Sub trei dictaturi/Capitolul 2
CAPITOLUL II
EXTREMA DREAPTĂ DIN ROMÂNIA ȘI CEI CARE AU SPRIJINIT‑O
Câteva cifre elocvente
In anul 1931, in alegerile parlamentare, relativ libere, numărul de voturi obținut de „Garda de Fier” a fost de 30.783 sau 1,2% din numărul total al alegătorilor. „Liga Apărării Naționale Creștine” a obținut 113.863 voturi sau 4,1%.
In anul 1937, la un total de voturi pe țară puțin crescut față de 1931 și tot în alegeri parlamentare relativ libere, „Garda de Fier” a obținut 478.378 voturi sau 16,5%, „Liga Creștină” 281.167 voturi sau 9,1%.
In cifrele de mai sus se reflectează creșterea influenței mișcărilor de extremă dreaptă din România și, în oarecare măsură, întărirea lor organizatorică. Căci aceste două grupări politice — care nici una nu se intitula la început partid — reprezentau de fapt mișcarea fascistă din România. Toate celelalte organizații care s’au numit pe rând: „național-socialiste”, „naționale”, „valachiste”, au avut o existență efemeră și nu au jucat niciodată un rol de vre-o oarecare importanță.
„Liga Apărării Naționale Creștine” a luat naștere îndată după războiu, schimbându-și de câteva ori titulatura. Dela început a fost condusă de A. C. Cuza, platforma ei politică fiind în permanență aceeași: antisemitismul.
In anul 1927, unele cadre tinere, intelectuale, ale „Ligii cuziste” s’au despărțit de A. C. Cuza. Astfel a luat naștere „Legiunea Arhangelului Mihail” sub conducerea lui Corneliu Codreanu. Noua organizație a ieșit apoi și formal din Ligă. In anul 1929 Legiunea se reorganizează și ia numele definitiv de „Garda de Fier”.
Până în anul 1929, „Liga Apărării Naționale Creștine” era o mișcare slabă și lipsită de reprezentanță parlamentară. Avea doar câteva organizații în unele județe din Moldova. In ce privește „Garda de Fier”, cifrele alegerilor din 1931 arată clar, că atunci forțele ei erau inexistente.
Căror cauze se datorește creșterea rapidă a acestor două organizații și a influenței lor? Ce împrejurări au ușurat pătrunderea propagandei gardiste și cuziste după 1931 în mediile larg populare? Cine le-au sprijinit?
In publicistica românească și, în parte, chiar în cea străină, nu o singură dată s’a afirmat că organizațiile extremei drepte din România nu erau altceva decât doar simple imitații ale formațiunilor similare din centrul Europei. Mișcarea fascistă italiană și cea național-socialistă ar fi fost modele copiate, până la servilă imitație.
Afirmația cuprinde o parte de adevăr. Dar numai o parte. Ceea ce trebue subliniat și scos în evidență, este tocmai faptul că dacă „Liga cuzistă” și „Garda de Fier” ajunseseră să câștige o influență destul de puternică în massele populare românești, acest lucru nu se datora elementelor formale împrumutate de aiurea, ci adaptării lor la mediul autohton. Cămășile colorate, salutul roman, organizarea de trupe para-militare — cu steagurile și cântecele lor — toate acestea n’ar fi putut singure să atragă în sfera de influență a extremei drepte, masse atât de compacte. Cu atât mai puțin asemenea consecințe nu puteau fi rezultatul platformei anti-democratice și, de fapt, anti-naționale, cu care aceste mișcări și-au împodobit ideologia lor creată ad-hoc. Mișcarea fascistă a putut înregistra succese numai pentrucă toate aceste elemente, de natură mai mult sau mai puțin formală, copiate și imitate, au fost grefate pe stări de fapt pur românești, iar în agitația și propaganda ei, a plecat, totuși, dela realitățile naționale.
Desigur că o imitație — chiar o imitație servilă — a existat. O simplă enumerare a modelelor și còpiilor ajunge.
Atunci când, de pildă, publiciștii gardiști luau atitudini anti-raționaliste și negau valoarea întregei producții spirituale a secolului nostru, bătându-și joc de cultura modernă, pentru că ar fi de origine „iudaică” — imitau învățămintele lui Alfred Rosenberg.
Când unul dintre scriitorii extremei drepte, exponent al unei „întregi generații”, scria: „Gândurile sunt o otravă, un obstacol al oricărei hotărîri și numai fapta născută din instinct are valoare” — nu făcea decât să parafrazeze cuvintele eroului lui Hans Johst.
Când ziariștii din aceiași grupare sau din Liga Cuzistă publicau zilnice îndemnuri la progrom, sub forma celor mai scabroase elucubrații antisemite — nu făceau decât să compileze „Der Stuermer”, lăsându-se inspirați de producția spirituală a lui Julius Streicher.
Când într’o broșură intitulată „Mișcarea Legionară și Muncitorimea” se promitea acesteia din urmă, „suprimarea exploatării omului de către om”, anunțându-se totodată înfăptuirea „dreptății sociale” — nu se făcea altceva decât se traduceau în românește broșurile de propagandă național-socialiste, tipărite înainte de 1933.
Când propagandiștii gardiști au răspândit la țară parola „omul și pogonul”, promițând astfel țăranilor săraci pământul marei proprietăți — ei adaptau condițiilor autohtone demagogia agrară a lui Darré.
Când în vara anului 1936 „tineri intelectuali” gardiști și cuziști, au ars în piețele publice din București cărțile unor scriitori români, sub cuvânt că sunt „democrați și francmazoni” — au reactualizat auto-daféurile făcute în primăvara anului 1933 de către studenții naziști, în piețele Berlinului.
Când la un moment dat se făcuse cunoscut public că „Frățiile de Cruce” — organizațiile gardiste printre elevii de liceu — sunt puse sub conducerea unor notorii invertiți sexuali — aceasta nu era decât o simplă reeditare balcanică a organizației „Die Hitler-Jugend”, aflată și ea sub conducerea lui Baldur von Schirach et Co.
In sfârșit, când Corneliu Codreanu se intitula „căpitan”, iar în jurul persoanei lui s’a încercat creiarea unei adevărate mistici naționale și sociale, totul n’a fost decât o fidelă transpunere a procedeelor întrebuințate în Germania și Italia.
Socotim inutil să lungim lista. Demascarea acestor împrumuturi nu poate contribui însă prea mult la luminarea problemei, care formează însuși conținutul capitolului de față: cum a devenit fascismul în România o forță?
Mai important este să stabilim contribuția originală a mișcărilor noastre de extremă dreaptă. Pe ce linie și în ce formă s’a manifestat elementul autohton în ideologia și practica politică a acestor mișcări? Inainte de a răspunde la aceste întrebări, o distincție este necesară.
In cele scrise până acum, ca și în restul studiului de față, vorbind de mișcarea fascistă din România, ne referim în special la „Garda de Fier” și mai puțin la „Liga Apărării Creștine”. Dintre cele două formațiuni ale extremei drepte, „Garda de Fier” reprezenta, din punct de vedere ideologic, programatic și structural-organizatoric, tipul partidului fascist. In ce privește platforma politică, „Garda de Fier” cerea, în interior, crearea statului totalitar prin distrugerea regimului parlamentar și desființarea tuturor drepturilor și libertăților publice. In politica externă, cerea imediata intrare a României în axa Roma-Berlin. „Garda de Fier” urmărea în primul rând obiective anti-comuniste și apoi antisemite și xenofobe. Organizatoric, ea se bazează pe formațiuni para-militare antrenate, pregătite și disciplinate. Celula era, „cuibul” format de un număr restrâns de aderenți. Intreaga mișcare se baza pe ierarhie și cunoștea o serie întreagă de trepte quasi-militare.
„Liga Cuzistă” a activat dela începutul înființării ei pe bază parlamentară. Conducătorii ei nu-și propuneau transformarea statului, astfel cum era el organizat până la 11 Februarie 1938. Guvernul format din sânul Ligii, la începutul anului 1938, dacă facem abstracție de unele excese antisemite, se pregătea să urmeze întocmai tradiția guvernelor parlamentare și liberale din trecut. Punctul central în programul și ideologia cuzistă era antisemitismul. Cererea fundamentală, în politica internă, era excluderea evreilor din viața economică și socială a țării. In politica externă, deși conducătorii Ligii și-au manifestat deschis simpatiile lor pentru axa Roma-Berlin, au căutat, fiind la guvern, o formulă de compromis față de democrațiile apusene și de Liga Națiunilor. Organizațiunile lor para-militare nu reprezintă o forță reală. După scurta guvernare gogo-cuzistă mișcarea a slăbit și în urmă a dispărut total din arena vieții publice. Din organizațiile ei de luptă — cămășile albastre — n’a rămas nici urmă.
Cercetând activitatea desfășurată de mișcarea legionară din România în anii 1933—37, suntem siliți să începem cu o digresiune. Termenul „digresiune” este, de fapt, impropriu, întrucât între cele relatate mai jos și desvoltarea mișcării fasciste din România, există, totuși, o strânsă legătură.
In vara anului 1935, în plină vacanță și în sezonul mort al jurnalisticei, un gazetar dela un ziar de mare tiraj, a început, în lipsă de subiecte, să brodeze o serie de reportagii pe un obscur fapt petrecut într’un sat din Oltenia.
Ciobanul Petrache Lupu, pe când își păzea oile la marginea satului, a avut o vedenie. I-a apărut Dumnezeu. Acesta l-a îndemnat să predice pacea și iubirea între oameni. Imaginația ziaristului a amplificat vedenia de om bolnav a ciobanului.
Și astfel a luat ființă „minunea dela Maglavit”.
Este încă vie amintirea adevăratei nebunii care a cuprins populația satelor și, în bună parte, chiar a orașelor din România, în vara și toamna anului 1935. Zeci de mii de țărani, din cele mai îndepărtate colțuri ale țării, și mii de orășeni au luat calea Maglavitului, ca să vadă și șă audă pe Petrache Lupu. Clerul a început să speculeze „minunea” și să organizeze adevărate caravane spre „locul sfânt”… Un val de exaltare religioasă s’a întins asupra țării, dela un capăt la celălalt al ei. O exaltare religioasă însă care scotea la iveală tot fondul de superstiții și prejudecăți al țărănimii române.
O presă lipsită de scrupule a început să speculeze isteria colectivă, alimentând-o în fiecare zi cu noui și fantastice „minuni”, întâmplate la Maglavit. Ele erau crezute toate pe cuvânt. Luni întregi, ciobanul Petre Lupu, gângav și cretin, s’a menținut în centrul atenției opiniei publice. Maglavitul obseda toate mințile, furniza subiectul preocupărilor populare, constituia obiectul tuturor conversațiilor.
Câțiva oameni de știință au încercat să lumineze opinia publică. Glasurile lor rămase izolate, au răsunat însă în pustiu. Zadarnic s’a făcut dovada că Petrache Lupu este un sifilitic creditar, în stadiul terțiar, și că vedeniile lui sunt tocmai manifestările bolii. Zadarnic s’a scris că aici își au originea atât gângăveala cât și cretinismul lui. Zadarnic s’a publicat fișa lui militară, completată cu trei ani înainte, prin care se dovedea, printr’un irefutabil document oficial, că Petrache Lupu fusese scutit de armată, tocmai din cauza debilității mintale. Zădarnice au fost toate. Maglavitul și-a păstrat până la sfârșit toată strălucirea. Numai timpul i-a redus proporțiile, fără să-l poată însă desființa complet.
Să ne întoarcem acum la mișcarea fascistă din România.
Unul dintre ideologii gardiști, ocupându-se de fenomenul Maglavit a ajuns la o sugestivă concluzie. „Maglavitul ne-a dovedit odată pentru totdeauna — scria el cu un an mai târziu — cât suntem de primitivi. Atunci ce avem de făcut? Totul. Căci dacă oamenii au făcut odată sacrificii pentru o viziune neverificabilă, ce nu vor face ei pentru o viziune terestră? Psihoza maglavitului, trebue convertită și exploatată”.
Convertirea s’a făcut. Și exploatată a fost.
Spre deosebire de național-socialismul german și de fascismul italian, care dela început au păstrat oarecare distanță față de religiile și bisericile dominante, „Garda de Fier” și „Liga Cuzistă” au încorporat religia creștină ortodoxă, agitației politice. Nu numai ca fond, dar și ca formă.
Ca formă, prin faptul că toate întrunirile și demonstrațiile gardiste începeau cu o slujbă religioasă, cu servicii divine, iar participarea preoților în odăjdii, era de rigoare.
Caracterul religios al mișcării gardiste a apărut chiar din prima titulatură a organizației. Ea s’a numit „Legiunea Arhangelului Mihail”. In propaganda „Gărzi”, formulele și riturile religioase găseau cea mai largă întrebuințare. De câte ori, de pildă, grupurile de propagandiști ai „Gărzii de Fier”, ajungeau într’un sat, țăranii erau adunați la o slujbă religioasă. Apoi șefii gardiști îi puneau să jure credință „legiunii și căpitanului” cu jurăminte înfricoșătoare. Prezența preoților, care luau aceste jurăminte, dădea o și mai mare tărie întregei scene.
Dar nu numai sentimentul religios al țăranului român a fost astfel utilizat, ci și tot ceiace putea să-l impresioneze, în mistica și superstițiile lui.
Se înscenau adevărate mascarade. Propagandiștii legionari mergeau totdeauna în grupe de 25—30 oameni. Ajunși în mijlocul satului cântau imuri de slavă lui Dumnezeu și căpitanului, iar țăranii erau puși să facă rugăciuni, în genunchi, și să sărute pământul. De multe ori aceiași propagandiști îmbrăcați în uniformele verzi ale legiunii și purtând steaguri, pătrundeau călare în sate, cu aere de adevărați arhangeli.
Una din ocupațiile de căpetenie ale taberelor de muncă formate de „Garda de Fier”, era ridicarea de troițe în diferite sate și regiuni ale țării, care să simbolizeze adânca religiozitate a întregei mișcări. Dar propaganda legionară nu se oprea numai aici. In timpul unei campanii electorale, din județul Neamț, propagandiștii gardiști, ca să impresioneze și mai puternic pe țărani, nu s’au dat în lături să întrebuințeze un muribund. „Câțiva legionari — scrie un martor ocular, fost și el conducător gardist —, duceau patul cu muribundul din sat în sat, iar nenorocitul de Bicleanul (acesta era numele bolnavului) horcăia cu limbă de moarte: votați pe Codreanu. Și caravana asta lugubră pleca mai departe. Bicleanul a murit apoi”. (Din broșura lui Corbea).
In ce privește fondul propagandei gardiste, una din cele mai agitate parole era: apărarea religiei ortodoxe-creștine și a crucii lui Hristos, împotriva comunismului, „dărâmător de biserici”. Apărarea bisericii dominante, întărirea sentimentului religios în popor, combaterea iudaismului și a sectelor religioase constituiau adevărate puncte de program, figurând dela început în „crezul legionar”. Cu asemenea propagandă, a fost câștigat în primul rând clerul. Preoții au început să devină cei mai devotați și activi propagandiști legionari. Nu puțin a contribuit clerul la formarea și răspândirea curentului gardist și a misticei codreniste în massele populare.
Psihoza Maglavitului a apărut astfel sub altă formă. A îmbrăcat doar o nouă haină. Utilizând același fond de incultură și primitivitate a țăranului, speculând veșnica lui căutare a „omului” și a formulei care să-l poată mântui de toate nevoile și mizeriile existenței lui, folosind mistificări și falsuri nu mai puțin absurde decât cele dela Maglavit — propaganda legionară a parvenit să creeze o adevărată mistică în jurul lui Codreanu și a Legiunii.
Impletirea propagandei politice cu exploatarea misticismului religios al țărănimii, subordonarea religiei unor scopuri politice și încadrarea ei în programul „Gărzii de Fier”, constituia, fără îndoială, unul din elementele caracteristice și specifice ale mișcării fasciste din România. Vorbim de astădată de întreaga mișcare, întrucât și „Liga Cuzistă” a utilizat aceleași metode de propagandă ca și Garda de Fier", dar cu mai puțină amploare și perseverență.
Procedeele întrebuințate de „Garda de Fier” în propaganda ei, nu dovedeau vre-o inconsecvență cu ideologia mișcării. Dimpotrivă, această propagandă se integra complect propriei sale ideologii, atunci când apela la instinctele primare și fondul de primitivitate al țărănimii române, rodul atâtor veacuri de întuneric, de crâncenă apăsare și sângeroasă exploatare.
Ideologia gardistă era astfel redusă la nivelul prejudecăților țărănimii noastre. Numai pe acest fond, mișcarea a putut crește și progresa în mediile rurale.
Una din afirmațiile des repetate, de literatura legionară, era necesitatea „să se păstreze nealterat sufletul poporului român”. Cum era înțeles acest comandament etnic? „In condițiile actuale, țara analfabetică, să ne fie un ideal” proclama cu emfază un recunoscut șef de școală literară gardistă, prin gura unui erou dintr’un cunoscut roman de al său. „Să vedem — spunea mai departe — dacă românul poate rămânea el însuși, când va începe să se spele în fiecare zi”. Și concluzia: „Când vom introduce școli înalte, biblioteci, medii culturale, Dumnezeu știe ce se va alege din ființa noastră română”. (Mircea Eliade, „Huliganii”).
Poporul român trebuia deci să rămână în întuneric, — analfabet și ros de boalele mizeriei fiziologice — căci numai astfel putea „fi el însuși”, dar mai ales numai astfel mistica legionară găsea climatul favorabil propriei înfloriri. Intre idealul conducătorilor gardiști, așa cum îl doreau ei poporului român și sumbra realitate în care acest popor trăește, exista o perfectă identitate. Intre mijloacele de propagandă întrebuințate și fondul însuși al gândirii legionare, nu există deci nici o deosebire. Propagandă și ideologie se suprapun perfect.
Aceasta este a doua trăsătură specifică a mișcării fasciste din România.
Mica burghezie și intelectualitatea semidoctă nu puteau fi captate prin întrebuințarea acelorași mijloace propagandiste, care se dovediseră atât de eficace, în lumea satelor. Antisemitismul oferea, în adevăr, o formulă comodă, dar insuficientă. Apoi, antisemitismul constituia încă cu mulți ani înainte de apariția gărzii, platforma „Ligii Cuziste”. Antisemitismul devenise astfel în anumită măsură o monedă depreciată, printr’o prea frecventă circulație. Nu oferea nimic inedit. Trebuia deci găsit ceva nou, care să contribue la transplantarea misticei legionare și în mediul orășenesc.
„Garda de Fier”, are la activul ei o serie de crime și asasinate. Ne vom ocupa mai departe de împrejurările în care au fost săvârșite. Vom arăta atunci pentru ce nu atât eroismul individual, cât impunitatea garantată infractorilor de extremă dreaptă a ușurat comiterea lor. Totuși, în România, asasinatul politic individual a constituit, până la apariția „Gărzii de Fier”, o raritate.
Elementele mici-burgheze, recrutate în organizațiile gardiste, erau, în marea lor majoritate, tineri sub 20 de ani. Ei erau ținuți într’o permanentă stare de exaltare. Nici un artificiu nu era neglijat pentru a cultiva toate instinctele primare din sufletul acestor elemente. Am arătat că „Garda de Fier” era organizată în cuiburi. Ședințele acestor celule organizatorice erau impregnate de mister și solemnitate. Astfel orice ședință începea cu apelul morților. Morții răspundeau însă în cuiburile gardiste, așa cum au continuat să răspundă, în timpul guvernării legionare, în întrunirile publice. Un glas cavernos, al unuia dintre cei de față, răspundea „prezent”. In cuib nu se vorbește, nu se discută. Ordinele căpitanului erau ascultate într’o tăcere quasi-religioasă. In „Cărticica șefului de cuib” — manualul oficial al organizației gardiste — stătea scris textual: „In cuib să nu se discute în contradictoriu. Nimeni să nu turbure majestatea tăcerii”.
Acestor forme de viață interioară a mișcării, li s’a creat și un fond adecuat. „Cultul morții”, împrumutat frazeologiei naziste, a devenit unul din leit-motivele propagandei printre intelectuali și elementele mic-burgheze.
Câteva pilde:
„Legionarul iubește moartea căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare”. („Cărticica șefului de cuib” punctul 8).
„Cine renunță la mormânt, renunță la înviere”. (Codreanu: „Pentru legionari”).
„Moartea, numai moartea legionară, ne este cea mai scumpă nuntă dintre nunți”. (Cântec legionar).
„Moartea — scrie un publicist gardist — este singurul mijloc de a mai înobila biata turpitudine omenească”. „Vă propovăduesc vouă dragostea de moarte, spre a vă desvolta gustul veșniciei” scrie un altul. Pe când însă cultul morții la național-socialiștii germani, îmbracă forma „morții eroice” și furniza unul din elementele fundamentale ale educației militariste și războinice, în „Garda de Fier”, întrebuințarea dată era diferită: se crea astfel, atmosfera necesară „asasinatului eroic”.
Din cadrele „Gărzii de Fier”, s’au format și se formează până astăzi pe o asemenea bază, echipele morții. Membrii acestor echipe sunt legați între ei prin jurăminte solemne și impresionante. Obiectivul pe care și-l propun, este, în principal, asasinarea adversarilor legiunii.
Toată frazeologia cu „proslăvirea morții”, cu „necesitatea descompunerii drept condiție a existenței” a slujit numai ca să transforme pe unii dintre exaltații legionari, recrutați din mica burghezie orășănească, în simpli și ordinari asasini.
Aspectul mistico-criminal al ideologiei gardiste, constitue cea de a treia caracteristică a mișcării.
Cel de al patrulea element compenent al ideologiei „Gărzii de Fier”, nu este specific românesc. Dar conținutul pe care l-a luat și forma în care s’a manifestat, îi dă o notă de originalitate ce merită să fie subliniată.
In țările în care a apărut fascismul, el reprezintă tendințele imperialiste ale vârfurilor reacționare ale capitalului monopolist. Germania hitleristă și Italia mussoliniană sunt exemplele tipice. Dar România, țara agrară care își satisfăcuse prin tratatele de pace toate pretențiile teritoriale și îngloba deja o populațiune străină de aproape cinci milioane de oameni, putea fi stat imperialist? „Garda de Fier” a proclamat totuși necesitatea unei politici imperialiste romane. Simplă imitație? Nu. Sub acest „imperialism” se ascund anumite tendințe ușor de descifrat.
In primăvara anului 1938, presa economică din România, inspirată de anumite cercuri industriale și guvernamentale, începuse să discute cu toată seriozitatea perspectivele unui export de fabricate ale întreprinderilor românești. Cele scrise, nu se refereau la industriile alimentare, ale căror produse (făină, zahăr, uleiuri, etc.) se exportă încă dinainte de războiu, ci la industria metalurgică, textilă, de construcții, etc. S’ar părea deci, că „imperialismului român” i se căuta o aparență de… necesitate economică. In dosul acestei aparențe stăteau, în adevăr unele realități; totuși formularea tendințelor imperialiste, proclamate de „Garda de Fier”, drept necesități imediate pentru România, deși inspirată de vârfurile burgheziei românești, urmărea un obiectiv, bine precizat.
In literatura de propagandă se vorbea în repetate rânduri despre „destinul istoric al poporului român” și despre „rolul mesianic”, care ne-a fost încredințat de Dumnezeu”, etc.
„Este posibil — scria un conducător gardist — ca toate frământările milenare să se oprească la o simplă chestiune de formă: unirea într’un singur stat a tuturor Românilor? Nu simțiți din adâncuri cum clocotește marea renaștere a poporului român?”
La un moment dat, întreaga presă de extremă dreaptă, începuse să ceară, tumultuos, dinamizarea politicii românești.
Destin istoric? Mesianism? Dinamizare? Sub toate aceste vagi și pompoase formule se ascundea de fapt unul și același lucru, una și aceiași tendință.
„Garda de Fier”, a fost dela început o mișcare anti-comunistă. Prima titulatură pe care Codreanu a voit s’o dea „Legiunii Arhanghelului Mihail” a fost de aceea de „Falangă anti-comunistă”. In cartea sa „Pentru Legionari” făcând istoricul legiunii, subliniază în mod insistent acest lucru.
Atitudinea anti-sovietică adoptată mai târziu de „Gardă” corespundea deci atât concepției cât și scopurilor urmărite de ea. Dar în momentul în care această atitudine se afirma, cu putere, în manifestațiile mișcării, ea era identică sau foarte apropiată cu aceea a Germaniei hitleriste, care începuse tocmai atunci campania anti-komintern și căuta aliați pentru pactul recent încheiat cu Italia și Japonia. Pentru ca să se argumenteze directa subordonare și în această direcție a „Gărzii” față de Berlin, s’a dat propagandei anti-sovietice un caracter de „necesitate” națională, pur românească.
„Destinul” și „mesianismul” încredințate de Dumnezeu neamului românesc, nu însemnau altceva decât pregătirea terenului pentru încolonarea României în frontul războinic anti-sovietic, așa cum îl organiza, pe scară mondială, Hitler și naziștii lui.
„Apărarea crucii”, „culturii”, a „civilizației creștine”, deci necesitatea „unui război sfânt” în răsărit — parole sub care s’a încercat să se facă popular războiul pornit sub aceeași conducere a Germaniei hitleriste în 1941, împotriva Statului sovietic — erau de fapt lozincile luate din materialul propagandistic legionar din anii 1936—1937. „Garda de Fier” a fost precursoarea acelei politici războinice a burgheziei reacționare românești, care și-a găsit, câțiva ani mai târziu, întruchiparea în atacul pornit în dimineața zilei de 22 Iunie 1941 peste Prut. In condiții, în adevăr schimbate față de cele așteptate de conducerea, de pe vremuri, a legiunii. Dar cu un conținut identic.
Aceasta era însă numai una din fețele neo-imperialismului propagat atunci de către conducerea mișcării legionare.
Intențiile lui Hitler și ale lui Mussolini de a satisface cererile Ungariei în privința Transilvaniei erau bine cunoscute. Cel de al doilea idol al extremei drepte românești, Ducele, o formulase chiar deschis într’un răsunător discurs, în care vorbea despre „Marea mutilată”. Pentru demagogia naționalistă a Gărzii, atitudinea adoptată de cei doi patroni externi ai ei, constituia o oarecare greutate. Piedica ar fi devenit și mai greu de învins, în momentul în care — așa după cum s’a și întâmplat — un guvern legionar ar fi fost chemat să consfințească cedarea, totală sau parțială, a Transilvaniei către Ungaria hortistă. In fața acestei perspective care nu era — așa cum a dovedit-o dictatul dela Viena din August 1940 — lipsită de realitate, conducerea legionară voia să creeze deja echivalentul necesar cedărilor la vest, prin mărirea și întinderea teritorială a României la răsărit, dincolo de Nistru.
Incă din 1936—37 naționalismul „Gărzii” se arăta, ceea ce s’a dovedit câțiva ani mai târziu, a fi în fapt o simplă formulă, sub care se ascundeau gândul și faptul trădării. „Mesianismul” și „înaltele comandamente istorice” au putut doar masca acest lucru. Și numai până în ziua în care realitățile au constrâns mișcarea legionară să treacă dela vorbe la fapte.
Atitudinea antinațională a gardismului, adoptată față de cele hotărâte în capitala Austriei, își avea deci origina ideologică și politică în platforma expusă de „Căpitan” încă cu mult înainte, adică în cursul anilor care au precedat instaurarea dictaturii regale.
Partidul național-socialist german și fasciile lui Mussolini au fost la începuturile lor mișcări de diversiune politică, fiind la dispoziția forțelor reacționare, militariste și șoviniste din cele două țări. „Garda de Fier” a fost însă ceva mai mult: a început prin a fi și un instrument de diversiune polițienească.
Cu ocazia procesului intentat asasinilor lui I. G. Duca, Vaida Voevod, ministru de interne în guvernul național-țărănesc din 1928—1930, a declarat, în calitate de martor, deci sub jurământ, următoarele:
„Când a apărut mișcarea Arhanghelului Mihail („Garda de Fier” de mai târziu) am căutat să îndrumez acest tineret în mișcarea pe care am hotărât s’o duc pentru pacificarea spiritelor și exterminarea curentelor extremiste și dizolvante. Eu însumi am contribuit la controlarea țelurilor „Gărzii de Fier”, făcând-o să renunțe la un antisemitism negativ, iar pe de altă parte îndreptând atenția organizației spre combaterea comunismului și a curentelor dizolvante” („Patria” din 31 Martie 1934).
Această declarație a șefului, de pe vremuri, a Direcției Siguranței și Polițiilor, mânuitor autorizat al O.P.-ului, n’a rămas fără completări ulterioare. Gh. Beza, fost comandant legionar, a recunoscut și el după ce a părăsit mișcarea, că „Garda a fost dela început o organizație polițienească și a făcut numai acele acțiuni, care au fost ordonate de ministrul de interne, Vaida Voevod”.
Când mișcarea fascistă și-a consolidat situația în România, în urma venirii hitlerismului la putere, atât „Garda de Fier” cât și „Liga Cuzistă”, au devenit și ele — ca și partidul fascist sau cel nazist — o massă și de manevră politică, la dispoziția forțelor și grupărilor reacționare din țară. Ambele mișcări au fost întrebuințate, împreună sau izolat, împotriva partidelor democratice și a mișcărilor muncitorești. Dar mai ales ele au fost folosite pentru cultivarea unui curent șovin și reacționar în opinia publică românească, necesar loviturilor dictatoriale de mai târziu. Guvernul, aparatul de stat, regele și camarila au dat „Gărzii de Fier” un sprijin atât de efectiv, încât la un moment dat a luat forma și conținutul unei adevărate complicități.
Marii industriași, câteva puternice întreprinderi bancare, unele cercuri ale moșierimii au finanțat și ele „Garda de Fier”. Subsidii bănești regulate, din aceste surse au alimentat nu numai gazetele extremei drepte, dar însăși organizațiile gardiste și cuziste. Sprijinul cel mai important însă — de capitală importanță — i-a fost dat de însăși oficialitatea.
Ajutorul politic acordat „Gărzii de Fier” de către aparatul guvernamental a fost de două feluri: 1) i s’a garantat o largă posibilitate de agitație și de propagandă; 2) conducătorii ei s’au bucurat de impunitate pentru toate crimele și încălcările de lege.
Nici mistica religioasă folosită în scopuri propagandistice, nici formulele și parolele demagogic utilizate, nici întreaga aparatură de paradă menită să impresioneze mulțimile, nici chiar fondurile financiare care i-au fost puse la dispoziție, n’ar fi putut creia gardismului și întregii extreme drepte o bază de massă atât de largă, dacă n’ar fi existat o permanentă intervenție a aparatului de stat — în frunte cu regele Carol al II-lea și camarila lui — în sprijinul organizațiilor ei.
Dela 8 Iunie 1930, de când regele Carol a revenit pe tronul României, toate formațiunile ministeriale, care s’au perindat la cârma statului, n’au avut decât o răspundere formală. Regele Carol al II-lea dicta toate actele și măsurile guvernamentale mai însemnate. Acele guverne și acei miniștri care au încercat să se opună deselor inițiative regale, au fost siliți să plece. Mai ales în ultimii ani, guvernanții s’au recrutat numai dintre oamenii politici, cari au renunțat la orice veleități de independență.
De aceea sprijinul acordat „Gărzii de Fier” de către ultimul guvern liberal, ca și complicitatea aparatului de stat în libera desfășurare a agitației și propagandei ei, s’au datorat în bună parte și „bunăvoinței” cu care această organizație era privită de regele Carol al II-lea și camarila lui. O bunăvoință care a îmbrăcat toate formele cu putință.
La 30 Decembrie 1933 I. G. Duca, primul ministru liberal este împușcat de trei membri ai „Gărzii de Fier”. Pretextul asasinatului? S’a răspuns în acest chip actului dizolvării organizației legionare de către guvernul prezidat de I. G. Duca. Asasinatul fusese hotărât și pregătit până în cele mai mici amănunte de către Corneliu Codreanu și de alți câțiva fruntași ai mișcării.
Imprejurările uciderii lui I. G. Duca au apărut dela început stranii.
„Garda de Fier” avea aceleași relații strânse cu Siguranța și cu aparatul polițienesc în 1933, după cum le avea și în 1931. Nimic din ceea ce se punea la cale în cercurile conducătoare legionare, nu rămânea necunoscut Siguranței. In ce privește actul dizolvării, el fusese impus guvernului liberal de atmosfera creată în străinătate în jurul „Gărzii de Fier”, întrucât în țările apusene și aliate României, desvoltarea acestei mișcări constituia o dovadă evidentă a creșterii influenței Germaniei hitleriste în România.
S’a făcut în urmă dovada că pentru protejarea primului ministru liberal nu fuseseră luate nici un fel de măsuri de precauție. Atentatul a fost comis pe peronul gării Sinaia. La descinderea din vagon, peronul gării era cufundat într’o semiobscuritate pregătită dinainte prin stingerea becurilor care-l luminau. Personalul polițienesc și autoritățile locale, prezente deobiceiu în asemenea ocazii, au lipsit atunci. Asasinii n’au întâmpinat, prin urmare, nici o piedică în calea lor.
Dar nici după comiterea asasinatului situația nu s’a clarificat. Guvernul al cărui președinte a fost astfel ucis, s’a refăcut rămânând mai departe la putere. Ministrul de interne, răspunzător în primul rând pentru totala neglijență constatată — dacă numai neglijență era — a rămas mai departe în funcțiune. Nici o schimbare n’a intervenit; nici măcar în aparatul polițienesc. Totul a rămas în vechea stare. Iar din anul 1933 până în 1937, guvernul liberal bucurându-se de încrederea regelui și de sprijinul camarilei, a acordat cel mai puternic ajutor „Gărzii de Fier” — adică organizației care i-a asasinat președintele, totodată și șef al partidului.
Impotriva asasinilor lui I. G. Duca s’a deschis acțiune publică. Procesul a venit spre judecată în fața Consiliului de Războiu din București. Pe banca acuzării au fost aduși Corneliu Codreanu și toți conducătorii legionari. La un moment dat, procesul a luat aparența unei sinistre comedii. Asasinii materiali au fost condamnați la închisoare pe viață. Autorii morali, desemnați astfel de întreaga opinie publică a țării, au fost achitați. Achitarea lui Codreanu s’a transformat la sfârșitul procesului într’un adevărat triumf.
Pentru ca să se dea o satisfacție opiniei publice revoltate, a fost votată încă în cursul lunei Ianuarie 1934 o nouă lege de apărare a statului. Motivarea legii era una singură: combaterea „Gărzii de Fier”, dovedită a fi o organizație teroristă. Prin lege erau strict interzise și pasibile de pedeapsă formarea organizațiunilor paramilitare, purtarea de insigne, părăzi și încolonări, purtarea de uniforme, etc.
Legea apărării statului n’a fost aplicată nici măcar o singură zi împotriva legionarilor. „Garda de Fier” și-a continuat existența într’o stare de semi-legalitate, dar cu deplina știință a guvernului și a Siguranței. După un an, mișcarea legionară a fost autorizată să formeze — și de astădată în mod legal — un partid politic, numit „Totul pentru țară”. Titulatura a fost sugerată, după cum a declarat generalul Zizi Cantacuzino în cursul unui proces, de însuși regele Carol al II-lea.
Partidul legal al „Gărzii de Fier” a început de îndată să funcționeze. Intreaga organizație legionară a ieșit astfel din nou la suprafață, cu formațiunile ei paramilitare, cu steagurile și insignele ei, cu un bine închegat aparat propagandistic.
După un an dela înființarea noului partid, în primăvara lui 1936, au avut loc tulburări studențești. Guvernul liberal a autorizat ținerea unui congres studențesc, deși era de așteptat, — dată fiind influența „Gărzii de Fier” asupra studențimii — ca acesta să ia, dela început, un caracter legionar. Congresul a avut loc la Tg.-Mureș.
Trenul special, pus la dispoziția studenților din București, a fost oprit în gara Sinaia. Aici, pe peronul unde cu doi ani înainte fostul prim ministru liberal a căzut sub gloanțele asasinilor legionari și pe locul însemnat cu o cruce, studenții congresiști s’au pișat. Placa comemorativă de pe peretele gării, pusă în memoria lui I. G. Duca, a fost murdărită cu excremente. Conducătorii gardiști au ținut cuvântări prin care au atacat în cuvinte scabroase amintirea celui asasinat.
Autoritățile au rămas impasibile. Numai după ce sacrilegiul fusese comis, au intervenit, făcând, după terminarea congresului studențesc, câteva arestări.
Consiliul de Războiu care i-a judecat pe cei arestați i-a condamnat la câte o lună închisoare… pentru „cântece sedițioase”.
Sentința justiției militare nu absolvea numai pe făptași de infamele lor fapte, dar constituia și cea mai autentică încurajare.
Bine înțeles că seria crimelor și fărădelegilor gardiste a continuat, de astădată cu și mai mare intensitate.
La 16 Iulie 1936, la orele 7 seara, unul din foștii aghiotanți ai lui Codreanu, Mihail Stelescu, care a părăsit organizația ca protest împotriva caracterului ei polițist, a fost ucis cu 38 de focuri de revolver și cu trei lovituri de secure. Crima apărea cu atât mai odioasă cu cât fusese săvârșită pe când Stelescu, grav bolnav, era internat în spital. Deci pe când se afla în imposibilitate să se apere. Cei care l-au ucis erau în număr de zece: printre ei și doi studenți în teologie…
Mihail Stelescu care se despărțise de Codreanu cu doi ani în urmă, începuse, puțin timp înainte de a fi ucis, o vie campanie, în chestiunea asasinării lui I. G. Duca, întrucât găsindu-se, pe atunci, în conducerea „Gărzii de Fier”, deținea anumite documente, dovadă a tuturor complicităților. Când intenția publicării lor a fost cunoscută, suprimarea hotărîtă mai de mult a fost imediat pusă în aplicare.
Și de astădată autorii materiali ai crimei au fost condamnați la muncă silnică. Dar conducătorii „Gărzii de Fier”, în frunte cu Codreanu, care erau tot ei autorii morali ai odioasei crime și purtau o răspundere egală cu cei zece asasini, n’au fost nici măcar chemați ca informatori sau martori la proces.
La 24 August, în același an, un nou asasinat se încearcă la Galați, împotriva unuia dintre prietenii politici ai lui Stelescu. Victima a scăpat numai grav rănită. Autoritățile sesizate de îndată s’au declarat neputincioase să descopere pe atentatori.
La 3 Martie 1937 s’a încercat asasinarea lui Traian Bratu, rectorul universității din Iași. Trei studenți gardiști l’au pândit pe rector, pe înserate, într’o stradă dosnică și au încercat să-i taie gâtul. Traian Bratu s’a ales cu o rană adâncă la beregată și cu o ureche complet smulsă. Cei bănuiți de a fi comis odioasa crimă au fost arestați. Propriile lor declarații și împrejurările de fapt îi desemnau, fără putință de îndoială, drept asasini. După câteva luni de prevenție, Consiliul de Războiu i-a achitat „din lipsă de dovezi”. Alți vinovați n’au mai fost nici căutați, nici găsiți. Cu toată revolta produsă în opinia publică românească, de felul monstruos în care asasinii plănuiseră suprimarea rectorului ieșan, încercarea de asasinat bestial a rămas nesancționată.
Șirul crimelor și călcărilor de lege organizate de conducătorii „Gărzii de Fier” este mult mai lung. Dar ne putem dispensa să le înșiram pe toate. Din faptele citate reese nu numai caracterul terorist al mișcării legionare, dar mai ales impunitatea care era asigurată lui Corneliu Codreanu și celorlalți conducători legionari, pentru toate crimele și asasinatele, a căror răspundere ei o aveau în întregime.
Dacă între conducătorii „Gărzii de Fier” și aparatul represiv al statului s’a stabilit o quasi-complicitate în acest domeniu odios al vărsărilor de sânge, își poate ușor închipui oricine de ce libertate se bucurau organizațiunile gardiste, atunci când era vorba numai să-și propage în scris și vorbă parolele și lozincele lor. In timpul guvernării de sub președinția d-lui G. Tătărescu și mai ales în ultimii ani, mișcarea legionară a avut mână liberă și drum deschis să facă orice în România.
Guvernul liberal nu s’a mărginit însă numai să asigure libertatea de acțiune extremei drepte, ci i-a dat în mod efectiv și un ajutor politic direct. Inainte de a arăta în ce a constat acest ajutor, trebue să facem o observație.
S’ar putea crede că clemența arătată de către aparatul de stat infractorilor de extremă dreaptă, se datora, poate, unei atmosfere de toleranță față de toate infracțiunile, care aveau mai mult sau mai puțin un caracter politic. O asemenea concluzie ar fi cu totul greșită și deplasată.
In 1936, adică în anul în care infractorii de extremă dreaptă și autorii morali ai atâtor crime găseau o largă protecție din partea guvernului și a aparatului de stat, într’un singur proces antifascist în care figurau 19 intelectuali și muncitori, învinuiți de răspândirea unor tipărituri, s’au dat 162 de ani închisoare grea. Tot în acel an, profesorul universitar Constantinescu-Iași a fost condamnat, pentru câteva articole publicate în presa legală de stânga împotriva fascismului, la doi ani jumătate închisoare. Cinci muncitori, și studenți au ars câteva numere din „Universul”. Foile arse fuseseră cumpărate dela un chioșc! Gestul celor cinci studenți și muncitori era un răspuns la autodafeurile organizate de membrii cuziști și gardșiti, împotriva ziarelor democrate. Toți cei cinci au fost condamnați de Consiliul de Război din București la câte zece ani închisoare! In urma unei rejudecări, pedeapsa le-a fost redusă la câte cinci ani, rămânând astfel definitivă.
Timp de săptămâni întregi, membrii organizațiilor de extremă dreaptă au ars zeci de mii de exemplare din presa democrată. Totuși nici măcar o singură arestare nu a fost făcută și nici unul dintre acei care au înscenat și organizat aceste autodafeuri n’a fost dată în judecată.
Ajutorul dat de către guvernul liberal organizaților gardiste și cuziste a fost și de natură politică.
In tot cursul anilor 1936—37, n’a existat o singură alegere parlamentară parțială, în care guvernul să nu fi sprijinit listele „Gărzii de Fier” sau ale „Ligii Cuziste” împotriva candidaților democrați. Acest sprijin era dat pe față și fără nici o jenă.
In ultimii doi ani ai guvernului liberal de sub preșidenția d-lui Gh. Tătărescu, aproape toate gazetele și periodicele muncitorești și democratice au fost rând pe rând interzise. Impotriva presei de stânga, chiar atunci când, în mod efemer, putea să apară, se exercita o severă cenzură. In cursul anului 1936 au fost suprimate astfel peste treizeci de periodice muncitorești și antifasciste. In schimb, la 14 Fevruarie 1937, într’o singură zi, au fost autorizate, numai în Capitală, treisprezece gazete zilnice și 64 periodice, toate de dreapta și de extremă dreaptă! In restul țării, autoritățile nu puneau nici o piedică apariției gazetelor și publicațiilor fasciste. Presa de extremă dreaptă se bucura de cea mai largă libertate.
La sfârșitul anului 1936 a fost trimisă în Spania să lupte, ca voluntară, în armata generalului Franco, grupa celor opt legionari. Guvernul n’a făcut nici o dificultate celor care plecau, deși luase, în schimb, toate măsurile pentru ca să împiedice trimiteri de voluntari pe frontul republican. Moța și Marin au murit în Spania. Cadavrele lor au fost aduse în țară.
Guvernul a pus la dispoziția „Gărzii de Fier” întreaga rețea a căilor ferate. Un tren mortuar, special amenajat, a plimbat cele două cadavre dela un capăt la celălalt al țării. Sate întregi au fost scoase de autorități în întâmpinarea celor doi legionari morți. Gările principale au fost transformate în localuri de întrunire publică, la dispoziția conducerii gardiste.
La București formațiunile gardiste au defilat ceasuri întregi pe străzile principale ale orașului. Din ordinul patriarhului Miron Cristea, întreg clerul din București a luat parte la procesiune. Iar pentruca întreaga mascaradă să capete o deosebită semnificație politică, la înmormântare au luat parte oficial miniștrii plenipotențiari ai Italiei, Germaniei, Spaniei naționaliste și un trimis al legației japoneze.
Cea mai absurdă propagandă i-a consacrat de atunci pe legionarii morți în solda generalului Franco, drept „eroi naționali”.
In asemenea condiții, nu-i greu de înțeles cum extrema dreaptă, putând utiliza toate mijloacele propagandistice, având mari resurse financiare, contând pe un larg sprijin din partea guvernului și a aparatului de stat, a fost în stare, prin demagogia ei, să câștige o parte din opinia publică românească.
Dar șirul sprijinitorilor Gărzii de Fier nu-i terminat încă.
In luna Iulie 1938, în urma unor percheziții efectuate de Siguranță în birourile reprezentanților comerciali ale cunoscutei firme germane I. G. Farbenindustrie — la „Romanil” și „Bayer” — a fost descoperită o bogată arhivă. Au fost găsite câteva dosare, cu o serie de chitanțe și copii de scrisori, toate relative la finanțarea presei antisemite și a organizațiilor de extremă dreaptă din România de către centralele de propagardă național-socialiste din Germania. Totalul sumelor distribuite numai în curs de câteva luni prin intermediul acestor reprezentanți se ridica la peste 4.000.000 lei. Intre documentele confiscate se afla și copia unei scrisori trimise la Berlin din București, în luna Martie, de către unul din directorii dela „Romanil”, prin care se cerea mărirea subvenției acordate „Gărzii de Fier”, întrucât organizația avea să treacă o epocă plină de greutăți. (Măsurile represive luate mai târziu, erau cunoscute încă din luna Martie).
In urma intervențiilor și presiunii făcută de către legația germană din București, nici unul dintre funcționarii superiori ai reprezentanților lui I. G. Farbenindustrie n’a fost deranjat. Nu s’a făcut nici o arestare. Cenzura din România a împiedicat să apară măcar o informație în această chestiune. Presa străină a trecut și ea sub tăcere cele descoperite la București. O lungă telegramă trimisă de redacția agenției Havas de aici și cuprinzând toate amănuntele percheziției și a descoperirilor făcute, n’a făcut publicată de nici unul din marele organe ale presei apusene. După toate aparențele I. G. Farbenindustrie nu era puternică numai în România…
Opinia publică serioasă din țară nu ignora nici până la perchezițiile din Iunie 1938, faptul înfeudării „Gărzii de Fier” mișcării hitleriste germane. Mișcarea legionară a jucat doar deschis în ultimii ani rolul unei agenții național-socialiste în România. Activitatea „Gărzii de Fier”, pentru realizarea unei alianțe cu axa Roma-Berlin reflecta deci în mare măsură o subordonare și de altă natură, decât numai politică.
Declarația făuctă de Corneliu Codreanu la 1 Decemvrie 1937 și apărută în presa română și străină era categorică:
„Eu sunt — a spus el — contra marilor democrații ale occidentului, eu sunt contra Micii Ințelegeri, eu sunt contra Ințelegerii Balcanice și n’am nici un atașament pentru Societatea Națiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă alături de Roma și Berlin. Alături de statele revoluțiilor naționale. Impotriva bolșevismului.
In 48 de ore după biruința mișcării legionare, România va avea o alianță cu Roma și Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice, în linia apărării crucii, a culturii și a civilizației creștine”.
Fondurile hitleriste — așa cum au dovedit-o faptele în Septemvrie 1940 — nu erau investite zadarnic, în achiziționarea de conștiințe legionare…
Totuși, ar fi o superficială concluzie să socotim că orientarea externă a „Gărzii de Fier” era numai rezultatul operei de corupție hitleristă. In linia de politică externă a mișcării legionare se reflecta ceva mai mult.
In momentul în care mișcarea legionară găsea un atât de puternic sprijin în sferele guvernamentale din România, o parte din conducătorii industriei, agriculturii și finanței românești își îndreptau privirile spre Germania. Tocmai în anii 1935—37, legăturile comerciale cu Germania iau o desvoltare necunoscută mai înainte. Exportul României în țările axei a crescut din 1933 până în 1937, dela 26,4% la 38,3%, iar importul dela 34,6% la 44,5%. Astfel, în anul 1932, România exporta în Germania 12,4% din totalul produselor ei trimise peste graniță, iar importul din această țară, în același an, dădea un procent de 27% din total. In primul trimestru al anului 1938, primul procent se ridică la 24%, deci aproape dublu, iar cel de al doilea la 33,2%. In luna Mai 1938, 55% din exportul României se făcea în cel de al III-lea Reich și în Italia.
Cercurile agrare, cași importatorii de lemn și celelalte materii prime, erau satisfăcute de prețurile mari, peste paritatea mondială, pe care le plăteau importatorii germani, tocmai într’un moment în care cumpărăturile făcute de țările occidentale începură să scadă din cauza diferenței în minus între prețul mondial și cel al materiilor prime românești. Apoi, anumite grupe industriale sperau să obțină sprijinul Germaniei pentru modernizarea și echiparea industriei autohtone, mai ales că acest lucru era cerut de ritmul rapid pe care-l luase industrializarea țării. Convențiile financiare încheiate între Statul german și cel român păreau să îndreptățească asemenea așteptări. In urmă, toate aceste presupuneri s’au dovedit fără temeiu.
Din cauza masivelor înarmări și a ocupării industriei germane cu fabricarea de armament și alte materiale necesare războiului plănuit, ea nu putu furniza aproape nimic pentru echiparea industriei autohtone. La un moment dat, singurele obiecte germane exportabile erau termometrele, acordeoanele și, bineînțeles, produsele „Bayer”. S’a ajuns la o situație deadreptul paradoxală! Cum piața românească nu putea consuma cantități atât de mari nici de termometre și nici de aspirină, soldul cu Germania a devenit activ pentru România, iar marile cantități de mărci rezultate din exportul românesc, au rămas blocate în băncile berlineze, în așteptarea cumpărării de mărfuri întrebuințabile. De aici și încercarea făcută sub dictatura regală de a nu rupe legăturile comerciale, și deci nici pe cele politice, cu țările apusului, de ale căror produse industria și întreaga piață românească aveau nevoе.
Totuși, asemenea iluzii au existat. Ele au avut reflexul lor inevitabil în viața politică internă a României.
Incurajarea „Gărzii de Fier” era în aceste împrejurări nu numai o necesitate internă, ci și o amicală atenție față de Berlin. De altfel așa au și considerat forurile conducătoare hitleriste această încurajare.
N’am putea încheia acest capitol, consacrat cauzelor rapidei desvoltări a mișcărilor de extremă dreaptă din România, fără să amintim două împrejurări — una externă și cealaltă internă — care au contribuit, într’o largă măsură, să se ajungă la un asemenea rezultat. Nu există desigur o legătură directă între aceste împrejurări și „Garda de Fier” sau „Liga Cuzistă”. Dar ele au creat atmosfera generală, utilizată cu succes de extrema dreaptă românească.
Instaurarea unui regim totalitar în Germania, deci în inima Europei, a dat naștere unui val de reacționarism, care s’a întins cu repeziciune în tot restul continentului. Dacă în unele țări apusene — în special în Franța — forțele democratice muncitorești s’au putut împotrivi fascizării țării, acolo însă unde rezistența a fost mai slabă, urmările directe ale instaurării dictaturii hitleriste nu au întârziat să se arate. Acesta a fost cazul mai cu seamă în țările din estul și sud-estul Europei. Toate grupările reacționare de aici și-au găsit un punct de sprijin — ideologic, politic, iar în urmă și financiar — în dictatura hitleristă. Prestigiul și puterea de atracție a organizațiilor de extrema dreaptă a crescut în fața masselor țărănești înapoiate și chiar a unor pături orășănești. Combativitatea lor deasemenea a sporit. In aceiași măsură în care forțele fasciste se găseau, în toate țările balcanice și în cele vecine, în plină desfășurare, partidele democratice burgheze abandonau aproape de bună voe, pozițiile politice ocupate altădată cu destulă hotărîre. Iar în locul unui spirit combativ, aceste partide cultivau o defensivă în care compromisul ideologic și renegările de principiu se împleteau cu lașitatea de atitudine.
Aceasta este prima împrejurare de care vorbeam mai sus. Cea de a doua privea mai deaproape însăși situația internă din România.
Mișcările de extremă dreaptă s’au desvoltat, în toate țările, în cadrul unei politici guvernamentale reacționare. Nici Germania și Italia nu s’au abătut dela această regulă.
In România, permanentizarea stării de asediu și a cenzurii, legile excepționale, sistematica înăbușire a oricăror manifestări democratice și muncitorești, gâtuirea drepturilor și libertăților publice au creeat toate condițiile necesare pentru ca și aici curentele de extrema dreaptă să poată pătrunde și să se afirme în opinia publică. Din punct de vedere organizatoric, ele au putut să-și formeze o bază de massă. Chiar dacă n’ar fi existat complicitatea aparatului de stat în opera de difuzare a demagogiei extremei drepte și încă atmosfera reacționară, creată de politica partidelor de guvernământ în ultimii ani, ar fi fost suficientă să alimenteze în mod substanțial un puternic curent fascist.
Intre reacționarismul politicei interne românești și ultimele lui consecințe — gardismul și cuzismul — a existat o strânsă legătură, întâi dela cauză la efect, apoi de reciprocă influențare.
Dictatura regală nu a fost decât rezultatul acestei împerecheri.