Spovedania unui orb

 

O, ochilor, oglinzi divine, ce tristă și enigmatică rămâne o fată când se lasă pleoapele peste voi. De aceea par absente și reci statuele, pentru că nu vă au. Dela marginea negrelor gene lăsate peste globurile obosite ce nu mai pot reflecta lumina, începe nemărginirea întunericului.

Gene, voi sunteți întâia dungă a nopții, voi însemnați hotarul, voi străjuiți luminile și urmați a face umbră și după ce văpăile de dindărătul vostru s’au stins. Ca o streașină adumbrind două ferești voi stați de-apururi, arare vă luminați de stropul unei lacrimi, tremurați când din adâncul sufletului urcă un gând bun, bateți înfricoșate când patimele ne încearcă, vă ridicați sus când ochii nu au ce ascunde.

Îndărătul vostru pietre nestemate visează, negre diamante aruncă scântei, albastre peruzele se înduioșează de blândețe, galbene bucăți de aur chiamă la pierzare, verzi limpezimi de smaralde sau de alge marine își clintesc enigmele.

La marginea voastră ca un călător obosit ce s’a oprit pe marginea unui țărm de unde începe nemărginirea unei ape albastre, de câte ori nu m’am oprit să visez și nu m’am întors înfricoșat de ce-am văzut în acele limpezimi…

Mai bine e dar așa, să nu mai poți vedea ca mine, să-ți amintești numai culorile și formele, luminile și strălucirile. După perdelele albe ce-mi ascund ochii mei, eu cel rămas pe întuneric mă bucur încă, simt dunga de soare cu degetele, trăesc pe socoteala luminii ce-am adunat’o în alte vremuri, sunt un fanar oblonit ce luminează înăuntru, sunt putregaiul ce strălucește numai după ce începe să se facă noapte.

Da, eu orbul de atâția ani sunt ca un peisaj ascuns îndărătul unui văl de promoroacă, un portret anonim căruia un copil, jucându-se, i-a vopsit cu cretă ochii, nimeni nu mai poate cetì ce se petrece în mine. Am intrat în întunerec. senin, și nu voiu mai avea nevoe ca voi să fac un pas pentru a intra în moarte, veșnicia pentru mine a început din minutul când formele reale au murit. Eu pipăi eternitatea ca să-mi călăuzesc mersul și capătul cârjii mele care bate zidurile când îmi caut drumul prin pridvoare mi-aduce ecourile neantului.

Cine poate fi mai fericit ca mine? Și cine poate vedea întunerecul mai colorat decât îl văd eu? Voi spuneți și credeți că noaptea e neagră și nopțile mele sunt cu toate acestea cum vreau eu, nici o lumină nu poate pătrunde într’însele, decât aceea pe care o aruncă sufletul meu.

Intâiu am așteptat să vie zorii. Păsările cu glasul lor sfios s’au deșteptat ciripindu-și rugăciunea cu miile lor de glasuri și zorii n’au mai venit nici atunci, nici nici-odată.

Ceasul a bătut însă și am înțeles ca minutarele au urnit timpul înainte, soarele apoi s’a înălțat sus căci a venit și m’a sărutat pe frunte, apoi ceasurile au bătut din nou împrăștiind o risipă de ore negre și soarele a amurgit și el fără să-l pot vedea nici atunci, nici nici-odată.

Globul de foc care urcă și coboară, a dispărut pentru mint de pe firmament, răceala razelor de lună, ochiul acesta orb al cerului care se luminează de reflexul unui alt astru, m’a îndrăgit însă mai mult de atunci.

Friguros îmi întind mâinile și mi le scald în apele ei reci. Lângă fereastra unde o aștept ea mă știe și vine să-mi șoptească parcă… Mă simți tu, și eu mi-am pierdut lumina ca tine și sunt masca unei vieți care a murit.

Lucrurile apoi încep să cânte și îmi spun povestea lor pe care voi n’o pricepeți și n’o auziți.

Eu și cu ele, ne-am înfrățit de când zorii n’au mai urcat pentru mine. Fiecare sgomot, fiecare suspin, fiecare agonie eu o aud, știu cutare lucru care trăește în preajma mea de ani de zile ce visează, înțeleg firele ce se destramă, pricep ce spune cariul rozând în lemnul învechit.

Fața mea o văd însă tot cum a fost, timpul ne mai putând să scrie nici o biruință pe ea, bătrânețea n’o resimt pentru că nu-i pot vedea fața, și de moarte nu mă înspăimânt pentru că nu am de dat nici o lumină întunericului.

Mâna milostivă ce-mi va închide pleoapele, va face un gest inutil pentru mine, căci nu va avea ce-mi ascunde.

Mare, neagră și potolită, moartea își va trimite valurile de întuneric să mă cuprindă și valurile domoale, vor urca, din ce în ce mai sus vor crește, până ce vor ajunge la marginile ochilor mei și acolo se va opri mirată întâlnindu-se pe dânsa singură și nu va mai îndrăzni să înainteze.