Sub trei dictaturi/Capitolul 4
CAPITOLUL IV
PENTRUCE O DICTATURĂ REGALĂ ȘI NU UNA GARDISTĂ?
Motive subiective sau cauze obiective?
La începutul anului 1938 „Garda de Fier” se pregătea să preia guvernul. După succesul obținut în alegerile din Decemvrie 1937, forța ei politică și organizatorică era în continuă creștere. In noile alegeri, care trebuiau să aibă loc în luna Fevruarie 1938 sub guvernul Goga-Cuza, se conta pe un puternic salt înainte al mișcării legionare. Nu era exclus ca ea să reintre în parlament cu un îndoit număr de aleși.
Se părea că vom asista la o ediție românească, a ceea ce se petrecuse în Germania, între anii 1930—1932.
Cu toată crescuta popularitate a mișcării legionare și a afirmării ei ca forță electorală, totuși atunci când coaliția liberalo-vaidisto-iorghistă cade, neputând să se sprijine pe o majoritate în parlament, nu „Garda de Fier”, ci partidul național creștin a fost adus la putere, deși nu obținuse decât 9% din totalul sufragiilor exprimate. Acest partid, după cum am arătat, deși de extremă dreaptă, înțelegea să guverneze în cadrul constituțional și pe baza regimului parlamentar.
Era însă clar, dela început, că încredințarea guvernului partidului gogo-cuzist era o formulă neviabilă și considerată doar o etapă în realizarea planurilor dictatoriale ale celor care activau intens, în culisele vieții politice românești, pentru înlăturarea vechiului sistem de guvernământ.
Când guvernul Goga-Cuza este înlăturat, sub motiv că sub el „anarhia începuse să cuprindă țara”, iarăși nu „Garda de Fier” este chemată să preia puterea, ci dictatura regală îi ia locul.
Indepărtării mișcării legionare dela guvernare, îi va urma, numai după câteva luni, începerea unei sistematice represiuni, care va dura aproape fără întrerupere tot timpul menținerii regimului personal al regelui Carol al II-lea.
Căror cauze s’a datorat noul curs luat de grupările burgheze și moșierești, în frunte cu regele Carol și camarila lui, față de „Garda de Fier”? Pentruce după atâția ani de sprijin acordat acestei mișcări, tocmai în momentul când atinsese culmea puterii i s’a retras acest sprijin? Cu alte cuvinte, pentruce criza politică manifestată în cercul vârfurilor claselor stăpânitoare din România și-a găsit soluția ultimă într’o dictatură regală și nu în instaurarea unui regim legionar?
Explicațiile care s’au dat acestei cotituri făcute în politica românească au fost de cele mai multe ori superficiale și nu s’au bazat pe o analiză serioasă a împrejurărilor și mai ales a forțelor reale, care stăteau la baza tuturor acestor schimbări.
Astfel, s’a pus accentul pe ambiția personală a fostului rege, care aspirând el la titlul de „Führer” nu putea suporta concurența Căpitanului, mai ales dată fiind atitudinea dictatorilor fasciști din celelalte țări europene, față de monarhii în funcțiune.
S’a scos în relief, pe de altă parte, interesul pe care îl avea un pumn de politicieni, falimentari în propriile lor partide sau mânați de ambiții pe care nu și le puteau îndeplini acolo, în a încuraja și sprijini dictatura regelui, pentru a putea face astfel o vertiginoasă carieră politică, nu numai pe ruinile democrației, ci și pe ale mișcării legionare.
S’a susținut, în sfârșit, că, prin influența „nefastă” a Elenei Lupescu, regele a fost împins să facă lovitura de stat.
Toate aceste temeiuri le cităm cu titlul de exemple. Celelalte, peste care trecem, sunt exact de aceeași calitate și profunzime.
Desigur că momentele de mai sus — și altele asemănătoare — au putut contribui, într’o măsură mai mică sau mai mare, la crearea atmosferei necesare pentru cele făptuite. După cum nu este exclus ca unele din aceste împrejurări să fi constituit imbolduri personale, pentru unii dintre acei care au participat atunci, efectiv, la ele.
Dar nu în aceste manifestări de suprafață, dintre care cele mai multe au un caracter subiectiv, ci în structura societății românești și mai ales în relațiile de forță, pe deoparte, între clasele și păturile suprapuse și cele guvernate, pe de altă parte, în conflictul de interese și în tendințele divergente dintre diferitele grupări în însăși sânul burgheziei și moșierimii din România — ca rezultat al evoluției economice și politice din ultimul deceniu, își pot găsi explicația schimbările intervenite în politica românească la începutul anului 1938.
Mai mult încă. Dictatura regală nu a fost un fenomen pur românesc. Rând pe rând, în toate țările balcanice, au apărut schimbări în forma de guvernare, cu un conținut aproape identic celor din România. Ba, din punct de vedere cronologic, România a fost ultimul stat din Balcani care a pășit pe această cale.
Ce dovedește acest lucru? Că toate aceste schimbări trec cu mult peste orice cauză subiectivă, apărând drept rezultatul unei evoluții, care are la baza ei elemente de natură pur obiectivă: economice, sociale și politice, specifice nu numai României, dar tuturor țărilor din sud-estul european. Că în cadrul istoric, determinat de evoluția tuturor acestor țări, soluția crizelor care, la un moment dat, au cuprins aparatul lor politic, a fost acea a instaurării unei dictaturi regale și nu a înscăunării unei dictaturi de tipul celei fasciste sau hitleriste.
Pentru a determina și mai bine adevăratul conținut al dictaturii regale și a fixa cauzele reale ale înlăturării mișcării legionare dela putere, vom face o succintă comparație între stările din România în ajunul loviturii de stat și acele imediat premergătoare instaurării celor două dictaturi totalitare în Germania și Italia.
In momentul în care atât Germania cât și Italia treceau printr’o criză revoluționară, a doua zi după războiu, primele organizații fasciste și național-socialiste au apărut ca mișcări contra-revoluționare. Criza revoluționară nu a dus însă în nici una dintre cele două țări la revoluție, deși pentru o revoluție, cu caracter socialist, toate condițiile obiective erau coapte. In Germania, social-democrația a înarmat mâna reacțiunii împotriva muncitorimii revoluționare și a partidului ei de clasă. In Italia, social-democrația reformistă a dezarmat muncitorimea, demoralizând-o și slăbindu-i forțele de luptă, prin politica ei oportunistă, colaboraționistă, șovăelnică. Rezultatul a fost, în ambele state, același: burghezia a trecut la ofensivă și a făcut totul pentru ca să împiedice un nou val revoluționar.
Criza revoluționară a avut ca substrat, în primul rând, puternica criză economică de natură structurală care a cuprins întregul regim capitalist, între anii 1919—1922 în Italia, 1929—1932 în Germania. (Imediat după războiu, în această ultimă țară criza a luat un caracter mai puțin ascuțit, nu numai datorită gradului de trăinicie a economiei capitaliste germane, în comparație cu cea italiană, ci și a politicei de inflație pe scară mare practicată de guvernele Reichului, care a mascat întrucâtva efectele reale ale crizei).
In Italia însă efectele crizei au fost deosebit de puternice. Astfel, producția industrială a scăzut între anii 1919—1921 sub cea a anului 1913, deși aparatul industrial crescuse cu mult în timpul războiului. In anul 1920 numărul șomerilor era de 400.000. Importul de cărbuni, de 11,5 milioane tone în 1913 scade în 1920 la 5,5 milioane. Sarcinile fiscale sunt mai mult decât împovărătoare. Datoria publică a statului italian, contractată pe piața internă, crește dela 15,718 miliarde la 84 miliarde lire. Cea externă, aproape inexistentă în ajunul războiului, este la sfârșitul lui de 4,5 miliarde dolari. Pagubele cauzate de războiu se cifrau la 12 miliarde lire. Dacă în Germania, imediat după războiu, depresiunea a fost într’o oarecare măsură mascată prin politica inflaționistă practicată de guvernele Reichului, iar economia capitalistă germană a început să pompeze, pe calea împrumuturilor externe, capitaluri din străinătate, cea de a doua criză economică — din anii 1929—1932 — a avut aici drept efect zdruncinarea întregii vieți economice și sociale. Scăderea producției industriale, în toate ramurile, fără deosebire, a făcut ca numărul șomerilor să crească dela trei milioane, câți erau în 1929, la șapte milioane jumătate la sfârșitul anului 1932.
Comerțul exterior a fost complet dezorganizat. Sărăcirea păturilor rurale germane arătau toate semnele unei puternice depresiuni agrare externe, reflex a celor mondiale. In 1931, criza de credit nu face decât să ascută și mai mult pe cea a forțelor de producție propriu zise.
Efectele sociale ale crizei, într’o țară și în cealaltă, nu au întârziat să se arate, distanțate doar în timp. Italia, deși victorioasă, s’a găsit a doua zi după război, în plin proces de desagregare. In afară de sutele de mii de muncitori industriali, menținuți într’un șomaj cronic, alte sute de mii de oameni din rândurile micii burghezii, ale țărănimii, ale intelectualilor au fost aruncați în stradă, găsindu-se în imposibilitatea unei imcadrări în producție sau în economie. S’a creat astfel acel impozant contigent de declasați, din care fascismul și mai târziu nazismul și-au recrutat în primul rând cadrele organizațiilor lor, formând primele fascii sau trupe de asalt.
De pildă, în Italia, numărul ofițerilor demobilizați s’a ridicat la 160.000. Cei mai mulți dintre aceștia nu s’au mai putut reîntoarce la vechile lor ocupații, fie din cauza crizei, fie pentrucă practica războiului îi îndepărtase dela umilele lor ocupații trecute. In Germania, desființarea armatei regulate și înlocuirea ei prin Reichswehr a pus în disponibilitate un număr și mai mare de cadre ofițerești, care au populat imediat zecile de organizații reacționare, teroriste, antisemite, apărute ca ciupercile după ploae. In Italia, la sfârșitul războiului, erau pendinte în fața instanțelor de judecată peste 1.100.000 procese de dezertare! In satele din sudul țării și în Sicilia, transformate în adevărate fortărețe, erau ascunși peste 150.000 de dezertori. Numărul emigranților chemați în serviciul armatei din țările în care se aflau și apoi rămași în Italia se cifra la 500.000 de oameni. In ambele țări, mica burghezie orășenească, lovită atât de crunt de efectele depresiunii economice, mărea an cu an numărul proletariatului.
Pauperismul luase, mai ales în aceste medii, forme direct catastrofale. Nu într’o măsură mică chiar și în mijlocul muncitorimii, șomajul produsese fenomene de descompunere. Mai ales în acele pături, pentru care lipsa de lucru devenise o stare permanentă.
Fascismul și nazismul au putut pătrunde cu ușurință în toate aceste medii în care elementele active erau descurajate, demoralizate, desamăgite de practicele democrației burgheze sau ale reformismului social-democrat.
In acest timp, mișcarea revoluționară făcea și ea mari progrese. In luna August 1920, muncitorimea din industria metalurgică ocupă marile întreprinderi din nordul Italiei. Ocuparea făbricilor se întinse și la alte industrii. Aparatul represiv al statului se dovedi incapabil să împiedice acest lucru sau să scoată din întreprinderi muncitorimea, care preluase de fapt întreaga mare producție industrială. Numai conducătorii reformiști, care aveau organizațiile profesionale în mână au parvenit să facă acest lucru. Cu aceasta însă ei au parvenit să decapiteze mișcarea începută și să împingă muncitorimea în defensivă. Punctul culminant al crizei revoluționare fusese astfel depășit. Reacțiunea se pregătea și se înarma. La sate, organizațiile profesionale care numărau aproape două milioane și un sfert de membri — majoritatea formată din proletari agricoli și semi-proletari — desfășurară și ele o activitate revoluționară. Până și sindicatele catolice se găseau sub influența elementului radical proletar al satelor, de unde numele pe care l-au căpătat aceste organizații de „bolșevismul alb”. Nu numai că organizațiile sindicale agrare au parvenit să încetățenească contractul colectiv de muncă, să impună minimul de salar și să curețe relațiile dintre marii proprietari și învoiții lor, de toate rămășițele feudale, dar în anumite provincii au început să organizeze preluarea latifundiilor pe seama țărănimii lipsite de pământ. „Cuceririle țăranilor italieni din acel răstimp sunt fără exemplu în istoria celorlalte țări europene” (Ignazio Silone).
Germania cunoaște după 1929 o nouă creștere a mișcărilor cu caracter revoluționar. Muncitorimea este, în toate domeniile în ofensivă. Dar spre deosebire de anii care au urmat imediat războiului, nu social-democrații ci Partidul Comunist se află în fruntea ei. In ajunul venirii hitlerismului la putere, Partidul Comunist reușise să strângă pe listele lui peste cinci milioane de voturi. Grevele și demonstrațiile de stradă, din acei ani, iau un caracter din ce în ce mai radical. In același timp, la sate — deși în economia germană, spre deosebire de cea italiană, agricultura joacă un rol secundar — au loc ciocniri între țărani și autorități (In Schleswig, în Renania, etc.). Germania, în anii crizei din 1929—32, oferea tabloul unei țări în preziua unor adânci și fundamentale transformări sociale.
Ce opuneau, ce puteau opune, clasele stăpânitoare din aceste două țări mișcărilor de massă cu caracter revoluționar?
Vechile partide politice se dovediseră incapabile să găsească o soluție crizei care cuprinsese întregul organism social. De altfel, toate partidele burgheze încep să piardă influența lor asupra masselor. Aderența lor se îndreaptă din ce în ce mai mult spre extrema dreaptă. Regimul parlamentar nu mai funcționa. Crizele de guvern din Italia, după războiu, succesiunea rapidă a cabinetelor germane în timpul celor patru ani, în care au loc nu mai puțin de patru alegeri parlamentare generale (între 1928—1932), toate acestea dovedeau reflexul nemijlocit al neputinței aparatului politic al burgheziei. Partidele și parlamentul erau incapabile să soluționeze criza, pentrucă lupta adevărată — și aceasta era lupta revoluționară a masselor — nu se lăsa cuprinsă în vechile forme, ci pășise direct în stradă, în întreprinderi, la sate.
Păturile hotărâtoare ale burgheziei se îndreptară atunci spre mișcările extremei drepte, singurele organizații combative, al căror câmp de luptă îl constituia nu parlamentul, ci strada. Folosind toate slăbiciunile mișcării muncitorești, uzând de o demagogie fără scrupule, adunând în bande organizate toate elementele declasate și aventuriere, fascismul și nazismul reușiră să devină curând mișcări de massă. Primele organizații fasciste, cu caracter combativ, au fost făcute după încorporarea grupului cunoscut sub numele de „Arditi”. Aceste trupe de șoc din timpul războiului au rămas la sfârșitul lui, ca organizații de sine stătătoare. Numărul membrilor strânși astfel se ridica la 20.000. „In afară de ofițeri, cei mai mulți dintre membrii acestei organizații aparțineau Lumpenproletariatului sau se recrutau din criminalii de profesie, care fuseseră amnistiați în 1915 și înrolați în armată”[1]. Acești „Arditi” au format primele bande armate, care au atacat redacțiile, cluburile și sediile sindicatelor muncitorești, după cum tot dintre aceștia au fost recrutați și primii asasini ai militanților de stânga.
Cele dintâi organizații S.A. și S.S. în Germania prenazistă nu aveau altă compoziție sau alt caracter.
La începutul anului 1919, fasciile numărau 17.000 de membri. La începutul anului 1921, numărul lor crescuse la 100.000, pentru ca până la „marșul asupra Romei” să continue să crească vertiginos. In Germania, la alegerile din 1928, partidul nazist întrunește 800.000 de voturi. In 1930, 6,5 milioane, iar în Iulie 1932, 13 milioane. Dela 12 deputați în 1928, partidul nazist este reprezentat după patru ani prin 230 deputați.
In jurul fascismului și nazismului, forțele hotărîtoare ale vârfurilor burgheziei se strâng, pentru a distruge forța muncitorimii și a țărănimii.
Ocuparea fabricilor în Italia și mișcările țărănești înfricoșaseră profund burghezia și moșierimea italiană.
„Spectrul comunismului se ridica asupra Germaniei” — acesta este strigătul care, după cum scrie Heiden in „Adolf Hitler”, se auzea pretutindeni în rândurile burgheziei germane în 1932.
Marile partide burgheze din cele două țări, renunțară pentru moment la exercitarea exclusivă a puterii și se coalizează cu extrema dreaptă. Nu interesează rezervele mintale pe care conducătorii lor și le-au făcut. In primul guvern italian, format sub președinția lui Mussolini, iar parte patru reprezentanți ai partidului catolic, cinci democrați, doi liberali și doi naționaliști. In Germania, primesc portofolii sub cancelariatul lui Hitler, Hugenberg, care reprezenta partidul național german, Von Papen, dela catolici, etc.
Parlamentele din cele două țări acordă, pe rând, depline puteri dictatorilor, deși cel italian avea o majoritate democratică, iar cel german număra un impresionant număr de deputați ne-hitleriști.
Că atât fascismul cât și nazismul nu s’au oprit la aceste combinații inițiale, că birocrația celor două partide a monopolizat, în mâinile și la dispoziția lor, întreaga putere politică, că, însfârșit, oamenii politici burghezi care au „colaborat” cu Hitler sau Mussolini au fost apoi înlăturați, ba unii chiar suprimați, lucru nu prezintă nici o importanță din punctul de vedere care ne interesează. Fascismul și hitlerismul, în cursul dictaturii lor, au regrupat anumite pături ale burgheziei după altă schemă decât aceea a vechilor partide, realizând însă atât în interior — prin distrugerea organizațiilor muncitorești, în frunte cu Partidul Comunist, prin scoborîrea nivelului de viață al salariaților și răpirea tuturor drepturilor și libertăților cetățenești — precum și în exterior, prin politica războinică imperialistă practicată, doar obiectivele de clasă ale vârfurilor capitalului monopolist.
In „Der 18. Brumaire des Louis Bonaparte”, Marx, analizând atitudinea luată de către diferitele fracțiuni ale burgheziei franceze față de lovitura lui Napoleon al III-lea, scria următoarele:
„In vreme ce burghezia respinge ca „socialist” ceea ce înainte vreme aclama ca „liberal”, ea recunoaște că propriile ei interese îi poruncesc să evite primejdia unei auto-conduceri; pentru a instaura liniștea în țară, trebuie să pacifice propriul ei parlament burghez; pentru a-și păstra neatinsă toată puterea socială, trebue să frângă propria ei putere politică.
Pentruca burghezia să poată continua a expropria celelalte clase, pentru a putea să se bucure de proprietatea familiei, a religiei și a ordinei, ea osândește propria ei clasă la aceeași inactivitate politică pe care o impune celorlalte clase. Pentru a-și putea salva punga, și-a dat seama că trebuie să lepede atât coroana cât și sabia care era menită s’o apere — și care acum e prefăcută într’o sabie a lui Damocles, atârnată deasupra propriului ei creștet”.
Rândurile lui Marx își păstrează întreaga lor actualitate, deși între bonapartism și fascism există, fără îndoială, substanțiale deosebiri.
Să analizăm acum cauzele pentru care în Balcani, spre deosebire de Europa Centrală, cursul reacționar luat de păturile conducătoare aici, a îmbrăcat alte forme decât cele ale dictaturilor totalitare, de tip hitlerist sau fascist.
Dacă, în raport cu Franța, Anglia sau Statele Unite, care și-au păstrat până la începutul războiului din 1939 regimul democrato-burghez, Germania și Italia aveau din punct de vedere structural-economic și social anumite caracteristici, rezultate ale unei dezvoltări istorice asemănătoare, țările din Balcani, la rândul lor, reprezentau în comparație cu toate țările capitaliste înaintate, chiar în cadrul capitalismului mondial, o treaptă înapoiată, o structură deosebită de a acestora.
Elementele comune tuturor țărilor balcanice care ne interesează, ar putea fi reduse la următoarele:
Din punctul de vedere al structurii lor economice, luând ca punct de plecare natura ocupației populației, toate aceste țări sunt în primul rând agrare. In trei dintre ele, populația țărănească formează 78—88% din total. In Grecia, procentul este mai mic (67%) dar și aceasta este totuși un stat în primul rând agrar.
In mijlocul păturilor țărănești, atât de numeroase, nu proletariatul agricol, ci micii proprietari de pământ și semi-proletari formează imensa majoritate. Astfel, proprietatea sub 5 ha. formează 74,9% din totalitatea exploatărilor în România, 67,8% în Jugoslavia, 45,1% în Bulgaria. Un procent asemănător dă și Grecia: 78,5%. Mica proprietate țărănească are un caracter parcelar în România, dar este mai consolidată în Bulgaria și Jugoslavia. Pretutindeni în Balcani, procesul diferențierii în sânul satului, între diversele categorii de țărani, este încă în curs și, dată fiind incompleta sau înceata pătrundere a capitalismului în relațiile agrare, întâmpină încă piedici. Deși chiaburimea satului se conturează ca grupare de sine stătătoare, totuși, față de marea proprietate și de statul burghezo-moșieresc, există încă aproape pretutindeni în țările balcanice, o limitată comunitate de interese între toate păturile țărănimii. Marea proprietate, deși slăbită în România după reforma agrară și slab reprezentată în celelalte țări sud-estice, continuă să formeze pretutindeni aici una din clasele principale guvernante. Chiaburimea joacă în Bulgaria un rol mai important decât în celelalte țări balcanice.
In aceste condiții însă, formele pe care conflictele sociale le-au îmbrăcat aici sunt prin conținut și tendință, deosebite de cele pe care le-am văzut, de pildă, în Italia imediat după războiu. Nicăeri lupta de clasă nu a atins violența și întinderea pe care am văzut-o acolo; nici chiar în România, unde problema pământului continuă să fie o problemă centrală pentru o mare parte a țărănimii și deși înainte de război noi eram singura țară în Europa care mai cunoșteam revolte țărănești. Proletariatul agricol nu reprezenta aici o forță organizată, asemănătoare celui italian.
Mica burghezie orășenească este, în toate aceste țări, comparativ, puțin numeroasă. In populația orașelor ea formează, în adevăr, un contingent apreciabil, dar nu posedă partide sau organizații proprii, care s’o reprezinte ca atare. După război, dar mai ales în timpul crizei din 1929—1932, declasarea rapidă a unei părți din această mică burghezie și din intelectualitate a devenit și în țările balcanice, un fenomen curent fără însă să atingă proporțiile celor petrecute de pildă, în Germania.
Burgheziile naționale sunt, relativ, slabe. Țările balcanice sunt toate de creație recentă. Ca state independente, ele apar târziu pe arena istoriei. Bulgaria, de pildă, scapă definitiv de suzeranitatea Turciei abea în 1908. Intrate târziu în orbita capitalismului, ele au păstrat — și păstrează încă — puternice rămășițe feudale. Când burghezia a luat aici puterea a fost nevoită s’o împartă, dela început, cu reprezentanții marii proprietăți, după cum a fost silită să-și împartă beneficiile cu capitalul străin, care și-a asigurat pretutindeni în Balcani partea leului (acapararea petrolului și lemnului în România, a subsolului în vechea Serbie, etc.).
Nedispunând de capital suficient, acumularea precapitalistă întâmpinând mari piedici, datorită caracterului lor agrar și a condițiilor istorice în care s’au desvoltat, burgheziile naționale au fost incapabile să exploateze singure, chiar redusa piață internă. (Aceasta nu le-a împiedicat și nu le împiedică să ducă războae de cuceriri teritoriale, cu caracter imperialist). Dar și din acest punct de vedere, obiectivele lor apar mărginite, față de „spațiul vital” urmărit de hitlerism sau de „imperiul colonial” al fascismului italian.
In fața burghezilor și moșierimii din toate aceste țări, muncitorimea, mai ales atunci când a reușit să atragă de partea ei massele țărănești, a reprezentat o puternică forță politică dinamică, cu toată origina ei rurală și slăbiciunea organizațiile sale proprii. Dar burgheziile au parvenit, mai ales în ultimul deceniu dinaintea celui de al doilea război mondial, să lupte împotriva curentului de stânga, reprezentat de muncitorime și de o parte a țărănimii, nu apelând la fascism, ci întărind doar aparatul represiv al statului. Chiar în țările în care criza politică atinsese o deosebită ascuțime cum este cazul Bulgariei, armata și biurocrația statului au fost forțele pe care s’au sprijinit în primul rând vârfurile burgheziei. Dacă în această ultimă țară mișcarea, în fruntea căreia se găsea profesorul Tzancof, reprezenta un curent net contra-revoluționar și profund reacționar, totuși ea nu a fost o mișcare fascistă propriu zisă.
In sfârșit, toate țările balcanice — în proporții diferite — aveau în cuprinsul hotarelor lor puternice naționalități. Chestiunea croaților în Jugoslavia, a maghiarilor, bulgarilor, ucrainienilor, etc. în România, a macedonenilor în Grecia constituiau tot atâtea grave probleme, care împiedicau supremația — în forma unei dictaturi totalitare — a claselor stăpânitoare din sânul națiunii majoritare. Chiar politica reacționară a dictaturilor regale și militare a dus, pe acest teren, la ascuțirea conflictelor naționale, existente, și a constrâns, până la urmă, pe vremelnicii dictatori să accepte formule de compromis (de pildă, înțelegerea intervenită între guvernul central din Belgrad și partidul croat, libertățile relative acordate maghiarilor sub dictatura carlistă, etc.).
In această deosebire de structură economică, socială și națională trebuește văzută adevărata cauză pentru care, în țările balcanice, cursul reacționar al acelor grupări și pături ale burgheziei și moșierimii care urmăreau înlăturarea constituțiilor mai mult sau mai puțin liberale și desființarea parlamentarismului au luat o altă formă și un alt conținut decât în Italia sau în Germania.
Privită în acest cadru balcanic, care era situația internă și externă a României la sfârșitul anului 1937 și începutul lui 1938?
Partidul liberal, chemat la putere în toamna anului 1933, a guvernat neîntrerupt timp de patru ani, adică întreaga legislatură parlamentară. Caz rar, după război, ca un guvern să se poată menține atâta timp la putere. Intre anii 1926 și 1933 nu mai puțin de cinci guverne se perindaseră la cârma statului, cu o durată în medie de un an și jumătate…
Două au fost cauzele care au determinat menținerea partidului liberal la guvern: în primul rând, avea la bază relativa stabilitate a economiei românești intervenită la sfârșitul crizei din 1929—1932. Din 1933, indexul producției industriale arată o continuă creștere, șomajul scade, comerțul exterior își mărește volumul. Criza agrară se menține acută până în 1935, dar apoi cedează și ea. Mersul ascendent al economiei românești va continua și după 1937, fiind întrerupt doar de izbucnirea războiului.
In al doilea rând, fracțiunea partidului liberal aflată la guvern subt președinția lui Gh. Tătărescu, reprezenta tocmai acele forțe ale marii burghezii care activau în afara sau mai bine zis, alături de cadrul propriu zis al capitalului bancar liberal, mânuit de vechile elemente ale partidului. Aceste forțe se grupau în jurul celui de al doilea centru financiar, care stătea la spatele industriei grele. Atât menținerea guvernului Tătărescu timp de patru ani la guvern, precum și încercarea de a-i încredința pe încă patru ani puterea, constituiau tocmai efortul acelor grupări ale burgheziei care încercau să-și consolideze pozițiile câștigate nu numai pe seama masselor, dar chiar și în raport cu celelalte grupări capitaliste, menținând situația privilegiată de până atunci.
Dacă totuși la sfârșitul anului 1937 izbucnește o criză politică în aparatul de guvernare al burgheziei, ea nu este reflexul unei crize economice similare celor pe care le-am semnalat în Italia sau Germania.
Infrângerea suferită de guvernul Tătărescu în alegerile din 1937 dovedea puternica opoziție pe care o născuse această guvernare în mediile muncitorești, țărănești sau mic-burgheze orășenești. O mare parte chiar din partidul liberal a susținut în aceste alegeri listele lui Gh. Brătianu, pentru a-și manifesta astfel opoziția față de menținerea mai departe a fracțiunii reprezentate de Tătărescu la putere.
Căderea guvernului Tătărescu în alegeri a atras însă după sine trecerea în opoziție a întregului partid liberal. Rămânea partidul național-țărănesc, cel de al doilea partid de guvernământ al burgheziei românești. După practicele și uzanțele constituționale, urma ca acest partid să fie însărcinat cu formarea guvernului. Acest lucru însă nu s’a întâmplat. Pretextele invocate pentru înlăturarea național-țărăniștilor dela putere nu interesează. Adevăratele cauze erau însă ușor de descifrat.
Partidul național-țărănesc reprezenta în conducerea lui acele grupări ale burgheziei, care luaseră o hotărâtă atitudine împotriva capitalului monopolist. Deci cu atât mai mult împotriva capitalului parazitar, pe care îl reprezenta industria grea. In această atitudine, el era sprijinit nu numai de o parte a industriei bunurilor de consumație sau de industria mijlocie, dar chiar de anumite elemente interesate direct în industria metalurgică, care se temeau de tendințele de acaparare ale unora din grupările atunci omnipotente. Nu constitue o simplă întâmplare sprijinul acordat, de pildă, partidului, național-țărănesc de grupul Aușnit, care se simțea amenințat de grupul Malaxa. După cum se știe, până la urmă Malaxa a și parvenit să-l înlăture pe cel dintâiu.
Industria grea și celelalte ramuri industriale strânse în jurul ei, prin comunitatea de interese, nu puteau deci să renunțe sau, în orice caz, să cedeze unele din pozițiile ocupate, printr’o asemenea schimbare de guvern. Dacă însă putem presupune că o formulă de compromis în această direcție ar fi putut interveni între conducerea național-țărănistă și reprezentanții acestor grupări capitaliste — ceea ce nu era exclus — o a doua problemă se ridica în calea unei asemenea guvernări.
Cu tot oportunismul și reacționarismul celor mai mulți dintre conducătorii național-țărăniști, totuși, partidul, cu baza de massă pe care o avea, cu cadrele de jos care credeau încă în democrație, n’ar fi putut practica fiind la guvern, decât o politică democratică. Desigur, democratică după chipul și asemănarea democrației național-țărăniste. Adică, plină de inconsecvență, de rezerve, amestec de atitudini retrograde și fraze de stânga. Cu toate acestea, partidul nu putea guverna decât în cadrele vechii constituții și pe tărâmul regimului parlamentar, dacă nu urmărea sigura și grabnica lui sinucidere politică.
Dar tocmai acest lucru nu-l voiau vârfurile burgheziei și ale moșierimii, care, în frunte cu regele Carol II și camarila lui, dețineau efectiv frânele puterii. Inlăturarea oricăror vestigii ale democrației — chiar ale democrației burgheze — adică desființarea votului universal, a sistemului reprezentativ, a prevederilor constituționale relative la libertățile și drepturile cetățenești, distrugerea organizaților muncitorești liber constituite, etc. — acestea erau doar obiectivul urmărit. Numai astfel putea fi continuată politica de jaf practicată de marele capital monopolist — dublu jaf, odată în bugetul statului, a doua oară în punga consumatorului. Și numai astfel putea acea fracțiune a marelui capital reprezentat de industria grea să se întărească, acaparând și subordonându-și și alte ramuri ale producției naționale.
Dar ceva mai mult. Dacă un guvern național-țărănesc, atât timp cât era silit să mențină viața publică într’un anumit cadru democratic, nu oferea garanția că massele vor putea fi ținute în obediență față de interesele acestui capital, cu atât mai puțin ar fi putut împiedica formarea unor puternice curente opoziționiste de massă. Libertățile și drepturile cetățenești — deși atât de îngrădite în practica guvernamentală românească — ofereau totuși anumite posibilități pe care le-ar fi putut încă folosi adversarii capitalului monopolist din industria grea și ai reacțiunii politice reprezentată de acest capital. De aici, anti-democratismul și tendința spre dictatură a mânuitorilor lui. Singura problemă care îi preocupa pe aceștia era doar forma acestei dictaturi, haina pe care urma s’o îmbrace reacțiunea.
Aceasta era însă numai o latură a crizei politice. A reduce această criză numai la vârfurile păturilor guvernante și a o limita doar la cercul lor ar fi eronat, pentrucă ar fi incomplet.
Am văzut în paginele precedente urmările celor patru ani de guvernare liberală, asupra standardului de viață a muncitorimii, a țărănimii, a păturilor mic-burgheze orășenești. Nemulțumirile astfel create își găseau expresia într’o serie de manifestări — mai ales în lumea satelor — cu caracter radical, deși nu revoluționar propriu zis. Demagogica propagandă gardistă „omul și pogonul”, „sufletul și hectarul” găsise un teren prielnic la sate și țărănimea începu să reacționeze, amenințând să devină violentă. Semnalul dat de Dinu Brătianu, într’un interview acordat ziarului „Viitorul” din 8 Fevruarie 1938 este caracteristic. Iată ce declara șeful partidului liberal: „Prin metodele întrebuințate de mișcarea legionară s’a semănat germenele revoluției, s’au răsculat drojdiile și s’au tulburat conștiințele, care nu-și mai dau cont de ce va fi o guvernare a unor oameni neexperimentați ce nu vor putea nici conduce administrația țării, nici stăpâni poftele ce au deslănțuit prin promisiuni nerealizabile…” Dar șeful partidului liberal mergea și mai departe. El vedea posibilă izbucnirea unei revoluții populare, în urma agitației legionare. „Cine poate opri o revoluție — declara d. Dinu Brătianu, în același interview — care ar agita masse adânci din populație cu revendicări odată satisfăcute? In situația de astăzi a României, a face tulburări de asemenea natură înseamnă însăși periclitarea existenții țării”.
Cităm acest interview numai ca un exemplu.
Ecoul agitației gardiste în mediile muncitorești sau în cele ale micii burghezii nu era mai slab, chiar dacă aici nu se produseseră încă asemenea manifestații.
Deci exista în sânul masselor o atmosferă încărcată, stare de spirit încordată și isbucniri fățișe ale nemulțumirilor populare.
In măsura în care toate acestea se concretizau în formarea unui puternic curent opoziționist — indiferent dacă pentru moment era canalizat de „Garda de Fier”, de național-țărăniști sau de Partidul Comunist — existența unui asemenea curent constituia cea de a doua față a crizei politice din acel moment.
La ce se reducea deci, în fond, criza politică la sfârșitul anului 1937 și începutul lui 1938?
O parte a vârfurilor burgheziei și moșierimii voiau un guvern „de mână tare”, cu puteri dictatoriale, care să înlăture toate formele de viață democratică.
„Garda de Fier” ale cărei organizații fuseseră înființate și sprijinite ca instrumente îndreptate împotriva mișcării muncitorești și a partidelor democrate, folosită să spargă rândurile muncitorimii și să capteze încrederea și simpatiile unei părți din țărănime, a parvenit să devină o mișcare de massă reacționară, contra-revoluționară. Efectele nu au întârziat să se producă. Manifestările publice, activitatea partidelor, curentele de opinii au început să fie infectate de antisemitism, de reacționarism, de toată producția spirituală a celui de al III-lea Reich. Ofensiva huliganică a împins în defensivă partidele politice burgheze, în frunte cu cel național-țărănesc. Incurajarea de care s’a bucurat mișcarea legionară se dovedea astfel a nu fi fost zadarnică. Dar cu aceasta „Garda de Fier” și-a îndeplinit principala misiune care îi fusese desemnată. Pentrucă chemarea ei la guvernarea țării apărea dela început puțin probabilă. Cel puțin atât timp cât nu exista o constrângere, care să impună un guvern legionar. Această constrângere, la sfârșitul anului 1937 și la începutul celui următor, nu exista. Nu ne gândim la o constrângere exterioară, ci la împrejurările interne care ar fi creat din „Gardă” ultima salvare a regimului în ființă.
In adevăr, nimic nu silea burghezia — indiferent de astădată, de păturile sau grupările care o compuneau — să renunțe la exercitarea directă a puterii, dacă nu prin partidele ei, cel puțin prin aparatul politic, format din oamenii ei de încredere. Dar ceva mai mult. O experiență guvernamentală legionară era în același timp și primejdioasă.
In conducerea și cadrele ei superioare, din care urmau să se recruteze viitorii guvernanți, „Garda” nu reprezenta un pericol real pentru burghezia sau moșierimea din România. Dimpotrivă, reacționarismul întregei mișcări putea constitui, cel mult, o garanție în plus. Dar această mișcare nu însemna numai Căpitanul și cei câțiva șefi de grupe sau de organizații, ci ea parvenise să devină expresia unui adevărat curent popular, în care își făceau drum, deopotrivă, ura de clasă, setea de răzbunare, ascunsele resentimente a mii și mii de exploatați și umiliți și arzătoarea dorință a unei bune părți din țărănimea săracă și sărăcită, să-și schimbe soarta. Peste capul Căpitanului și al aghiotanților lui, aceste curente populare puteau să îmbrace ușor, un caracter revoluționar. Nici burghezia, nici moșierimea nu uitaseră însă anul 1907…
Dacă „Garda de Fier”, ca organizație, nu reprezenta un pericol pentru regimul capitalisto-moșieresc din România, massele care își puseseră însă speranțele în această „Gardă”, cu siguranță că reprezentau unul.
Desigur că nu se putea vorbi în acel moment de existența unui curent revoluționar în țară sau a unei crize ou acest caracter. Ceea ce vrem să scoatem în evidență este labilitatea, în general, a stărilor sociale din țară. Nu exista o criză revoluționară similară celei din Germania sau Italia, care a determinat clasele stăpânitoare din acele țări să aducă la putere, ca pe o ultimă salvare, fascismul sau nazismul. Astfel, Partidul Comunist, nu numai că în acel timp nu a dat cuvânt de ordine și nu se prezenta cu o platformă revoluționară, ci toată activitatea lui era concentrată în încercarea de a realiza un larg front popular, drept dig împotriva extremei drepte. El populariza un program cu caracter minimal, adresându-se tuturor partidelor și organizațiilor care se declarau adversare „Gărzi”. Burghezia și moșierimea română nu trăia deci, în acele zile — ca clasă — sub obsesia „spectrului comunismului”, ca în Germania pro-nazistă, după cum afirmă Konrad Heiden.
Lipsea o necesitate imediată ca să să se facă apel la „Gardă”. La aceasta se adăuga și neîncrederea în cei care se găseau în fruntea mișcării legionare. Ce reprezenta altceva Căpitanul și cei care îl înconjurau, decât o mână de aventurieri, cei mai mulți niște ratați și declasați care nu puteau inspira burgheziei, decât o totală neîncredere. Este adevărat că nici Hitler și statul lui major, nici Mussolini cu conducătorii fasciilor nu se deosebiau din acest punct de vedere de Căpitan și de toți „decemvirii” sau „nicadorii” din România. Dar cei care i-au adus pe aceștia la putere au fost siliți să-i accepte, nu pentru valoarea lor personală, ci deși erau ceia ce se știa în mod precis că sunt.
In timpul dictaturii regale, toate guvernele au fost formate numai din vechii oameni politici; noii guvernanți au fost aleși dintre acei oameni care ofereau, prin trecutul lor, toate garanțiile de siguranță. Este destul să amintim că din primul guvern, după 11 Fevruarie 1938, au făcut parte — aproape fără excepție — numai foști primi miniștri și miniștri din vechile partide. In afară de Patriarhul Miron Cristea, numit pentru prima oară în această funcție, figurau: Mareșalul Averescu, Al. Vaida-Voevod, G. G. Mironescu, N. Iorga, C. Argetoianu, Dr. I. Costinescu, V. Iamandi, Armand Călinescu, etc.
Iar între așa numiții consilieri regali găsim pe toți foștii prim-miniștri — în afară de Iuliu Maniu și Octavian Goga.
Toate guvernele dictaturii regale, până la isbucnirea crizei din Iunie 1940, au avut o factură identică, sau foarte asemănătoare, primului guvern după lovitura de stat.
Dacă nimic nu obliga burghezia română, în totalitatea sau în vârfurile ei, să accepte sau să promoveze o dictatură legionară, exista, în schimb, o gravă împiedicare la aceasta. Anume, atitudinea adoptată de mișcarea legionară în politica externă. Legăturile între conducătorii celui de al III-lea Reich și mișcarea legionară erau bine cunoscute. „Garda” era considerată în străinătate — și pe drept cuvânt — ca o simplă agentură hitleristă în România. (Aceasta a fost de altfel și motivul dizolvării mișcării în 1933, dizolvare cerută de guvernul francez). Declarația lui Codreanu, făcută în ajunul alegerilor din 1937, și anume că, în cazul venirii la putere a legiunii, în douăzeci și patru de ore România se va alătura Germaniei, nu era decât urmarea logică a legăturilor lui cu Berlinul nazist.
Putea burghezia română să facă, în acel moment, o politică alături de Germania?
Vom avea ocazia să revenim asupra politicei de duplicitate a dictaturii regale, în domeniul extern. Această politică fusese inaugurată cu mult înainte de lovitura de stat, de către rege și camarila lui. Regele și oamenii care îl înconjurau doreau o apropiere de acel focar al reacțiuni mondiale, pe care îl reprezenta Germania sub Hitler. Totuși, interesele burgheziei române cereau să nu rupă vechile alianțe și prietenia cu apusul. Regele sabota, în adevăr, o politică deschisă alături de Franța, care atunci se găsea guvernată de „Frontul popular” și avea un tratat formal de alianță cu U. R. S. S. (Unul din motivele pentru care național-țărăniștii au fost înlăturați dela guvern era și acesta că, la celălalt pol, opus Gărzii, unii din conducătorii partidului erau pentru o strânsă legătură, în cadrul Ligii Națiunilor și a Micii Ințelegeri, cu țările democrate din apus). Dar cum Franța și Anglia se găseau în fruntea acelor state care apărau statu-quo-ul creat la Versailles și Trianon, deci implicit apărau și hotarele României Mari, burghezia română interesată direct și nemijlocit la cuceririle răsboiului din 1916—18, nu putea să treacă tocmai de partea acelor state care ridicaseră steagul revizionismului și apărau, în toate ocaziile, pe seama României, pretențiile teritoriale ale Ungariei sau Bulgariei.
Prinse între aceste curente contradictorii, vârfurile burghezie românești, în frunte cu regele, se mulțumeau să jongleze și să facă o politică de ieftină duplicitate. Chemarea „Gărzii de Fier” ar fi pus capăt, în mod ferm, acestei politici. Un motiv în plus — și dintre cele mai importante — ca să nu i se încredințeze mișcării legionare guvernul.
Inlăturată dela putere prin lovitura de stat din Fevruarie 1938, „Garda” fusese împinsă în opoziție deschisă față de noul regim. Formele pe care această opoziție le-ar fi luat, mai cu seamă în massa aderenților legiunii, nu se puteau prevedea. Acesta a fost primul motiv al represiunii îndreptate împotriva mișcării legionare: înfricoșarea, desarmarea și reîncadrarea masselor aflate sub influența „Gărzii” în noul sistem al reacțiunii organizate, pe care îl reprezenta dictatura regală.
Cel de al doilea motiv îl constituiau manifestările de independență ale conducerii legionare, în urma succeselor obținute. Statul major legionar a uitat — sau a vrut să uite — că întreaga mișcare se născuse dintr’o combinație polițisto-guvernamentală, că ea crescuse numai cu ajutorul tacit al guvernelor, că însăși „forța ei combativă” nu era decât în funcție de impunitatea acordată, prin complicitatea aparatului de stat, bandelor ei teroriste.
Astfel, la începutul anului 1938, începură să funcționeze adevărate comisiuni pentru a furniza elementele necesare preluării guvernului. Căpitanul a început să confere „ordine” și „decorații”. O formațiune specială, de astădată având un caracter militar propriu zis, urma să fie înființată (așa zisa „gardă Moța și Marin”). Codreanu luase legături directe și quasi oficiale cu ambasadele germană, italiană și japoneză. (Prezența ambasadorilor acreditați ai acestor state la funeraliile celor doi „eroi” morți în răsboiul civil din Spania dovedea cât de strânse erau aceste legături). In sfârșit, conducerea legionară începu să desfășoare o agitație politică împotriva regelui și camarilei, pentru a folosi curentul ostil pe care activitatea acestora îl născuse în toate mediile populare. Având de luptat împotriva concurenții făcute de propaganda național-țărănistă, care sub influența d-lui Maniu redusese aproape întreaga problemă politică la existența camarilei și a Elenei Lupescu, conducerea legionară nu voia să se lase handicapată nici în această direcție.
Represiunea anti-legionară, în prima ei fază (Aprilie-Maiu 1938) nu avea alt scop decât să aducă la cumințenie pe Căpitan și statul lui major. Aceștia se declarară de acord în principiu cu dictatura regală și formula de compromis urma să fie perfectată încă în cursul toamnei anului 1938. Că lucrurile au luat un alt curs, răspunderea o poartă acei care au organizat atentatele din toamna anului 1938. Dar aceștia nu erau nici Codreanu și nici conducătorii închiși. Valul terorist a fost pregătit de elementele emigrante, refugiate în Germania, care activau sub directa influență a aparatului nazist. Căci spre deosebire de ceea ce se va întâmpla mai târziu, în 1939, în acel moment, conducătorii celui de al III-lea Reich aveau tot interesul să provoace compromiterea dictaturii carliste. (Atentatul încercat în 1938 împotriva rectorului Ștefănescu Goangă al Universității din Cluj, a avut loc exact în ziua când regele Carol al II-lea s’a reîntors în țară, din călătoria făcută în apus).
De ce în momentul în care mașinațiile de culise arătau clar că se tinde la înlăturarea „Gărzi” dela guvern și era de presupus că vor urma măsuri represive împotriva mișcării, de ce conducerea ei n’a încercat o lovitură de stat?
In 1937 Legiunea strânsese pe listele ei o jumătate de milion de voturi. Nu era câtuși de puțin exclus ca în alegerile de sub guvernul Goga-Cuza să treacă în fruntea tuturor partidelor, ca forță electorală.
Organizațiile ei, răspândite în întreaga țară, erau puternice, strâns închegate, disciplinate și, cele mai multe, înarmate. Un aparat terorist, ales cu grijă și crescut în cultul crimei și al asasinatului, stătea gata, pregătit, la dispoziția conducerii.
Gardismul pătrunsese în aparatul de stat și în armată, iar în cazul încercării unei lovituri de stat, având oarecare șanse de succes, s’ar fi găsit și într’o parte și în cealaltă complicități până sus, adică până în cadrele de conducere ale corpului ofițeresc sau ale biurocrației statului.
Cedarea imediată în fața decretului lege de dizolvare a mișcării legionare, pasivitatea absolută adoptată față de măsurile care au urmat erau oare numai produsul lașității, a fugii de răspundere sau a incapacității conducătorilor gardiști?
Nu vrem să susținem că aceste „trăsături de caracter” nu făceau parte din structura sufletească a celor care se găseau în fruntea legiunii. Toată atitudinea adoptată de conducătorii gardiști, în frunte cu Căpitanul, în timpul represiunii, îndreptățește această afirmare. Totuși nu într’un element subiectiv pot fi căutate explicațiile adevărate ale atitudinei adoptate de „Gardă”, după 11 Fevruarie 1938.
Și în acest domeniu suntem nevoiți să facem o comparație.
In toate țările în care mișcările de extremă dreaptă au pus mâna pe puterea politică, în frunte cu Italia și Germania, acest lucru a avut loc nu printr’o manifestare de forță, nu prin mișcări revoluționare, ci prin utilizarea pașnicelor căi legale și a uzanțelor constituționale.
„Marșul asupra Romei”, precum și „cucerirea puterii” de către național-socialiști în Germania au fost pedeantregul, inventate ulterior de către propagandiștii și apologeții celor două regimuri, pentru ca să poată înfățișa pe „führerii” respectivi, în postură de eroi și neînfricați luptători. Mussolini a mărșăluit asupra Romei, în wagon-lits, în ziua de 30 Octomvrie 1922, chemat de rege ca să formeze un guvern burghez de coaliție. Armatele lui, care se pregăteau să „cucerească” Roma, se bucurau în acele zile de întregul sprijin al poliției și armatei. Totul s’a redus la o simplă parodie nu de războiu civil, ci de simplă demonstrație de stradă, organizată cu concursul autorităților însăși.
Lui Hitler i s’a încredințat puterea, sub forma misiunii de a forma un guvern tot de coaliție, ca urmare a unor combinații de culise a anturajului reacționar al mareșalului Hindenburg, pe atunci președinte al Reichului. Litera constituției dela Weimar și uzanțele constituționale au fost respectate întocmai. Nici urmă de „luptă”, de „lovituri de stat”, de „conflict armat”, etc.
Nu numai că aducerea acestor doi dictatori la guvern n’a luat forma unor acte „anticonstituționale”, dar și Mussolini și Hitler, în anii opoziției lor, au cultivat cele mai strânse legături, cel dintâiu cu Marele Stat Major și directoratuļ poliției italiene, cel de al doilea cu Reichswehrul.
„Cămășile negre”? Trupele S.A. și S.S.? Acestea erau bune doar să lupte împotriva organizațiilor muncitorești — scoase afară din lege — și apărate doar de proprii aderenți, să distrugă localurile și redacțiile ziarelor de stânga, să asasineze pe conducătorii mișcării și pe militanții democrați cunoscuți. Toate acestea, iarăși, subt directa supraveghere a poliției și nu rareori, cu directa ei colaborare. Exact, de altfel, ca și gardismul, cu echipele lui teroriste și formațiunile paramilitare pe care le avea.
Când Hitler a încercat să ia puterea prin forță, organizând „putschul” din 9 Noemvrie 1923, el a fost înfrânt. După cum înfrântă a fost și încercarea legionară, din Ianuarie 1941. Mussolini nici măcar nu a încercat o asemenea aventură.
Sfârșitul unor asemenea încercări ale extremei drepte nu se datora simplei întâmplări. Atunci când ne vom ocupa de guvernarea legionară și de evenimentele petrecute la sfârșitul lui Ianuarie 1941 vom arăta pe larg dece atunci, la fel cu trei ani mai înainte, o asemenea acțiune nu se putea termina pentru „Gardă” decât cu o sigură înfrângere.
- ↑ Ig. Silone, „Der Fascismus” pag. 78. Autorul face o analiză amănunțită — deși nu totdeauna justă — a stărilor de atunci, din Italia.