier” n’a fost — n’a putut să fie — o organizație revoluționară; nici în ideologia, nici în programul și nici în obiectivele ei sociale și politice. Și nici în metodele ei de luptă. Dacă în această privință s’a putut naște o confuzie, ea s’a datorat nu atât producției literare, de care am pomenit mai sus, ci mai cu seamă activității teroriste a „Gărzii”, care, în anumite pături populare, a produs o puternică impresie.
Atentatul politic practicat de mișcarea legionară, prin violența lui, prin riscul personal pe care îl comporta și prin misterul care îl învăluia — rod al conspirației și al disciplinei oarbe — a creat în jurul „Gărzii” o atmosferă de revoluționarism romantic. Dar era numai o aparență, născută din superficiala cercetare a acestui fel de activitate, și din lipsa unei juste analize în raport cu ceea ce reprezenta, în adevăr, legionarismul. Atentatul politic individual — spunea Lenin — nu are nimic comun cu violența acțiunilor unei revoluții populare.
In adevăr, istoria mișcării revoluționare internaționale oferă atâtea exemple, în care activitatea teroristă individuală — când nu era opera unor provocatori, ceea ce s’a întâmplat adeseaori — a fost subordonată unor scopuri reacționare. Atentatul politie în sine nu are nici un fel de semnificație. El poate fi opera Sofiei Perovska sau a lui Azev. El a putut fi un gest revoluționar la Collet sau a isvorît din tenebroasele conspirații ale celor care i-au ucis pe Liebknecht sau pe Roza Luxemburg.
Simpla activitate teroristă a „Gărzii” nu era suficientă să transforme mișcarea într’o organizație revoluționară. La baza acestui terorism era de fapt un amestec de anarhism primar și de misticism medieval, amestec caracteristic mentalității acelora care, în echipele morții, cultivau asasinatul individual ca armă politică. In același timp, grupările teroriste constituiau o mică majoritate, în cadrul întregii organizații. In rândurile membrilor obișnuiți ai mișcării, acest fel de activitate n’a găsit imitatori decât doar în timpul guvernării legionare și a rebeliunii, atunci când asasinatul a luat un caracter de massă. Explicația acestui din urmă fenomen o vom vedea atunci când vom cerceta guvernarea legionară și rebeliunea care i-a urmat. Nici atunci, nici înainte însă acest fel de activitate nu a putut califica Garda ca o mișcare revoluționară. Adevăratul ei caracter a apărut tocmai în timpul guvernării. Dar să nu anticipăm.
Este necesar să subliniem însă că deși sub dictatura carlistă mișcarea legionară își continuă activitatea teroristă, acest fapt nu a putut masica adevărata situație a mișcării, așa cum a evoluat ea după 1938.
Odată cu primele măsuri luate împotriva mișcării legionare, ea fiind încă o organizație legală, de massă, începe procesul descompunerii ei. Dar cauzele acestei descompuneri și ale slăbirii „Gărzii” nu trebuesc căutate în suprimarea unora dintre cadrele ei sau în condițiile de clandestinism în care fusese împinsă. Mișcarea legionară era, în adevăr, lipsită de vechiul ei aparat și nu se mai putea, cel puțin formal, sprijini pe formațiunile ei paramilitare. Dar nu aici, încăodată, trebue văzut adevăratul motiv, pentru care în tot timpul dictaturii regale „Garda” a pierdut teren, iar în momentul în care, la 6 Septemvrie 1940 regimul se prăbușește, ea nu putea prezenta decât înfățișarea unor grupări izolate, desorganizate, lipsite de legături între ele. Singurele ei organizații, care se menținuseră, erau grupările teroriste din București și din alte două sau trei centre din țară. Ca organizație de massă însă, legiunea nu reprezenta decât o epavă, o umbră a ceea ce fusese odinioară. Cu atât mai isbitoare apărea slăbiciunea Gărzii, la începutul lui Septemvrie 1940, cu cât noua conducere avusese în ultimele luni o anumită libertate de mișcare, date fiind raporturile pe care le stabilise cu regimul dictatorial al regelui Carol al II-lea.
Massele — ne gândim la acele sute de mii de țărani, mici burghezi și chiar muncitori care au sprijinit mișcarea legionară până în 1938 — s’au îndepărtat de „Gardă” în anii dictaturii. Aceasta este adevărata cauză a slăbirii și descompunerii ei între 1938 și 1940. Popularitatea legiunii începu să aparțină trecutului.
Pentruce?
Este adevărat că un puternic curent popular asigurase în trecut succesele legiunii. Mai ales pe cele electorale. Dar această popularitate, ba chiar mistica pe care propagandiștii legionari parvenise s’o creeze și s’o încetățenească, nu erau pentru masse, mai ales pentru cele țărănești, simple și goale formule idealiste. O parte a țărănimii — și această parte creștea din ce în ce mai mult — vedea în mișcarea legionară nu doar pe apărătorii credinței creștine, ci pe proprii ei mântuitori, pe acei care urmau să pună capăt mizeriei și împilării, să aducă soluția mult așteptată permanentelor și cruntelor ei nevoi. Acele pături din țărănime, din muncitorime și din mica burghezie care formau aderența de massă gardistă credeau în legiune, nu pentru că asupră-i se pogorâse harul Arhanghelului Mihail, ci pentru că vedeau în conducătorii ei luptători îndârjiți și, mai ales, pe realizatorii și înfăptuitorii de mâine ai năzuințelor populare. Sub haina misticii religioase în care „Garda” știuse să se îmbrace, acei care credeau în ea erau preocupați nu de problemele spirituale pe care le vânturau ideologii și esteții gardiști, ci de multiple și grele suferinți materiale imediate.
Luptători neînfricați? Mari realizatori sociali?
Felul în care conducătorii legionari, în frunte cu Căpitanul, au reacționat la primele măsuri represive luate împotriva lor și a organizațiilor pe care le conduceau, a adus o lovitură mult mai gravă mișcării și popularității ei, decât toate măsurile în sine. In adevăr, disolvarea organizațiilor din București și din restul țării, precum și arestarea tuturor șefilor „Gărzii” n’au dat naștere nici celei mai neînsemnate împotrivire. La procesul care a urmat imediat, Codreanu împreună cu ceilalți inculpați au avut o atitudine care putea fi caracterizată oricum, numai combativă și curajoasă, nu. In restul țării, unde măsurile represive luaseră o întindere din ce în ce mai mare, ele erau pretutindeni întâmpinate cu liniște și supunere. De altfel acest îndemn la liniște venea dela Codreanu, din închisoare.
Unde erau luptătorii legionari? Unde dispăruse forța combativă a „Gărzii!” Vajnicii luptători se dovedeau astfel „vajnici” numai atuncea când aveau asigurată impunitatea pentru actele lor și când se bucurau de complicitatea aparatului de stat. Iar „forța combativă” a „Gărzii” apărea doar în conflictele cu jandarmi izolați sau când era vorba să fie atacați oameni în imposibilitate de a se apăra (cazul Stelescu, Prof. Bratu, etc.).
Resemnarea și lașitatea de care dădură dovadă conducătorii gardiști în cele dintâi procese care li se înscenaseră constituia însă numai un început. A urmat apoi acel nesfârșit șir de declarații și paradeclarații de slugarnică supunere față de dictatura regelui Carol al II-lea din partea unora dintre cele mai proeminente figuri legionare.
In postură de realizatori, conducătorii gardiști nu s’au prezentat mai bine. Vorbim de aceia care, rămași în libertate, au continuat să acționeze mai departe, în condițiile grele create de măsurile polițienești, luate împotriva mișcării.
Simplul fapt că un partid sau o mișcare se află în opoziție față de puterea guvernamentală nu-i asigură, automat, popularitatea. Atitudinea conducătorilor, activitatea de zi cu zi a cadrelor și a organizațiilor ca organizații, contactul strâns cu massele — acestea sunt condiții elementare și esențiale, care mențin încrederea masselor într’un partid sau într’o mișcare și care continuă să le alimenteze popularitatea.
Vechiul partid țărănesc devenise o adevărată forță populară în timpul lungii opoziții după 1919 nu pentru simplul fapt că era în mod sistematic îndepărtat dela putere, ci pentrucă opoziția lui era activă, dinamică și combativă. (Că atât conducătorii țărăniști cât și cei ai partidului național au înșelat — și încă crunt — speranțele pe care massele și le puseseră în ei, este o altă chestiune. Aceasta nu schimbă cu nimica adevărul celor susținute mai înainte).
In condiții de ilegalitate și de teroare pe care nu le-a cunoscut nici odată mișcarea legionară, având la dispoziție mult mai mici posibilități, Partidul Comunist a continuat ani de zile lupta și munca lui și a menținut contactul cu muncitorimea. Activiștii lui au păstrat neclintit aceeași atitudine revoluționară, fie că erau liberi, fie că se găseau în fața instanțelor judecătorești sau în închisori.
Conducătorii legionari, îndepărtați dela o guvernare unde sperau să ajungă pe obișnuitele căi constituționale, au încetat chiar a doua zi după ce au fost puși în situația de a nu mai putea activa legal, să mai activeze. Revendicările populare care își găsiseră o atât de largă întrebuințare ca lozinci în propaganda lor demagogică, au fost dintr’odată uitate. Lupte economice, fie ale muncitorimii, fie ale țărănimii, „Garda” și cadrele ei libere nu au condus în acești ani. Frământările sociale și politice, din tot timpul dictaturii, au rămas străine mișcării legionare. Circulările și celelalte publicații pe care le scoteau clandestin cadrele legionare erau doar o înșirare goală de fraze, care nu spuneau nimic. Marii înfăptuitori sociali, așa cum îi doriseră massele, se dovedeau doar niște oameni dezarmați, slabi, nevolnici, care cel mult se încurcau în fraze mistice și proslăvitoare a morții mântuitoare. Literatura clandestină legionară din timpul dictaturii regale, oferă un irefutabil testimoniu al sărăciei de conținut, a ceea ce reprezenta „Garda” în acel timp.
Este adevărat că măsurilor represive, conducerea legionară, rămasă liberă sau refăcută după suprimarea lui Codreanu, începu să opună o activitate teroristă susținută. Dar o asemenea activitate putea impresiona, dar în nici un caz nu antrena massele. Asasinatele produceau un efect imediat în cercul unei minorități și puteau câștiga aderenți izolați. Dar o asemenea activitate s’a dovedit pretutindeni și totdeauna incapabilă de a înlocui o muncă de massă, dusă jos, în rândurile țărănimii sau ale muncitorimii.
Aceasta era cea de a doua gravă lipsă a mișcării legionare, ca mișcare populară.
A treia cauză care a contribuit, în parte, la pierderea popularității „Gărzii”, a fost atitudinea ei în politica externă.
Din acest punct de vedere nu intervenise în programul sau atitudinea legiunii nici o schimbare. Conducerea legionară se declarase, dela început, în mod deschis, pentru o strânsă alianță cu Germania hitleristă. Declarațiile lui Codreanu din 1937 continuau să fie linia de conduită adoptată, în mod definitiv, de întreaga mișcare.
Dacă „Garda” era consecventă cu programul ei când apăra, și după 1938, aceleași puncte de vedere, privitoare la orientarea externă a României, totuși o schimbare intervenise. Nu în atitudinea legiunii, ci în cea a masselor din România.
In campaniile electorale ale mișcării legionare, precum și în întreaga ei propagandă și agitație, chestiunile de politică externă ocupau un loc cu totul neînsemnat. Chiar în lupta electorală din 1937, cea mai vastă și bine organizată campanie, propagandiștii care mergeau la sate sau în cartierele muncitorești se fereau să discute chestiuni de politică externă. Punctul de vedere legionar în această privință era trecut sub tăcere.
Platforma legionară în politica externă putea cu atât mai ușor rămână în umbră, în acele timpuri, cu cât atenția și interesul masselor, la sate și la orașe, erau îndreptate aproape exclusiv spre problemele interne.
Situația însă era cu totul alta, din acest punct de vedere, în cursul anilor 1938—1940.
Ocuparea Austriei în primăvara lui 1938, dar în deosebi sugrumarea și subjugarea Cehoslovaciei, cu câteva luni mai târziu, au produs pretutindeni în România o mare frământare. Tragedia cehoslovacă, mai mult decât cea austriacă, a născut în toate categoriile sociale — și în special la sate — un curent de puternică simpatie pentru republica vecină, dublată de o tot atât de puternică pornire antigermană și antihitleristă. Vechile amintiri din 1916—1918 s’au reactualizat. Generațiile care cunoscuseră ocupația germană trăiau încă…
Au venit apoi războiul, provocat de Hitler și de șleahta lui și toate evenimentele care se precipitau în imediata apropiere a granițelor țării, după înfrângerea Poloniei.
Interesul pentru chestiunile de politică externă au trecut, astfel, pe primul plan nu doar în discuțiile chibiților din cafenelele bucureștene, ci în toate mediile populare. Politica struțului, practicată până atunci de „Gardă” nu mai era posibilă. Atitudinea pro-nazistă adoptată de conducerea legionară era acuma o ghiulea, care îi atârna de picioare. In calitatea lor de „oameni ai nemților”, conducătorii și propagandiștii gardiști împărtășeau antipatia, împinsă până la ură, pe care o mare parte din poporul roman o nutrea încă de pe atunci pentru Hitler și Germania lui.
La toate aceste cauze, care au contribuit astfel pe rând și în proporție diferită la măcinarea popularității și a încrederii de care se bucura mișcarea legionară, a intervenit și campania susținută, dusă atât pe calea propagandei scrise, cât și verbale precum și munca de fiecare zi, pe care Partidul Comunist din România a dus-o în toți acești ani. Cu deosebire în mediile muncitorești, campania de demascare dusă de către organizațiile Partidului Comunist a dat rezultate apreciabile. In întreprinderile în care pătrunsese influența legionară, munca dusă în cursul celor doi ani și jumătate de propagandiștii comuniști au spart rândurile legionarilor și au izolat pe cei câțiva agitatori, care mai activau încă. Golul făcut în jurul acestora devenea zi cu zi mai mare. Iar în demonstrația muncitorească dela 1 Maiu 1939, gardiști s’au dovedit complet inexistenți. Și doar ocazia unei afirmări a lor, în rândurile muncitorimii, era atuncea nimerită.
Prăbușirea militară a Franței și retragerea armatelor engleze de pe continent în vara anului 1940, au distrus întregul sistem de alianțe și garanții care legau România de țările anti-revizioniste din Apus. De acolo nu mai era de așteptat, cel puțin pentru un oarecare timp, nici un fel de sprijin efectiv.
Politica anti-sovietică a dictaturii, care a culminat cu declarațiile războinice din iarna și din primăvara anului 1940, făcute de regele Carol al II-lea la Chișinău și Constanța, au lipsit România și de sprijinul Uniunii Sovietice. Punând la dispoziție teritoriul țării pentru toate intrigile și mașinațiile internaționale îndreptate împotriva Uniunei Sovietice, dictatura carlistă a făcut totul ca să mențină cele mai încordate raporturi cu republica vecină.
Aproprierea de Germania, încercată încă înainte de începerea războiului, nu putea fi nici ea de vr’un folos României, Reichul urmărea aici propriile lui interese, așteptând doar momentul unei directe intervenții diplomatice sau la nevoe, a unei intervenții armate. Apoi nu trebuia uitată nici politica revizionistă pe care Reichul o ducea alături de Italia, Ungaria și Bulgaria, sprijinite de Berlin și Roma, așteptau doar ocazia nimerită să pășească la realizarea planurilor lor în privința Transilvaniei și Cadrilaterului.
România Mare, fructul celui dintâiu războiu imperialist, se găsea astfel la începutul celui de al doilea, singură, izolată și înconjurată numai de state pe care și le făcuse dușmane.
Politica externă de duplicitate a dictaturii regale urma să-și producă toate rezultatele ei în condiții și împrejurări internaționale deosebit de grave.
A doua zi după ce Basarabia s’a întors la Uniunea Sovietică, atunci când chestiunea hotarelor răsăritene, rămasă atâția ani în suspensie era astfel definitiv tranșată, singura politică justă în stare să apere integritatea teritorială a României față de pretențiile Ungariei, care nu pe calea unei autodeterminări a popoarelor, aici locuitoare ci prin violență sau amenințare voia anexarea Transilvaniei, era o cât mai strânsă apropiere de marea republică dela răsărit.
Dictatura a procedat tocmai pe dos. Provocările anti-sovietice au continuat cu și mai multă furie. S’au început campanii de presă, oficial susținute de oamenii regimului; s’au organizat adevărate progromuri împotriva acelora care, originari din Basarabia sau Bucovina, voiau să treacă în aceste provincii. Se ațâța deschis la războiu, inventându-se ciocniri la noile granițe.
Regele Carol și clica lui guvernantă predă astfel România, legată de mâini și de picioare, la bunul plac al Germaniei hitleriste.
La Viena, României i s’a impus de către reprezentanții celor două puteri din Axă, iar dictatura a acceptat, cedarea unei jumătăți din Transilvania. Cu puțin înainte și subt aceeași dublă presiune, Bulgaria a reincorporat Cadrilaterul.
Falimentul politicii externe a dictaturii era astfel complet. Dar mai mult. Regimul se dovedea totodată incapabil să încerce măcar apărarea cu armele a teritoriului țării, ciuntit prin dictatul dela Viena. Toate răsboinicele declarații ale regelui se întoarseră astfel împotriva lui și-l acoperiră de ridicol. Milliardele cheltuite pentru fortificațiile dela granița de vest și alte multe miliarde cheltuite pentru înarmări se dovedeau astfel cheltuite inutil. Vastul program de înzestrare a armatei nu fusese decât un mijloc de îmbogățire pentru oamenii de afaceri ai dictaturii regale.
Regimul personal al lui Carol al II-lea suferi în acest chip o dublă pierdere de prestigiu: politic și militar. Regele Carol care-și asumase toate puterile în stat și condusese efectiv politica externă a țării era ținut direct răspunzător de situația în care se găsea România, a doua zi după Viena.
Intreaga problemă nu era însă privită și judecată printr’o prizmă morală sau națională. Poate că aceste două elemente intrau cel mai puțin în argumentele care se aduceau împotriva regelui și a regimului său.
Forțele care stătuseră până atunci drept sprijin regimului personal al lui Carol al II-lea — vârfurile marii burghezii și ale moșierimii, o parte din aparatul statului și din corpul ofițeresc — continuă în adevăr să susțină dictatura și nu trecuseră deschis de partea opoziției. Dar apărea tot atât de clar și fără dubiu că nici unul dintre vechii ei sprijinitori nu mai era gata s’o apere în mod efectiv, în momentul în care lupta pentru sau contra menținerii ei ar fi început.
A doua zi după dictatul dela Viena, un nou capitol se deschisese în istoria țării. Regele și regimul lui trebuiau să înfrunte rapida desfășurare a evenimentelor. Până la urmă, faptele se vor dovedi mai tari decât puterea de rezistență a celor care conduseseră până atunci statul. Regele Carol al II-lea fu silit să abdice, iar dictatura lui personală desființată.
In momentul în care hotărîrea luată la Viena a devenit publică, în țară au loc mari manifestații populare. Ele se îndreptau împotriva Ungariei, dar și împotriva celor două mari puteri, autoare ale dictatului. Ele se îndreptau deopotrivă și contra dictaturii regale. Intruniri organizate și spontane, proteste de massă, incidente de stradă — cele mai multe violente — ciocniri între demonstranți și forța publică, toate acestea creaseră o atmosferă propice pentru începutul unei lupte de răsturnare a regimului personal al lui Carol al II-lea. Cadrul „ordinei” dictatoriale fusese sfărâmat, iar massele pe punctul de a câștiga, prin forța lor, drepturile și libertățile cetățenești. La sfârșitul lunii August și în primele zile ale lunii Septemvrie, înainte de a se fi produs vre-o mișcare gardistă, regimul dictatorial era virtualmente lichidat.
Unde erau însă adversarii dictaturii? Unde era opoziția formată din cele trei partide — național-țărănesc, liberal și social-democrat — organizată într’un așa zis bloc?
Partidele opoziționiste s’au dovedit și de astădată incapabile să folosească criza care sguduia din temelie regimul dictatorial. Incă odată, ele se arătau, în conducerea lor, lipsite de inițiativă, de hotărîre și de curaj.
In Ardeal, acolo unde partidul național-țărănesc își păstrase cele mai bune organizații și cea mai puternică influență în masse, dictatul dela Viena dădu naștere la cele mai violente proteste, manifestate prin puternice demonstrații de stradă. Totuși și aici conducătorii național-țărăniști se mulțumiră să voteze moțiuni și telegrame, neîncercând să dea o formă organizată curentului popular deslănțuit. La București, cadrele de jos ale partidului național-țărănesc au organizat demonstrații, trecând peste toate interdicțiile și măsurile guvernului. Dar conducătorii partidului au păstrat și aici aceeași atitudine. Ei au refuzat să se pună în fruntea curentului popular, să-l conducă, să-i dea obiective precise, într’un cuvânt să-l organizeze.
Carența partidelor opoziționiste era de fapt însă carența acelei părți din burghezia românească, care deși anti-carlistă și cu toate că afișa un program democratic, se dovedea incapabilă să preia puterea guvernamentală, pentru a apăra granițele țării și însăși democrația. Deși pentru o asemenea încercare, toate condițiile îi erau favorabile.
La sfârșitul lunii August 1940, armata și aparatul de stat n’ar fi intervenit de partea dictaturii, dacă partidele coalizate pe platforma anti-carlistă ar fi început un atac viguros și consecvent. Opoziția, dimpotrivă, ar fi găsit chiar și aici puternice puncte de sprijin. Massele, în efervescență, ar fi redus ușor la neputință orice încercare de a salva regimul și pe oamenii lui.
Dar din toate acestea nu s’a realizat nimic. Pasivitatea, fuga de răspundere, timorarea arătate de conducătorul blocului opoziției își au explicația lor. Ea este de natură socială, mai mult decât politică.
Pe cine reprezentau conducătorii din fruntea acestui bloc? In numele și interesul cui vorbeau ei? Ai cui exponenți erau ei? Elemente burgheze, ei reprezentau acea parte a propriei lor clase neinteresată în menținerea unui regim dictatorial — stil carlist. Cât privește pe cei doi-trei conducători social-democrați, atât cât se poate vorbi de elementul pe care îl reprezentau, el nu era decât cel mult acea subțire pătură din aristocrația muncitorească și mai ales din mica burghezie de „stânga” care urma în totul burghezia și metodele ei de luptă.
Campania de răsturnare a dictaturii regale cu sprijinul masselor populare apăru însă plină de primejdii pentru exponenții burgheziei și moșierimii din România, chiar atunci când aceștia vorbeau în numele democrației. Dacă opoziția dorea o schimbare de regim, ea înțelegea să obțină aceasta nu pe căile unei răsturnări, ci printr’o înțelegere cu dictatura, prin aplicarea vechilor uzanțe constituționale, reînviate. Ea aștepta să i se dea puterea și nu voia s’o cucerească. Cu atât mai puțin voia s’o cucerească cu ajutorul masselor și prin mijloace violente. Ea se temea de fapt tot atât de tare, ca și oamenii dictaturii, că o mișcare de massă odată declanșată nu s’ar fi oprit la o simplă schimbare de guvern, ci ar fi impus în organismul economic și social românesc reforme și transformări mult mai adânci. Soarta regimului social existent li se părea astfel pusă în primejdie. Aceasta în domeniul intern. In cel extern, un guvern născut dintr’o mișcare populară ar fi realizat o imediată apropiere și o alianță cu Uniunea Sovietică. Dar și din acest punct de vedere, nu numai oamenii regimului dictatorial, dar foarte mulți din conducătorii opoziției aveau rezerve de făcut, neînțelegând să sprijine efectiv o nouă orientare a României în politica externă.
Mânate de asemenea temeri, elementele opoziționiste, urmate fără împotrivire de conducătorii partidului social-democrat, capitulară. De astădată nu în fața regelui Carol și a regimului său. Oamenii dictaturii erau tot pe atât de compromiși și lipsiți de orice autoritate, pe cât se dovedeau de neputincioși să schițeze măcar un gest de apărare. Opoziția burgheză capitulă în fața celor mai hotărîți dușmani ai democrației și ai ideii naționale, în fața „Gărzii de fier”.
Evenimentele petrecute în primele zile ale lunii Septemvrie 1940 și ceeace a urmat constitue un unicum chiar și în viața politică a României, plină de contraziceri, bizantism, de ilogic.
O mișcare populară îndreptată împotriva hotărârii dela Viena și a celor care au dictat-o; o mișcare populară îndreptată împotriva dictaturii regale, pentru că a acceptat această hotărâre, cedând fără împotrivire; un puternic curent, sprijinit de masse, favorabil opoziției anti-carliste; o voință colectivă, manifestată fățiș în sprijinul unui guvern al acestei opoziții, împinsă deodată la suprafață prin mijlocul și prin încrederea populară care i se arăta.
Și rezultatul?
Un guvern prezidat de generalul Antonescu, ale cărui legături strânse cu mișcarea legionară și cu puterile axei erau bine cunoscute, un guvern venit cu mandatul special de a accepta fără murmur cele hotărâte la Viena și de a închina tara acelor mari puteri care sfârtecaseră hotarele Transilvaniei! Cu alte cuvinte, tocmai o soluție pe dos de ceea ce era de așteptat sau de ceea ce așteptau massele care ieșiseră în stradă, gata să impună un guvern al opoziției!
Cum s’a ajuns la un asemenea desnodământ al crizei politice din Septemvrie 1940?
„Garda de fier”, așa cum am văzut, încetase de a mai fi o mișcare de massă și era, în orice caz, incapabilă să pregătească sau să conducă o insurecție populară. Singurele mănunchiuri organizate în „Gardă” le formau grupările teroriste. Menținerea în viață a acestor grupuri, după ce în lunile de vară conducerea legionară s’a putut mișca în voe, în urma declarației date de Horia Sima, nu contrazice cu nimica afirmațiile făcute în ceea ce privește slăbiciunea și desorganizarea mișcării. Pentru organizarea unor asemenea echipe nu-i nevoe nici de o platformă politică, nici de un program sau de o activitate continuă — indiferent legală sau clandestină. Sunt suficiente câteva elemente fanatizate, disciplinate și gata de sacrificiu. „Cultul morții” și toată frazeologia gardistă adecuată, transformarea asasinatului în act eroic și nu mai puțin exemplele sângeroase pe care le oferise, din belșug, represiunea sub dictatură, creaseră climatul favorabil în care asemenea grupe puteau să-și continue existența; ba chiar să facă noi prozeliți.
Aceste grupe teroriste, dacă nu reprezentau o forță de massă, puteau fi însă foarte ușor folosite la un moment dat și pentru alte scopuri politice, decât săvârșirea unui simplu și banal asasinat, fie chiar și a unui ministru în funcțiune.
Acest moment venise, iar „echipele morții” legionare au apărut la suprafață.
Odată cu lichidarea răsboiului terestru în Apus, România și întreg sud-estul Europei ocupară un loc central în planurile militare ale Germaniei. Greutatea răsboiului se mută în răsărit, și, în primul rând, în Balcani. Rolul României încetă să mai fie numai acela de a furniza materii prime necesare economiei germane. Subjugarea politică și militară a țărilor balcanice, inclusiv România, interesa deopotrivă continuarea răsboiului contra Angliei în orientul de mijloc, dar mai ales pregătirea răsboiului spre Răsărit, contra Uniunii Sovietice.
Hitler și ceilalți conducători ai Reichului începură de aceea să se intereseze îndeaproape de această parte a Europei. Obiectivul urmărit era de a pune mâna pe țările balcanice, fie prin persuasiune și intimidare, fie prin mașinațiuni interne sau, la nevoe, pe calea armelor. (De fapt toate aceste metode au fost, pe rând, folosite în Bulgaria, România, Jugoslavia și Grecia).
Evenimentele au fost astfel precipitate și în România.
Drumul spre Balcani trecea prin Ungaria. Această țară avea legături mai vechi cu cele două puteri ale axei. Totuși ea nu putea fi încorporată definitiv politicii răsboinice urmărite la Berlin și Roma decât satisfăcând o parte din pretențiile teritoriale pe care le formulase în atâtea ocazii, pretenții care priveau, în primul rând, Transilvania. Acesta era prețul pe care marea burghezie și nobilimea maghiară îl cereau pentru ca să pună la dispoziție Germaniei hitleriste țara și armata ei.
La Viena s’a dat satisfacție — cel puțin parțial — șovinismului nobilimii și vârfurilor burgheziei maghiare, creindu-se, totodată atmosfera cea mai propice pentru o strânsă colaborare ungaro-germană. Această colaborare militară a început să funcționeze imediat.
La rând venea apoi România.
Dacă la Viena Ungaria fusese definitiv câștigată de partea axei, în România, dimpotrivă, dușmănia împotriva Reichului hitlerist nu făcu decât să sporească, iar opoziția, adversară axei, era pe punctul, ca urmare a celor hotărîte în capitala Austriei, să impună un guvern al ei. Manifestațiile de stradă din acel timp fuseseră tot atâtea prilejuri prin care massele din România își arătau adevăratele sentimente pe care le nutreau față de Germania hitleristă și de conducătorii ei. Atacurile apărute atunci în presă — cu toată cenzura — reflectau numai în mică măsură atmosfera anti-hitleristă care domnea, aproape fără distincție, în toate mediile populare din țară. Evoluția pe care o luau însă evenimentele în România amenința toate planurile lui Hitler. De aceea acesta a hotărît o intervenție rapidă și susținută.
La 6 Septemvrie, în atmosfera încărcată de frământările și agitațiile anti-revizioniste cane durau de câteva zile și cuprinseseră cele mai importante centre politice din țară, se produc primele lovituri gardiste. Ele au toate un caracter terorist și sunt executate de grupuri restrâns.
Astfel, la Bod și la Băneasa echipe restrânse gardiste atacară posturile de radiodifuziune. La Bod ei trag în jandarmii care păzeau stațiunea. Lovitura este însă înlăturată și cei câțiva gardiști atacatori fură împușcați în timpul ciocnirii.
La București un legionar, în noaptea de 3 Septemvrie, trage demonstrativ dintr’o mașină, câteva focuri de revolver în fața Palatului Regal și apoi dispare cu mașină cu tot. Incercarea, făcută tot de un grup restrâns, să ocupe centrala telefoanelor este ușor reprimată. Același lucru se repetă și la Constanța cu un tot atât de complet insucces.
In tot restul țării, nimica.
Manifestațiile care au loc — și acestea la început sunt mai puțin numeroase — sunt ulterioare numirii generalului Antonescu în demnitatea de conducător al statului. Adică atunci abea când protectorul gărzii era „autoritatea în persoană”…
Așa a fost manifestarea dela Prefectura Poliției Capitalei și din Piața Teatrului, în seara de 5 Septemvrie. Tocmai în zilele dela începutul lunii Septemvrie 1940 mișcarea legionară arătase clar că ea încetase să mai fie o mișcare de massă.
Dar în împrejurările date, acest lucru nu constituia o împiedicare în realizarea planurilor acelora care activau pentru răsturnarea regimului carlist și la înscăunarea unui guvern favorabil Germaniei hitleriste.
Spre deosebire însă de conducerea blocului opoziționist, care a pierdut un prețios timp cu demonstrații platonice, conducerea Gărzii deschide deodată focul împotriva însăși a dictaturii regale. Dacă ea nu se sprijinea pe un curent popular, dacă ea era incapabilă să mobilizeze massele, dacă nu putea impune guvernarea ei printr’o revoltă populară — ea se bucura totuși de un sprijin și încă de unul puternic. La spatele ei stătea de astădată Germania hitleristă, care prin emisarii ei, în frunte cu ministrul plenipotențiar de atunci, deslănțui o adevărată ofensivă în culisele palatului și în mijlocul cercurilor politice din țară, în favoarea unei guvernări legionare, ca înlocuitoare a regimului personal al lui Carol. La rândul ei, conducerea legionară se folosi de grupările ei teroriste ca să realizeze toate planurile lui Hitler în România.
Dacă loviturile încercate de către grupurile teroriste în zilele de 3 și 4 Septemvrie, inclusiv ridicula demonstrație dela București din ziua de 5 Septemvrie au eșuat și dela început era clar că mișcarea legionară este incapabilă să organizeze o insurecție propriu zisă, totuși activitatea gardistă desfășurată în acele zile n’a rămas fără un rezultat imediat. Acest rezultat se datora panicei care cuprinsese pe rege și elementele politice, inclusiv guvernul, care îl înconjurau. Nu era niciun mister că mișcarea legionară lucra din ordinul Berlinului hitlerist, iar echipele morții erau doar pionii aruncați în lupta pe care Hitler o deschise din acel moment, pentru subjugarea României.
Regele și camarila erau gata să accepte și această situație, după cum ar fi acceptat orișice compromis care le-ar fi prelungit puterea. O dovedeau forma și condițiile în care a fost încredințat guvernul generalului Antonescu. Dar nu numai dictatura regală, ci chiar și persoana regelui Carol deveniseră inutile, pentru planurile Germaniei. Amândouă au fost, dintr’odată, înlăturate.
Pentruce Reichul hitlerist a avut nevoe de o schimbare de regim și a socotit insuficientă simpla capitulare a regelui? Doar dictatura regală se dovedise față de Germania — și aceasta cu mult înainte de evenimentele din Septemvrie 1940 — gata la orice concesie, economică, politică și militară. Inlăturarea ei, cași a regelui, s’au datorat temerii că totuși, la un moment dat, oamenii vechiului regim s’ar fi putut opune în numele demnității naționale sau a realelor interese ale țării cererilor, din ce în ce mai mari, pe care Hitler se pregătea să le facă României? Au jucat un oarecare rol resentimentele personale nutrite de conducătorii hitleriști contra acelor care împușcaseră pe Căpitan și organizaseră represiunea împotriva legiunii, filiala nazistă din România? Nici unul dintre aceste temeiuri nu ni se par probabile. Regele și regimul lui nu numai că nu erau în stare să reprezinte interesele sau demnitatea națională a poporului român, dar prin politica dusă de atâția ani în numele dictaturii, dovedise tocmai contrariul. Deci Hitler nu avea să se teamă de vreo rezistență serioasă la București, chiar dacă regele Carol rămânea mai departe monarhul absolut al României. După cum nici resentimentele personale — dacă ele au existat, ceea ce este mai mult decât improbabil la niște oameni pentru care asasinatul laș era de mult intrat în obiceiurile personale ale fiecăruia dintre ei — nu au putut juca vre un rol. Aceste resentimente nu au împiedicat, de altfel, câtuși de puțin ca Hitler și anturajul lui să păstreze cele mai cordiale legături cu regimul lui Carol al II-lea.
Altele au fost motivele care au determinat pe Hitler să grăbească sfârșitul regimului personal al regelui Carol.
Dictatura regală, compromisă, fără autoritate, lipsită de un real suport social oferea în structura statului român, în toamna anului 1940, unul dintre punctele lui slabe și cel mai vulnerabil. Un asemenea regim nu mai putea fi utilizat, în situația nouă creată de răsboi și de rolul care revenea României, conform planurilor naziste.
In adevăr, dictatura și guvernele ei ar fi fost incapabile să impună țării, cu autoritatea necesară, încadrarea României în axă, a doua zi după Viena. Aceasta însă însemna că granițele României să nu poată fi încă deschise armatei germane. Ea era prea slabă ca să combată opoziția democratică, care era, totuși, anti-germană sau în orice caz puțin favorabilă planurilor urmărite aici de Hitler. Apoi armata pierduse orișice încredere în rege, iar trecutul nu oferea nici o garanție că regimul de până atunci ar fi fost în stare să-i refacă forța combativă. Aceasta era însă o chestiune care interesa îndeaproape pe conducătorii naziști, dat fiind rolul pe care această armată urma să-l joace în războiul pregătit, încă de atunci, contra Uniunii Sovietice.
Singura soluție, menită să înlăture toate aceste neajunsuri, era răsturnarea dictaturii regale și înscăunarea unui nou regim, care, cel puțin la început, putea să aducă un aport de autoritate și popularitate, necesare realizării tuturor planurilor germane în România, aceasta într’un chip cât mai ușor și fără nici o împotrivire.
Și din punct de vedere intern se simțea nevoia unei asemenea radicale schimbări de regim. Opoziția anti-carlistă, în parte și anti-germană, găsea in dictatura regală o țintă ușoară pentru atacurile ei, precum și un mijloc de a menține în massele populare o stare de agitație și frământare permanente. Acestei opoziții, devenită mai activă după cele petrecute la Viena, nu i se putea opune, cu șanse de succes, slabele și destrămatele puteri ale regimului carlist. Cu atât mai mult, cu cât am văzut că ea se sprijinea pe un curent popular și se bucura de simpatia și încrederea masselor. Atitudinea adoptată de unii dintre conducătorii acestei opoziții în ce privește necesitatea ca România să continue politica ei de alianță și prietenie cu Anglia și Statele Unite, atitudine făcută publică — era de natură să îndemne și mai mult pe naziști să dosească la București, un guvern „tare” și, mai ales, sigur.
O echipă guvernamentală recrutată din conducătorii legionari oferea această siguranță. Crescuți la școala nazismului, stipendiați de Berlin, foștii bursieri din timpul emigrației ai lui Goebbels și Himmler, erau tocmai oamenii de care avea nevoe Germania. Ea nu căuta în România aliați, ci doar servile instrumente pentru atingerea țelurilor ei politice. Vechea și noua generație de conducători gardiști oferau deplina garanție că dorințele lui Hitler vor fi executate întocmai. Ceea ce, de altfel, s’a și întâmplat.
In sfârșit, dacă nu ca o primejdie imediată, dar ca o perspectivă de viitor apărea posibilitatea ca agitațiile din țară, care puseseră în mișcare și răscoliseră o bună parte din opinia publică, să fie canalizate, în împrejurările interne și externe create de răsboiu, de mișcarea muncitorească. Efectul imediat al acestor agitații a fost o tot atât de puternică afirmare anti-reacționară, cât și anti-hitleristă, ceea ce, la o ridicare a nivelului politic și combativ al masselor putea cu ușurință îmbrăca forme de luptă ascuțită.
Problema care se punea în fața celor care activau, din umbră, în politica românească era următoarea: aceste agitații sau trebuiau să fie înăbușite, încă în fașă și până nu căpătau un conținut social și național puternic, sau să fie deviate în obiectivul lor. Cea de a doua soluție, socotită preferabilă, a fost adoptată.
Mișcarea legionară adusă la guvern, odată cu numirea generalului Antonescu ca conducător al statului, a deslănțuit de îndată o întinsă campanie de presă și de manifestații, întruniri, demonstrații, împotriva… dictaturii regale considerată ca singura răspunzătoare a ciopârțirii țării la Viena. Conducătorii de până atuncea — se susținea public — făcuseră posibilă Viena. Ei și numai ei trebuiau puși la stâlpul infamiei. Hitler și Mussolini, Germania nazistă și Italia fascistă nu numai că nu aveau nici o vină, nu numai că erau puse la adăpost de orișice acuzare, dar erau proslăvite drept „cele mai sincere prietene” ale României, iar cei doi conducători ai lor, drept „îngerii păzitori și marii protectori ai intereselor ei”… Curând, orice discutare publică a dictatului dela Viena a fost interzisă. Chiar și atunci când învrăjbirea națională, în Ardealul românesc și în cel cedat Ungariei horthyste, dădu naștere la incidente sângeroase.
Având din nou asigurat concursul aparatului de stat, „Garda” își refăcu rapid organizațiile și folosi, din plin, întreaga libertate de care se bucura, pentru a redeveni o mișcare de massă. Marșuri cu mii de participanți, demonstrații în toate orașele din țară, zeci de gazete și publicații — toate acestea copleșiră orice activitate a vechii opoziții și înăbuși orice glas antihitlerist. In locul lor se desfășură cea mai deșănțată și mai demagogică agitație în favoarea și în interesul celui de al III-lea Reich.
Care era, în acest timp, atitudinea așa zisei opoziții democratice în România.
La 14 Septembrie 1940, apare următorul comunicat semnat de d. Maniu, în calitate de președinte al partidului național-țărănesc:
„Față de apelul către țară al D-lui General Antonescu, Conducătorul Statului și Președinte al Consiliului de Miniștri;
Considerând că în clipa de față este o supremă datorie de a nu se da nici un pretext pentru turburarea liniștei și ordinei interne;
Adunarea de protestare împotriva cedării unei părți din Ardeal, care urma să aibă loc Duminică 15 crt. la Alba Iulia, se amână. („Universul” 14 Septembrie 1940).
Acest îndemn la „liniște” însemna, în acele împrejurări, un sprijin dat lui Antonescu și „Gărzii de Fier”. Un sprijin indirect, dar nu mai puțin însemnat și, mai ales, generator de importante efecte pentru consolidarea dictaturii care începea. Astfel, cu concursul „democrației” în numele căreia vorbea d. Maniu, curentul popular manifestat cu atâta tărie la sfârșitul lui August și la începutul lui Septemvrie, se găsi definitiv deviat. Mai mult, întors pe dos.
Mișcarea legionară își începu guvernarea având asigurat sprijinul tacit al unei părți din conducerea partidului național țărănesc, în frunte cu d. Iuliu Maniu.