Sub trei dictaturi/Capitolul 3
CAPITOLUL III
STRUCTURA POLITICĂ A ROMÂNIEI IN AJUNUL LOVITURII DE STAT
Partidele politice și tăria lor
In România mică dinainte de 1916, viața politică era redusă la manifestările de suprafață ale unei infime minorități. Votul cenzitar excludea muncitorimea și țărănimea dela o activă participare la treburile politice. O activitate de club a celor două partide de guvernământ — conservator și liberal, — care în mod alternativ se succedau la cârma statului, în cadrul unui regim parlamentar fictiv, bazat pe un constituționalism formal și aplicabil doar păturilor guvernante — iată la ce se reducea domeniul în care se desfășurau „acerbele lupte politice” din acea vreme. Țărănimea își spunea cuvântul sub forma răscoalelor. Muncitorimea, după renașterea mișcării în 1905 și, mai ales, după înființarea partidului social-democrat, găsise calea manifestărilor ei în întruniri publice, iar în momentele de ascuțire a conflictelor sociale recurgea și ea la manifestații de stradă, care aveau, nu rare ori, un sfârșit sângeros.
Cele trei colegii în care fuseseră împărțiți alegătorii, erau astfel alcătuite încât în unele județe, la colegiul întâiu unde votau marii moșieri, erau suficiente șaizeci-șaptezeci de voturi pentru ca să trimită în parlament un deputat, care bine înțeles, era mare proprietar sau avocat. La colegiul al II-lea, unde vota populația orășenească, cu un anumit venit (aici intrau funcționarii publici, proprietarii urbani, meseriașii și negustorii, etc.) numărul votanților, mai ales în unele capitale de județ din Moldova, nu trecea de câteva sute. Cu un număr de 150-170 de voturi la acest „colegiu popular” se alegea un deputat. Țărănimea vota la colegiul al III-lea. De fapt ea nu vota, căci aici dreptul de vot era indirect. Cincizeci de țărani votau un delegat și acesta, la rândul lui, vota la oraș. De fapt țăranii nici nu erau chemați să-și voteze delegatul, acesta fiind desemnat de administrație, pentruca la rândul lui să voteze cu guvernul. In adevăr, colegiul al III-lea, — cu deosebit de rare excepții — scotea permanent unanimități guvernamentale, indiferent dacă erau liberalii sau conservatorii la putere.
Muncitorimea, cum am spus, nu avea drept de vot, ne intrând în categoria celor privilegiați.
Partidele liberal și conservator, „roșii” și „albii” de după 1848, nu aveau o conturare precisă. In cel dintâiu prevala burghezia orașelor, conducerea având-o burghezia industrială și bancară. Dar nu mic era numărul marilor proprietari de pământ și în acest partid, burghez prin program și tendință. Partidul conservator era al marilor proprietari, având în frunte resturile boerimii și aristocrației românești; românești, mai mult sau mai puțin. Latifundiarii și oamenii politici conservatori, din fruntea partidului, erau în imensă majoritate de extracție grecească și fanariotă.
Gruparea ruptă din partidul conservator, denumită „conservator-democrată” pentru ca să marcheze caracterul ei progresist, n’a parvenit să se afirme ca o forță politică reală, deși conducătorii ei se bucurau în cercurile liberilor profesioniști, ale unei părți din mahalalele orașelor — unde predominau elementele mic-burgheze — de o reală popularitate. Singura amintire lăsată de acest partid este numele de „tachism”, termen încetățenit în vocabularul politic românesc ca să desemneze o coterie restrânsă de partizani devotați și, mai ales, strâns uniți în jurul șefului, care-i cointeresa nemijlocit la jefuirea banului public. De câteori această grupare a lui Take Ionescu a participat, înainte de războiu, la o combinație guvernamentală — căci singură n’a fost niciodată la cârmă — un lung șir de afaceri și de rapide îmbogățiri ale partizanilor „șefului” era singura și, pentru ei, fructuoasa activitate desfășurată.
Un partid radical, de nuanță progresistă burgheză, (în frunte cu Gh. Panu), a avut înainte de 1900 o tumultuoasă dar scurtă existență.
In sfârșit, muncitorimea era organizată până în 1910 în cercuri socialiste și în sindicate, iar după acea dată își avea în partidul social-democrat reprezentantul ei politic. Dar acest partid, aflat sub conducerea unor elemente intelectuale oportuniste și mic burgheze, crescute la școala Internaționalei a II-a în epoca ei de decădere și descompunere, nu reprezenta decât deformat și în chip diluat spiritul combativ al muncitorimii, care atunci își îngroșa rândurile. Față de cele două evenimente importante care au punctat în ultimul deceniu antebelic viața politică a României: răscoalele țărănești din 1907 și izbucnirea războiului mondial, acești conducători au dovedit totala lor insuficiență. Răscoalele țărănești au fost dezavuate ca o „mișcare inconștientă” sau deplânse, sub iscălitura lui Dobrogeanu Gherea, ca o „pagină tragică” din istoria țării. In 1915, partidul era pe punctul să se spargă întrucât în conducerea lui se formaseră diferite curente pro sau contra unei alianțe cu Germania. Muncitorimea care în 1907 a făcut cauză comună cu țăranii răsculați (la Pașcani și Galați), în ajunul războiului din 1914 a eșit în stradă pentru ca să protesteze împotriva participării României, afirmându-și crezul ei internaționalist. (Manifestațiile din București și Galați).
Partidul social-democrat n’a parvenit să aibă înainte de războiu reprezentanță parlamentară.
Trei factori au intervenit, după războiul din 1916—1918 și au schimbat înfățișarea vieții politice românești. Revoluția din Octombrie victorioasă și puternica mișcare revoluționară din restul Europei, au constrâns clasele dominante din România să introducă votul universal în locul regimului electoral cenzitar. Massele muncitorești și țărănești, împreună cu cele mic burgheze, frământate de un viguros curent revoluționar, radicalizate și pline de spirit combativ, au început să participe tumultuos la viața politică în epoca post-belică. In același timp, încorporarea noilor provincii se făcu de îndată simțită între granițele vechii Românii. Basarabia trăise două revoluții, cea din Februarie și din Octombrie 1917. Reforma agrară, făcută aici de jos în sus, avusese din această cauză în Basarabia un caracter radical. Suflul revoluționar, spiritul de luptă și năzuința spre libertate a masselor au continuat, mulți ani și după ocuparea ei de către trupele române, să caracterizeze toate manifestările locale. Cu toată teroarea sălbatică abătută asupra Basarabiei, tradiția revoluționară nu s’a stins aici, complet, niciodată. Transilvania și Bucovina, cunoscuseră la rândul lor, o viață politică de un nivel mult mai ridicat în comparație cu ce se petrecea dincoace de Carpați. Partidele naționale românești au dus ani de zile o dârză luptă, mai ales împotriva opresivului regim al grofilor maghiari, ceea ce le-a oțelit și întărit.
Partidul conservator a dispărut din viața politică, imediat după războiu, deși a încercat prin adăugirea cuvântului de „progresist” să se adapteze nouii situații, create imediat după 1918. Ca și cum în denumire consta slăbiciunea congenitală de care suferea! Dispariția lui se datora desființării latifundiilor și mărginirii, prin reforma agrară, a marii proprietăți funciare. Alături de partidul liberal, care rămâne cel mai puternic și bine organizat partid al burgheziei românești, apar noi partide: partidul poporului, partidul țărănesc, unit în 1916 cu cel național, etc. Diferitele naționalități din cuprinsul țării își formează partidele lor: partidul maghiar, german, bulgar, ucrainian, etc. Primele parvin, dela început, să aibă reprezentanți în parlament.
Alături de aceste partide — toate burgheze în programul și tendințele lor — se afirmă, în anii imediat următori încheerii păcii, partidul social-democrat ca o mare forță. Cel puțin electorală. In adevăr, în alegerile din 1920 întrunește un număr atât de masiv de voturi, cu toată teroarea deslănțuită în timpul campaniei electorale împotriva candidaților lui, încât obține douăzeci de mandate parlamentare. Dar deși numele era altul, de fapt partidul a continuat și după războiu să fie un partid pur social-democrat. In fruntea acestui partid se mențineau vechii conducători dinaintea primului războiu. Lipsit de un program revoluționar, minat de curente divergente, ros de oportunism, partidul socialist se scindează pe chestiunea afilierii la Internaționala a III-a la congresul din Maiu 1921, în trei fracțiuni: majoritatea o formează partidul socialist-comunist — partidul comunist de mai târziu — o parte, a minorității, retrasă din congres, va apărea după câțiva ani, sub forma partidului social-democrat, o altă fracțiune, centristă, se va alipi, în cele din urmă acestui din urmă partid. In primăvara anului 1924 partidul comunist — întrucât dela congresul al II-lea ținut în 1922 abandonă ambigua formulă de socialist-comunist — este dizolvat și scos afară din lege. El a continuat însă tot timpul să activeze clandestin, având presa, publicațiile și aparatul său politic. O serie de organizații de massă: „Blocul muncitoresc-țărănesc”, „Liga Muncii”, etc. desfășoară mulți ani o activitate legală, în cadrul ideologiei și platformei politice a Partidului Comunist.
Nu este locul să facem aici istoricul partidelor din România și evoluției lor, în anii care au urmat primului războiu mondial. Vom arăta însă în cele ce urmează tăria lor numerică și caracterul lor, în ajunul loviturii de stat.
O cuprindere statistică a tăriei numerice a partidelor politice nu-i posibilă, întrucât nici unul nu a publicat vreodată numărul membrilor înscriși. De altfel, nu înscrierile la cluburi constituiau adevărata lor forță. Aceasta era fără îndoială, mult mai mare decât cea reprezentată de membrii înregimentați și posedând cărți de membru în buzunar. Pentru a stabili forța reală a partidelor noastre politice am ales o altă cale. Anume, numărul voturilor obținute în ultimele alegeri din 1937. Aici, ceea ce ne interesează în mod special, apare și aderența socială pe care fiecare dintre aceste partide parvenise s’o câștige. Bine înțeles, așa cum vom arăta mai jos, este nevoe de făcut unele rectificări, mai ales în ceea ce privește voturile guvernamentale.
Grupate după poziția lor politică, partidele din România au luat, în Decembrie 1937, următorul număr de voturi, în cifre absolute și în procentaj:
| Numerele partidelor | Numărul de voturi | Procentajul | |
Național-liberal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
1.103.353 | 35,92 | |
Național-țărănesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
626.612 | 20,40 | |
Totul pentru țară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
478.378 | 15,58 | |
Național-creștin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
281.167 | 9,15 | |
Maghiar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
136.139 | 4,43 | |
Liberal (Gh. Brătianu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
119.361 | 3,89 | |
Radical-țărănesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
69.198 | 2,25 | |
Agrar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
52.101 | 1,70 | |
Evreesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
43.681 | 1,42 | |
German . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
43.612 | 1,42 | |
Social-democrat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
28.840 | 0,94 | |
Poporului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
25.567 | 0,83 | |
54 alte grupări și liste independente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
18.121 | 0,59 | |
| 3.126.130 | 98,52% | ||
Anulate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . |
45.555 | 1,48 | |
| 3.171.685 | 100,00% | ||
| Frontul românesc | au sprijinit guvernul |
| Național (N. Iorga) |
| Conservator | au sprijinit pe național-țărăniști | |
| Uniunea Democratică | ||
| Comunist | ||
| Socialist (Popovici) | ||
| Madosz |
Socialist-unitara sprijinit pe social-democrați
La aceste cifre trebuesc aduse următoarele completări:
Voturile luate de partidul liberal trebue scăzute cel puțin cu 40%. Nu pentrucă celelalte grupări, coalizate cu guvernul, ar fi adus un asemenea spor de voturi, dar pentrucă la massa electorală a oricărui guvern trebuia adăugată ceea ce se numea „zestrea guvernamentală”. Aceasta se obținea, fie prin măsuri de silnicie și falsificare, fie prin acel număr de votanți recrutați dintre funcționarii publici, furnizorii statului, etc., care principial votau cu guvernul, oricare ar fi fost el. Făcând această reducere, numărul de votanți ai partidului național-liberal se apropie de cel al național-țărăniștilor, ceea ce corespundea cu realitatea, forțele acestor două partide egalându-se. Maghiarii, care de obiceiu erau cartelați cu guvernul, au mers de astădată singuri în alegeri. Forțele partidului german erau în realitate mult mai mari. Dar cum Berlinul dăduse cuvânt de ordine minorității germane din țară să voteze cu „Garda de Fier”, voturile care au mers la candidații proprii reprezintă doar massa germană neîncadrată în mișcarea național-socialistă.
Voturilor partidului național-țărănesc li s’au adăugat multe voturi muncitorești, Partidul Comunist dând cuvântul de ordine și agitând pentru candidații acestui partid. Celelalte grupări care au sprijinit pe național-țărăniști, nu aveau o prea mare importanță electorală.
Pe cine reprezentau aceste partide?
Burghezia mare, industrială, își găsea, cași înainte de războiu, în partidul liberal, reprezentanța politică prin excelență. O parte din marii proprietari și din burghezia satelor, din păturile mijlocii orășenești și din liberii profesioniști bine situați, urmau acest partid. Baza partidului o formau organizațiile din Vechiul Regat, deși în decursul anilor liberalii parveniseră să-și întindă influența și în celelalte provincii. Partidul liberal, nuanța Gh. Brătianu, constituia doar o fracțiune a vechiului partid, grupând o parte din intelectualitatea și generația tânără liberală. Din punct de vedere social, nu reprezenta un element nou nici în structura, nici în programul sau tendințele lor. Partid de frondă, mai mult decât rezultatul unei spărturi în sânul burgheziei liberale, el a și revenit de fapt la vechea matcă în anul 1938, reîntregindu-se astfel vechiului partid național liberal. O spargere a acestui partid, de astădată reală, s’a datorat excluderii fracțiunii conduse de d. Gh. Tătărescu. Ce reprezenta această fracțiune, am văzut atunci când ne-am ocupat de efectele crizei din 1929—1932, sub aspectul ei politic.
Partidele: agrar, al poporului, conservator urmăreau, toate, să regrupeze pe o platformă proprie, resturile marei proprietăți funciare — o încercare repetată de câteva ori după războiu, dar mereu cu aceeași lipsă de succes. In aceste partide se manifestau tendințele acelor grupări ale marei proprietăți, care nu-și găsiseră încadrarea în partidul liberal, din cauza predominării aici a intereselor capitalului bancar și industrial.
„Frontul românesc”, rupt dela național-țărăniști, și partidul național al lui N. Iorga erau grupări personale. In rândurile lor se găseau elemente intelectuale răslețe, cele mai multe după ce trecuseră prin toate celelalte partide, unde dăduseră faliment. Cadrele acestor două grupări nu reprezentau nimic, nici ca forță de massă, nici ca valori personale.
Partidele naționale erau expresia păturilor bogate din noile provincii: grofii și industriașii maghiari, negustorimea și fabricanții înstăriți sași și șvabi, etc. Apariția unui partid evreesc, în alegerile din 1937, s’a datorat doar puternicei presiuni exercitate asupra comunităților evreești din partea guvernului, pentru a rupe din voturile pe care național-țărăniștii le-ar fi recrutat din rândurile acestei populații.
Care era structura și fizionomia partidului național-țărănist?
Elementele și grupările sociale organizate în rândurile lui sau care urmau acest partid, erau variate. In decursul anilor, în elementul lui de massă, mai bine zis în aderența lui, deci dincolo de cadrele organizate, au intervenit unele schimbări caracteristice.
In partidul național-țărănist se grupau, în primul rând, burghezia și o parte a moșierimii din Ardeal, împreună cu toate categoriile intermediare din lumea orășenească a provinciei, în frunte cu mica burghezie și intelectualitatea. La sate, erau înregimentate în acest partid chiaburimea și chiar o parte a țărănimii, care sprijinea burghezia românească din Ardeal în lupta începută, chiar a doua zi după încorporarea provinciei, împotriva capitalului monopolist liberal în încercarea lui de a pune mâna pe bogățiile solului, pe industrie, bănci, etc. și, în general, împotriva tendințelor de acaparare pe care elementul românesc din Vechiul Regat începuse să le manifesteze în ce privește ocuparea posturilor de comandă de aici. O coaliție deci foarte largă, prin compunerea ei socială, care urmărea, cu un cuvânt, să împiedice tratarea Ardealului ca ținut „cucerit” de burghezia română, în exclusivul ei folos. Toate acestea veneau din partidul național.
Apoi se integra partidului național țărănesc acea parte a burgheziei din Vechiul Regat, puțin numeroasă și economicește slabă, ale cărei interese se găseau în conflict cu marele capital liberal. Alături de ea întâlnim chiar și elemente din marea burghezie, care încercau să se emancipeze de omnipotența liberală. In prima categorie găsim pe reprezentanții industriei mijlocii sau mici, în cea de a doua, o parte din industria nou creată după războiu. Aceste ultime elemente presau, în mod insistent conducerea partidului național țărănesc, în timpul celor două guvernări, să apeleze la capitalul străin căruia urma să i se faciliteze, pe toate căile, pătrunderea în țară. In raport cu restul marei burghezii românești, aceste elemente reprezentau însă numai o minoritate.
In al treilea rând, ca element de bază, apare o parte din intelectualii și liberii profesioniști, din toate provinciile, ca și o parte a micii burghezii, care imediat după 1918 manifestau tendințe progresiste și doreau o democratizare sinceră a vieții publice românești. In cadrul unei concepții de stat burgheze, aceste elemente, mai ales înainte de prima guvernare național țărănistă, este sigur că reprezentau elementul cel mai radical.
Insfârșit, în lumea satelor, partidul național țărănist se sprijinea pe chiaburime, care ținea sub influența ei o parte din țărănimea săracă.
Aceasta era aderența partidului național țărănesc în păturile burgheze, mic burgheze, intelectuale și țărănești. Până la disolvarea partidului de către dictatura regală, modificări esențiale în structura lui, în privința acestor pături, nu s’au produs. Dacă au intervenit anumite schimbări, ele au privit baza de massă a partidului — muncitorimea și țărănimea.
Până în anul 1928, adică până la formarea celui dintâiu guvern national țărănist, partidul s’a bucurat în timpul celor zece ani de opoziție de o mare popularitate în massele largi țărănești, ca și în cele muncitorești. Când pe listele acestui partid au parvenit să se strângă, în alegerile parlamentare din acel an, 77,76% din totalul voturilor exprimate, aceasta nu a fost o simplă întâmplare. După cum nu era rezultatul unor presiuni administrative sau polițiste. Un puternic curent popular a impus atunci partidul național țărănesc la guvern, împotriva forțelor coalizate ale reacțiunii reprezentată prin partidul liberal și regență.
Ambele guvernări însă ale național țărăniștilor — între 1928-1931 și 1932-1933 — au fost falimentare. Fiind la guvern, partidul își pierduse, dintr’odată, fața politică arătată în timpul opoziției. Realizările lui nu aveau nimic de a face cu promisiunile făcute mai înainte. Intre declarațiile programatice și practica lui guvernamentală începuse să se sape o prăpastie, devenită din ce în ce mai adâncă și mai largă.
O mare parte din țărănime, nemulțumită de felul în care se făcuse reforma agrară și mai ales de cum fusese aplicată pe teren, aștepta a doua expropriere, pe care propagandiștii național-țărăniști nu încetaseră să o popularizeze printre țărani. Declarația făcută de Ion Mihalache în 1920, „avem o atitudine de clasă în fața marei proprietăți”, trebuia să fie acuma urmată de transpunerea acestei atitudini în fapte. Nu numai că această a doua expropriere nu a venit, dar nici măcar strigătoarele abuzuri oficial constatate — malversațiunile și împilările practicate de organele executive, însărcinate cu aplicarea primei reforme, nu au fost revizuite. Marea proprietate nu a avut deci dece să se teamă de această guvernare.
In schimb, sub acest guvern și chiar sub ministeriatul lui Ion Mihalache, a fost declarat alienabil pământul țărănesc, hotărât inalienabil prin reforma din 1864 și prin aceea din 1919. Din punctul de vedere al deschideri drumului capitalismului la sate și al începerii unui proces de diferențiere înăuntrul păturilor rurale, măsura reprezenta un pas înainte față de stările din trecut. Dar cine plătea acest progres? Pământul păturilor celor mai sărace și mai slabe economicește ale țărănimii a devenit curând obiectivul principal, prada asupra căreia s’au aruncat deopotrivă: capitalul bancar orășenesc și burghezia satelor. Țărănimea, cu mică sau pitică proprietate, și-a văzut curând acaparate pământurile. Promisiunea național-țărăniștilor, din timpul opoziției, că va fi „desființată marea proprietate”, s’a transformat, în realitate, în lichidarea micii și piticii proprietăți țărănești. Partidul național-țărănesc — partid esențialmente burghez, reprezentând în conducerea și cadrele lui interese burgheze și nu țărănești, capitaliste și nu muncitorești — procedând astfel, proceda logic și consecvent. Dar țărănimea care își pusese speranțele în acest partid, l-a urmat, nu pentrucă era burghez și capitalist, ci pentru că îl credea țărănesc și reprezentant al păturilor exploatate. Aceasta a fost prima și grava contrazicere care a lichidat, în mare parte, popularitatea în lumea satelor a partidului national-țărănesc după 1918.
Tot în timpul opoziției din 1919 până în 1929, conducerea partidului s’a angajat să combată și să mărginească puterea capitalului monopolist, a trusturilor și cartelurilor, a omnipotenții tuturor acestor formațiuni în viața economică a țării. La guvern fiind, nici o măsură serioasă menită să limiteze sau să slăbească pozițiile ocupate de capitalul financiar nu a fost luată. Guvernele național-țărăniste au încercat, în schimb, să ajute pătrunderea capitalului străin, concesionându-i întreprinderi importante de ale statului, (fabricarea chibriturilor, telefoanele, etc.).
Pe teren social și politic, guvernările național-țărăniste au corespuns tot atât de puțin așteptărilor masselor. Cu ocazia grevei minierilor dela Lupeni, precum și în timpul mișcărilor greviste dela atelierele Grivița, din Fevruarie 1933, zeci de muncitori au fost împușcați, din ordinul guvernelor național-țărăniste. Ca încoronare, în timpul ultimei lor cârmuiri, starea de asediu, cenzura și consiliile de război au fost reintroduse de național-țărăniști, după ce le desființaseră, chiar și atunci parțial, cu patru ani înainte.
O parte din muncitorime care acordase creditul și sprijinul național-țărăniștilor și-a întors curând fața dela ei.
Popularitatea partidului a suferit pierderi, direct catastrofale. Atunci când, numai după doi ani de guvernare, în alegerile din 1931, voturile pe care le-a obținut s’au redus la 14,9% din total, dacă în oarecare măsură acest fapt s’a datorat presiunii și falsificărilor administrative, rezultatul marca totuși just pierderea încrederii populare în național-țărăniști.
Nu vom intra în analiza tuturor cauzelor care au dus la un rezultat atât de negativ, pentru partidul național-țărănesc, a propriilor lui guvernări. Două însă le socotim determinante: în primul rând, între aderența socială a acestui partid în massele muncitorești și țărănești, și între conducerea lui, care reprezenta interese burgheze și capitaliste în lumea orașelor, iar în lunea satelor, interese ale chiaburimii, conflictul era inevitabil să se producă. Partidul național-țărănesc era un partid cu o largă bază de massă, dar conducerea lui reprezenta interesele unei minorități din păturile privilegiate și posedante. In al doilea rând, slăbiciunea economică a tuturor păturilor care compuneau acest partid și care își găseau o destul de fidelă expresie în conducerea lui, a contribuit la lipsa de vigoare și de afirmare a partidului. Elementele burgheze pe care le cuprindea partidul național-țărănesc — căci la ele ne referim în deosebi — jucau în economia țării un rol de a doua mână și nu stăpâneau aici nici unul din realele posturi de comandă.
Schimbarea de care am pomenit mai sus în ce privește baza de massă a partidului național-țărănesc, a dus, în orașe, la pierderea caracterului muncitoresc al multor organizații de ale partidului. Și mica burghezie îl abandonează. A rămas în partid o foarte subțire pătură mic burgheză și o parte din intelectuali, aceștia însă mânați mai mult de tendințe carieriste, decât de idealuri democratice. După 1933 aceste elemente au constituit în mediul orășenesc, elementul de bază al partidului. La țară, țărănimea săracă, cea cu puțin sau fără pământ de loc, și-a pierdut încrederea în partidul național-țărănesc. Burghezia satelor, devine elementul de bază și formează cadrele fundamentale ale organizațiilor. Cu alte cuvinte, în mediul urban și în cel rural, intervine o îngustare evidentă a bazei partidului, o izolare a lui de elementele sociale, cele mai importante ale societății românești.
Din momentul declinului partidului național-țărănesc, începe însă creșterea mișcării extremei drepte în România. O bună parte din massele care urmaseră partidul național-țărănesc se îndreaptă, în cursul anilor 1933—1937, către „Garda de fier”.
Dintre celelalte grupări politice, radical-țărăniștii merită să fie doar amintiți. Rupți dela național-țărăniști, ei nu aveau organizații decât în câteva județe. Se alipiseră acestui partid unele elemente radicale ca tendință, din partidul național-țărănesc, recrutate mai ales din mediile intelectuale. Influența personală a unora dintre conducătorii acestui partid, cu ascendent asupra masselor, parvenise să-i dea în Oltenia și în Basarabia o bază de massă. O mare parte din organizațiile acestui partid se pronunțaseră deschis încă în cursul anilor 1936/37 pentru unirea forțelor antifasciste într’un front popular.
Uniunea Democratică, apărută ca organizație în ultimii doi ai guvernării liberale, avea ca punct central realizarea unei largi coaliții îndreptate împotriva extremei drepte. Ca mișcare legală ea activa în cadrul ideologic al partidului comunist.
Ultimul guvern liberal, format în 1934, adică după asasinarea lui I. G. Duca, se deosebea, în conducerea și cadrele lui de celelalte guverne ale acestui partid. O parte din generația liberală tânără încearcă să se depărteze de vechile cadre ale partidului. Tendința lor nu reflecta decât acel proces adânc economic pe care l-am analizat atunci când am arătat efectul produs de criza economică și de credit din anul 1931. Elementele care compuneau fracțiunea liberală ajunsă la guvern după 1934, încercau să se sprijine pe acea parte a burgheziei, care se regrupa în afara domeniului stăpânit și controlat de capitalul bancar liberal. Tot efortul guvernului prezidat de Gh. Tătărescu s’a îndreptat spre întărirea celui de al doilea centru de finanțare a industriei, născut din participarea statului și din stăpânirea „Băncii Naționale”. Fără să fie exclusivistă — întrucât în tot timpul guvernării politica de încurajare a întregii industrii, de protejare acordată capitalului bancar liberal, de menținere a unui contact politic cu vechile cadre liberale a continuat — totuși, această tendință se manifestă în toate actele și măsurile mai însemnate ale guvernului Gh. Tătărescu. Până în anul 1938 fracțiunea Gh. Tătărescu a rămas în partidul liberal și numai în urmă a intervenit ruptura definitivă.
Am văzut în capitolul I câteva din urmările ultimei guvernări liberale. Impotriva acestui guvern s’au ridicat din toate păturile populare vii proteste, întrucât pretutindeni a dat naștere la adânci nemulțumiri. Măsurile protecționiste excesive acordate marii industrii, în frunte cu industria metalurgică, scumpiseră atât de mult obiectele fabricate, încât deși în ultimii ani ai acestei guvernări prețul cerealelor crescuse și păturile mai înstărite ale țărănimii se pregăteau să folosească această împrejurare, puterea lor de cumpărare diminuă de fapt. Nu mai vorbim de massa mare a țărănimii, cea fără pământ sau cu pământ puțin, care avea să suporte, fără nici un echivalent, urmările scumpetei, rapidei creșteri a sarcinilor fiscale, a scăderii prețurilor la muncile agricole, etc.
Politica anti-muncitorească practicată de guvernul liberal, măsurile polițienești luate în contra organizațiilor profesionale, menținerea unui standard din ce în ce mai scăzut pentru massa salariată — toate acestea nu făceau decât să întărească pornirile anti-guvernamentale ale muncitorimii.
Celelalte pături orășenești burgheze nu aveau nici ele vreun motiv să acorde sprijinul și încrederea lor celor dela guvern. In special funcționărimea statului a continuat să se agite, aproape tot timpul ultimei guvernări liberale, protestând împotriva mizerabilei ei salarizări. In sfârșit, chiar în sânul burgheziei, încurajarea industriei grele, pe seama celei a bunurilor de consumație și a industriei ușoare provocase un curent de opoziție, care își făcea loc, din când în când, în manifestările anti-guvernamentale ale însăși conducerii partidului liberal, aflat sub influența și directivele familiei Brătianu.
Dacă prin politica sa economică și socială ultimul guvern liberal devenise impopular, practica polițistă, permanentizarea stării de asediu și a cenzurii, încurajarea huliganismului, îndreptat, deopotrivă, împotriva democrației și a unora din naționalitățile conlocuitoare, îl făcuse odios. Subt demagogica parolă a „protecției muncii românești” se începuse o campanie șovină, antisemită, de ațâțări și provocări, care nu făcea decât să completeze practicele reacționare.
Datorită tuturor acestor cauze, în alegerile din 1937, am asistat la un unicum în viața politică a României. Când regele Carol al II-lea a încredințat din nou guvernul lui Gh. Tătărescu, partidul liberal, cu toți aliații lui, a ieșit în minoritate. Nu a obținut nici cele 40% necesare formării majorității parlamentare. Un guvern în România, pus în minoritate la alegeri, constituia, în adevăr, un fapt neîntâlnit încă în istoria modernă a țării noastre. Nici jandarmii, nici presiunea polițienească, nici falsificarea rezultatului alegerilor, nici furtul de voturi nu au putut umple golul pe care ura și disprețul masselor îl purtau celor din fruntea țării, care guvernaseră până atunci și care se pregăteau s’o înceapă dela capăt.
Nemulțumirea și agitația generală provocate de ultima guvernare liberală, creaseră însă o atmosferă pe care democrația cu partidele ei ar fi putut-o folosi, și încă din plin, pentru propriile ei scopuri politice. Cu atât mai mult era de așteptat intervenția ei activă, cu cât guvernarea liberală trecută, încurajând deschis extrema dreaptă, pregătea terenul — lucrul apărea clar și hotărît — tuturor aventurilor dictatoriale.
Tocmai în asemenea împrejurări se cerea acestei democrații — recte partidului național-țărănesc — consecvență și fermitate. Guvernul și extrema dreaptă puteau fi combătute cu toți sorții de izbândă. Dar aceasta putea fi făcută numai afirmând un hotărât și activ program democratic. După cum numai plecând dela poziții larg-democratice massele puteau fi mobilizate, iar gardismul și cuzismul dezarmate. Căci ceea ce făcuse posibilă guvernarea liberală și creșterea influenții extremei drepte erau nu insuficiențele unei adevărate democrații populare, ci tocmai abandonările succesive, compromisurile, politica anti-democratică și anti-populară a așa zisei democrații românești. Numai un solemn angajament de a înfăptui un regim democratic, sprijinit pe massele largi muncitorești și țărănești, regim care să reflecteze interesele și să se inspire din nevoile imediate ale masselor, realizând totodată cerințele lor minime, cele mai urgente, numai un asemenea angajament constituia singura cale deschisă înaintea partidului național-țărănesc, care afirma că vorbește în numele democrației.
Acest partid a pășit însă pe o cale tocmai opusă.
Ceea ce a caracterizat atitudinea și activitatea partidului național-țărănesc, în anii premergători dictaturii regale, a fost abandonarea, rând pe rând, a tuturor pozițiilor care singure îi puteau întări prestigiul și asigura forța necesară. Intre programul și activitatea desfășurată chiar în timpul opoziției de după 1933, contrazicerile deveneau din ce în ce mai grave. Iar ofensivei anti-democratice, pornită de guvernul Tătărescu și de extrema dreaptă, i s’au opus de către conducerea partidului rușinoase capitulări ideologice și politice. Activismului crescut al „Gărzii de Fier” și al cuzismului, i-au urmat, în lagărul democrației, pasivitatea, frica și fuga de luptă.
Noul curs luat de partidul național-țărănesc își are începutul în toamna anului 1935. Acest moment marchează și începutul decadenței lui.
In luna Noemvrie 1935, după ce timp de doi ani guvernarea liberală parvenise să-și ridice împotrivă-i întreaga opoziție, partidul național-țărănesc organizează o mare demonstrație la București. Termenul fusese fixat la mijlocul lunii. Partidul se găsea în ascensiune. Parvenise, din nou, să strângă în jurul său o parte din massele țărănești și din mica burghezie adânc nemulțumite de activitatea guvernului. Deși era vorba de o demonstrație pașnică, cu ocazia pregătirii ei, în întreaga țară se desfășura o intensă propagandă și o puternică agitație. Pretutindeni începuse o mobilizare generală a energiilor și a elementelor care respingeau, deopotrivă, practicele guvernamentale și demagogia extremei drepte. Sub parola „unirii tuturor forțelor potrivnice fascismului”, organizațiile muncitorești dădură cuvântul de ordine să se sprijine această demonstrație. Atmosfera amintea puternica manifestație dela Alba Iulia, din anul 1928, care a precipitat lichidarea guvernului prezidat de Vintilă Brătianu.
Cu trei zile înainte de 15 Noemvrie 1935, demonstrația național-țărănistă este contramandată, sine die. Conducătorii partidului primiseră asigurarea „formală și fermă”, din partea regelui Carol al II-lea, că guvernul liberal este virtualmente căzut, partidul național-țărănesc urmând să vină la putere, după câteva zile. Li se cerea, în schimb, acestor conducători, să renunțe la proectata manifestație. Ceea ce aceștia s’au grăbit să accepte.
Promisiunea regelui nu s’a realizat nici în zilele care au urmat, nici mai târziu și niciodată.
Capitularea conducerii național-țărăniste în condiții atât de puțin onorabile, a cauzat partidului și întregei democrații o gravă pierdere de prestigiu și a însemnat, totodată, demobilizarea generală a forțelor care, la un moment dat, se găseau în rândurile lui și alături de el. Lovitura pe care partidul național-țărănesc a primit-o atunci i-a fost fatală. De fapt până în momentul dizolvării lui s’a resimțit de urmările ei.
Dar ziua de 15 Noemvrie nu a fost decât un început.
Trecută în defensivă, opoziția a lăsat câmp deschis extremei drepte. Aceasta a început imediat atacul. O puternică ofensivă a fost desfășurată în toate domeniile vieții publice. Orice prilej de afirmare era bine venit și folosit, din plin.
Primul semnal a fost dat cu ocazia alegerilor conducerii Baroului din Capitală. Gardiștii și cuziștii au ocupat, cu bandele lor, Palatul de Justiție și străzile înconjurătoare. Ei au desfășurat o asemenea teroare încât, împiedicând pe adversarii lor să vină la vot, au asigurat triumful listelor extremei drepte. Guvernul și aparatul de stat au încurajat încercarea celor două grupări de dreapta, în întreprinderea lor. In urma succesului înregistrat la București, mișcarea huliganică a cuprins și celelalte barouri din țară. De aici ea a fost apoi, cu repeziciune, transplantată în toate celelalte organizații ale liber-profesioniștilor: corpul arhitecților, medicilor, inginerilor, contabililor, etc.
Cine nu-și dădea seama că în această campanie chestiunile profesionale erau doar un simplu pretext de agitație pur politică? Că extrema dreaptă își concentrase atacul ei inițial asupra acestor organizații, care prin caracterul lor restrâns, puteau asigura mai ușor o victorie demagogicei agitații antisemite desfășurate? Că într’o țară cu structura României și având înaintea ochilor tabloul pe care îl înfățișa viața ei publică, acapararea de către extrema dreaptă a organizațiilor intelectualilor liber-profesioniști constituia doar o trambulină, menită să salte pe exponenții ei cu mult peste cadrul strâmt profesional?
In toiul luptei și al pregătirilor pe care extrema dreaptă le făcea având ca obiectiv precis acapararea conducerii organizațiilor de mai sus, șefii partidului național-țărănesc s’au grăbit să aducă la cunoștința propriilor partizani, membri ai acestor organizații, precum și întregei opinii publice, că „fiind vorba de chestiuni profesionale, partidul înțelege să păstreze neutralitatea”.
Extrema dreaptă, după acest prim succes, și-a continuat, bine înțeles, ofensiva. La rând a venit presa care combătea extrema dreaptă, presa democratică. (Atitudinea ziarelor contra cărora își îndreptau loviturile bandele gardiste și cuziste era atât de confusă și înfățișa un amestec atât de hibrid de fraze democratice și puncte de vedere reacționare, apoi întreagă această presă era atât de influențabilă și coruptivă, încât democratismul ei era mai mult o închipuire a adversarilor decât o realitate. Având însă o întinsă răspândire, această presă constituia în lupta îndreptată împotriva extremei drepte, o puternică armă pe care, de altfel, au folosit-o toate grupările și partidele opoziționiste burgheze).
In vara anului 1936 fu pornit un violent atac împotriva celor două ziare mari, „Dimineața” și „Adevărul”, care se găseau în fruntea presei democratice. Săptămâni întregi, mii de foi ale acestor ziare au fost arse pe stradă, vânzătorii și chiar cetitorii lor fiind insultați și molestați. Vânzarea for fu oprită în provincie. Ba chiar și în capitală. Scopul pe care și-l propusese extrema dreaptă era ușor de descifrat: se urmărea desființarea presei democratice de mare tiraj, în folosul celei reacționare și antisemite. Ziarul „Universul” sprijinea din toate puterile această campanie. Dar el o făcea nu numai din reacționarism ci și din motive de tarabă. Voia să scape de concurența „ziarelor din Sărindar”.
Lupta pornită împotriva presei democratice — lucrul apărea clar, dela început — era o luptă eminamente politică.
Conducerea partidului național-țărănesc avea însă o altă părere. Pentru ea totul se reducea la un simplu conflict de interese între „două trusturi jurnalistice”. Ca atare, partidul național-țărănesc nu avea nici un interes să intervină; din nou parola dată a fost de… neutralitate.
Având sprijinul deschis al aparatului de stat (de multe ori însăși poliția priveghea la arderea și distrugerea foilor și intervenea în ajutorul huliganilor, când acestora li se răspundea așa cum se cuvenea), presa huliganică a fost biruitoare, iar cea democratică a eșit înfrântă. Cele două organe „Dimineața” și „Adevărul”, ajunse în pragul falimentului, au fost vândute unor interpuși ai partidului liberal, pe care îl combătuse până atunci. Complicitatea guvernului cu extrema dreaptă ieși și de astădată la suprafață. Extrema dreaptă scăpă de cele mai importante organe de presă care-o combăteau, iar un grup de interpuși ai guvernului parveniseră să facă o bună afacere, cumpărând pe un preț de nimic, puternica întreprindere tipografică, pe care se sprijineau cele două ziare. Interesul politic și cel personal erau deci, deopotrivă, satisfăcute.
Democrația însă pierdu, dintr’odată, presa ei de mare tiraj. Golul astfel creat n’a fost împlinit niciodată. In momentul în care extrema dreaptă arunca pe piață zeci de publicații și desfășura o campanie jurnalistică dintre cele mai puternice, lipsa acestei prese era și mai gravă, iar urmările dispariție ei și mai simțite.
Spre deosebire de această atitudine luată de către partidul național-țărănesc și de toate celelalte grupări politice care îi stăteau aproape, conducerea Partidului Comunist și muncitorimea au luat o poziție diametral opusă. Deși atât în campaniile deslănțuite de extrema dreaptă în organizațiile profesionale ale liber profesioniștilor, cât și în timpul luptei pentru distrugerea presei democratice, încercările Partidului Comunist de a realiza o unire a forțelor antifasciste n’au reușit, totuși Partidul Comunist și celelalte organizații muncitorești au pornit pretutindeni să organizeze rezistența și să contra atace. Astfel, în barouri și în celelalte organizații profesionale, depunerea listelor opoziției și propaganda pentru susținerea lor a fost, în cea mai mare parte, opera muncitorimii organizate și a acelor elemente din rândurile partidului național-țărănesc, care împotriva dispozițiilor conducerii, au înțeles totuși importanța luptei care se desfășura în acel moment. Iar în vara anului 1936, tot grupele și organizațiile muncitorești au fost singurele active în combaterea bandelor huliganice. In București și în alte orașe mari, grupe de muncitori au ars demonstrativ presa de dreapta și extrema dreaptă.
Activitatea în această direcție a mers atât de departe, încât în 1937, când la o nouă alegere în Baroul de Ilfov gardiștii și cuziștii se pregăteau să întrebuințeze aceleași mijloace de terorizare pentru a-și asigura izbânda, muncitorimea în frunte cu cea ceferistă, a fost mobilizată și gata să iasă în stradă, pentru ca să apere nu „libertatea” unei alegeri profesionale, dar să împiedice un nou atac și să dezarmeze o nouă ofensivă a extremei drepte. Partidul Comunist și muncitorimea au fost singurii care au înțeles că atunci nu se punea o simplă „chestie profesională”, după cum în vara anului 1936 nu era vorba de „concurența trusturilor jurnalistice”, ci de apărat libertățile cetățenești și de înfrânt dușmanul principal al masselor populare: gardismul și cuzismul.
Cedările pe tărâm ideologic de care s’a făcut vinovată conducerea partidului național-țărănesc nu au fost mai puțin grave.
La începutul anului 1935, acest partid și-a dat un nou program. O lungă campanie de presă în organele și publicațiile oficiale a anunțat punctul central al acestui program: realizarea „statului țărănesc” în viitoarea guvernare a partidului. Titulatura părea, în adevăr, radicală. „Statul țărănesc” era doar opus celui „plutocratic”, „oligarhic”, „capitalisto-burghez”, etc.
De fapt, întreaga agitație în jurul acestui stat „al viitorului” nu a avut altă menire decât să mascheze cotitura spre dreapta, făcută și în domeniul ideologic, de conducerea partidului.
Care era noua platformă, pe care înțelegea partidul național-țărănesc să se situeze?
In preambulul programului, care-i fixa liniile ideologice, „principiile democrației moderne” așa cum își găseau ele formularea în „Declarațiile drepturilor omului și ale cetățeanului” erau considerate caduce. Democrația libertară și egalitară, definitiv condamnată, constituia o formă de stat învechită, lipsită de orice valoare și devenită cu totul inactuală.
Ce se substituia acestei democrații?
„Democrația pe grupuri”, adică un galimatias reacționar, asemănător formulelor ambigue și confuze ale fascismului care, ascunzându-și fondul anti-democratic și retrograd, sub o formulă fără conținut, nu spunea nimic și nu angaja pe nimeni, putând fi acceptată, în schimb, de orișicine. Cum urmau să fie compuse aceste grupuri, nici preambulul și nici programul n’o spuneau. Se lăsa însă să se înțeleagă că ele urmau să se cristalizeze după profesiuni. Cu alte cuvinte, toată vorbăria ascundea doar o imitație a corporatismului fascist. Mai importantă însă este accentuarea deosebită în acest preambul a ideii că cetățenii au întâiu ’obligații și numai apoi drepturi. Drepturile de care cetățeanul român urma să se bucure în viitorul „stat țărănesc” sunt trecute sub o discretă tăcere, pentru ca, în schimb, să fie pus în evidență, cu toată vigoarea, în ce-i constau prezentele și viitoarele-i obligații…
Este inutil să lungm analiza acestui program, de altfel rămas literă moartă și îngropat în arhivele partidului, abea puține zile după publicarea lui. Conducătorii partidului, obsedați de regulatele promisiuni pe care oamenii camarilei le făceau că vor fi aduși la putere prin bunăvoința regelui, l-au scos din circulație, depe o zi pe alta, în momentul în care li s’a comunicat că „formula statului țărănesc” este găsită prea radicală…
In orice caz, în campania electorală din 1937 formula „statului țărănesc” n’a mai apărut nici în presă, nici în manifestele sau declarațiile partidului.
In schimb, chiar înaintea acestei campanii, au apărut în literatura național-țărănistă alte parole.
Partidul național-țărănesc, în anii opoziției lui și chiar mai târziu, a respins antisemitismul și șovinismul, apărând egalitatea de drepturi atât pentru evrei, cât și pentru celelalte popoare conlocuitoare. In adevăr, „România Românilor”, într’o țară atunci cu 30% naționalități de altă origină și limbă, „protecția muncii românești”, atunci când lipsa de lucrători calificați constituia aici o problemă centrală a industriei și a posibilităților ei de desvoltare, „numerus clausus” în profesiunile libere, în țara analfabetismului și a boalelor sociale cronice — toate constituiau tot atâtea inepții, atunci ca și mai târziu. Nu trebuia să fii democrat, ci doar să nu fii huligan, pentru ca să respingi asemenea parole, ca valabile pentru România. Apoi toate aceste lozinci formau platforma propagandei desfășurate de extrema dreaptă și erau punctele ei centrale de program.
Antisemitismul constituise, cu mulți ani înainte, permanenta hrană spirituală a celor mai reacționare, întunecate și inconștiente elemente ale micii burghezii și ale intelectualilor semi-docți.
Ce a înțeles să opună conducerea partidului național-țărănesc unei asemenea agitații?
La începutul anului 1938, în ajunul loviturii de stat, Ion Mihalache, declara următoarele: „La postul de comanda al acestei țări, partidul național-țărănesc n’a avut o altă deviză decât „România Românilor”. Declarația a fost înregistrată și larg popularizată de întreaga presă, care apărea pe atunci.
Chestia evreiască n’a fost nici ea uitată. In aceeași declarație, fostul președinte al partidului, formula astfel soluționarea ei: „Există o problemă evreească… Este o necesitate ca pe toți evreii intrați în țară dela război încoace să-i revizuim, iar pe cei vechi să-i înlocuim prin români bine pregătiți prin cooperație și etatism”. In același timp, Virgil Madgearu, în calitatea sa de secretar general al partidului, declara și el: „Soluționarea chestiei evreești se impune ca o necesitate națională”.
Aceste declarații principiale au fost urmate de măsuri concrete, în cadrul în care partidul, în opoziție fiind, putea acționa. Mai înainte ca evreilor să li se ia drepturile politice de către dictatura carlistă, conducerea partidului național-țărănesc, probabil în numele „democrației pe grupuri”, le-a luat el propriilor lui partizani. In adevăr, în alegerile parlamentare din 1937 nu a mai fost luat pe listele de candidați ale partidului nici un singur evreu! „Oportunitatea” s’a transformat într’o atitudine principială. După părerea conducătorilor național-țărăniști, evreii pierduseră dreptul cetățenesc de a mai fi aleși…
Dar conducerea partidului național-țărănesc nu s’a oprit aici.
Presa lui a început să supraliciteze demagogia huliganică a extremei drepte. „Protecția muncii românești”, devenise leit motiv în propaganda de zi cu zi. Iar la un moment dat, „Dreptatea” acuză cu strășnicie guvernul gogo-cuzist de inconsecvență… filosemită! Redactorii foii oficiale național-țărăniste voiau probabil, nici mai mult nici mai puțin, docât pogromuri, executate după regulele clasice, naziste.
Cedările și compromisurile ideologice, cursul tot mai reacționar urmat de conducerea partidului, pasivitatea, lipsa de curaj și de atitudine adoptate, slăbiciunile și greșelile comise, toate acestea au contribuit la descompunerea partidului, ceeace s’a soldat cu o pierdere de teren în folosul exclusiv al extremei drepte.
Retragerea guvernului liberal în toamna anului 1937 și începutul campaniei electorale oferea partidului național-țărănesc prilejul unei redresări. Massele, atât de nemulțumite de fosta guvernare, puteau fi câștigate și sustrase propagandei extremei drepte.
Pentru aceasta se cerea conducerii partidului național-țărănesc o clară și intransigentă afirmare democratică și antifascistă. I se cerea, în primul rând, să demaște, fără cruțare, demagogia și crimele gardiste și să accepte formarea unui front comun al tuturor partidelor și formațiunilor anti-fasciste — pe baza unui program minimal. (Partidul Comunist formulase un asemenea program și îl făcuse cunoscut tuturor partidelor și opiniei publice).
Adoptarea unei asemenea poziții nu ar fi adus forțelor anti-gardiste și anti-cuziste doar un simplu succes electoral, dar ar fi impus, în condițiile date, un guvern — expresie a acestei coaliții.
In locul unei asemenea atitudini și a unei atari linii politice, conducerea partidului național-țărănesc a adoptat o tactică tocmai opusă. A adoptat așa cunoscuta „tactică Maniu”.
In ce a constat această tactică?
Din inițiativa d-lui Iuliu Maniu, proaspăt reales, în toamna anului 1937, șef al partidului național-țărănesc, s’a încheiat în campania electorală din acel an, un pact „de neagresiune” cu „Garda de Fier”. Adică, cu cel mai consecvent și primejdios adversar al democrației, cu agentura hitlerismului german în România.
Lungul șir de compromisuri și cedări ideologice și principiale și-a găsit în această alianță o adevărată încoronare. Era ultima verigă dintr’un lanț întreg.
Pactul gardisto-national-țărănesc era, în adevăr, limitat în obiectivele lui. In timp, era prevăzut doar pentru durata campaniei electorale, deși el a continuat, sub o formă sau alta, să-și producă efectele și după sfârșitul ei. In ce privește scopul, se prevedea: apărarea libertății de propagandă și a alegerilor, împiedicarea falsificării lor prin fraudă și teroare. Cele două părți contractante se obligau însă la ceva mai mult, anume, să nu se atace reciproc, în timpul agitației și a campaniei electorale. De aceea pactul încheiat între Maniu și Codreanu, cel de al treilea partener fiind Gh. Brătianu, s’a și numit „pact de neagresiune”.
Rezultatele înțelegerii intervenite între conducerea național-țărănistă și „Gardă” au fost pentru partidul național-țărănesc direct catastrofale. Pactul a servit, în schimb, în întregime interesele politice ale mișcării legionare. Căci acest pact deschidea deodată mișcării legionare cele mai largi posibilități propagandistice, dându-i posibilitatea să se prezinte în alegeri cu girul politic al celui mai mare partid de opoziție, fost de două ori la cârma țării. Tot trecutul de crime și asasinate al lui Codreanu, precum și al întregii mișcări se găsi, deodată, absolvit de orice oprobiu. In special, în sânul țărănimii, prestigiul „Gărzii” cunoscu o rapidă creștere, conducerea legionară folosind, la maximum, situația atât de favorabilă pe care miopia și reacționarismul d-lui Iuliu Maniu i-o creaseră.
In sânul partidului național-țărănesc încheerea pactului cu gardiștii a produs, pe lângă o confuzie generală, creșterea vădită a curentelor reacționare. Mai mult. Chiar o parte însemnată din cadrele active de jos și de mijloc au fost contaminate de frazeologia demagogică legionară: „Căpitanul” începu să fie considerat până și în rândurile partidului național-țărănesc drept un îndreptățit conducător al destinelor țării.
Pactul fiind de „neagresiune”, cel mai mare partid democrat a renunțat de bună voe la demascarea și combaterea extremei drepte. In multe județe, campania electorală a fost dusă împreună de cele două mișcări. Aceasta n’a făcut decât să grăbească dezorganizarea partidului. Din punct de vedere politic, strânsele legături stabilite cu mișcarea legionară a împins o însemnată parte din partid spre dreapta. Din materialul propagandistic național-țărănist a dispărut, ca prin farmec, tot ceea ce amintea democratismul verbal de odinioară. In locul „luptei pentru respectul drepturilor cetățenești”, „pentru libertate”, „pentru un sincer regim democratic” au apărut lozinci antisemite și xenofobe. In special, manifestele scoase de organizațiile național-țărăniste din Oltenia aproape că nu se deosebeau de cele ale organizațiilor gardiste sau cuziste.
„Garda de Fier” a parvenit, cu ajutorul „tacticei Maniu”, să pătrundă și în acele medii țărănești, rămase până atunci imune față de propaganda extremei drepte. Curentul antisemito-fascist a câștigat în amploare, pe seama exclusivă a partidelor și grupărilor democratice.
„Garda de Fier” a luat în alegerile din 1937 abea cu 100.000 de voturi mai puțin decât național-țărăniștii, devenind astfel cel de al treilea mare partid în România. Aproape o jumătate de milion de alegători și-au dat voturile pentru candidații legionari. Mai mult de jumătate din aceste voturi, luate dela național-țărăniști, s’au datorat exclusiv înțelegerii încheiate.
Guvernul liberal a ieșit, în adevăr, înfrânt din alegeri. Dar aceasta n’a constituit o izbândă a democrației și nu acesteia i-au fost consolidate pozițiile. Beneficiarul a fost extrema dreaptă și, în special, „Garda de Fier”. Curentul reacționar s’a întărit în țară și drumul spre dictatură a fost astfel deschis. „Tactica Maniu” a însemnat cea mai puternică lovitură dată democrației și un sprijin direct acordat fascismului în România.
După alegeri, desagregarea partidului național-țărănesc s’a accentuat. Iar în momentul în care s’au produs evenimente de cea mai mare importanță pentru viața politică a țării: formarea guvernului cuzist, lovitura de stat, parodia plebiscitului din 28 Februarie 1938, desființarea partidelor, etc. partidul național-țărănesc, puternicul partid de massă de odinioară, n’a fost în stare să schițeze măcar un gest de opoziție.
Dacă dictatura regală s’a putut înfăptui în România pe ruinile mișcării democratice, iar dacă mai târziu am avut o dictatură legionară, aceasta s’a datorat în cea mai largă măsură gravelor greșeli, rezultate ale reacționarismului, lipsei de înțelegere politică și miopiei celor care, în acele timpuri și împrejurări, se găseau în fruntea partidului național-țărănesc și în primul rând, d-lui Iuliu Maniu.
Aceștia au partea lor de răspundere directă în toate evenimentele care s’au succedat în urmă. Cu atât mai gravă apare această răspundere cu cât nu lipsei unui îndreptar politic s’a datorat atitudinea adoptată. Inițialele pornite din sânul mișcării muncitorești au au lipsit nici de astădată. Aceste inițiative însă n’au găsit decât urechi închise și minți neînțelegătoare, isbindu-se de retrogradismul celor care vorbeau în numele democrației românești.
In toamna anului 1935, la primele semne ale noii ofensive a gardiștilor și cuziștilor, într’un moment de puternică activizare politică a masselor, Comitetul Central al Partidului Comunist a adresat o scrisoare conducerii partidului național-țărănesc, propunându-i încheerea unui front al tuturor adversarilor fascismului din țară. Pe baza unor tratative deja începute cu conducătorii social-democrați, pentru realizarea unui front unic muncitoresc — punct de plecare și bază al unui real front popular — Comitetul Central al Partidului Comunist s’a adresat și acestora din urmă, pentru luarea unor măsuri concrete în acest sens.
Primii pași făcuți pentru unirea forțelor muncitorești dăduseră bune rezultate. Este adevărat că această unire s’a realizat numai pe teren sindical. Dar era ușor de văzut că nu mai puțin importante vor fi efectele unui front realizat pe teren politic între partidele și grupările muncitorești. Astfel, în 1936 prin contopirea sindicatelor unitare cu cele afiliate Internaționalei dela Amsterdam, puterea organizațiilor profesionale muncitorești a crescut în mod apreciabil, numărul sindicatelor ajungând la 310, numărul membrilor organizați în aceste sindicate unificate ridicându-se rapid. După datele publicate de conducerea mișcării sindicale, numărul muncitorilor organizați a atins în anii următori unificării, cifra de aproape 60.000, pe când în 1930 acest număr era de numai 36.609. Influența reală însă a mișcării sindicale era mult mai întinsă, decât rezultă din numărul cotizanților ei.
Inițiativa luată pe teren politic de către Comitetul Central al Partidului Comunist, în lupta contra primejdiei pe care o reprezenta extrema dreaptă, a deschis o campanie dusă zi cu zi și ani întregi. Eforturile în această direcție au fost continuate și după înscăunarea dictaturii. Prin această campanie, chiar dacă datorită slăbiciunii organizațiilor ei politice și sindicale rezultatele obținute au fost slabe, muncitorimea a trecut — în anii premergători dictaturii — pe primul plan ca forță dinamică, organizată, conștientă de sarcinile care-i stăteau înainte, în lupta contra gardismului și a cuzismului.
Spre deosebire de Italia și Germania, unde mișcarea fascistă a pătruns mai întâiu în mediile orășenești și numai în urmă și-a îndreptat atenția spre sate, în România procesul a fost invers. „Garda de Fier” a început să câștige întâiu teren în massele țărănești și numai în urmă a încercat să pătrundă și în rândurile muncitorimii. In cei doi ani care au premers dictaturii „Garda de Fier” a început să desfășoare o largă activitate, menită să câștige încrederea muncitorimii. Pretutindeni, în centrele industriale, au fost create secțiuni ale partidului „Totul pentru țară” — forma legală de atunci a Gărzii. In București, în apropierea marilor întreprinderi, dar mai ales în cartierul ceferist, au început să funcționeze cantine special amenajate pentru muncitori. In presa legionară, chestiunile muncitorești, sau, mai bine zis, demagogia pe care o făceau conducătorii Gărzii în această direcție, ocupau un loc de frunte.
Deși rezultatele nu au corespuns așteptărilor, totuși agitația gardistă și cuzistă în sânul clasei muncitoare și-a produs efectul. Mai ales că anumite împrejurări favorizau această agitație. Ele erau: fracționarea forțelor muncitorimii și politica de colaborare cu partidele și guvernele burgheze a șefilor social-democrați, în special a celor din fruntea Confederației Muncii.
In momentul în care gardismul își încorda forțele și făcea toate încercările să pătrundă în muncitorime, neputința de a se opune un singur front acestor încercări, era fără îndoială un semn de slăbiciune, care nu făcea decât să desarmeze muncitorimea și să ușureze manevrele extremei drepte.
In ce privește politica de colaborare a șefilor social-democrați și sindicali din acea vreme, azi cei mai mulți ieșiți sau izgoniți din rândurile mișcării muncitorești, aceștia au parvenit să compromită propriul lor partid. Cu unele excepții, acești conducători erau, sub toate guvernele, simpli salariați ai Ministerului Muncii. In mișcarea sindicală activitatea lor era permanent îndreptată spre înfrânarea eforturilor combative ale muncitorimii. Nu o singură dată au jucat, deschis, rolul unor simpli și corupți spărgători de grevă. Nesocotind orice regulă de democrație muncitorească înăuntrul sindicatelor, ei stabiliră un adevărat regim polițist, care dubla, de multe ori, pe acel al Siguranței.
Când doi dintre conducătorii mișcării sindicale — Mirescu și Flueraș — au acceptat să figureze în comisia interimară numită de gogo-cuziști, când mai târziu la înființarea „Frontului Renașterii Naționale” — instrumentul politic al dictaturii regale — președintele partidului, Grigorovici, președintele Confederației Muncii, același Flueraș, și secretarul unuia dintre cele mai importante sindicate (al minierilor) au iscălit manifestul înființării lui, alături de elementele burgheze reacționare. In sfârșit, când acelaș președinte al partidului Grigorovici a primit subsecretariatul de stat al Ministerului Muncii sub dictatura lui Carol al II-lea — toate acestea nu constituiau decât urmările logice ale politicei colaboraționiste, practicată cu mulți ani înainte, de către conducerea oficială social-democrată din acei ani.
Sabotarea sistematică a frontului unic muncitoresc în timpul frământărilor politice atât de accentuate din timpul guvernării liberale, a menținut forțele proletariatului român împrăștiate, divizate și, de aceea, slăbite. Numărul infim de voturi pe care partidul social-democrat l-a luat în alegerile din 1937 reflecta, dacă nu complet totuși într’o suficientă măsură, discreditul de care se bucura în masse, nu doar acest partid, ci însăși mișcarea muncitorească.
Nerealizându-se frontul unic muncitoresc, puterea de influențare și de presiune a muncitorimii pentru consecventa aplicare a unei politici largi de front popular a fost mult slăbită. Dezbinarea muncitorimii și menținerea ei în această stare a mărit totodată posibilitățile conducătorilor național-țărăniști să saboteze și mai viguros realizarea unirii tuturor forțelor democratice.
Cu atât mai condamnabilă era o asemenea atitudine, cu cât și în această direcție existau deja precedente, care veneau toate în sprijinul platformei preconizate de Partidul Comunist. Este destul să amintim alegerile parțiale, din cursul anului 1935 dela Hunedoara și Mehedinți sau alegerile comunale din 1937. Primele ca și celelalte au fost prilejuri nimerite pentru gruparea forțelor anti-fasciste. Deși listele de candidați nu cuprindeau pe exponenții tuturor grupărilor anti-fasciste, totuși pe baza unui program comun, ele s’au bucurat de sprijinul tuturor organizațiilor și partidelor care s’au pronunțat împotriva extremei drepte. Rezultatul? In cele două alegeri parțiale parlamentare, candidații extremei drepte au eșit înfrânți, deși guvernul și întregul aparat de stat i-au sprijinit în mod fățiș. In alegerile comunale, în acele orașe în care listele au fost expresia unirii tuturor forțelor anti-fasciste, candidații democrați au fost aleși, extremiști de dreapta neîntrunind decât un mic număr de voturi. Așa, de pildă, a fost cazul la Chișinău, Galați, Iași și București, Pretutindeni aici au reușit — cu rare excepții — candidații național-țărăniști.
In fața acestor realizări concrete și atât de vorbitoare, cum se explică atitudinea conducătorilor național-țărăniști?
Respingerea frontului popular de către conducătorii național-țărăniști avea anumite cauze. Pe deoparte aceștia se temeau de orice contact politic mai strâns cu comuniștii, de frica „compromiterii”. Față de cine? Toți conducătorii partidului, cu extrem de rare excepții, aveau permanent ochii ațintiți spre rege și camarilă. De acolo și numai de acolo așteptau puterea și binefacerile ei. Acuzați de presa extremei drepte de „comunism”, cei mai mulți dintre acești conducători se fereau de o atingere care ar fi putut întări, în cercurile palatului, o impresie ce nu se baza de fapt, pe nimic. Anticomunismul celor mai mulți dintre acești conducători era doar bine cunoscut și nu o singură dată afișat demonstrativ în public. Dar dacă impresia în cercurile palatiste s’ar fi găsit astfel întărită, atunci mult așteptata putere se îndepărta și mai mult.
Al doilea motiv era însă mult mai serios. El reflecta frica de masse, frica de a se găsi sub presiunea lor, de a fi obligați să le urmeze sugestiile și, mai ales, năzuințele. Originea burgheză și interesele pe care acești conducători le serveau, îi îndemna să accepte mai ușor o cotitură spre dreapta a vieții politice românești, să promoveze prin atitudinea lor timorată și reacționară ofensiva extremei drepte, decât să pășească pe o cale, care pentru ei însemna nici mai mult nici mai puțin decât… un început de revoluție și, aproape, înfăptuirea dictaturii proletariatului!
In asemenea împrejurări și în această atmosferă guvernul liberal și-a trăit ultimele luni și s’a început campania electorală.
Importanța campaniei electorale nu scăpă nimănui. Problema centrală nu erau alegerile propriu zise, ci ascuțirea tuturor conflictelor existente: pe deoparte între massele țărănești și muncitorești și păturile, partidele și grupările burgheze; pe de altă parte se încerca regruparea forțelor politice pe linia luptei pentru sau contra fascismului. Această luptă antrena, deopotrivă massele populare cât și minoritățile guvernante. Toate aceste fenomene aveau loc într’un moment de efervescență politică, de activitate crescută a masselor și, ceea ce era mai important, de posibilitate relativ liberă a manifestării diverselor curente — care gravitau în jurul problemei centrale: înlăturarea primejdiei imediate care venea dela extrema dreaptă! Pentru înlăturarea acestei primejdii trebuiau căutați și atrași aliați nu numai din sânul muncitorimii și al țărănimii, ci și din acel al micii burghezii, al intelectualilor și liber-profesioniștilor, ba chiar al burgheziei însăși, în aceleași fracțiuni ale ei care se declaraseră gata să împiedice o dictatură gardistă în România.
O asemenea grupare de forțe, cu caracter larg, a recomandat și în practică a încercat să realizeze Partidul Comunist dela începutul campaniei electorale. Contactul politic stabilit cu celelalte partide, dela social-democrați până la național-țărăniști și liberali, urmărea acest unic scop: opunerea unei forțe unite ofensivei extremei drepte. Bine înțeles, cu păstrarea absolută a independenței ideologice și programatice pentru fiecare partid, care ar fi intrat într’un asemenea front.
Toate încercările însă, în ciuda intensei activități desfășurate, n’au reușit nici de data aceasta.
Fiecare partid s’a prezentat în alegeri singur, cu liste proprii.
Datorită încheerii pactului Codreanu-Maniu, partidul social-democrat a refuzat o colaborare cu național-țărăniștii, dându-i acestui refuz un temeiu ideologic, deși acesta era mai mult un pretext, decât un motiv.
Urmărind tactica propusă de d. Maniu, național-țărăniștii se prezentară și ei singuri, refuzând orice colaborare sau depunerea de liste comune cu celelalte partide și organizații antifasciste, așteptându-se, în schimb, să exploateze în propriul lor folos pactul încheiat cu „Garda”. (Cine a exploatat și cine a fost adevăratul beneficiar al acestui pact, am văzut mai sus).
In locul realizării frontului unic muncitoresc, social-democrații au făcut un cartel electoral și au pus liste comune cu mica grupare a socialiștilor unitari.
In locul frontului popular anti-fascist, țara asistă la divizarea forțelor democratice și la o mascată colaborare între cel mai puternic partid al acestei democrații și extrema dreaptă.
Toate forțele burgheziei reacționare nu puteau decât să aplaude un asemenea rezultat! Toate elementele care sprijineau, dela dreapta sau dela stânga, burghezia reacționară, puteau să se felicite.
Totuși în fața unei asemenea situații și adaptându-se ei, avangarda muncitorimii trebuia să ia o hotărâre. Partidul Comunist, stătea în fața următoarei probleme: să meargă cu partidul social-democrat, după ce ar fi impus excluderea elementelor troțchiste, cu toată linia politică colaboraționistă și reacționară a conducerii partidului sau să sprijine partidul național-țărănesc, deși acesta încheiase pactul cu „Garda de Fier”?
In situația dată, cu tot sabotajul sistematic practicat de conducătorii social-democrați și ai Confederației în ce privește realizarea frontului unic muncitoresc, o mergere împreună cu comuniștii în alegeri sub parola, „lupta contra fascismului”, „pentru pâine, pace, libertate și pământ”, nu numai că apărea teoretic posibilă, dar și în fapt realizabilă. Adversarii de totdeauna ai mișcării comuniste din fruntea partidului social-democrat nu s’ar fi putut opune, în cadrul restrâns al alegerilor și al campaniei electorale, unei hotărîte inițiative luate din partea Partidului Comunist. Căci de astădată era vorba de a se apela la massă, la voturile ei, deci un refuz al încheerii frontului unic nu mai era cu putință. Realizând o asemenea înțelegere, indiferent de forma pe care aceasta ar fi îmbrăcat-o, s’ar fi realizat un mare câștig politic: muncitorimea s’ar fi prezentat unită, ca un bloc, în această importantă situație politică. Frontul unic muncitoresc de jos ar fi găsit un larg cadru de desvoltare. Aceasta ar fi ușurat, după alegeri, posibilitatea de demascare a conducătorilor reacționari din fruntea partidului social-democrat de atunci — cum erau de pildă Grigorovici, Ilie Moscovici, Flueraș, Mirescu — dacă aceștia ar fi încercat să divizeze, din nou, forțele muncitorimii. Elementele cinstite din conducerea partidului ar fi fost încurajate, iar drumul spre înfăptuirea unirii forțelor muncitorești cu un ceas mai de vreme deschis.
Hotărârea luată de conducerea de atunci a Partidului Comunist a fost de a se da, totuși, sprijin, atât în campania electorală cât și în alegeri, partidului național-țărănesc. Ceea ce a constituit o greșală, cu grave urmări.
Pactul încheiat însă între conducătorii național-țărăniști și „Garda de Fier” și-a produs toate efectele lui păgubitoare și în sânul clasei muncitoare, iar rezultatele tacticei adoptate au fost întru totul negative.
In primul rând, întreaga campanie antifascistă a fost slăbită. In însăși cadrele partidelor muncitorești s’au produs grave confuzii. Pe baza înțelegerii intervenite între conducerea Partidului Comunist și d. Maniu, activul partidului nu a putut împiedica nici cursul spre dreapta luat de conducătorii național-țărăniști, nici să dea conținut antifascist campaniei electorale.
Rolul de susținător al partidului național-țărănesc a dus la sacrificarea independenței de clasă a muncitorimii, în numele căreia activa totuși numai Partidul Comunist. Inițiativa clasei muncitoare ca forță centralizatoare a tuturor adversarilor extremei drepte, pentru imprimarea unui curs progresist vieții publice, pentru crearea unor condiții în care forțele muncitorești și țărănești democratice să se poată desfășura în vederea luptelor viitoare hotărîtoare, a fost paralizată.
In locul unui început de front unic muncitoresc, o vie polemică a fost declanșată de către conducătorii social-democrați de dreapta. Aceștia atacară cu violență pe comuniști, acuzându-i că, sprijinind pe național-țărăniști, sprijină de fapt extrema dreaptă. Toate calomniile și injuriile trecute, care în ultimii ani dispăruseră din coloanele presei social-democrate, își făcură din nou apariția. Toată munca de ani de zile pentru refacerea rândurilor proletariatului român a fost nimicită. Pentru conducătorii reacționari ai partidului social-democrat și ai Confederației, acesta însemna un adevărat triumf.
Rezultatul concret al alegerilor n’a fost mai puțin trist.
Partidul social-democrat a luat un infim număr de voturi. Abea 29.000 de voturi sau nici măcar 1%. Voturile comuniste sau ale acelor muncitori care urmară parolele partidului s’au pierdut în massa voturilor național-țărăniste. Dar foarte mulți muncitori desorientați, neîncrezători în propriile forțe ale muncitorimii și demoralizați s’au lăsat convinși de demagogia gardistă și au votat pentru candidații extremei drepte.
Infrângerea suferită de social-democrați a fost considerată ca înfrângerea clasei muncitoare. „Adevărul” din 22 Decembrie 1937 comentând rezultatul alegerilor scria: „Socialiștii își datoresc situația în care se găsesc disensiunilor existente în rândurile lor și dacă ele vor continua vor distruge mișcarea muncitorească și vor împinge pe aderenții ei în partidele de extremă dreaptă”.
Ceea ce, ca observație, nu era nejust.
Pentru ca să ne dăm însă seamă de rezultatul alegerilor, în ceeace privește clasa muncitoare, vom analiza evoluția pe care a suferit-o massa votanților în cele mai importante centre muncitorești.
Ca mijloc de comparație am considerat din nou alegerile din 1931, pentrucă atunci „Garda de Fier” a luat pentru prima oară parte la campania electorală, iar Partidul Comunist și-a avut candidați proprii. După cum am spus, totalul voturilor exprimate în cele două alegeri — în 1931 și 1937 — a fost aproape același. Atunci ca și acum exista, de fapt, o coaliție guvernamentală cu preponderență liberală, iar o relativă libertate a existat și atunci ca și cu șase ani mai târziu.
In Ardeal am ales opt județe (Bihor, Hunedoara, Timiș-Torontal, Satu Mare, Arad, Cluj, Caraș, Mureș) în care atât social-democrații, cât și comuniștii aveau influență în masse.
In aceste județe „Garda de Fier” și cuziștii la un loc au câștigat, în raport cu 1931, un număr de 108.000 de voturi. Voturile pierdute de național-țărăniști, social-democrați, plus voturile obținute atunci de candidații comuniști, dau un total de 99.800. Aceasta înseamnă că extrema dreaptă a câștigat nu numai toate voturile pierdute de stânga, dar și o parte din ale centrului.
In Vechiul Regat am ales cinci județe, care sunt în același timp și centrele industriale cele mai importante (afară de București): Covurlui, Constanța, Brăila, Iași, Bacău.
Național-țărăniștii au câștigat aici 12.800 de voturi, adică nu numai voturile comuniste și social-democrate, care dădeau un total de 4.800, dar pe lângă acestea și voturi noi. Dar extrema dreaptă a câștigat, între cele două alegeri, 38.000 de voturi!
Care este concluzia acestor cifre?
Dacă în Vechiul Regat, în cele cinci districte, unde totuși o mică parte a muncitorimii se găsea sub influența Partidului Comunist, parola dată de a vota pe național-țărăniști a fost urmată, în Ardeal, acolo unde nu o mică grupă de aderenți disciplinați, ci influența asupra masselor juca rolul principal, o mare parte din muncitorime a votat cu extrema dreaptă și nu cu național-țărăniștii.
Rezultatul alegerilor, care, încă odată, în situația dată, prezenta un interes și un înțeles deosebit, a însemnat nu numai o înfrângere a democrației burgheze, dar a slăbit și pozițiile clasei muncitoare.
Rezultatul alegerilor, în același timp, n’a făcut decât să ușureze și mai mult mașinațiile clicei guvernamentale pentru a grăbi instaurarea dictaturii.
Dizolvarea parlamentului ales în Decembrie 1937, fără măcar să se fi întrunit vreodată, n’a avut ca urmare o nouă alegere. In locul regimului parlamentar a fost inaugurată epoca regimurilor dictatoriale fasciste.
Calea a fost însă deschisă nu cu așteptata dictatură legionară, ci cu una personală, a regelui Carol al II-lea.