Sub trei dictaturi/Capitolul 5
CAPITOLUL V
DICTATURA REGALĂ SE CONSOLIDEAZĂ
Câteva cifre și date economice.
Pasivitatea și dezorganizarea grupărilor și partidelor politice, după lovitura de stat din Fevruarie, au dat putință dictaturii regale să-și consolideze în interior pozițiile uzurpate. O conjunctură economică favorabilă, restrânsă, în adevăr, la cadrul național, a ușurat desfășurarea acestui proces, slujindu-i, în același timp, drept bază.
In industria metalurgică și îndeosebi în industria de armament s’au făcut investiții masive. Dar s’a mărit utilajul și în celelalte ramuri ale industriei grele, ba chiar și în acele ale bunurilor de consumație. Politica autarhică a fost aplicată din ce în ce mai strict; balanța comercială era activă; volumul importului și exportului avea, din nou, tendința să crească. Indexul de producție marca și el o continuă urcare, chiar dacă nu egală în toate compartimentele.
In acest cadru lărgit al activității economice, forțele de producție ale țării continuau să se găsească pe un drum ascendent, drum început încă în anii 1934—1935.
Astfel, producția industrială continuă să crească, cu tot războiul izbucnit în toamna anului 1939. Forța motrice utilizată la sfârșitul anului 1939 arată o creștere de 50.000 H.P. față de cea din 1937. Capitalul investit în 1939 se ridică la 52 miliarde, iar în primele șapte luni ale anului 1940 se investesc încă aproape 1,2 miliarde de lei. Valoarea producției — din cauza urcării prețurilor — crește dela 64 miliarde în 1937 la 76 miliarde la sfârșitul anului 1939. Scăderea suferită de industrie manufacturieră, în primul semestru al anului 1940, este ușoară și se datora lipsei de materii prime. Acelorași cauze se datoresc și scăderile înregistrate de industria metalurgică, deși aceasta se menține încă la un nivel ridicat în producția oțelului și a fontei. O situație similară și în ce privește producția cărbunelui, a minereului de fier, etc.
Producția de țițeiu prelucrat continuă să scadă, deși scăderea nu este însemnată. In schimb, prin obținerea de prețuri ridicate la export pentru toate produsele, soldul activ care în 1939 era de 3,9 miliarde, crește în 1940 la 9,3 miliarde. (Faptul că o parte din acest sold era în valori blocate și că penuria de materii prime, mașini, etc. din cauza războiului, nu permitea o aprovizionare a industriei indigene, a făcut ca numai în parte balanța activă să fie un câștig al economiei naționale).
Producția industrială se mișcă în aceeași direcție ca și până la 1937, adică creșterea se observă la ramurile industriei mijloacelor de producție, pe când industria bunurilor de consumație arăta variații și unele scăderi.
Resursele financiare de care dispunea dictatura erau importante.
Astfel, bugetul statului dela 20,6 miliarde in 1935—36 crește în anul 1940—41 la cheltuieli la 35,5 miliarde; deci cu 75%. Iar datoria publică internă a României crește și ea dela 29,9 miliarde în 1937 la 34,4 in 1940.
„Dacă socotim venitul național la cam trei ori cifra bugetului total al statului, ținând seama și de împrumutul de înzestrare, se poate socoti la 40% cota preluată de stat din venitul național”. („Excelsior” din 12 Ianuarie 1941).
Mărirea bugetului, împrumuturile de înzestrare, impunerile „speciale” și acele nenumărate exorțiuni denumite „daruri benevole” furnizau sume din ce în ce mai mari. Oamenii dictaturii, în frunte cu regele, aveau astfel la îndemână suficiente mijloace pentru o finanțare pe scară largă a industriei grele și a tuturor celorlalte ramuri din industria manufacturieră, care furnizau fie materiale pentru fortificații, fie echipament și subsistențe pentru armată.
In domeniul economic deci, ca mânuitoare a unei însemnate părți a capitalului național, dictatura a continuat să fie activă, fără întrerupere, în cei doi ani și jumătate ai existenții ei.
Inceputul războiului, în toamna anului 1939, nu a adus schimbări esențiale în situația României. Până la deslănțuirea campaniei din Franța, în primăvara anului următor, desfășurarea lui nu a modificat nici din punct de vedere intern, nici de cel extern „statu quo”. Regele Carol și elementele din jurul lui considerau începutul războiului chiar ca o ușurare a încordării internaționale și priveau „viitorul țării”, dar mai ales pe acel al dictaturii — ceea ce îi interesa mai deaproape — cu optimism și încredere. Iată, de pildă, un crâmpeiu dintr’o cuvântare a lui Gh. Tătărescu, pe atunci prim-ministru, ținută la 17 Martie 1940. După ce subliniază politica de pace a României spunea: „Veghea noastră a fost rodnică. Nu știm ce va aduce ziua de mâine, dar cred că azi putem fi mai puțin îngrijorați decât ieri”.
Odată cu prăbușirea Poloniei dispăruse, în adevăr, un aliat al României, lăsând în același timp deschisă frontiera de nord a țării. Dar tratatul româno-polon, cel oficial și publicat, precum și cel secret militar, care îl completa pe cel dintâiu, încetaseră chiar mai înainte de începerea ostilităților să mai prezinte vre-o deosebită importanță pentru politica românească. Legăturile militare și diplomatice între cele două țări aveau un caracter bine definit și un obiectiv precis. Anume, realizarea unui front comun-politic și militar împotriva Uniunii Sovietice și strânsa cooperare, în caz de războiu, între cele două armate.
Ascuțirea conflictului și, apoi, isbucnirea războiului între Polonia și cel de al III-lea Reich, precum și încheerea pactului de neagresiune germano-sovietic, care limita, cel puțin pentru un moment, întinderea războiului în răsărit, au lipsit dintr’odată de orice obiect alianța polono-română. In noua situație creată de rapida desfășurare a evenimentelor, tratatele României cu republica vecină își pierdură astfel orice valoare practică.
Mai important însă decât acest fapt și cu consecințe mai grave, nu numai pentru viitor, dar chiar pentru prezentul imediat, îl constituia apropierea armatelor germane de granița bucovineană. (Intre timp, însă, nu armatele Reichului, ci Armata Roșie a ocupat poziții în tot lungul acestei granițe).
Totuși și din acest punct de vedere, faza în care intrase războiul nu constituia un motiv de prea mare îngrijorare pentru guvernanții de atunci ai țării. Cel puțin aceasta se putea deduce din atitudinile și actele lor. Mai ales după ce primele momente de panică trecuseră și o judecată obiectivă asupra situației a fost posibilă. Pentru acești conducători, lucrul era clar: după lichidarea războiului din Polonia, întreaga greutate a operațiilor militare urma să se mute pe frontul din Apus, teatrul principal și, după cum părea atunci, hotărâtor al întregului războiu. Atât timp cât durau acolo ostilitățile — și date fiind însemnatele forte armate aruncate în luptă era de prevăzut că ele vor fi de lungă durată — România putea să se simtă încă în deplină siguranță. Căci singura primejdie care apărea guvernanților la orizont, pe atunci, venea din partea Germaniei și a tendințelor ei expansioniste în sud-estul Europei. Dar, ocupat cu războiul în apus, Reichul era condamnat la inactivitate în această direcție. Deci, din această parte și în aceste împrejurări, România nu avea să se teamă de un act dușmănos. Și, dela sine înțeles, nici dictatura regală sau beneficiarii ei. Ba dimpotrivă. Sub dictatură doar România încheiase un acord economic — în primăvara anului 1938 — cu Germania nazistă, care asigura acesteia din urmă un loc cu totul privilegiat în comerțul extern al țării și deschidea porțile unei directe imixtiuni pentru emisarii ei, în economia națională a țării.
Este suficient să amintim că prin acest acord Germania își asigura proprietatea nediscutată în ce privește grânele și lemnul românesc și a unei bune părți din exportul petrolului. România făcea toate vânzările în mărci, lipsite de o valoare circulatorie europeană, iar compensațiile erau foarte problematice.
Aplicarea din partea guvernanților de atunci ai României a acestui acord, într’un spirit cât mai bine voitor, avea pentru Germania — mai ales după începerea ostilităților — o deosebită importanță. După cum însuși rolul pe care România urma să-l joace în economia de războiu germană, o situa pe primul plan al atenției și interesului conducătorilor naziști. Petrolul și grâul românesc prezentau doar o valoare deosebită. De oarece în toamna sau primăvara anului 1939—1940 Hitler nu se putea gândi la o ocupare militară a României, nu interesele politice, ci cele economice prevalau. De aceia legăturile cu dictatura nu numai că au fost menținute, dar chiar întărite și amplificate.
De altfel, România nu ocupa, din acest punct de vedere, o situație singulară. Intreg sud-estul european rămăsese în afara zonei propriu zise a războiului. Numai după ce campania din apus s’ar fi terminat, printr’o victorie germană, țările din acest colț al Europei puteau ocupa un loc central în planurile militare și politice ale celui de al III-lea Reich. Dar în toamna anului 1939, cu toată înfrângerea neașteptat de rapidă a Poloniei, o victorie tot atât de rapidă împotriva Franței și Angliei apăreau puțin probabile. In orice caz, o asemenea eventualitate nu se plasa într’un viitor prea apropiat.
Mai erau apoi aliații: Franța și Anglia. Dar dacă o intervenție germană nu era de temut, surprizele puteau veni cu atât mai puțin dela adversarii celui de al III-lea Reich. Franța și Anglia aveau încă strânse raporturi de amiciție cu România, iar cea din urmă, prin garanțiile date cu câteva luni numai înainte de începerea ostilităților, dovedea interesul deosebit pe care îl purta menținerii statu-lui quo în Balcani. In același timp, legăturile guvernelor din Londra și Paris cu dictatura regală erau dintre cele mai bune, din chiar momentul instaurării noului regim. Nu numai că în capitalele celor două țări nu se schițase vreo reacțiune potrivnică loviturii de stat din Fevruarie 1938, dar presa oficioasă din cele două țări salutase călduros întorsătura luată de evenimentele din România, socotind regimul personal al regelui Carol al II-lea drept o garanție că amestecul Germaniei aici va găsi în viitor o mai puternică și consecventă opoziție.
Rămânea U.R.S.S.-ul. Eliberarea Poloniei răsăritene de către Armata Roșie prelungise hotarul comun al României cu marea republică dela Răsărit. Dar atitudinea luată, dela început, de către guvernul sovietic față de războiul început, politica sa pacifică, necontenit subliniată, neamestecul ei în afacerile interne ale țărilor limitrofe — toate acestea constituiau temeinice motive pentru ca dictatura din România să nu aștepte vreo intervenție de peste Nistru. Ceva mai mult: Regele și oamenii politici care îl înconjurau și-au permis în tot cursul iernii anulai 1939/40 o politică de permanentă provocare, de fățișă dușmănie împotriva Uniunii Sovietice. Asupra acestui punct, de altfel, vom avea ocazia să revenim.
In această situație internațională, care apărea deopotrivă de favorabilă României și dictaturii, regele Carol și sprijinitorii regimului lui personal se pregăteau, a doua zi după isbucnirea celui de al doilea războiu imperialist, să folosească din plin neutralitatea adoptată de România. Inaintea ochilor le flutura imagina anilor binecuvântați ai celeilalte neutralități, din 1914—1916, când pentru guvernanții și oamenii lor de afaceri au curs adevărate râuri de lapte și miere…
Optimismul afișat însă, cu destulă desinvoltură, de guvernanții omnipotenți de atunci a fost de scurtă durată. Incă odată se dovedea că înțelepciunea și darul prevederii nu constituesc atributele oamenilor fericiți…
In luna Septemvrie 1939, Armand Călinescu este asasinat. El deținea nu numai președinția consiliului de miniștri, ci și două dintre cele mai importante ministere — internele și armata. Era prin urmare adevăratul conducător politic și, în același timp, executorul dictaturii regale.
Momentul în care fostul prim ministru cade victima complotului terorist gardist, nu a fost arbitrar ales. Imprejurările în care a avut loc acest asasinat dovedeau clar că nu se urmărise un simplu act de răzbunare personală pentru suprimarea lui Codreanu, ci planuri mult mai vaste.
In adevăr, apropiind datele, vedem că dispariția lui Călinescu trebuia să coincidă în timp, după credința conducerii legionare teroriste, cu apropierea armatelor germane de granițele de nord ale țării. Prezența acestor trupe în imediata vecinătate a României a fost considetară de către noua conducere legionară drept un nimerit prilej pentru ca, în urma confuziei produse, printr’o lovitură insurecționară, să încerce o schimbare de regim în sens gardist. Astfel că focurile trase la București trebuiau să constitue numai un semnal și să fie doar un început.
Intreaga construcție însă, din punct de vedere teoretic, a unei posibile insurecții în toamna anului 1939, era dela început falsă și lipsită de o bază reală. Conducerea legionară se dovedea astfel, încă de pe atunci, incapabilă să aprecieze just realitățile politice din România. Ceea ce se va dovedi cu prisosință un an și jumătate mai târziu.
Inainte însă de a păși mai departe in analiza noastră, trebue dela început să excludem una din explicațiile curente care s’au dat și atunci și mai târziu asasinării lui Armand Călinescu. Anume aceea de a fi fost inspirată și organizată din inițiativa directă a conducerii naziste germane. Explicația apărea în adevăr plauzibilă dat fiind că organizarea și executarea de asasinate politice în afara granițelor Reichului, dar din inițiativa conducătorilor lui, devenise o adevărată specialitate nazistă. Este destul să amintim suprimarea lui Dollfuss, cancelarul Austriei.
Totuși, de astădată, explicația nu era justă.
Este adevărat, că naziștii germani acordaseră încă din timpul lui Codreanu un larg sprijin mișcării legionare, iar după începutul represiunii în primăvara anului 1938, o numeroasă emigrație gardistă își găsise în Reich adăpost, subsidii și încurajare. Mai mult, prin intermediul acestei emigrații din care s’au recrutat în urmă noii conducători ai Legiunii, forurile naziste au păstrat legătura cu organizațiile din țară, cu acele cadre rămase în libertate, care făceau parte, în special, din grupările teroriste ale „Gărzii”.
De ce dar, apare neverosimilă participarea acestor foruri — adevărate pepiniere de criminali și asasini de profesie — la suprimarea lui Armand Călinescu? Pentru simplul și bunul motiv că, în momentul în care s’a produs, Germania era în imposibilitate să provoace sau să susțină în mod efectiv o schimbare de regim in România, în sensul intereselor ei imediate. Singura explicație justă este că acest asasinat a fost opera conducătorilor gardiști, care aveau răspunderea mișcării.
Evenimentele externe și stările interne, judecate superficial, puteau să apară, în adevăr, favorabile unei răsturnări a regimului carlist, printr’o lovitură insurecționară.
In cercurile guvernamentale, până sus de tot, rapida înaintare a trupelor germane în Polonia născuse o atmosferă de adevărată panică. In rândurile armatei și a aparatului de de stat — sprijinul organizat al dictaturii — apăruseră semne de dezorientare și intimidare. Nu era oare de așteptat ca, Reichul devenind vecin cu România, Hitler să inițieze și deci să sprijine o înlocuire a regimului atunci existent, cu unul legionar? Era doar îndeobște cunoscut că presa și organizațiile partidului nazist duseseră o vie campanie cu ocazia suprimării lui Codreanu, iar regele Carol și dictatura lui fuseseră atacate cu destulă violență. De aceea subordonarea României Reichului nazist, pe calea unor schimbări interne — metodă deja folosită în Austria și în Cehoslovacia — apărea multora ca o certitudine. Dată fiind puterea militară de care tocmai atunci dădea o impresionantă dovadă Germania și slăbiciunea regimului personal al lui Carol al II-lea, se putea naște credința că o asemenea încercare nici măcar nu comporta prea mari riscuri.
Conducătorii legionari erau predispuși cu atât mai mult să judece astfel lucrurile, cu cut o asemenea judecata corespundea propriilor lor dorințe. O singură lovitură de forță — iar asasinarea lui Călinescu putea fi astfel interpretată — și toți adversarii regimului, toți acei nemulțumiți de roadele guvernării personale, atât de numeroși în toate straturile populare, urmau să se ridice stihinic și să doboare dictatura. Armatele germane urmau să sprijine, cu forță militară, o astfel de mișcare, în momentul în care atingeau granița bucovineană.
Dar așteptările conducerii legionare s’au dovedit, imediat, deșarte. Iar premisele dela care porniseră, cu totul false.
In ziua de 26 Septemvrie 1939, dealungul graniței bucovinene nu se găseau așteptatele trupe hitleriste, ci Armata Roșie. Nu cel de al III-lea Reich, ci Uniunea Sovietică devenise astfel vecină cu România și în această parte a țării.
Intervenția Uniunii Sovietice în Polonia, iată primul fapt nou produs.
Dacă destrămarea Poloniei și înaintarea trupelor sovietice n’ar fi urmat un tempo atât de precipitat, este mai mult ca probabil ca în situația creată — care era cu totul deosebită decât cea scontată — asasinarea lui Călinescu ar fi fost amânată. Timpul prea scurt n’a permis însă o schimbare a celor hotărâte, date fiind intensele pregătiri care stăteau la baza unei întreprinderi de acest fel. Atentatorii au deschis focul, deși gloanțele lor urmau să răsune în pustiu.
Dar presupunând că nu Armata Roșie, ci trupele germane s’ar fi găsit în ziua de 26 Septemvrie 1939 la granițele României, totuși nu erau mai puțin lipsite de temeiu așteptările conducătorilor legionari. Nu numai aprecierea situației internaționale, dar și a celei interne era nejustă.
In primul rând, pentru că mișcarea legionară — așa cum vom arăta pe larg, mai departe — încetase, din multiple cauze, să mai reprezinte încă din cea de a doua jumătate a anului 1938 o forță. Popularitatea „Gărzii” aparținea trecutului. Din sutele de mii de voturi, din încrederea arătată de o mare parte a masselor țărănești și chiar a unor categorii muncitorești, rămăsese abia un ecou, din ce în ce mai slab, a ceea ce fusese odată puternica și populara Legiune.
In al doilea rând, intervenise o relativă, restrânsă și foarte labilă, dar cu toate astea o consolidare a dictaturii regale. Dacă noua conducere păcătuia grav supraprețuindu-și propriile forte, nu păcătui mai puțin grav subprețuindu-le pe cele ale adversarului. Pentru o mișcare politică, ambele erori, care în cazul de față se completau, nu-i puteai fi decât funeste. Ceea ce s’a și întâmplat, în realitate.
In aceste condiții, asasinarea lui Călinescu a rămas un gest izolat, incapabil să electrizeze massele și, spontan, să le împingă la luarea unei atitudini revoluționare față de dictatura regală. Dar ceva mai mult. Rezultatul imediat al acestui asasinat a fost tocmai contrariul celui pe care îl așteptau conducătorii legionari. In masse — cu rare excepții — s’a născut, ca reacțiune, un puternic curent anti-gardist. Aceasta nu din devotament pentru dictatura regală sau din simpatie pentru cel ucis. Reacțiunea mulțimii apărea foarte explicabilă: în gestul terorist gardist ea vedea mâna Germaniei și o încercare din partea conducătorilor ei, să subjuge pe această cale, România. Numai felul în care dictatura a organizat și a dus la îndeplinire cea de a doua represiune anti-legionară, asasinând în massă zeci de închiși, străini cu totul de atentat, împușcând apoi alte zeci de oameni care nu aveau nici o legătură cu Garda și cădeau victime doar unor uri personale, a anihilat, în mare parte, reacțiunea anti-legionară născută în massele populare.
In jurul legiunii s’a creat, în schimb, din nou o atmosferă de martiraj, care a ușurat munca agitatorică și propagandistică a celor rămași în libertate. Decimarea cadrelor legionare nu a contribuit nici măcar la slăbirea reală a mișcării. Cauzele descompunerii ei erau cu mult mai adânci și, în cea mai mare parte, independente de activitatea celor care guvernau și de măsurile lor polițiste și teroriste.
In schimb, a doua represiune anti-gardistă a contribuit și mai mult ca ura și disprețul față de rege și de dictatura lui să crească și să se adâncească, slăbindu-i poziția în fața masselor populare.
Dar ne grăbim să adăugăm: represiunea anti-gardistă, în conținutul ei, n’a fost „o greșală” a dictaturii regale, ci se blasa pe singura linie a posibilităților ei de a combate mișcarea legionară.
Este aici locul să cercetăm pentru ce represiunile anti-legionare, din timpul dictaturii regale, s’au desfășurat pe o linie, căreia aproape nimeni nu i-a putut da o explicație justă.
Cauzele care au împiedicat pe rege și pe oamenii care îl înconjurau să combată mișcarea legionară politicește și nu doar prin simple măsuri polițienești, s’o demaște printr’o largă campanie de presă, arătând adevăratele scopuri și interesele pe care le serveau conducătorii ei, sunt multiple. Aceste cauze nu aveau un caracter întâmplător, ci erau strâns legate de însăși esența regimului dictatorial.
Putea oare dictatura regală să se situeze, în combaterea Gărzii, pe un teren ideologic sau programatic? Desigur că nu, deoarece în întreaga activitate pe care o desfășoară dictura în politica internă, nu făcea altceva decât încerca să realizeze programul legionar, pe care îl copia cu fidelitate. Suprimarea regimului constituțional, desființarea partidelor politice și a tuturor libertăților publice, distrugerea organizațiilor muncitorești, liber constituite, sugrumarea presei de stânga și încercarea de a transforma România într’un stat totalitar — toate acestea erau doar articole de dogmă legionară. Nici rasismul, ca concepție și mijloc de ațâțare, și, apoi, de spoliere n’a fost ignorat sau neglijat, ci aplicat doar cu mai puțină consecvență. Antisemitismul a fost însă proclamat politică de stat și primele măsuri care tindeau să excludă pe evrei, nu numai din viața politică, dar și din cea economică au și fost luate sub dictatura lui Carol al II-lea.
In politica externă, deasemenea, dictatura cu greu ar fi putut aduce acuzații Gărzii. Este adevărat că România a continuat și după Fevruarie 1938 să mențină legături cu Franța și Anglia. O îndemna la aceasta, după cum am văzut, interesele anumitor pături ale burgheziei române, dornice de a păstra neștirbite hotarele Ardealului. Dar acest lucru nu a împiedecat, totuși, ca politica externă românească să se orienteze din ce în ce mai mult spre cel de al III-lea Reich. Fiind vorba de interesele imediate și nemijlocite ale dictaturii, care își căuta un suport în hitlerism, reprezentantul reacțiunii în Europa, apropierea de Berlin a constituit o preocupare permanentă, atât pentru regele Carol, cât și pentru acei care îl înconjurau. Și aceasta încă înainte de lovitura de stat. Astfel, rând pe rând, emisarii Germaniei au găsit o primire din ce în ce mai bună în țară. Acordul economic încheiat în primăvara anului 1939, despre care am vorbit, constituia doar un început. Slăbirea și paralizarea Micii Ințelegeri încă înainte de prăbușirea Cehoslovaciei, distanțarea delegațiilor României la „Liga Națiunilor” de curentele antigermane, sabotarea unei politici de securitate colectivă, o activă politică anti-sovietică — toate acestea constituiau tot atâtea puncte de contact cu Berlinul. In același timp, în țară, nu numai minoritatea germană, dar și direcții trimiși hitleriști în România se bucurau de un regim privilegiat, fapt nu o singură dată scos în evidență și subliniat de presa din străinătate.
Cum ar fi fost posibilă atunci o demascare a Gărzi de Fier ca instrument al nazismului, când acest rol, cu mai multă sau mai puțină consecvență îl juca însuși regele și regimul lui?
Apoi însăși geneza și ideologia regimului dictatorial, sub Carol al II-lea, constituiau cea mai mare piedică în calea unei atitudini politice față de „Gardă”.
Nu din motive programatice, ideologice, a practicelor sau a întregii structuri reacționare a mișcării legionare s’a născut conflictul, care făcea necesară represiunea. Cu aceste toate, oamenii dela guvern erau complet de acord și nu printr’o eroare sau din naivitate regele încurajase atât de fățiș Garda și pe militanții ei. Ci în deplină cunoștiință, atât a scopurilor cât și a mijloacelor de activitate legionare.
Dar dacă represiunea a fost socotită necesară, s’a născut și întrebarea: care urma să fie punctul de plecare? Să fie combătută Garda pentru ceeace era ea în realitate sau, dimpotrivă, pentru ceea ce parvenise, prin demagogica ei propagandă, să reprezinte? Chestiunea pusă principial, acestea erau singurele puncte de vedere posibile, dela care se putea pleca în combaterea politică a mișcării legionare. Dar dictatura nu putea îmbrățișa nici pe unul nici pe celălalt.
Să combată „Garda” ca mișcare reacționară, ar fi trebuit s’o facă în numele democrației sau, în orice caz, pe o platformă apropiată. Dar aceasta ar fi fost un non-sens și ar fi fost în contrazicere cu întreg regimul personal, inaugurat prin lovitura de stat. Căci nu trebuie să se uite că însăși dictatura lui Carol al II-lea nu era altceva decât expresia forțelor reacționare, care stătuseră ani de zile la spatele mișcării legionare și o sprijiniseră efectiv în toată epoca ei de creștere.
Să demaște „Garda” pentru conținutul social pe care prin agitație și propagandă îl căpătase, chiar împotriva voinții celor care o conduceau? Lucrul n’ar fi dat niciun rezultat, util dictaturii. Nu numai pentrucă conducătorii legionari ar fi putut dovedi, fără multă greutate, similitudinea ideologică și politică între ceca ce doreau unii și realizaseră ceilalți, dar demascarea mișcării legionare în numele reacțiunii, a intereselor vârfurilor moșierimii și ale marii burghezii care se simțeau amenințate în pozițiile lor de massele aflate sub influența legionară, ar fi demascat de fapt dictatura regală și nu Garda. Regele voia doar ca el să înfățișeze pe adevăratul reprezentant al adevăratelor interese și năzuințe populare. Nu avea deci nici un interes ca printr’o campanie de presă sau prin procese răsunătoare să situeze în opinia publică „Garda”, într’o asemenea ipostază. La baza caracterului „popular” al dictaturii era doar aceeași demagogie, același arsenal de înșelătorii și mistificări de care se folosise și conducerea legionară în propaganda ei. Deci săgeata împotriva conducătorilor gardiști s’ar fi întors împotriva celor care ar fi trimis-o.
Garda nu putea fi politicește combătută și politicește desființată decât de un regim care, în interior, ar fi vorbit în numele unei democrații reale, reprezentând voința nemijlocită a masselor populare, iar pe teren extern s’ar fi opus oricărei conlucrări sau compromis cu Germania hitleristă. Un asemenea regim putea opune ideei de dictatură, reprezentat de „Garda de Fier”, dreptul masselor populare să se conducă prin reprezentanții lor, liber aleși. Demagogiei sociale îi putea opune realizări concrete și imediate, cu caracter în adevăr popular. Trădării naționale legionare îl putea opune, apărarea independenții poporului român și a popoarelor conlocuitoare, amenințate, deopotrivă, cu subjugarea de către cel de al III-lea Reich.
Lupta dusă în acest fel împotriva mișcării legionare nu excludea măsurile represive, inclusiv pedeapsa capitală. Pentrucă și în ultimul caz șefii legionari, corupți și pervertiți, nu urmau să fie convinși, ci suprimați. Trecutul lor plin de crime și asasinate, precum și întreaga activitate desfășurată, chiar atunci când nu îmbrăca un caracter violent și ucigaș, îndreptățeau asemenea măsuri. Toată această operă de purificare socială și națională ar fi înlăturat câțiva indivizi, după ce însă rădăcinile sociale și politice ale legionarismului ar fi fost distruse, atât în realitatea vieții publice din România, cât și în conștiința și convingerile masselor, înșelate și orbite de o propagandă lipsită de orișice scrupule.
Incăodată însă, toate aceste cai erau închise pentru oamenii dictaturii regale. In momentul în care s’a produs conflictul cu mișcarea legionară ei n’au putut recurge la alte mijloace decât cele mai simpliste, adică cele polițiste.
Contrazicerea în care s’a găsit astfel dictatura regală oferă un plastic exemplu al anarhiei și lipsei de principii, a desagregării cane caracteriza viața politică a țării, în acel timp.
Dacă represiunea anti-legionară, așa cum a fost concepută și pusă în practică, nu și-a atins scopul — și nu-și putea atinge scopul — ea dovedea totuși un lucru. Anume, că în toamna anului 1939, regimul în fruntea căruia se găsea regele Carol se simțea destul de consolidat încât să poată, liber pe mișcările lui, duce până la sfârșit măsurile represive pe care le-am văzut.
Am arăta care era unul din punctele de sprijin ale acestei consolidări. Era repriza economică, continuată și după 1938. La aceasta trebuesc adăogate și unele măsuri, de astădată de natură politică și administrativă, pe care guvernele dictaturii le-au luat și care și ele, în anumită măsură, au contribuit să-i consolideze situația.
Armata și aparatul de stat erau cele două forțe organizate pe care se sprijinea dictatura din România. Primele măsuri, de oarecare importanță, priveau aceste două corpuri constituite, în sensul „reîntineririi cadrelor lor”. Astfel, prin masive pensionări, puneri în disponibilitate, demisii mai mult sau mai puțin forțate o întreagă schimbare s’a făcut în cursul anilor 1938/1939, atât în corpul ofițeresc, cât și în principalele departamente administrative.
Cel mai tipic exemplu îl oferă magistratura. Astfel 70% din totalul magistraților au fost schimbați din locurile lor prin avansări, transferări și numiri directe. Acest procentaj reprezenta un număr de 2.013 magistrați. Un număr de 552 tineri au fost numiți din nou, în magistratură. (Declarația lui V. Iamandi, din 26 Noemvrie 1938).
Același lucru s’a petrecut — într’o proporție ridicată — în armată, unde elementele tinere au fost avansate, creindu-se totodată corpului ofițeresc noi privilegii materiale și morale.
In învățământul primar au fost numiți 4.639 învățători fără posturi; în cel secundar au fost numiți 1.162 licențiați, din 2068 postulanți. („România” din 2 Iulie 1939).
Toate aceste măsuri erau de natură nu numai să limiteze posibilitățile de agitație ale propagandiștilor legionari, (gardismul pătrunzând mai ales între elementele tinere din aparatul statului și armată), dar și să nască o oarecare solidaritate de interese între dictatură și acei cărora li se creia o situație neașteptată.
O nouă lege administrativă, cu împărțirea teritoriului pe regiuni, a dat posibilitatea unei mai strânse administrări a diverselor provincii, constituind în același timp și un mijloc de mai sever control, din partea organelor dictaturii.
In sfârșit, în aceeași ordine de idei, ar mai trebui amintite acele formații și organizații ca „F.R.N.” sau „Străjeria”, menite să constitue formațiunile de massă, la dispoziția dictaturii.
In măsura în care se poate vorbi de o consolidare a regimului inaugurat prin lovitura de Stat din Fevruarie 1988, toate aceste momente trebuiesc luate în considerație. Că această stabilitate era deosebit de șubredă, că întreaga creație a regimului era subminată de puternice contraziceri și de profunde vicii congenitale, toate acestea urmau să le dovedească, în curând, evenimentele care se precipitau la granițele țării.
Dictatura regală, în realitate falimentară înăuntru, s’a prăbușit la cea dintâiu comoție puternică pe care a trebuit s’o suporte.