Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul și Francmasoneria

Jump to navigation Jump to search

Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul și Francmasoneria
de Nicolae Paulescu
publicată în 1913


Cuprins

SPITALUL[1][modifică]

Domnilor, vă întrebați, poate, de ce v-am chemat în acest așezământ?

V-am chemat ca să vă fac câteva lecții clinice, - și v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spita­lele din București. Cei ce au reușit să intre în aceste spitale, au avut preca­uția să închidă ușa și chiar să o zăvo­rască cu regulamente, care fac ca ni­meni să nu mai poată pătrunde acolo, - afară, bineînțeles, de dânșii și de ciracii lor.

Dar, mulți dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci niște lecții clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecțiile ce ni le fac profesorii de cli­nică?

Desigur că aceste lecții, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e da­tor s-o cunoască.

Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, ne­mulțumit cu rutina și cu obscuri­tățile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreț, cu ferestre largi și lumi­noase, în care se vede clar.

Acest om este Lancereaux.

Și ca să știți cine este Lancereaux, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.

Vă miră mult cuvintele mele!

Într-adevăr, acest nume nu l-ați întâlnit decât rare­ori în cărțile de medi­cină și aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunțat înaintea D-voastră.

Veți zice poate că admirația mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la școala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în fața da­toriei profesorului, care trebuie să-și cântărească toate vorbele ce rostește și să probeze tot ceea ce afirmă.

Ei bine, Domnilor, repet sus și tare că medic ca Lancereaux n-a mai fost altul. Și această afirmație o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecțiile vii­toare.


Pentru moment, rețineți faptul că, nici înainte de Lancereaux, printre medicii celebri, ca Lannec, Trousseaux, Rayer - nici în timpul său, printre cole-gii săi renumiți, ca Charcot, Potain, Bouchard - și nici printre me­dicii altor țări, ca Bright, Addison, Virchow, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn și ca spirit științific extraordi­nar[2].

El singur a înțeles importanța noțiunii de cauză și a pus medicina pe drumul unei adevărate științe.

Pot zice că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce Claude Bernard a fost pentru fiziologie, ceea ce Pasteur a fost pentru microbiologic.

Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtășesc.

Lancereaux, murind, mi-a lăsat mie greaua po­vară de a duce la bun sfâr­șit o carte[3], de o importanță capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În același timp, mi-a dat și sarcina morală să fac cunos­cută lumii opera lui, care e imensă.

Dar, o asemenea moștenire e peste puterile mele. Aici, în București, mai ales, sunt ca într-un puț. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.

Voi face și eu ce voi putea.

Din fericire vă am pe D-voastră, care sunteți în stare să vă pasionați, - după cum m-am pasionat și eu - pentru adevărul științific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franței că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei, - fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înțeles.

Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecțiunile rini­chiului, - și pe urmă despre afecțiunile cordului și ale vaselor (artere/vene și limfatice), - subiecte asupra cărora Lancereaux a lăsat lucrări nepieri­toare.

Dar, pentru a pricepe bine afecțiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie niște sindroame ca albuminuria, ca uremia, - sindroame oare­cum întine­rite prin cercetări făcute în laboratorul meu... dacă adevărul mai are trebuință de întinerire.

Aceste sindroame vor face subiectul lecțiilor vii­toare.


Pentru astăzi, dați-mi voie să vă întrețin, spunân-du-vă câteva cuvinte de­spre spiritul ce se cuvine să-i însuflețească pe medici, când se află în fața bolna-vilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.

Dar, ce este un medic?

Ce este un bolnav?

Ce este un spital?


I. Ce este un medic?[modifică]

Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?

Medicina este o știință și, în același timp, o profe­sie.

1 - Ca știință, medicina studiază omul, - și-l stu­diază întreg, corp și suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic și patologic.

Într-adevăr, medicina, după cum știți, studiază:

a) - forma corpului omenesc și a organelor ce-l constituie (anatomia), - structura intimă a acestor organe (histologia), - precum și evoluția și repro­ducția individului (embriologia, obstetrica);

b) - fenomenele vitale de nutriție și de relație (fizi­ologia)[4];

c) - bolile generale și afecțiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriție și de relație (nosologia și patologia).

Prin urmare, medicina studiază omul și, singură printre științe, are omul ca unic obiect al studiului ei.

Ce e mai mult, - medicina, fiind o știință cu apli-ca­ții practice, are meri­tul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoștință imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.

Medicina cunoaște deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filozofiei.

2. - Ca profesie, medicina servește pe om:

a) - prin igienă, ce-l protejează de boli;

b) - prin terapie, ce-i alină durerile și caută să-l vindece sau, cel puțin să-i evite moartea.

Dar nu e numai atât.

Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pen­tru cei ce suferă și, de multe ori chiar, să-și riște viața pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găsește abnegația absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?


Este evident deci că, dintre toate profesiile, medi­cina este cea mai bine­făcătoare.

Dar, - în plus, - medicul, prin profesia sa, devine prietenul și chiar con­fidentul celor ce suferă, - bogați sau săraci, tineri sau bătrâni, - care-l as­cultă și se supun orbește la prescripțiile lui. Ori, cum un medic instruit cu­noaște instinctele și prin urmare și pati­mile, îi este ușor ca, - prin grai și prin exemplu, - să poată să lumineze omenirea și să-i îndrumeze educa­ția soci­ală, care combate aceste patimi, - adică să răspândească principiile adevăra­tei morale științifice.

Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecționeze pe oameni și să-i facă mai fericiți, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaș timp, un sa­vant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jert­fește pentru alții, până la moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... și așa ar fi în realitate, dacă confrați ne­demni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.

Acum înțelegeți înalta demnitate a profesiei medi­cale și respectul ce i se dă din toate părțile. „Cinstește pe medic” zice Biblia,...” căci ai trebuință de el”.


II Dar, ce este un bolnav?[modifică]

Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, - sub influ­ența unei cauze patogene, - tulburări ale funcțiilor vitale de nutriție sau de rela­ție, tulburări care-i pot amenința existența.

Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-și pro­cu-re îngrijiri medicale, și din cauza bolii nu mai sunt în stare să-și agonisească nici măcar cele nece­sare pentru întreținerea vieții.

Astfel de bolnavi, - care ar pieri dacă ar fi părăsiți, - vin la spital.

În asemenea condiții se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, și-a frânt o mână sau un picior, - un țăran care, lovit de pelagră, și-a pierdut mințile; - un orășean care, doborât de tifos, zace în neștire timp de trei săptămâni.

Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă și vic­timă a muncii, - alături de țăranul și de orășeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, - veți întâlni la spital indivizi - și încă în mare număr - victi­mele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), - indivizi care inspiră scârbă și care par a nu fi demni de nici un in­teres.

Veți întâlni bunăoară pe bețivul care, nevrând să-și înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agonisește, până și hrana copii­lor lui; - care înveninează viața unei nenorocite soții; - care-și dezono­rează părinții; - care e rușinea fami­liei și plaga societății; - și care sfârșește în imbecili­tate, dacă oftica[5], dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existență degra­dantă.

Veți găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepri-cepând sau bătându-și joc de importanța instinc­tului genital, al cărui scop este reproducerea, - nu vede într-însul decât un mijloc de a-și procura gâdilituri plăcute și abuzează de actele generării, până devine tabetic[6], sau contractează boli, pe care po­porul le numește, cu drept cuvânt, rușinoase.

Să oprim aici această enumerație dezgustătoare.

Dar, în spital, veți mai descoperi și oameni de alte nații, ca unguri, greci, ovrei... nații chiar dușmane nouă și care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viață sau pe moarte.

Or, toți acești oameni, - buni sau răi, virtuoși sau vicioși, conaționali sau inamici, - primesc în spital aceleași îngrijiri, fără să se țină seamă de meritele sau de nemernicia lor.

Care este explicația acestui fapt?

N-am putea oare să-i distrugem pe acești bolnavi, sau cel puțin să ne scă­păm de cei vicioși, care sunt o povară pentru societate și de cei de altă na­ție, care sunt un pericol pentru neamul românesc?

În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bol­navi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abando­nați într-o insulă, unde mureau de foame.

De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui Darwin, lupta pen­tru trai, ne invită să nu-i cru­țăm pe bolnavi - care trebuie să fie suprimați ca niște concurenți căzuți - căci în această luptă nu supraviețu­iește decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnați să piară.

Homo, homini, lupus!

V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialiști.

Dar, îmi veți zice: oamenii, ca și animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.

Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbește din ce în ce pentru membrii tribului și ai nației și ajunge să fie aproape nul pentru mem­brii omenirii - și atunci se numește filantropie.

În tot cazul, mila nu exista pentru vicioși și mai ales pentru dușmani, - prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.

Atunci, care este cheia acestei enigme?


III Ce este un spital?[modifică]

Să lămurim și noțiunea de spital

Un spital este un așezământ, - fundat de o per­soană sau de o asociație de persoane, - în care bolna­vii săraci găsesc, gratis, îngrijirile medicale de care au trebuință, precum și tot ce le este necesar pentru întreținerea vieții, în timpul bolii lor.

Este evident că orice spital trebuie să aibă o clă­dire care să îndeplinească anumite condiții de dispozi­ție generală și interioară, de aerisire, de încălzit etc., - să posede un mobilier convenabil, să dispună de venituri suficiente pentru a putea face față, în mod larg, la toate necesitățile bolnavilor, să aibă un perso­nal medical și infirmier instruit și devotat.

Dar de când există spitalele?

Instituția spitalelor este de dată relativ recentă. Numeroase cercetări istorice și arheologice arată că în vechime n-au existat spitale.

Într-adevăr, iată ce zice în această privință, într-o lucrare bine documentată, un autor a cărei compe­tență este incontestabilă[7].

„Nici un stabiliment public, destinat în mod spe­cial și unic bolnavilor, nu pare să fi existat în anticul Egipt”.

„De asemenea, nu se găsește nici o urmă de institu­ții ospitaliere la evrei... Bol­navii și infirmii se adunau sau erau transportați în piețele publice, lângă piscine, la răspântii sau sub portice, pentru a primi sfaturi de la trecători - care au suferit ei înșiși sau au văzut pe alții suferind de o asemenea boală”.

Aceleași lucruri se petreceau și la alte popoare vechi, bunăoară la Mezi, la Perși...”

„În India, spitalele erau cu totul necunoscute...”

„În China, nu numai că în secolele trecute n-au existat spitale, dar nu se găsesc încă nici astăzi”.

„Orașele Greciei posedau mai toate, sub numele de Geroniae, de Gerusiae, edi­ficii publice unde bătrâ­nii, care aduseseră servicii eminente patriei, erau întreținuți pe socoteala Statului. Cynosargul era locul unde erau adunați copii abandonați; iar Xenodochul, deschis tuturor străinilor, nu primea decât oameni sănătoși. Dar nică­ieri nu este făcută vreo mențiune despre edificii destinate în mod special bolnavilor”.

„Până în primele secole ale Erei creștine, romanii, ca și grecii, n-au avut spitale[8]„.

Mai târziu, „atunci când religia lui Hristos veni să spună omului că o ființă ome­nească ce suferă este un frate ce trebuie alinat, - numai atunci, fu posibil să se cre­eze adevărate spitale”.

Spitalele sunt o inspirație a carității creș­tine[9].

Încă de pe la jumătatea secolului al III-lea și mai ales în secolul al IV-lea, înce­pură, atât în Orient cât și în Occident, să se ridice azile unde erau adăpostiți și nu­triți infirmii săraci.

Dar, primul spital pentru bolnavi a fost fondat la Roma, în anul 380 sau 381, de o pioasă femeie creș­tină, Fabiola, ale cărei fapte bune ne-au fost transmise prin scrierile Sfântului Ieronim[10].

Pe la aceeași epocă (anul 372), Sfântul Vasile, Epis­copul Cesareei Cappadociei, zidi la porțile acestei cetăți un azil celebru unde se primeau și se îngrijeau bolnavii, „îndată ce ieși din cetate, - zice Sfântul Grigore din Nazianz,[11] - vezi un oraș nou, care este sanctuarul pietății. Acolo boala, îndurată fără mur­mur, pare a fi o încer­care binecuvântată; acolo carita­tea strălucește în operele sale”.

Mai târziu, sub împăratul Justinian și sub urmașii săi, asemenea azile se înmulțiră în Orient, - și tocmai pe la sfârșitul secolului al Vl-lea apărură spitale și în Occident. Mai întâi ca anexe ale bisericilor și mănăsti­rilor, apoi ca stabilimente de sine stă­tătoare.

Din aceste fapte istorice rezultă că:

Spitalele n-au existat în antichitate; ele au apă­rut în primele secole ale erei creștine și sunt efec­tele carității.


Dar ce este Caritatea?[modifică]

Caritatea este un act voluntar[12], a cărui formulă a fost enunțată astfel de către Iisus Hristos: „Iar când va veni Fiul Omului întru Slava Sa... El va zice celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la în­temeierea lumii. Căci.... bolnav am fost și M-ați îngrijit.

Atunci vor răspunde Lui drepții, zicând: Doamne... când Te-am văzut bolnav și am venit la Tine?

Și răspunzând Împăratul va zice lor: Adevăr zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut”[13].

Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea ca iubirea, ce-I datorează oamenii să se reverse asupra bolnavilor săraci[14]. Și, într-adevăr, acesta este singurul mijloc efectiv, de care dispun oamenii, ca să-și manifeste iubirea către Creato­rul lumii, către Autorul vieții lor, - și să înalțe astfel această iubire până la Acela pe care nu-L pot atinge și care n-are trebuință, pentru El Însuși, de binefacerile lor... căci El este Binele infinit.

Din această sentință au răsărit spitalele.

Fabiola, Sfântul Vasile, precum și împărații, prin­ții și oameni bogați, care au fondat spitale, n-au făcut decât să pună în practică preceptul cari­tății creștine.

* *

Originea ideii de spital fiindu-ne acum cunoscută, să ne întoarcem la în­trebarea noastră: Care este spiritul ce trebuie să existe într-un spital?

Sunt unii medici de spital, cupizi și avari, care, - sacrificând totul pen­tru clientela lor particulară, - neglijează bolnavii care nu le pot plăti și fac, la spital, vizita în câteva minute, galopând pe dinaintea paturi­lor.

Sunt alți medici de spital, orgolioși, cărora li se pare că spitalele sunt făcute pentru ei, șii consideră pe bolnavi ca pe niște obiecte de studiu. Ei sunt mulțumiți când primesc un caz interesant, asupra căruia vor putea să facă o comunicare la o societate savantă sau să-și publice observația într-o gazetă medicală, - dar resping sau nu se ocupă de sărmanul bolnav, care nu prezintă decât un caz banal, ce nu poate fi exploatat în profitul gloriei lor.

Din fericire, asemenea monștri sunt rari.

Mai sunt și medici de spital cărora, în lipsa unei educații creștine, li s-a atrofiat fibra idealului și au căzut în indiferență, devenind pur și simplu niște funcționari adică un fel de trântori care, pentru o leafă cât mai grasă, fac cât pot mai puțin.

Acest soi de medici paraziți roiesc pretutindeni și constituie o adevărată plagă socială.

D-voastră, însă, să nu urmați aceste păcătoase exemple.

Când veți intra în vreun spital, dezbrăcați-vă de patimile de cupiditate și de orgoliu, lepădați și trân-dă­via și dați-vă cu totul bolnavilor, - cărora să le fiți recunoscători dacă, îngrijindu-i, vă vor permite să vă instruiți.

Și dacă voiți să fiți perfecți, culegeți fructele ce se vor dezvolta din să­mânța ce am semănat astăzi în sufletele D-voastră, tinere și generoase, - și, urmând preceptele carității, îngrijiți pe bolnavul mizerabil, - nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce suferă - ci ca pe însuși Dumnezeu.

Acesta este spiritul ce trebuie să domnească într-un spital.


LEGISLAȚII RELIGIOASE[modifică]

(Urmare[15])


După legislația creștină, au venit alte două legisla­ții religioase, - Cora­nul musulmanilor și Talmudul ovreilor, - legislații care sunt potrivnice moralei lui Hristos și care au pretenția să lecuiască relele omeni­rii.

Să examinăm deci, ce prescriu aceste coduri de legi împotriva patimilor de proprietate și de domina­ție.

Vom începe prin Coran[16].


CORANUL[modifică]

Pe la sfârșitul secolului al VI-lea, după Hristos, apăru în Arabia un legis­lator, numit Mahomet, care, - pretinzând că se sprijină pe Biblie (din care cunoștea imperfect anumite părți) și pe Evanghelie (pe care o ignora aproa­pe cu totul), - dădu arabilor o legislație religioasă, „Coranul” sau „Alcoranul”, legislație pe care pe urmă, voi s-o întindă asupra întregii omeniri.

Acest „Alcoran” ar fi fost destinat să înlocuiască cu folos legislațiile ovre­iască și creștinească.

„Cu voia lui Dumnezeu, îngerul Gabriel ți-a inspi­rat Alcoranul, care confirmă vechile scripturi (Biblia și Evanghelia) și care conduce pe cei buni pe calea mântuirii”[17].

Astăzi, după 12 veacuri de existență, legea lui Mahomet este urmată de peste două sute de milioane de oameni, - adică de o bună parte din Europa, de o treime din Asia și de jumătate din Africa.

Se înțelege ușor importanța enormă ce o prezintă pen­tru noi această legislație.

Să studiem deci Alcoranul, - din punctul nostru de vedere biologic, - și să-i punem în evidentă pres­cripțiile, în ceea ce privește patimile de proprie­tate și de dominație[18].


I. - Patima de proprietate[modifică]

a) - În nație. - Încă de la începutul carierei sale, Mahomet, în capul unei bande de arabi care îi sunt credincioși, săvârși mai multe expediții ar­mate (în număr de 27) și, după nouă ani de lupte sângeroase, puse mâna pe Meca[19].

În acest timp, el duce o viață de adevărat bandit, înfocat la jaf și lacom la împărțirea prăzilor.

„Dumnezeu vă poruncește să dați Profetului o parte din prada ce o veți lua de la dușmani, - atât din cai și din cămile, cât și din celelalte lucruri jefuite”[20].

Califii, urmașii lui Mahomet, îl luară ca exemplu și organizară o putere militară, care nu avea altă țintă decât cucerirea[21].

De la Meca, secta se întinse asupra Arabiei în­tregi, - și pe urmă năvăli, de jur împrejur, în țări din ce în ce mai depărtate, cu tendința de a se face stă­până pe toată suprafața pământului.

Islamismul propagându-se numai prin arme, e lesne de înțeles că, în aceste condiții, teritoriile națiilor, cu care musulmanii veneau în contact, deveneau o pradă râvnită și cădeau în mâinile lor, în urma unui război neno­rocit.

Astfel s-a întâmplat cu nenumărate țări, începând cu Persia, trecând prin Peninsula Balcanică și prin Africa de Nord și ajungând până în Spania.

Jaful era atunci un obicei, ba, ceva mai mult, sulta­nii și pașalele lor, sugeau, peste tot, ca strigoii, sângele popoarelor creștine învinse, pe care le admi­nistrau.

Pretutindeni, arabii și mai cu seamă turcii, au sără­cit astfel, până la cea mai neagră mizerie, țările care, ca a noastră, au avut nenorocirea să le cadă în gheare.

b) - În trib și în familie, dreptul de proprietate este absolut și exclusiv. Mahomet interzice frauda sau înșelăciunea.

„Cântăriți cu cântare drepte, măsurați cu măsuri bune și nu rețineți nimic de la aproapele vostru”[22].

„Nu corupeți pe judecători prin daruri și plocoane pentru ca să mâncați, cu rău­tate, averea altuia”[23].

El condamnă zgârcenia.

„Să nu credeți că cei ce sunt prea economi și zgâr­ciți... fac bine; din contra, ei fac foarte rău. Ceea ce pun deoparte, fără motiv, îi va sugruma în ziua judecății”[24].

El dezaprobă și cămătăria:

„Cămătarii au zis că comerțul este asemenea cu camăta. Dumnezeu permite comerțul, însă oprește cămătăria[25].

El recomandă o oarecare binefacere către săraci:

„Fiți binefăcători către săraci, care s-au strâmto­rat pentru ca să servească pe Dumnezeu și care nu mai pot să lucreze”[26].

„Veți ajuta, din ceea ce aveți, pe tatăl și pe mama voastră, pe aliații voștri, pe or­fani, pe săraci și pe călători”[27].

Într-adevăr, musulmanii, în general, au păstrat o anumită cinste în afa­ceri și chiar o oarecare dărnicie față de săraci.

Dar toate astea nu sunt adevărate decât în ceea ce privește relațiile ara­bilor între ei.

Cât despre străini și mai ales despre creștini, - ma­homedanii îi tratează ca pe niște robi, ca pe niște oameni lipsiți de dreptul de proprietate.


II. - Patima de dominație[modifică]

a) - în familie, autoritatea tatălui e absolută. El are dreptul de viață și de moarte asupra femeilor și asupra copiilor.

Totuși, Mahomet ușurează oarecum rigoarea aces­tui drept, relativ la copii.

„Nu vă omorâți copiii de frica sărăciei;… uciderea copiilor este un mare păcat”[28].

Cât despre femei, falsul prooroc le încătușează cu lanțul ignominiei, prin instituția poligamiei, flagel înjositor care dezorganizează familia și care e fructul unirii patimii genitale cu patima de dominație, - ceea ce a făcut să se zică, cu drept cuvânt, că islamul este „religia trufiei și a desfrâului[29].

Mahomet autorizează pe adepții lui să aibă până la patru neveste; - el însuși a avut, la un oarecare moment, până la cincisprezece soții legitime. Dar, le dă voie să aibă în plus un număr nedeterminat de concubine (sute sau mii, ca unii sultani), luate chiar dintre roabe.

„Însurați-vă cu femeile care vă plac: două, trei sau patru; - dacă vă e teamă că nu le puteți întreține pe toate, nu luați decât una.

Puteți, de asemenea, să vă căsătoriți cu roabele pe care le-ați dobândit.[30]

Femeia este considerată, de musulmani, fie ca o vită condamnată la o sclavie mârșavă, fie ca un instrument de plăcere, destinat să sature dorin­țele bestiale ale masculilor, putreziți de vicii.

„Dintre femeile tale, vei păstra pe cele ce-ți con­vin; te vei despărți de cele ce te plictisesc și te vei culca cu cele ce-ți plac”[31].

Fondatorul islamului, dă astfel voie credincioșilor săi să divorțeze de câte ori vor voi. Dar adaugă, ca să poleiască pilula:

„Divorțul, întâia și a doua oară, trebuie să se facă cu blândețe, politețe și binefaceri”[32].

Și acest legislator nu ține nici o socoteală de fap­tul că, de pe urma poli­gamiei, femeile sunt groaznic chinuite de gelozie, trebuind ca, mai multe, să-și împartă iubirea unui singur om.

Pentru a lupta contra revoltei trebuințelor geni­tale, în veci nesătu­rate, ale acestor nenorocite femei, credincioșii lui Mahomet le ascund în închisori fără de ferestre ce dau în stradă, adevărate morminte pentru vii - sau le acoperă cu văluri groase, care nu lasă să se vadă decât ochii.

Dar, pentru a putea ține în frâu o asemenea turmă de femele, în plină pe­rioadă de rut, monștrii musul­mani născociră să recurgă la masculi... fără nevoi sexuale, adică lipsiți de organe genitale. Scopiră deci, cu forța, robi străini, îi făcură eunuci și îi întrebuin­țară ca păzitori de harem.

Astfel, pentru a garanta continența cadânelor și a asigura posesia lor, - exclusiv rezervată stăpânului, - au mers până să mutileze ființe omenești, lipsindu-le pentru totdeauna de capacitatea de a crea o familie.

b) - în nația arabă, puterea e absolută, pentru că a fost considerată, de Mahomet, ca provenind de la Dumnezeu.

„Acela care se supune profetului, apostolul lui Dumnezeu, se supune lui Dum­nezeu”[33].

Astfel, a fost ușor să se transforme instinctul de dominație într-o patimă neînfrânată, - adică să se schimbe în despotism și într-o tiranie feroce, care domnește până azi în toate țările musulmane.

Această stare de plâns este agravată și prin faptul că Mahomet conto­pește întruna, amândouă autorită­țile, civilă și religioasă și vrea ca șeful sta­tului să fie și mare preot. Și, în adevăr, până astăzi, califii și sulta­nii sunt, în același timp, regi și pontifi. Cu alte cu­vinte, celui ce exercită dominația, i se dă ca misie să se opună la dezvoltarea patimei de dominație, în el însuși, - ceea ce în practică este foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat.

Acest fapt este un semn indiscutabil că Mahomet a stabilit o simplă in­stituție națională, - iar nu, după cum pretindea el, o religie universală.

Puterea fiind absolută, sultanul are dreptul de vi­ață și de moarte asupra tuturor supușilor săi. El uzează și abuzează într-atâta, de această teribilă pre­rogativă că, în zilele noastre, Abdul Hamid a comis, nepedepsit de nimeni, un măcel omenesc îngrozitor asupra supușilor săi armeni, - măcel cum nu s-a mai văzut în lume de la marea revoluție franceză,... aseme­nea masacre neputând fi decât efectele izbucni­rii patimilor de dominație și de proprietate.

Dar, ceea ce este și mai grav, Mahomet transmite tuturor musulmani­lor această putere de viața și de moarte asupra ghiaurilor.

„Ucideți pe necredincioși, unde îi veți întâlni; lu­ați-i robi și observați pe unde trec, pentru ca să le întindeți curse”[34].

„Omorâți pe cei răi, pentru ca să înlăturați răs­coala și ca să nu existe în lume altă lege, decât legea lui Dumnezeu”[35].

Mahomet promite chiar recompense eterne celor ce mor în război.

„Dacă sunteți uciși, luptând pentru credință, veți fi adunați înaintea divinei Majestăți ca să fiți răsplă­tiți”[36].

Prima consecință a acestei stări de lucruri, a fost niște războaie teribile, - adevărate războaie de exter­minare, care pustiesc țările prin măcelărirea locuitori­lor și prin incendierea locuințelor, - războaie nimicitoare, de care e plină istoria musulmanilor, precum și cea a popoarelor cu care ei au venit în contact

Națiuni, odinioară înfloritoare, din Asia Occiden­tală și din Africa de Nord, sunt acum moarte, de pe urma acestor cataclisme, iar civilizațiile lor, atât de înaintate în timpul romanilor, sunt pierdute pentru vecie.

Cele din Peninsula Balcanică, sugrumate de jugul islamului, intraseră în agonie. Dar, de când acest monstru tiranic a intrat în descompunere, multe popoare (românii, grecii, sârbii, bulgarii) care au putut să scape cu viață, renăscură din cenușa lor, și luară repede, în câțiva ani, un avânt de viață și de cultură.

Peste tot în drumul său, mahomedanismul a semă­nat, - împreună cu devastarea, - inerția, somnul sau moartea.

Însă, pseudo-profetul nu s-a mulțumit cu ruinele ce grămădea în trece­rea sa.

După un război, învinșii, care nu erau uciși, erau luați ca robi.

Robia este într-adevăr o altă plagă, poate cea mai hidoasă, răspândită de această îngrozitoare calami­tate, ce este islamismul. Ea este produsul cel mai curat al trufiei omenești, adică al patimei de domina­ție, împinsă la cea din urmă expresie.

Istoria românească va păstra cu sfințenie aminti­rea a mii de tinere fete, adevărate fecioare-martire, răpite familiilor îndurerate, pentru ca să umple haremurile și lupanarele islamului[37].

Ea nu va uita nici miile de băiețași, mun­teni și mol­doveni, pe care musulmanii îi duceau în sclavie la Stambul, ca să îi scopească și să îi introducă astfel în corpul ienicerilor.

O asemenea pretenție, pe care turcii voiau chiar s-o introducă într-un tratat, îl revoltă pe voievodul Vlad-Țepeș și îl hotărî să ia armele, făcând ast­fel ca țara să îndure toate grozăviile unui război înfiorător.

De altfel se știe că și în zilele noastre, toți suvera­nii musulmani din Africa practică pe o scară întinsă comerțul cu robi; - se mai știe că toți negustorii de sclavi sunt mahomedani, - și că, în sfârșit, judecăto­rii, care judecă după Coran, nu fac nimic pentru a împie­dica acest târg infam.

O altă buruiană otrăvitoare, ce crește pe această putreziciune morală, este legea Talionului, pe care Mahomet o adoptă după Moise, - dar agra­vând-o.

„Am poruncit Talionul: om pentru om, ochi pen­tru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte, rană pentru rană; cel ce va păzi această lege, va face bine[38].

„Talionul vă este prescris și la omoruri: liber pen­tru liber, sclav pentru sclav, fe­meie pentru femeie[39].

Legea Talionului se aplică chiar la insulte:

„Insultați pe cei ce vă vor insulta,... în același fel cum ei v-au insultat”[40].

Și când te gândești că Hristos ne sfătuiește să ier­tăm ofensele „nu până de șapte ori, ci până de șapte­zeci de ori, câte șapte ori”[41]!

În plus Mahomet face din răzbunare o datorie, pe care o impune cre­dincioșilor săi ca un ordin sacru:

„Omorâți mai ales pe cei.... ce și-au dat silința ca să alunge pe profet din Meca”[42].

Dar Mahometz nu întrerupe nici aici faptele sale mârșave.

Printr-o nerușinată minciună[43] el s-a dat ca proo­roc și, încă mai mult, ca cel din urmă și cel mai mare dintre trimișii lui Dumnezeu; - pe când, în rea­litate, el a fost nu un adevărat fondator de religie, ci un aventurier preocu­pat, înainte de toate, să stabilească o împărăție.

„Aduceți-vă aminte că Isus a zis fiilor lui Israel: „Eu sunt trimisul lui Dumnezeu: El m-a însărcinat să confirm Vechiul Testament și să vă anunț că, după mine, va veni un profet ce se va chema Mahomet”[44].

Acest înșelător a susținut mai întâi că Mozaismul și Creștinismul, - de care se servise pentru a redacta Coranul, - nu sunt decât niște criminale alterări ale învățăturii sale, care singură este eternă.

Mai târziu, văzând cum Creștinismul devine univer­sal, își închipui că și doctrina sa din Alcoran ar putea ajunge să fie universală, înlăturând pe cea a Evangheliei, - și se gândi să întindă Islamismul, prin arme, peste tot pă­mântul[45].

Dar pentru ca să poți pretinde că ai fondat o reli­gie universală, trebuie ca mai întâi s-o zidești pe adevăr și nu să recurgi la minciună. Mai mult, tre­buie să o dezbraci de orice legătură care ar face-o să atârne de un anumit Stat național.

Or, aceste condiții n-au fost împlinite de către Ma­homedanism, - pre­cum nici de Judaism, - căci ambele religii sunt bazate pe minciuni și, în plus, constituie, una, codul nației arabe, cealaltă, codul nației jidovești.

Într-adevăr, nici ovreii nu pot să conceapă decât un judaism universal, - adică o curată contradicție, un particularism general, cum zice istoricul Moehler, - iar Mesia lor, așteptat cu nerăbdare, n-ar fi decât un fel de Mahomet, ieșit din neamul lor[46].


III. - Legea iubirii[modifică]

În Coran, - care pretinde că înlocuiește Evanghe­lia, - nu se găsește, nicăieri, ceva care să se apropie de Caritatea creștină, sau cel puțin, să se­mene cu niște urme de simpatie către alte popoare, decât arabii.

Din contra, după Islam, omenirea se împarte în musulmani și necre­dincioși. Or, împotriva acestora din urmă, - care sunt numiți cu dispreț „ghiauri” și câini cu față de om, - orice mahomedan nutrește o ură oarbă, pe care n-o satură, de cele mai multe ori, decât prin iatagan.


*
* *


În rezumat

a) - Coranul, - în loc să combată patima de propri­etate, - a favorizat jafurile și le-a adăugat incendiul devastator, care a acoperit cu ruine țări întregi.

b) - Coranul, - în loc să lupte împotriva patimei de dominație, - a sta­bilit o tiranie cumplită, din care au rezultat războaie pustiitoare și o sclavie oribilă. Dacă adăugăm la aceasta, legea Talionului și poliga­mia, cu corola­rul său, demasculația păzitorilor seraiu­rilor, vom avea un tablou care ne va da o idee despre principalele ciuperci veninoase crescute pe gunoiul mo­ral al islamismului.

c) - Coranul, - ca și Talmudul, - se reazemă pe min­ciună.

d) - Coranul a înlocuit caritatea printr-o ură crudă și sângeroasă, care nu se întâlnește decât la jidovi.

Într-adevăr, cele două ramuri, arabă și ovreiască, sunt, și una și alta, foarte lacome de sânge omenesc.

Dar, dacă mahomedanii, care posedă o oarecare bravură seamănă cu niște tigri sălbatici, - ovreii, care nu se manifestă decât prin lașitate, aduc mai mult cu ploșnițele sau cu... păduchii vâscoși și lipicioși, - după cum se exprimă Drumont[47].

TALMUDUL[modifică]

Pe vremea lui Iisus Hristos, secta fariseilor răspân­dea, printre ovrei, oarecare învățături explica­tive asupra Bibliei.

Pentru ca să împiedice pierderea acestor doctrine, zise tradiționale, un haham, numit Iuda Ha-Kadoș (sfântul) a scris, către sfârșitul veacului al II-lea, o carte intitulată Mișna.

Mai târziu, Mișna s-a mărit cu diverse comentarii, care au format Ghe­mara.

Aceste comentarii, - împreună cu Mișna care le servește de text, - con­stituie Talmudul.

Sunt două Talmuduri: unul, numit Talmudul din Ierusalim (Talmud Jerușalmi), care a fost scris în Palestina, probabil în Tiberiada, pe la anul 380[48] după Hristos; și celălalt, numit Talmudul din Babilon (Talmud Babli) care a fost redactat în Babilonia și isprăvit către sfârșitul secolului VI.

Dar, Talmudul din Babilon a fost, mai târziu, am­plificat prin comentarii, făcute de hahamii din Evul Mediu.

Așa, Moise Maimonide, rabin din secolul al XII-lea, a scris un extract din Talmud și a numit lucrarea sa, Iad Hacazaca (mână tare).

Rachi, haham din Troyes și, în urma lui, mai mulți rabini francezi, din veacurile al XII-lea și al XIII-lea, - au redactat niște glose talmudice, numite Tosafot (adițiuni), de unde se trage și numele de Tosafiști, sub care sunt cunoscuți.

Iosef Karo, haham spaniol, din secolul al XVI-lea, care a locuit câtăva vreme la Nicopol și la Constantinopol, a publicat în 1567, Șulhan-Aruk (masă pusă), în care „toate legile religioase și civile ale iudeilor sunt clasate în or­dinea subiectelor”[49]. Acest fel de Cod talmudic se adresează tuturor ovrei­lor.

Josef Karo, după ce a analizat și rezumat opiniile emise de toți predecesorii săi, ne dădu Șulhan-Aruk: care fu adoptat de totalitatea israeliților, drept cod de religie[50].

Astăzi, acest cod formează și o carte didactică pen­tru toate școlile ovreiești din lumea întreagă.

Bartolocci, unul din oamenii cei mai adânc cunos­cători ai afacerilor ebraice, fixează, - în Bibliotheca Rabbinica, - terminarea definitivă a Talmudului, la sfârșitul secolului al XVI-lea”[51].

Pentru ca să știm ce este Talmudul, ne-am procu­rat Talmudul din Jerusalim, care a fost tradus în franțuzește de Moise Schwab[52].

L-am citit cu atenție și n-am găsit într-însul decât niște interminabile dis­cuții, de cele mai multe ori copilărești și ridicole, cu chițibușuri meschine[53], azvârlite, cum zice un autor ovrei[54], într-o „sălbatică neorânduială”.

Dar Talmudul de care se servesc jidovii, este Tal­mudul din Babilon.

Într-adevăr. „Talmudul babilonic... fu primit de întregul Israel”[55].

„Talmudul din Babilon,... a fost singurul adoptat de Sinagogă, pe când Talmu­dul din Ierusalim... a fost neglijat de doctorii și de copiștii Evului Mediu”[56].

Or, Talmudul din Babilon, în edițiile vechi, - de exemplu, în cea din Ve­neția, din 1520 și în cea din Amsterdam, din 1600, - conține numeroase pasaje care se refera la patimile de proprietate și de domina­ție.

În edițiile mai recente, aceste pasaje, - care sunt pline de ură împotriva a tot ce nu e jidov, - au fost înlocuite prin cercuri sau prin linii în alb. Într-ade­văr, un Sinod ovreiesc ținut în Polonia în 1631, a prescris ca în viitor, asemenea pasaje să nu mai fie imprimate, ci să fie spuse prin grai în școli[57].

Dar aceste pasaje au fost traduse, de mai multe ori, fie de hahamii con­vertiți la creștinism, fie de orientaliști sau de profesori de limba ebraică, ne-ovrei, - ca bunăoară de Wagenseii, de Danz, de Eisenmenger și mai de curând de Dr. August Rohling, profesor la Universitatea din Praga.

Vom împrumuta lucrării acestui din urmă savant[58] pasajele talmudice care ne interesează, - pentru ca să le supunem criticii biologice.

Jidanii au căutat, întotdeauna, să ascundă secre­tele criminale ale legislației lor.

De câte ori a vrut cineva să tragă vălul care aco­peră mârșăvia Talmudului, a dez­lănțuit imediat ura cea mai cumplită a jidovilor, care au tăgăduit exacti­tatea tradu­cerii și au încercat, prin toate mijloacele posibile, să se răzbune împotriva traducă­torului[59].

Astfel, când în 1700, orientalistul Eisenmenger, după un studiu de 20 de ani, publică traducerea unei părți din Talmud, în cartea sa Iudaismul descoperit, jidovimea scoase un răget de turbare.

Ovreii încercară mai întâi să confiște această carte. Dar, neputând, ei oferiră autorului 10.000 de taleri, pentru ca să-și retragă scrierea.

Frederic I, regele Prusiei, căruia se adresară în urmă hahamii, - calomniind pe Eisenmenger și acuzându-l că este un falsificator, - însărcină Univer­sitățile din Giessen, din Heidelberg și din Meinz, să caute dacă, într-adevăr, erau pasaje rău citate sau falsificate, în lucrarea acestui savant.

Însă traducerea lui Eisenmenger și citatele lui au fost în unanimitate declarate autentice, și hahamii, - nemaiputând să mintă în fața a trei Universități, - au fost siliți să le confirme în mod solemn[60].

Dar asupra nici unuia dintre traducătorii Talmu­dului, jidănimea nu s-a îndârjit cu atâta furie ca asupra celebrului orientalist Rohling. Toată haita presei ovreiești s-a năpustit asupra lui, numindu-l: bârfitorul nevinovaților, apostolul obscurantismului și amenințându-l cu nimicirea morală.

Totuși Rohling nu s-a lăsat intimidat și sfârșește astfel prefața ediției a 4-a a lu­crării sale: „Pentru ca să știe Iuda că nu tratăm cu ușurință cărțile sale „sfinte”, ne obligăm bucuros să-i plătim suma de 1.000 de taleri, dacă Societatea orientală ger­mană va judeca, citatele noastre ca invenții sau ca falsități”[61].

O scenă identică s-a petrecut când cu publicarea unei traduceri a Șulhan-Aruk-u-lui.

În 1883, a apărut o carte: Judenspiegel im Lichte der Wahrheit (Oglinda ovreiu­lui la lumina adevăru­lui), - al cărei autor s-a ascuns sub pseudonimul Dr. Justus, - și care conține o sută de legi traduse din Șulhan-Aruk.

Jidovii, înfuriați, acuzară pe un redactor al „Mercu­rului Westfaliei”, care fu târât în fața tribuna­lelor, ca plastograf.

La proces, profesorul Dr. Ecker fu chemat ca ex­pert și fu silit să examineze amănunțit cele o sută de legi din Judenspiegel.

În concluzia sa, savantul orientalist numește aceste legi infame” și raportul său a avut, ca urmare, achitarea acuzatului.


Înainte de a întreprinde studiul critic al prescripți­ilor talmudice, să ne întrebăm ce valoare are, pentru ovrei, Talmudul Babilonulul;

Hahamii prezintă acest Talmud ca fiind o carte sfântă, emanată din inspi­rația divină, și mai impor­tanta chiar decât Biblia[62].

Și, într-adevăr, citim în Talmud:

„Biblia se aseamănă cu apa; Mișna cu vinul; iar Ghemara cu vinul care are o aromă parfumată”[63].

„Cel ce citește Biblia, fără Mișna și Ghemara, este ca și cum n-ar avea Dumnezeu[64].

„Păcatele contra Talmudului sunt mai grave ca pă­catele contra Bibliei”[65].

„Cel ce disprețuiește cuvintele hahamilor merită moarte”[66].

„Marele rabin Menachem zice că însuși Dumnezeu consultă pe hahamii de pe Pământ, dacă se întâmplă, în cer, vreo neînțelegere asupra legilor”[67].

„Cuvintele hahamilor sunt cuvintele Dumnezeului viu”[68].

Maimonide vorbește despre Talmud în chipul ur­mător:

„Tot ce conține Ghemara din Babilon este obliga­tor pentru orice ovrei,... căci cuprinsul Ghemarei a fost, în întregime, aprobat de tot Israelul”[69].

Același haham adaugă:

„Cei ce calcă învățăturile Scribilor, trebuie să fie mai aspru pedepsiți ca cei ce violează legea lui Moise. Călcătorul legii lui Moise poate fi iertat, însă violato­rul preceptelor hahamilor, trebuie să fie pedepsit cu moartea...

Primul venit dintre credincioși trebuie să omoare pe ovreiul care tăgăduiește tradiția Rabinilor... Nici martori, nici dojeni prealabile, nici judecători nu sunt trebuincioși. Cine îndeplinește această execuție are meritul unei fapte bune”[70].

Iată, de altfel, ce zic despre Talmud ovreii de azi:

„Cu cât Creștinismul, întinzându-se, deschise lar­gul său sân, națiilor păgâne, - cu atât Judaismul trebui să se închidă în el însuși, să se strângă cu o grijă geloasă și să înmulțească practicele și observă­rile din fiecare zi, din fiecare ceas.

Astfel se sapă mai adânc prăpastia care despăr­țea Judaismul de Creștinism și de păgâni... Atunci se văzu acest fenomen straniu și unic în istorie, adică un popor, ri­sipit în cele patru colțuri ale lumii, dar totuși rămânând unul, - o nație fără patrie, dar fiind puru­rea vie. O carte săvârși aceasta minune, - Talmu­dul”[71].

Judaismul își are expresia în Talmud de care nu este depărtat ca inspirație sau împuținat ca un ecou, - fiind exact locașul unde s-a încarnat, unde a luat formă, pentru a intra, din abstracție, în domeniul lucrurilor reale.

Studiul Judaismului este acel al Talmudului, - pre­cum studiul Talmudului este acel al Judaismului.

A vrea să explici pe unul, fără să explici pe cela­lalt, este o tentativă himerică. Sunt două lucruri nedespărțite, sau mai bine zis, un singur și același lucru”[72].

„Talmudul fu primit, încă de la apariția sa, ca ex­presia adevărată și sinceră a legii tradiționale. Numeroase școli, în care Talmudul fu obiectul studiu­lui celui mai res­pectuos, se iviră deodată în Orient și în Occident. Opera, răsărită pe malul Eufra­tului, fu într-o clipă în mâinile ovreilor care locuiau pe malu­rile Rinului, ale Dunărei și ale Vistulei”[73].

„Studiul zilnic al Talmudului, la ovrei, începea de la zece ani, pentru a se sfârși cu viața”[74].

„Cei ce se măgulesc, ca prin ajutorul Bibliei să cu­noască religia noastră, sunt într-o desăvârșită gre­șeală... Cărțile talmudice sunt acelea care regulează viața reli­gioasă a ovreiului, de la prima aspirație, până la ultimul suspin”[75].

Iată acum ce zice, despre Talmud, un alt jidov, - haham convertit la creș­tinism:

„Talmudul este codul complet, civil și religios, al Sinagogei... El este codul care regulează, până în momentul de față, purtarea ovreilor... și pentru care ei profesează un respect religios, ce merge până la fanatism”.[76]

Prin urmare, Talmudul are o valoare enormă pen­tru ovrei. El este, - după propria lor mărturisire, - creatorul Judaismului de astăzi, el este co­dul ce regulează, până în momentul de față, conduita poporului lui Israel.

Se înțelege deci ușor, ce însemnătate prezintă, din punctul nostru de ve­dere, aceasta a doua legislație, ovreiască.

Prin urmare, vom căuta ce prescrie Talmudul în ceea ce privește pati­mile de proprietate și de domina­ție.


I. - Patima de proprietate[modifică]

Talmudul hărăzește numai jidovilor întreg pă­mântul, cu toate bunurile din lume.

„Dumnezeu a măsurat pământul și a dat ovreilor pe goimi (adică pe cei ce nu sunt ovrei) cu toate avuturile lor”[77].

„Dumnezeu a dat iudeilor putere asupra averii și a vieții tuturor popoarelor.[78]

Jsrael este ca stăpâna casei, căreia bărbatul îi aduce bani. Într-adevăr, fără să îndure greutatea muncii, el trebuie să primească bani de la toate popoarele din lume”[79].

„Când va veni Mesia, ovreii se vor îmbogăți enorm, pentru că toate tezaurele popoarelor vor trece în mâinile lor”[80].

În consecință, Talmudul dă jidovilor dreptul de a fura pe goimi.

„Este permis să despoi pe un goi”[81]

După Maimonide, preceptul biblic „să nu furi” în­seamnă „să nu furi pe nici un om, adică pe nici un ovrei”[82] - goimii nefiind oameni.

De altfel, când un jidan fură pe un goi, el nu face decât să-și reia avu­tul său.

După Talmud, „proprietatea unui ne-ovrei e ca un lucru părăsit, ca un deșert, ca nisipul mării: adevăratul proprietar legitim este ovreiul, care o ia cel dintâi”[83].

După rabinul Solomon Iarchi, sau Rachi, „averile goimilor sunt ca niște lucruri fără stăpân, și aparțin primului jidan care le ocupă”[84]

De asemenea, Talmudul interzice ovreiului să dea înapoi goiului un lu­cru, pe care acesta l-a pierdut.

„Este oprit să dai goiului un lucru pe care dânsul la pierdut. Cel ce dă unui goi obiectul pierdut, nu va găsi iertare înaintea lui Dumnezeu”[85].

„Tot ovreiul, care a găsit vreun lucru, trebuie să-l restituie stăpânului. Această prescripție se aplică numai în cazul când e vorba de un iudeu care a pierdut ceva. Dacă lucrul este al unui Akum[86], ovreiul care l-a găsit nu este obligat să i-l mai dea; ba, ce e mai mult, este un păcat mare să restitui ceva unui Akum.

Se face o excepție când se restituie obiectul pier­dut, pentru ca neovreii să zică: Ovreii sunt oameni de treabă”[87].

Dar, pentru că e vorba să îți reiei avutul, toate mijloacele sunt bune; - astfel, Talmudul, în afară de furt și de tăinuirea lucrurilor găsite, mai recomandă jidanilor cămătăria, frauda și chiar jurământul fals.


1. - Cămătăria[modifică]

„Este oprit să împrumuți pe goimi, fără ca­mătă”.[88]

„Dumnezeu a poruncit să practici cămătăria față de un goi și să nu-i împrumuți bani, decât numai dacă consimte să plătească dobândă; - astfel ca, în loc să-l ajuți, săi faci pagubă[89], chiar când îți este trebuin­cios.... însă, față de un Israelit, asemenea procedare nu este permisă”[90].

„Este permis să împrumuți, cu camătă, pe un Akum pentru că este o faptă plăcută lui Dumnezeu să iei dobândă nedreaptă de la un Akum”[91].


2. - Frauda[modifică]

„Este permis să înșelați pe un goi și să luați ca­mătă de la dânsul; dar dacă vindeți ceva aproapelui vostru (jidovului) sau dacă cumpărați ceva de la ei (de la jidovi) vă este oprit să-i înșelați”[92].

După Talmud, ovreiul poate să înșele pe un goi, pentru că, dacă este scris „să nu faci pagubă aproape­lui tău”, - nu este scris „să nu faci pagubă unui goi”[93].

„Este sever oprit iudeului să înșele pe aproapele său (adică pe un alt iudeu)... Cel ce a înșelat trebuie să dea îndărăt. Dar această prescripție nu privește decât afa­cerile dintre jidovi. Într-adevăr, este permis unui ovrei să înșele pe un Akum și, în acest caz, îi este oprit să-i restituie ce a furat pentru că este spus în Sfânta Scriptură: Nu înșela pe fratele tău, - iar ne-ovreii nu sunt frații noștri, ci sunt mai rău decât câinii”[94].

„Când un evreu ține în gheare pe un Akum, alți evrei pot și ei să împrumute cu bani pe acest Akum și să-l înșele, până ca ne-evreul să-și piardă toată ave­rea. Într-ade­văr banii unui Akum sunt bani fără posesor și oricine se poate face stăpân pe ei.[95]

„Dacă un jidov are vreo afacere de bani cu un Akum și vine un alt jidov de înșală și el pe același Akun fie prin măsuri false, fie prin socoteli frauduroase, - atunci cei doi jidovi trebuie să-și împartă profitul ce le-a dat Dumnezeu”[96].

„Dacă vreun ovrei are, în țara sa, un proces cu un goi, veți face astfel ca ovreiul să câștige, - și veți zice ne-ovreiului: Așa vrea legea noastră.

Dacă ovreiul se găsește într-o țară străină și dacă legile îi vor fi favorabile, veți judeca, bineînțeles, în folosul fratelui vostru și veți zice goiului: Așa vrea legea voastră.

Dar, dacă ovreii nu sunt stăpâni pe țară și dacă legile sunt priincioase goiului, trebuie să recurgi la intrigi (la coruperea judecătorilor) pentru ca ovreiul să poată câștiga procesul”[97]


3. - Jurământul fals[modifică]

Talmudul sfătuiește pe jidani să jure, când sunt forțați, - dar cu o restric­ție mintală, care anulează acest jurământ.

„Rabi Akiba a jurat, dar s-a gândit, în sufletul său, că acest jurământ nu era va­labil”[98]

Dacă un rege cere unui ovrei să mărturisească, - cu jurământ, - că un alt ovrei a dezonorat o goia, - crimă, ce merită pedeapsa cu moartea, acest jură­mânt, fiind silit, trebuie să fie nimicit în gând”[99].

Totuși e indispensabil ca jurământul să fie anulat fără ca goiul să bage de seamă, - căci altfel religia talmudică ar fi desconsiderată.[100]

De altfel, jidovii, pot fi ușor dezlegați, chiar de ju­rămintele cele mai sfinte.

„De câte ori luați trei oameni și îi constituiți în Tri­bunal asupra lui Israel, ei au aceeași autoritate ca tribunalul lui Moise”[101].

Așadar, - adaugă Drach, rabin convertit - „trei ovrei oarecare, - pe care un alt ovrei îi ridică la rangul de judecători - au deplină putere în ochii Sinagogei, ca -l dezlege de jurăminte și să-i anuleze făgăduielile și angajamentele, atât pentru tre­cut, cât și pentru viitor... Acest tribunal declară, fără altă formă de proces, orice promisiune și orice jurământ, ca nule, de nul efect și neavenite”[102].

Dar, ce e mai mult, la sărbătoarea Reconcilierii (Iom Kipur), jidanii de azi recită, în mod solemn, la Sinagogă, rugăciunea Kol Nidre, al cărei con­ținut, iată-l:

„Toate promisiunile... și toate jurămintele ce le vom face, și le vom jura și ne vom lega și vom împo­văra cu ele sufletul nostru, - din această zi a împăcării și până la cea următoare, care va veni spre binele nostru, - le regretăm pe toate, ele să fie dezlegate, iertate, desființate, anulate, nimicite, fără putere și fără valoare. Făgădu­ințele noastre să nu fie făgădu­ințe și jurămintele noastre sa nu fie jurăminte”[103].


II - Patima de dominație[modifică]

a) - în familie, Talmudul dă ovreiului o putere absolută asupra ovreicei.

„Omul poate să uzeze de femeia sa, așa cum îi place, - ca de o bucată de carne ce o cumpără de la măcelar”[104].

El poate... să o trateze ca în Sodoma[105]; și dacă ea se plânge, hahamii îi răspund: „nu putem să-ți venim în ajutor, căci legea te-a dat pradă bărbatului tău”[106].

Talmudul merge până la a tolera poligamia.

„Regele nu se poate însura cu mai mult de optspre­zece femei. R. Iuda zice că el poate lua mai multe, - numai să nu ia femei capabile de a-l co­rupe”[107].

Adulterul, cu o femeie ce nu e jidoafcă, nu este so­cotit și nu poate fi pe­depsit[108] căci, la goi[109], nu există măritiș.

„Căsătoriile ne-ovreilor nu aduc după ele nici o obligație. Viața lor e legată ca aceea a cailor.

De asemenea, copiii n-au nici o legătură de fami­lie cu părinții lor, - și când pă­rinții și copiii trec la judaism, fiul poate să se însoare cu mama sa”[110].

Dar, ce e mai mult, - după hahami „e permis jida­nului să abuzeze și să dezonoreze o femeie necredin­cioasă”[111].


Pe lângă aceasta, contrar moralei creștine, legisla­ția talmudică recu­noaște și sprijină cu putere institu­ția robiei.

„Talmudul, ca și dreptul roman, despoaie pe rob de orice personalitate și îl asi­milează cu o simplă proprietate... Constituția mozaică recunoaște două feluri de sclavi, care n-au nici aceleași drepturi, nici aceeași poziție: robul iudeu și robul străin. Această deosebire, este formală în Biblie; dar ea reiese, cu mai multă precizie, în Talmud”[112]

b) - în nație, Talmudul dă ovreilor un drept de dominație absolută asu­pra a tot ce nu este ovrei, - adică asupra omenirii întregi.

El proclamă că singuri jidovii sunt oameni, pe când goimii nu sunt decât animale.

„Urmași ai lui Abraham, Domnul v-a zis: ... voi sunteți oameni, - pe când cele­lalte popoare ale lumii, nu sunt formate de oameni,... ci de bestii.[113]

„Ovreii sunt oameni,... pe când goimii sunt porci”[114].

„Ne-ovreii sunt câini și măgari”[115].

Goimii, fiind niște bestii, - date de Dumnezeu în­suși, jidanilor, - aceștia au, asupra lor, dreptul de viață și de moarte pe care omul o are asupra ani­malelor și mai ales acela de a le exploata, ca pe niște vite de muncă, cât poate și în singur profitul său.

„Precum oamenii domnesc asupra animalelor, așa și ovreii trebuie să domnească asupra celorlalte nații ale pământului”.[116]

După Talmud, „Mesia va da imperiul lumii ovrei­lor, cărora vor servi și se vor supune toate popoa­rele”[117].

Hahami celebri, ca Maimonide, Ararranel, etc., cred în viitoarea domi­nație universală a jidovilor”[118].

„Peste tot pe unde se stabilesc ovreii, trebuie ca ei să devină stăpâni, - și până ce nu obțin dominația absolută, trebuie să se considere ca exilați și ca prizonieri. Chiar când ajung să guverneze orașele, - dacă nu le stăpânesc pe toate, - ei nu vor înceta să strige: Jale! Grozăvie!”[119].

Dar să lăsăm să vorbească și un ovrei contempo­ran[120]:

„Fără lege (talmudică), fără Israel care să o prac­tice, lumea nu ar mai exista. Dumnezeu ar face-o să reintre în neant. Și lumea nu va cunoaște fericirea, decât atunci când se va fi supus imperiului universal al acestei legi, - adică imperiului jidovilor.

Prin urmare, poporul ovreiesc este poporul ales de Dumnezeu ca depozitarul voinței și dorințelor sale; el este singurul cu care Divinitatea a avut un legă­mânt; el este alesul lui Dumnezeu... Israel este așezat chiar sub ochiul lui Iehova; el este fiul preferat al Celui etern, fiu care are, singur, drept la iubirea, la bunăvoința, la pro­iecta Sa specială.

Ceilalți oameni sunt puși dedesubtul ovreilor, ei n-au drept, decât prin milă, la dărnicia divină, - pentru că numai sufletele jidovilor se trag din primul om...

Bunurile care sunt încredințate națiilor, aparțin în realitate lui Israel.

… Această credință în predestinarea și în selecția lor, a dezvoltat la ovrei o trufie imensă.

Ei au ajuns să privească pe ne-ovrei cu dispreț și adesea cu ură”.

Este tocmai ceea ce am spus mai sus.

Dar, acest autor iudeu, vorbește și de ură.

Să vedem ce e cu ea, - punând Talmudul față de legea naturală a iubiri.


III - Legea iubirii[modifică]

Caritatea, - este iubirea de Dumnezeu revărsată asupra oameni­lor și care formează diadema sublimă a moralei creștine, - aceasta este necunos­cută de Talmud.

Ovreii, ei înșiși, o mărturisesc.

„Omul caritabil nu există pentru cei din Iuda. Nu poate fi vorba de caritate în Israel”[121]

Într-adevăr, Talmudul, care exaltă sentimentele de simpatie națională, către jidovi, - predică, din contra, o ură sălbatică împotriva celor ce nu sunt jidovi și mai ales în contra creștinilor?[122]

Astfel, el interzice ovreilor să aibă milă de un goi, sau să-i scape viața.

Este oprit să ai milă de un idolatru[123]. Când îl vezi pierind sau înecându-se într-un fluviu, sau când este aproape să moară, nu trebuie să-l scapi”[124].

Dacă cineva vede un goi, aproape să moară, -l ucidă…

Dacă un goi se găsește lângă un puț -l azvârle înăuntru; iar, dacă este o scară în puț, s-o tragă afară... și să astupe intrarea puțului, cu o piatră, zicând: „fac aceasta pentru ca vitele mele să nu cadă înăuntru”.[125]

„Dacă scoți un goi din groapa în care a căzut, mân­tuiești un idolatru”.[126]

Ceva mai mult:

Hahamii împing cruzimea fanatică până acolo, că poruncesc jidanilor să omoare pe creștini, - chiar pe cei mai buni.

„Trebuie să ucizi pe cei mai buni dintre goimi (Tobșebegoim harog)”[127]

„Trebuie să smulgi inima goiului și să omori pe cel mai bun dintre creștini[128].

Și lucru de necrezut, - dacă numeroase mărturii, demne de crezământ, n-ar veni să-l ateste, - jidovii talmudiști au mers, cu ura lor oarbă, până ce au depășit orice limită omenește posibilă, săvârșind omoruri rituale, crime cu atât mai grozave, cu cât victimele sunt mai ales niște bieți copilași; îna­intea cărora fiarele cele măi sălbatice s-ar da înapoi, înduio­șate.

Iată, până la ce grad, pot ajunge patimile ome­nești, când o legislație smintită le favorizează, în loc să le reprime!

„Într-adevăr, hahamii zic ovreilor: „Cel ce varsă sângele unui goi, duce o jertfă lui Dumnezeu”[129]

Trebuie să adăugăm că ovreii din țările din occi­dentul Europei, - civi­lizați printr-un contact secular cu creștinismul, - resping, cu indignare, acu­zația de omoruri rituale; - ba chiar... au îndrăzneală să ia ca martori[130] pe ne­jidanii, ... care au fost și sunt victi­mele acestor crime religioase.

În tot cazul, această atitudine e lăudabilă și, - pen­tru cinstea neamului omenesc, - trebuie să o credem sinceră...


Omorurile rituale[modifică]

Pentru a arata că omorurile rituale se comit în rea­litate și nu sunt numai efectele imaginației nebune a creștinilor, - după cum susțin jidanii - vom raporta mai multe cazuri, atât de demonstrative, încât con­ving chiar și spi­ritul cel mai necredincios.

De altfel, jidovii procedează în această privință ca unii criminali care tă­găduiesc evidența, chiar când sunt prinși asupra faptului.

De la 1071, până la 1670, istoria înregistrează vreo cincizeci de cazuri de omoruri rituale, atestate de istorici demni de toată încrederea. De altfel, pen­tru aceste crime, ovreii au fost de multe ori maltratați și chiar masacrați.

Un mare număr dintre aceste cazuri se găsesc po­vestite în cartea lui Ruppekt[131], din care extragem exemplul următor:

Spovedirea unui ovrei, numit Emanuel fiul unui medic din Genova, convertit la creștinism, în 1456.

„Acest Emanuel îmi istorisi un fapt de o cruzime oribilă, care s-a petrecut la Savona,- fapt pe care la văzut cu ochii și pe care îl atestă, de mai multe ori, înainte și după convertire, - adăugând chiar că băuse din sângele copilului ucis.

Îmi spuse că, într-o zi, tatăl său îl conduse în casa unui ovrei din Savona, și că acolo se găseau adunați alți șapte indivizi din nația lor, care s-au angajat reciproc, cu jurăminte, să nu descopere niciodată ceea ce aveau să facă și să păzească secretul până la moarte.

Apoi aduseră în mijlocul lor, un copilaș creștin care n-avea mai mult de doi ani. Îl puseră, gol, deasu­pra unui vas în care, de obicei, se primește sângele la tăierea îm­prejur a copiilor de ovrei.

Patru din ei luară parte la grozava execuție. Unul ținea întins brațul drept al ne­vinovatei creaturi; un altul, brațul stâng; un al treilea îi ținea capul ridicat, în așa fel, încât să formeze crucea, al patrulea, în sfârșit, băga ghemuri de hârtie în gura nenorocitului copil, pentru a-i înăbuși țipetele.

Pe urmă, luând niște instrumente de fier, foarte ascuțite și lungi îndeajuns, îl străpunseră din toate părțile, mai ales în regiunea inimii, - astfel încât sângele îi curgea din toate rănile și cădea în vas.

Pentru mine, această tortură fu un spectacol insu­portabil și mă depărtai cât pu­tui de locul crimei. Dar, tatăl meu veni repede la mine și mă puse să jur că n-am să vorbesc nimă­nui de ceea ce văzusem în ziua aceea. Pe urmă, mă apropiai de ceilalți și nu mai văzui decât cadavrul copilului, - care peste puțin, fu aruncat în fundul unei pivnițe a casei.

După aceasta, ovreii tăiară în bucăți mici diverse fructe: pere, nuci, migdale, etc, pe care le azvârliră în vasul în care era adunat sângele. Toți gustară din această oribilă mâncare. Gustai și eu însumi, ceea ce îmi produse greață și un dezgust atât de penibil, încât în ziua aceea și a doua zi nu mai putui să iau nici un fel de hrană.[132]

Iată după Amelot de la Houssaye[133], istoric foarte conștiincios, povestirea unui alt fapt, care a fost judecat la Metz, în anul 1670.

În ziua de 23 septembrie 1669, femeia Mangeotte Wfllemin, din satul Glatigni, se duse la o fântână, la o depărtare de două sute de pași de sat, pentru a spăla câteva rufe. Ea era urmată de fiul ei, în vârstă de 3 ani.

La două sute de pași de fântână, copilul se împie­dică și căzu; mama sa se întoarse ca să-l ridice, dar copilul spunând că se va ridica singur, ea își continuă drumul și merse să-și spele rufele, încredințată că el o va urma. După câteva minute, această mamă, văzând că nu-i mai vine copilul, alergă la locul unde îl lăsase și, negăsindu-l, se întoarse îndată acasă, ca să întrebe de el pe bărbatu-său și pe persoanele ce se găseau acolo.

Toți răspunzându-i că nu l-au văzut, se puse să-l caute mai întâi prin sat, pe urmă la fântână și prin tufișurile dimprejur, fără însă să-l găsească.

Tatăl, ducându-se pe drumul cel mare ce merge la Metz, la vreo două sute de pași de la fântână, întâl­nește mai multe persoane (între altele pe Daniel Payer și pe Thibault Regnault), care îi spuseră că au văzut pe acest drum, un ovrei călare pe un cal alb și care ducea dinaintea lui un copil de vreo trei sau patru ani.

Un locuitor din satul Hez, zărind de asemenea pe acel Jidov, ce avea înaintea sa un lucru pe care îl acoperea cu mantaua, recunoscu că era Raphael Levy, din orașul Boulay.

Trei zile după aceasta, se găsi, într-o pădure, cada­vrul nenorocitului copil...

În timpul procesului, s-a interceptat o scrisoare în care acuzatul scria șefilor Sinagogei din Metz: „Am intrat în această mizerie, pentru comunitate”.

El fu condamnat să fie ars de viu, și sentința fu executată în ziua de 17 ianuarie 1670”.

Iată acum un al treilea fapt, cu totul recent: asasi­natul săvârșit, de către jidovii din Damasc, asupra unui călugăr (capucin), care era numit, de con­cetățe­nii săi, sfântul misionar și a cărui caritate nealtera­bilă era cunoscută de toți. Acest fapt a fost povestit în marele uvragiu, Histoire de l'Eglise, de Rohrbacher[134], de unde G. des Mousseaux[135] a extras pasajele următoare:

În ziua de 5 februarie 1840, Părintele Thomas este chemat într-o casă ovre­iască, să altoiască un copil;... dar copilul este bolnav și Părintele Thomas voiește să se retragă. El cedează totuși invitației presante să intre în casa vecină, aceea a lui D. (David Harari), cel mai pios dintre ovreii din Damasc (!), un ovrei pe care creștinii, ei înșiși, îl priveau ca pe un om cinstit și pe care Părintele Thomas îl număra prin­tre priete­nii săi.

Îl primiră cu dragoste și, peste puțin, veniră cei doi frați ai lui D..., pe urmă unul din unchii lor și alți doi ovrei, dintre cei mai însemnați din Damasc.

Deodată, Părintele Thomas fu apucat pe neaștep­tate de acești oameni, care-i vârâră un căluș în gură, îl legară cot la cot, pe urmă îl ridicară pe sus și îl duseră într-o odaie departe de stradă.

Veni noaptea și o dată cu ea, sosi un haham înso­țit de bărbierul ce ia sânge S... (Solomon) pe care sacrificatorii au contat pentru împlinirea planului lor.

- „Haide, S..., taie gâtul acestui om; pentru asta te așteptăm.”

Însă bărbierul devine palid; curajul îi lipsește și se declară incapabil.

Sacrificatorii, atunci, se pun să întindă la pământ pe Părintele Thomas și D... se resemnează să-i cres­teze el însuși gâtul, cu un cuțit. Dar, mâna îi tremură și, peste puțin, trebuie sa-l înlocuiască fratele său A.. (Aron), pe când bărbierul se mulțumește să țină barba Părintelui....

Sângele este adunat într-un vas, pentru a fi trimis, mai târziu, marelui haham...

Pe urmă, a trebuit să facă să dispară urmele aces­tui omor. Jidovii încep, deci, să ardă hainele victimei ale cărei cărnuri sunt tocate în bucățele mici, iar oasele sunt zdrobite cu un mai; pe urmă, această pastă omenească este azvârlită într-o groapă ce servește pentru lături.”

Justiția sirio-egipteană obține „pe rămășițele aproape fumegânde ale victimelor mărturisirea completă a vinovaților”.

Iată un extras din interogatoriul bărbierului, - după actele procesului, publicate de A. Laurent, - citat de G. des Mousseaux:[136]

D... mă chemă la el acasă. Găsii acolo pe haha­mul... și pe Părintele Thomas, care era legat.

D... și fratele său A... îmi ziseră; ucide pe acest preot. Răspunsei că nu pot.

Ei aduseseră atunci un cuțit. Trântii pe călugăr la pământ și, ținându-l cu unul din asistenți, îi pusei gâtul deasupra unui lighean mare.

D... apucă cuțitul și începu să-l taie, iar A.. îi de-te ultima lovitură.

Sângele fu adunat într-un lighean, fără să se pi­ardă o picătură.

Pe urmă, cadavrul fu târât într-o odaie unde se ți­neau lemnele. Acolo îl dezbrăcarăm de haine, care fură arse. Apoi, - cu servitorul M... care sosise atunci... îl spintecarăm, punând rămășițele într-un sac și, treptat-treptat le duserăm să le aruncăm în conducte...

– Ce a-ți făcut cu oasele?

- Le-am spart pe piatră, cu un pisălog...

- Și cu capul?

- L-am sfărâmat la fel, cu același instrument.

- Și cum era sacul în care ați pus rămășițele?

– Ca toți sacii de cafea, de pânză de împachetat și de culoare cenușie.

– Sacul acesta nu lăsa să picure materiile conți­nute în intestine?

– Un sac de cafea, când este udat nu lasă să pice ceea ce se găsește, în el...”

Justiția voi să verifice locul unde ovreii arunca­seră rămășițele. Se descoperi canalul și se găsiră, la intrare, urme de sânge și filamente de tendoane... Lucrătorii descinseră în conductă, scoaseră mai multe bucăți de carne, o rotulă, un fragment din inimă, niște sfărâmături de craniu și de alte oase, precum și părți din calota preotului...”

După asasinarea Părintelui Thomas, ovreii, hotă­râră să se scape și de servitorul său creștin, Ibrahim Amoran, ale cărui cercetări puteau deveni compromi­țătoare; și... acest servitor dispăru.

Ne vom mărgini să relatăm câteva părți din intero­gatoriile care privesc al doilea act al acestei drame.

Servitorul M... a fost trimis la F... de stăpânul său, care i-a zis: „du-te de vezi dacă au prins pe Ibrahim și ce au făcut cu el.

Mă dusei la F... și găsii ușa închisă cu zăvorul. Bă­tui. F... veni și-mi deschise.

– Îl ținem, îmi spuse el; - vrei să intri, sau să pleci?

– Voi intra ca să văd, îi răspunsei eu.

Intrai într-un mic divan, care dă într-o curte exte­rioară, în care se găsesc latri­nele; - în aceste latrine, îi aruncară carnea și oasele. Ușa fusese baricadată cu o grindă. Găsii acolo pe I. P... și pe A. S... ocupați să lege mâinile pacientului la spate, cu basmaua sa, după cei astupaseră gura cu o pânză albă. Pe urmă fu trântit la pă­mânt, de F... și de M.F.- fiii lui R…

Aduseră un lighean de aramă spoită, puseră capul prinsului deasupra acestui lighean, și F... îi tăie gâtul cu propriile sale mâini.

Y..., M..., F... și eu, îi țineam capul. A.., fiul lui R... și I. P... îi țineau picioarele și se așezaseră peste ele. A. S... și ceilalți (erau opt cu toții), țineau bine trupul, pentru ca să-l împiedice să se miște, până ce sângele va fi încetat să curgă.

– Ce s-a făcut cu sângele și cine la luat?

– Adevărul este că Y..., luă ligheanul și vărsă sân­gele într-o sticlă, - pe care o ținea în mână A. S..., - printr-o pâlnie nouă de tinichea, ca acelea pe care le întrebu­ințează negustorii de ulei. După ce fu um­plută, A. S. o dădu lui Y...

– De ce mijloc s-au servit ca să-l facă pe servitor să intre acolo?

– Am mai spus... că erau adunați cinci inși în stradă, lângă poartă, - că servito­rul veni să întrebe de stăpânul său, - și că Y... îi răspunse: „Stăpânul tău a întârziat la noi; vaccinează un copil; dacă vrei să-l aștepți, intră și du-te de-l găsește”.

El intră, și se întâmplă ceea ce am declarat”

„Ar fi greu, zice G. des Mousseaux[137] să-ți închi­pui o bogăție și o precizie de amănunte mai remarca­bile, ca acelea care ies din gura celor ce depun”.

Să mai ascultăm și câteva din depozițiile autorilor acestei crime înspăimântă­toare, în ceea ce privește întrebuințarea sângelui de creștin.

Cu ce scop ați omorât pe Părintele Thomas?

- Ca să-i luam sângele, - răspunde jidovul D... L-am strâns într-o sticlă albă, sau khalabiehs, pe care am trimiso la hahamul A., - sângele fiind necesar la împlinirea datoriilor noastre religioase.

– La ce servește sângele în religia voastră?

– Se întrebuințează la azime...

– Pentru ce n-ați păstrat sângele la voi?

– Obiceiul vrea ca sângele să stea la haham.”

„Întrebare hahamului A.:

– Cine ți-a remis sângele?

– Hahamul Y... se înțelesese cu A., și cu alții ca să aibă o sticlă de sânge omenesc și acest haham mă înștiință și pe mine. Frații A.. îi făgăduiră că, chiar dacă ar trebui să-i coste o sută de pungi de bani, tot i-o vor obține. Fuse-i, în urmă, informat de dânșii că aduseseră o persoană, pentru ca să o omoare și să-i ia sângele, și îmi ziseră; du-te la hahamul Y...

- Ai întrebat pe hahamul Y..., dacă trimite din sân­gele acesta în alte locuri?

– Hahamul Y... mi-a spus că trebuie sa trimită din el la Bagdad.

– Au venit din Bagdad scrisori care să-l ceară?

– Hahamul Y... mi-a spus-o...

– Și la ce este trebuincios sângele? Îl pun oare în pâinea azimă și toată lumea mănâncă din ea?

– De obicei, sângele, pus în azimă, nu este pentru popor, ci pentru persoanele zeloase. Hahamul Y..., rămâne la cuptor în ajunul sărbătorii azimelor. Acolo, oamenii zeloși îi trimit făina, din care el face pâinea. El însuși frământă pasta, fără ca nimeni să știe că pune în ea sânge, și trimite pâinea acelora cărora le aparține făina”[138].

Rezultatul procesului a fost că, - din șaisprezece ovrei, implicați în asasinatul Părintelui Thomas și al servitorului său, - doi au murit în timpul procedurii, patru au obținut iertare pentru că au făcut destăinuiri și zece au fost condamnați la moarte”[139]

Jidanii din Europa, la această noutate care îi tul­bura groaznic, începură să țipe - nu împotriva vinova­ților, - ci împotriva justiției”[140].

După ce au oferit consulului Franței, milioane[141], care au fost refuzate, - ei au inundat cu aur autorită­țile sirio-egiptene și, delegații lor, Montefiore și Ckemieux, (pe care îi vom întâlni din nou mai de­parte), ducându-se în Egipt, obținură de la Kediv amnistia sau mai bine zis iertarea acuzaților, - căci ea le-a fost acordată fără reînoire de anchetă și fără reluarea procesului, faptele fiind probate și nediscutabile”[142]

Iată termenii firmanului, cu care ovreii fură obli­gați să se mulțumească: „Prin expunerea și după cererea d-lor Moses Montefiore și Cremieux, - care au venit la noi ca delegații tuturor europenilor care profesează religia lui Moise, - am recunoscut, ei doresc punerea în libertate și siguranța pentru acei dintre ovrei care sunt deținuți și pentru cei ce au fugit, din pricina instruirii afacerii Părintelui Tho­mas, călugăr din Damasc, el și servitorul său Ibrahim. Și cum, din cauza unei populații atât de numeroase, nu ar fi convenabil să refuzăm rugămintea lor, ordonăm ca prizonierii ovrei să fie puși în libertate și să se dea, celor fugiți, siguranța pentru întoarcerea lor...”.

Astfel de crime, în fața cărora te apucă groaza, con­tinuă să se comită chiar și azi.

Fără să mai vorbim de omorul din Tisza-Elzlar, cunoscut de toți, vom povesti două cazuri petrecute acum câțiva ani.

Monitorul Romei, din 15 iunie 1883, cită un omor ritual care avusese loc la o dată cu totul recentă.

Un copilaș, - aparținând uneia dintre familiile gre­cești cele mai însemnate din Smirna - fu răpit în apropierea paștelui ovreiesc. Patru zile după aceea, i se găsi, pe malul mării, cadavrul, străpuns de mii de lovituri de pumnal. Mama sa, nebună de durere, acuză sus și tare pe ovrei de acest omor. Populația creștină se ridică în masă și alergă în cartierul ovreiesc, unde avu loc un masacru îngrozitor, în care pieiră peste 600 de jidani[143].

În 1881, la Lutcza, - un mic sat din Galiția austri­acă, - a fost comisă o crimă rituală asupra unei tinere fete, numită Francisca Mnich. Trei acuzați (Moise Ritter, nevasta sa și un alt jidan complice), fură condamnați la moarte, în ziua de 21 decembrie 1882, de jurații din Rzeszov.

Curtea superioară de justiție casă judecata, pentru că procedura nu fusese în­deplinită și trimise pe ovrei înaintea tribunalului din Cracovia, care, la 10 octom­brie 1883, reînnoi tripla condamnare la moarte.[144]

În momentul de față se judecă la Kiev procesul unui omor ritual, săvârșit de un jidan Beilis, împre­ună cu mai mulți complici, asupra unui biet băiețel de 6 ani, Iuscinski. Opt zile după omor fu găsit, într-un șanț, cadavrul nenorocitei victime, stră­puns de 47 lovituri de pumnal.

Dar, ceea ce aruncă o vie lumină asupra intelectu­lui jidovimei întregi, e faptul că, înainte de a se da verdictul toată presa ovreiască din Europa și de la noi[145], s-a năpustit, cu o furie nebună, ca și în timpul procesului din Damasc, - nu asupra omorâtorilor, - ci asupra Țarului, asupra răposatului Stolipin, asupra oligarhiei din Rusia,... până și asupra juraților - din Kiev, pe care îi numește țărănoi inculți.

La noi, în România, asemenea crime trebuie să fie foarte ușor de realizat. Acum 4 sau 5 ani, se găsi în București, pe un maidan, un băiat mort de o moarte violentă. Pentru a stabili identitatea cadavrului, poliția publică o în­științare, adresată părinților care pierduseră de curând un fiu, pentru a veni să-i recu­noască corpul.

Atunci, spre stupefacția generală, se văzură vreo douăzeci de mame, ve­nind dezolate la morgă, ca să reclame fiecare trupul copilului ei, care dis­păruse fără să i se mai dea de urmă.

De asemenea, G. des Mousseaux vorbește de „nu­mărul, cu mult mai mare de cât și-l închipuie cineva, de oameni, de femei și mai ales de copii, care în anumite orașe ale Europei, dispar pentru totdeauna, fără să lase cea mai mică urmă, spre ma­rea înmărmu­rire a rudelor lor”[146].

Dar, să vedem, pentru ce motiv iudeii săvârșesc omoruri rituale asupra creștinilor?

Ne vom adresa pentru aceasta, la scrierea unui fost haham, trecut la creștinism și botezat sub nu­mele de Neofit.

Examenul cărții Înfruntarea jidovilor asupra legii și a obiceiurilor lor”, de Neofit[147].

„A ucide pe creștini și a le lua sângele...”, - zice Neofit, - este o taină a ovrei­lor, sau mai bine zis o rătăcire, care astăzi este cunoscută, căci „o au scris mulți”.

Dar, adaugă el, nu mi s-a întâmplat să văd nică­ieri:

1° - pentru ce ucid jidovii pe creștini?

2° - ce fac ei cu sângele creștinilor?

Neofit vrea să lămurească aceste două secrete, pe care le cunoaște bine, căci, zice el, „fiind rabin și învățătorul ovreilor, au fost descoperite mie și le-am păzit până ce am primit Sfântul Botez”[148].

„Mai întâi, să se știe că această taină nu este cu­noscută de toți jidovii, ci numai de rabini sau de hahamii lor, de cărturarii și de fariseii lor, ce se numesc de dânșii hasindem. Și această taină o păzesc ei cu mare scumpătate”[149].

În plus, - acest ultragiu față de omenire „nu este scris nicăieri. Rabinii îl lasă fiilor lor cu blesteme îngrozitoare, ca aceștia să nu-l descopere, nici proști­lor din­tre ovrei, nici creștinilor, - chiar dacă li s-ar întâmpla să sufere tot felul de munci. Astfel, de pildă, mărturisesc în frica lui Dumnezeu, că atunci când am ajuns la vâr­sta de 13 ani și când tatăl meu mi-a pus pe cap cornul acela, - ce se numește tăfilis, - mi-a desco­perit taina privitoare la sângele de creștin și m-a afurisit, pe toate stihiile cerului și ale pământului, ca să nu descopăr secretul acesta, nici chiar fra­ților mei.

Și când mă voi căsători și voi avea până la 10 feci­ori, să nu îl fac cunoscut, decât numai unuia singur, adică aceluia care va fi mai deștept, mai învățat și, în același timp, capabil de a-l înțelege; - iar la partea muierească nu trebuie nicidecum să-l des­copăr[150].

Și îmi mai spuse: Fiule, să nu te primească pămân­tul, de vei dezvălui taina aceas­ta, - măcar de ți se va întâmpla să te faci și creștin[151].

Astfel îmi grăi tatăl meu”[152].

Principalul motiv al crimelor rituale este, marea ură ce au ovreii asupra creș­tinilor, părându-li-se că, făcând această ucidere, aduc jertfă lui Dumnezeu... Într-ade­văr, rabbi Solomon (Talmud) zice: celui mai blând dintre șerpi, scoate-i creierii, - iar pe cel mai bun dintre creștini, ucide-l - adică, dator este orice jidan să omoare un creștin, fiind convins că cu aceasta se va mântui”[153].

Această ură este întipărită în sufletele ovreilor încă din copilărie. Înainte chiar de a începe să arate copiilor A, B, C, dascălul trebuie să-i învețe să-i hulească pe creș­tini, pentru ca să știe, când vor trece pe lângă o biserică creștinească, să zică: șacăț te șaține văsaef tăsavinichi hăirimi - cuvinte care înseamnă: spurcata spurcaților, necurata necurați­lor, să fii afurisită”[154].

„Așijderea, când văd ducând vreun creștin mort la groapă, dator este tot jido­vul să zică: saium had, lamuhar trii, - adică: azi am văzut un păgân mort, mâine să văd doi. Hulele acestea, chiar și un copil mic trebuie să le știe. Mai pe scurt, dacă jidovii au atâta ură și vrăjmășie împotriva creștinilor, este pentru că scrie la Talmud: „nu se cuvine a numi pe altcineva cu numele de om, - decât numai pe ovrei[155].

Neofit indică apoi ce fac jidanii cu sângele cel strâng în timpul crimelor rituale și spusele lui se aseamănă cu mărturisirile acuzaților din Damasc.

1° - Jidanii întrebuințează sânge de creștin pentru ca să prepare leacuri împo­triva unor boli[156], de care suferă, - și pentru ca să facă farmece.

Astfel, de patru ori pe an, la începutul anotimpuri­lor, - „pentru ca să evite căde­rea akifei, adică a unui sânge ce pică din văzduh pe mâncărurile lor și omoară îndată pe cel ce gustă din ele, - jidovii întrebuințează un piron de fier, ce a fost băgat în sânge de creștin muncit și pun peste bucate. De altfel, la calendarul lor scrie și mi­nutul în care cade sângele acela, - și merge hahamul cu un ceas sau două mai îna­inte, din casă în casă și dă de știre”[157].

2° - Așijderea, la nuntă, tinerii soți postesc o zi în­treagă, nemâncând și nebând nimic. Și spre seară, vine rabinul, care le dă la amândoi să mănânce un ou copt, pre­sărat cu cenușă în loc de sare. Această cenușă o fac, arzând în foc o pânză înmuiată în sânge de creștin chinuit.

În același timp, hahamul zice încet niște descân­tece, ca noii soți „să poată înșela pe creștini și să poată mânca și sudoarea creștinului, ca și cum ar mânca sângele său[158].

3° - Rabinii mai întrebuințează sânge de creștin muncit, la tăierea împrejur, amestecând, în vin, o picătură din sângele acesta și o picătură din sângele ce curge din rana făcută pruncului și punând, cu degetul cel mic, de două ori, câte puțin din acest amestec, în gura copilului.

Această datină este necesitată de îndoiala în care se găsesc hahamii, care nu știu dacă Iisus, fiul Mariei, a fost sau nu adevăratul Mesia. „Și cum Hristos a scos din iad, prin sângele său, sufletele oamenilor care n-au fost botezați cu apă, așa și pruncul acesta, nebotezat cu apă, să se mântuiască prin sângele unui creștin botezat cu apă, - sânge vărsat prin munci ca și al lui Hristos[159].

4° - Când moare un ovrei, hahamul ia un albuș de ou și o picătură de sânge de creștin muncit, le ames­tecă și stropește cu ele mortul, - zicând, în același timp, stihul din proorocirea lui Iezechiel: „Și voi stropi peste voi cu apă curată și vă veți curați de toate spurcăciunile voastre.[160]

5° - Așijderea la 9 iulie, jidovii fac plângerea Ierusalimului; atunci rabinii șed jos pe pământ, își pun pe frunte cenușă, ce conține sânge de creștin chinuit și mă­nâncă un ou copt, presărat cu aceeași cenușă; iar mâncarea aceasta se cheamă de dânșii Săida amafsăncâs[161].

6° - La Paște, hahamii fac separat o azimă, numită eficoimon, conținând puțină cenușă din sânge de creștin, care trebuie să fie chinuit, precum și Iisus Hristos a fost chinuit. Pentru aceasta, ei fură copii mici, ca să poată mai ușor să îi chinuiască și pentru că Hristos a păzit fecioria.[162]

Orice ovrei, până la cel mai mic, trebuie să mă­nânce, din azima aceasta, o bu­cată de mărimea unei măsline[163].

7° - La sărbătoarea numită Purim, jidovii omoară pe un creștin care înfățișează pe Aman, persecutorul lor. Hahamii îi iau sângele și fac cu el mici turte dulci triun­ghiulare, pe care le trimit la toți ovreii. Această trimitere se numește Maschloiamunas.

În seara de Purim, jidanii caută să fure copii de creștin și îi ascund până la paște, care este aproape, - pentru ca să le ia sângele și pe urmă să-i omoare[164].

* * *

În rezumat, în loc de a combate patimile de propri­etate și de dominație, Talmudul le favori­zează și le împinge până la un paroxism nemaipome­nit. El face pe jidani să creadă că au misia (misiunea) să acapareze întreg pământul, prin mijloace mâr­șave, ca: furtul, ascunderea lucrurilor găsite, cămătă­ria, frauda și jurământul fals.

El le mai spune că aparțin unui neam ales și că sunt chemați să supună pe toate celelalte po­poare, - compuse numai din robi nemernici, sau mai bine zis, din vite de muncă, - și care nu sunt vrednice decât să lucreze ca să îmbogățească și să glorifice pe Israel.

Carității creștine, Talmudul îi opune o ură crudă și oarbă împotriva între­gului neam omenesc, - ură care merge până la a comite, între alte crime, și omoruri rituale.

Când citești prescripțiile legale ale Talmudului, - în realitatea cărora un suflet creștinesc aproape nu poate să creadă, - îți închipui că ești într-un vis urât și te întrebi, dacă Talmudul nu este codul unei bande de hoți și de asasini lași.


CAHALUL[modifică]

Talmudul este legislația națională a ovreilor, - după cum Coranul este legislația naționala a arabilor.

Precum Coranul a creat imperiul musulmanilor, - tot așa și Talmudul a organizat într-un Stat unic, pe jidovii răspândiți peste tot pământul.

„Talmudul, - zice ovreiul Bernard Lazare, - a re­format nația jidovească, după împrăștierea ei.

Grație lui, indivizi, de origini diverse, formează un popor[165].

Dar un asemenea Stat nu putea să existe de fapt, căci nația ovreiască fusese lipsită de teritoriul său și fusese împrăștiată printre alte nații, - mai mult sau mai puțin dușmane, - jignite de năvălirea unui popor străin și, în același timp, răufăcător.

În aceste condiții, Statul jidovesc trebuia să fie ascuns și a persistat ast­fel, până azi, sub forma de Cahal.

Statul ovreiesc sau Cahalul este format, ca toate statele:

1. - din o putere centrală, a cărei autoritate suve­rană se exercită asupra tuturor iudeilor din lume;

2. - din puteri secundare, subordonate celei dintâi și a căror influență este mărginită la ovreii care se găsesc într-o singură țară;

3. - din puteri elementare, cunoscute sub numele de Cahale propriu-zise, sau Comunități israelite, care își au sediul lângă Sinagogă și a căror acțiune se întinde numai asupra evreilor care locuiesc într-un oraș sau chiar într-o mahala.

Toate comunitățile unei aceleiași localități, au în­tre ele relații foarte strânse și delegații lor se reunesc, o dată pe an, într-un Sinod sau Congres jidovesc național.

Ele sunt legate, de asemenea, cu puterea secun­dară iudaică, a țării. Aceasta din urmă se adună, din timp în timp, cu acelea ale altor țări, for­mând un Sinod sau Congres ovreiesc internațional.

Vom studia, mai întâi, organizația Cahalelor ele­mentare, - astăzi bine cunoscută, mulțumită indiscreți­ilor unui ovrei convertit. Pe urmă, vom spune câteva cuvinte despre puterile secundare și despre puterea centrală, - care sunt aproape necunos­cute, fiind bine ascunse de jidovi.

Dar, înainte de a vorbi de alcătuirea diferitelor părți ale Statului iudaic, vom raporta ce zic doi autori ovrei asupra istoriei acestei organizații.

Iată ce scrie Bernard Lazare despre Republicile - adică despre Cahalele sau Comunitățile - pe care jidovii le-au posedat pretutindeni și întotdeauna, chiar înainte de distrugerea Ierusalimului.

Jidanii... care se așezau în țări străine, se grupau în cartiere speciale și... alcă­tuiau o societate deose­bită.

Pretutindeni, în Alexandria, în Antiohia, în Asia Mică, în orașele grecești ale Ioniei,... ei formară asociații corporative în capul cărora era pus un etnarh,... care exercita asupra lor autoritatea civilă și justiția, cu ajutorul unui sfat de bătrâni și al unui tribunal particular.

Sinagogile erau... un centru al vieții religioase și publice. Jidanii se adunau în casele lor de rugăciune, nu numai pentru ca să asculte citirea legii, dar și pentru ca să vorbească de afacerile lor, pentru ca să-și comunice părerile lor practice.

Toate Sinagogile erau legate unele de altele, for­mând o vastă asociație federa­tivă, care își întindea rețeaua asupra lumii antice. Ele își trimiteau emisari - se țineau unele pe altele în curentul evenimentelor a căror cunoștință le era de folos, - se sfă­tuiau și se ajutau reciproc...

În fiecare cetate, ovreiul era sprijinit de comuni­tate; era primit frățește când sosea ca emigrant sau colonist; era protejat și susținut. I se dădea voie să se stabi­lească și beneficia de lucrul asociației, care îi punea la dispoziție toate resursele sale. El nu venea ca un străin, care are de gând să întreprindă o cuce­rire grea, ci ca un om bine înarmat, având alături de dânsul protectori, prieteni și frați...

La Roma, unde numărul lor fu considerabil, ovreii au fost tot atât de strâns uniți între dânșii... ca și în orașele Orientului. Când Imperiul roman se prăbuși și... când Catolicismul triumfător se răspândi, comu­nitățile jidovești nu se schimbară. Ele erau orga­nisme foarte puternice și aveau o viață colectivă extrem de activă, care le-a permis să reziste...

De altminteri, sinagogile își păstraseră autorita­tea. Dacă jidanii erau supuși legi­lor aspre ale regate­lor și împărățiilor, ei aveau o cârmuire proprie, consilii de bătrâni, tribunale, - la hotărârile cărora se supuneau, - iar Sinoadele lor interziceau unui israelit, sub pedeapsa blestemului, de a chema în judecată pe un coreligionar, îna­intea unui tribunal creștin...

Comunitatea jidovească, Cahalul, era bine înar­mată împotriva celor ce călcau datoria solidarității; ea îi lovea cu afurisenia, pronunțând în contra lor Cherem-Ha-cahalul, adică blestemul comunității...

În zilele noastre încă, în țările unde jidanii tră­iesc sub un regim de excepție, organizația puternică a Cahalului subzistă”[166].

Iată cum se exprima, asupra aceluiași subiect un alt ovrei, convertit la creștinism, Brafmann, - care a scris o carte foarte documentată asupra Cahalului și asupra Judaismului în Rusia[167].

Brafmann expune mai întâi istoria existenței jido­vilor și a organizației lor sociale, din timpuri foarte depărtate. El demonstrează că această orga­nizație s-a perpetuat sub nume diferite, - și mai ales sub acela de, Cahal (Heder Hacahal), - în sânul societății antice, grecești și romane.

După căderea Ierusalimului sub Titus, guvernă­mântul ovreiesc - sau Sinedrion - se ascunse sub numele de Școală... însă, organizația se păstra, așa cum era, chiar și sub fondatorul imperiului mahome­dan, care, venit din Arabia, se stabili în principalele centre ale vieții ovreilor împrăștiați, adică în Babilo­nia și în pământurile perșilor...

În acest timp, organizația statului jidovesc luă forma următoare: Poporul era reprezentat politicește, în persoana unui prinț suveran «Roclh-Galuta», care rezida în Bagdad... Acest șef suprem era ajutat de un fel de parlament administrativ, care corespundea Sinodului de azi și ale cărui hotărâri erau fără de apel. Mai mult, în fiecare provincie și în fiecare oraș, exista un Cahal, condus de rabini și un «Bet-Din» sau tribunal local”[168].

„De atunci, ovreii au păstrat pretutindeni, în tim­pul Evului Mediu, aceeași organizație”.

„Când au fost goniți din Spania, din Franța, din Germania... jidovii au căutat refu­giu în Turcia și în Polonia[169] și au venit acolo cu Cahalele lor, constituite ca sub do­minația arabilor”.

Dar, o astfel de afirmație a nației jidovești, aduse mai târziu serioase dificultăți. Și, într-adevăr, dieta poloneză din 1788 își propuse să desființeze Cahalele, - dar în­cercarea sa nu izbuti.

Cu trecerea unei părți a Poloniei sub dominația Rusiei, oamenii de stat ai aces­tei împărații se îngrijo­rară și ei de Cahalul iudeilor.

Iată ce scrie în aceasta privință Derjavin, - care a fost însărcinat de guvernul rusesc să studieze chestiu­nea și să fie reprezentantul său în comisia stabilită pentru a rezolva problema ovreiască:

„Ovreii posedă Cahale… care există din vechime și guvernează, în mod arbitrar, poporul, regulând și confirmând toate afacerile, atât religioase cât și civile… Aceste Cahale sunt foarte bogate și au o putere mare asupra nației jidovești”[170].

Dar Rusia, - ca și celelalte țări locuite de ovrei, din Persia până în Polonia, - îngă­duise mai întâi Cahalele, ca fiind o instituție de care să se poată servi ca să strângă impozitele israeliților pentru guvern. Ea încercă, în urmă, să-l suprime definitiv în 1844, când înțelese pericolul ce rezulta, pentru dânsa, din exis­tența acestui Stat jidovesc, în propriul său Stat.

Iată de altfel, textul legii care desființa Cahalele din Rusia:

Lege, Art 14. - „Nici o lege, după care ovreii să poată să se guverneze în parti­cular, nu trebuie să existe; - și de aceea, toate Cahalele și ce depinde de Cahale, sunt definitiv suprimate”.

„Dar această lege strașnică a fost și ea nimicită de preocupările guvernului ru­sesc de a încasa impozi­tele, - astfel că, în acest moment, ovreii au dreptul, mai mult ca niciodată, să strige: Cahalul a murit! Trăiască Cahalul!”[171]

Prin urmare, putem să încheiem cu Brafmann:

„Cahalul este guvernul național, bine organizat, al societății ovreiești”.

„Cahalul există și astăzi, în fiecare comunitate ovreiască”[172].

Cahalul exista și la noi în România, unde este nu­mit Administrația Co­munității ovreiești.

Altădată, el era cunoscut sub numele chiar de Ca-hal. Astfel, în anumite documente oficiale ale Moldovei, pe la începutul ultimului veac, se găsește cuvântul Cahal, care indică, fie comunitățile ovreiești fie pe reprezentanții lor. Așa de exemplu, în o anafora din 1850, citim: „Ovreii au, ca garanție, Ca­halul nației lor”[173].

Acum, că știm principalele peripeții prin care a trecut, în cursul secole­lor, - fără ca să se schimbe, - organizația poporului lui Israel, să ne ocupăm de constituția Statului jidovesc și îndeosebi de aceea a Cahalului elemen­tar, - constituție care, până la Brafmann, a rămas misterioasă.


ORGANIZAȚIA STATULUI JIDOVESC[modifică]

A) CAHALUL ELEMENTAR[modifică]

Comunitatea ovreiască este guvernată de Cahal, instituție nu numai religioasă, dar și politico-econo­mică - cu alte cuvinte, Cahalul exercită auto­ritatea națională (dominația) și administrează averile asocia­ției (proprieta­tea).

Cahalul se compune din:

a) - un haham sau rabin[174] care este un fel de pre­ședinte;

b) - o mulțime de slujbași, ca să zic așa, laici (bocherimi, roschimi, tuvimi, icovimii gaboimi, daionimi, chebuimi, etc.). Aceștia sunt aleși de către „assif” sau adunarea comunității ovreiești, care se reunește, în acest scop, o dată pe an, la Paște.

Dintre acești slujbași, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece conflictele ce se ivesc printre ovrei, care, sunt astfel scutiți să alerge la tribunalele creștinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului. De altfel, el este condus de haham, care este și șeful Cahalului.

Diferitele instituții ale statului talmudic își au reșe­dința în curtea prin­cipalei sinagogii.

Vom examina în mod succesiv:

I. - școlile talmudice ale Cahalului;

II. - veniturile Cahalului (proprietatea);

III. - modul cum Cahalul își exercită autoritatea (dominația).


I. - Școlile talmudice[modifică]

– Cahalul are un învăță­mânt care este liber.

Pentru a ajunge institutor „belfer” sau profesor „melamed” nu este ne­cesar să treci examene, nici să ai diplome.

Școlile talmudice, „heder”, sunt de mai multe cate­gorii - în număr de patru - după etatea elevilor care se instruiesc în ele.

În heder-ul superior se învață Talmudul, precum și codul Șulhan-Aruk, care cuprinde legislația Statului ovreiesc.

Aceia care au trecut prin această școală înaltă, de­vin „moreni” și singuri, au dreptul la vot în Comunita­tea ovreiască.

Cei ce n-au ajuns la această școala superioară, -neavând decât cunoș­tințe talmudice incomplete, - formează „am haareți”, care nu fac parte din comuni­tatea jidovilor și sunt, ca să zicem așa, niște pariaș.

Dar, deasupra hederului superior, există un fel de universitate talmu­dică, „chebot”, unde hahamii învață, prin viu grai, pe ovreii moreni, unele părți din tradiție (Kabbalah) care nu sunt scrise nici chiar în Talmud, probabil pentru că nu pot fi mărturisite.


II. – Proprietate[modifică]

Cahalul are finanțe ca orice stat bine organizat.

Venituri. - Veniturile statului ovreiesc se împart în ordinare și extra­ordinare.

1. Printre veniturile ordinare, numărăm:

a) - impozitul pe chirii, strânse de la proprietarii ovrei;

b) - un impozit, care seamănă cu patenta și care este plătit de jidanii ce exercită diferite meșteșuguri;

c) - impozitul pe moșteniri;

d) - impozitul pe carnea cușer, tăiată de ha­hami[175].

2. Printre veniturile extraordinare ale Cahalului, să cităm numai pe acelea ce rezultă din vânzarea dreptului de exploatare a creștinilor.

Cahalul, conform Talmudului, este stăpânul ab­solut al averilor și chiar al vieții tuturor persoane­lor care se găsesc în circumscripția sa, - adică atât a ovreilor cât și ale creștinilor.

El poate deci să vândă la jidani:

a) - dreptul de exploatare exclusivă a proprietă­ții unui goi (Hazaca);

b) - dreptul de exploatare exclusivă a persoanei unui goi (Marufie).

Din momentul în care un creștin a fost vândut, de Cahal, unui jidan, a cumpărat dreptul de a-l exploata exclusiv, ceilalți ovrei nu pot să se amestece, decât numai ca să ajute pe primul jidan să-l ruineze defini­tiv pe goi.

Astfel de isprăvi sunt de necrezut. Dar Brafmann le atestă și le dovedește cu numeroase documente.

Ca exemplu de Marufie, să cităm, între multe al­tele, otrăvirile și infamiile săvârșite de cârciumarii și de proxeneții ovrei, - asupra cărora vom reveni, cu detalii, mai departe.

Ca exemple de Hazaca, să cităm furturile, înșelăto­riile, cămătăria și jurămintele false, efectuate de samsari, de contabili, de secretari de avocați, de ovreii ziși de casă pe care toată lumea îi cunoaște și care au ruinat pe boierii moldoveni.

Iată, de altfel, două documente autentice ale Cahalului din Rusia, luate din cartea lui Brafmann[176], - care se referă, primul, la vinderea unui spital ce aparținea unor călugări catolici și al doilea, la vinderea a două prăvălii care erau proprietatea unui creștin.[177]

„No. 261. Joi, în ajunul lunii nouă, Acra, 5562.

Reprezentanții Cahalului și Adunarea generală, alcătuită din toate autoritățile jidovești ale acestui oraș, au hotărât:

Dreptul de a exploata spitalul și piața de lângă dânsul - proprietăți aflate la una din extremitățile stradei Caidani și aparținând călugărilor catolici - este vândut rabinului Isaac fiul lui Gherson.

S-a vândut totodată aceluiași Isaac, fiul lui Gherson, dreptul de a exploata piața aparținând municipalității orașului situată în apropierea proprie­tăților mai sus po­menite.

Acest drept de exploatare a proprietăților crești­nilor e vândut numitului rabin Isaac, urmașilor și împuterniciților lui, fără ca nimeni să poată să-i conteste acest drept al său, - pentru dobândirea căruia Isaac a plătit, în casa Cahalului, prețul conve­nit.

În consecință, dreptul acesta este inviolabil, pen­tru vecie și numitul Isaac poate să dispună de dânsul după voință, adică să-l vânză, să-l amaneteze, să-l dăruiască oricui ar voi, într-un cuvânt, să facă cu dânsul orice i-ar plăcea.

Dacă guvernul ar lua aceste locuri pentru a con­strui cazărmi sau orice alt edificiu public, este aspru interzis oricărui alt iudeu de a contracta vreun angajament cu guvernul și, singur, numai Isaac fiul lui Gherson, va avea dreptul să intre în tra­tări cu guvernul, pentru a obține adjudecarea tuturor lucrărilor.

Pe lângă aceasta, mai este anume interzis oricărui alt ovreiu de a lua asupra sa orice mijlocire, și numai Isaac fiul lui Gherson, va putea fi factorul guvernului sau al municipalității, pentru tot ce se atinge de locurile al căror drept de exploatare Isaac l-a cumpă­rat.

Se poruncește hotărât fiecărui Cahal din lumea întreagă să proteagă acest drept câștigat de Isaac fiul lui Gherson, pentru dânsul, pentru urmași sau pentru împu­terniciții săi; și fiecare Cahal, ca și fiecare Bet-Din, va trebui să urmărească pe orice individ care ar voi să pună vreo piedică exercitării depline și întregi a acestui drept să-l trateze ca duș­man și să-l silească a plăti orice pagubă care ar putea să rezulte din amestecul său dușmănesc.

În cazul unei neglijențe din partea Cahalului și al Bet-Dinului, în urmărirea delicuentului, - pentru a-l sili să plătească daunele ce ar fi suferit Isaac fiul lui Gherson, - Cahalul va fi obligat să plătească din casa lui, în cel mai scurt timp, toate pagubele suferite de Isaac fiul lui Gherson, de urmașii sau împuterniciții săi.

Publicația acestui act de vânzare va fi trimeasă tuturor Sinagogelor.”

„Sâmbătă, Secția Emor, 5559.

În conformitate cu hotărârea reprezentanților ora­șului, s-a vândut lui Iohel-Mihei, fiul lui Aaron, dreptul de exploatare a două prăvălii de piatră, aparținând creștinului Baicov...

Actul de vânzare, în regulă și după toată forma, se va redacta de Cahal, aprobându-se de sfântul Bet-Din și va fi înmânat numitului Iohel-Mihel, fiul lui Aaron, care trebuie să verse pentru aceasta, în casa Cahalului, suma de 200 de ruble de argint”[178].

Cahalul poate să dea în judecată pe ovreiul cumpă­rător care nu se ține de angajament

„No. 22, Miercuri, Secția celor 5 cărți, Vorah. În urma protestului făcut de reprezentanții Cahalului, în contra numitului Eleazar, fiul lui Efraim, - cu privire la exploatarea pieței și a clădirilor aflate pe dânsa, aparținând creștinului Zwanski, de meserie blănar, - s-a hotărât în ședința plenară a reprezentanților Cahalului, că trebuie să se deleagă doi avocați (toanim) care vor pleda înaintea Bet-Dinului, apă­rând cauza și drepturile Cahalului”[179].


Cheltuieli. - Cu aceste venituri, Cahalul întreține pe hahami și pe ceilalți funcționari ai Statului ovre­iesc. El dă subvenții școlilor, institutelor de binefa­cere și ajută pe ovreii căzuți în sărăcie.

Dar cea mai mare parte din resursele Cahalului, servește la două scopuri:

a) - Să corupă pe funcționarii Statului creștin (pri­mari, prefecți, judecători, etc), precum și pe oamenii politici, pe membrii parlamentului, până și pe miniștri[180].

Iată, ca exemple, două documente împrumutate de la Brafmann:

Marți, Secția celor 5 cărți, Șelah, 5555.

Reprezentanții Cahalului, recunoscând necesita­tea de a face anumite daruri șefilor municipalității orașului, au hotărât că fondurile necesare pentru aceasta, se vor da de către casapii care au rămas datori Comunității în urma concesiei tăierii vitelor, ce li s-a acordat. Suma hotărâtă acestor daruri se va vărsa în mâinile Sameșului, care va ține socoteala exactă[181].

„Miercuri, Secția celor 5 cărți, Vaiceei, 5558.

a) - Reprezentanții Cahalului au împuternicit casie­ria Cahalului ca să dea banii ne­cesari sărbători­rii, printr-un dejun splendid, cu cele mai bune vi­nuri, judecătorilor tribunalului creștin, chemați a-și da verdictul în afacerea lucrătorilor ovrei...”[182].

b) - ajute societățile cooperative jidovești (ha­vre) mai ales pe acelea ale micilor meseriași (croitori, tinichigii, etc.) și a micilor comercianți (cârciumari, negustori de mărunțișuri, etc.), care sunt în lupta cu creștinii.

În România, aceste havre avansează bani ovreilor, pentru ca ei să poată vinde ieftin și să distrugă astfel concurența. Pe urmă, după ce au acaparat meșteșugu­rile și negoțul, jidanii organizează o exploatare neomenoasă și, prin falimente frauduloase, sfârșesc prin a ruina pe creștini.

Ovreii fac la fel în agricultură, mai ales în Mol­dova. Ei primesc subvenții de la Cahale, - adesea chiar din străinătate - și cu aceste fonduri, ei pot să arendeze suprafețe de pământ colosale, mărind foarte mult arenzile și ex­pulzând, de la locurile lor, pe arendașii creștini. Pe urmă, ei asupresc pe ță­rani, - care, de aici înainte, ajung la discreția lor, - îi storc și îi seacă, făcându-i să cadă în mizerie și să moară de foame.


III. Dominație[modifică]

Cahalul are autoritate abso­lută asupra ovreilor pe care îi guvernează.

Pentru ca să oblige pe jidovi să se supună la decizi­ile sale, el recurge, împotriva îndărătnicilor, la mai multe mijloace de constrângere.

În caz de infracțiuni puțin grave, Cahalul poate să osândească, pe un ovrei, să-și piardă dreptul de morein până ce se va supune.

El poate, de asemenea, să decreteze confiscarea averii jidovului nesu­pus, - bunăoară, zestrea unei femei vinovate.

„Luni, 5 Famus, 5562.

Pe lângă aceasta, vinovata va pierde definitiv drepturile asupra dotei, care va fi în întregime confis­cată, - afară de 500 de florini în rochii și alte lucruri pe care le posedă. Doi delegați ai Cahalului vor fi prezenți la îndeplinirea acestei sentințe, suprave­ghind cu îngrijire”[183].

Dar mijlocul cel mai drastic de constrângere, este excomunicarea, - care se aplică jidovului ce „dis­prețuiește pe un haham, ce nesocotește Talmudul sau vorbele rabinilor, ce-și vinde pământul unui nejidan, ce jură în contra coreligionarilor înaintea unui tribu­nal neovreiesc, etc...”[184].

Excomunicarea are două grade: ea este mică sau mare.

În primul grad sau Niddui, excomunicatul tre­buie să trăiască izolat și separat de ceilalți, - de care să stea despărțit, cel puțin de patru coți. El nu poate să se apropie decât de nevastă și de copii.

În timpul excomunicării, nu îi este permis să se spele, nici să se tundă. Dacă moare, judecătorul cere să i se pună o piatră pe sicriu, ca să arate că mortul ar fi meritat să fie ucis cu pietre, fiindcă nu s-a pocăit și a fost dat afară din comunitate.

De altfel, nimeni nu trebuie să-l plângă sau să-i însoțească cadavrul, - nici măcar rudele lui.

Niddui-ul durează 30 de zile; dar poate să se pre­lungească timp de 60 de zile și chiar 90 de zile, dacă excomunicatul nu s-a îndreptat. Dar dacă nici atunci nu se observă vreo ameliorare, Niddui poate fi urmat de Cherem[185].

Marea excomunicare sau Cherem este echiva­lentă cu moartea civilă; și într-adevăr, ovreiul în contra căruia s-a pronunțat Cheremul, este ca mort între vii.

El este exclus din comunitate, din havre, din Sina­gogă și din toate func­țiile Cahalului.

Nimeni nu mai poate să comunice cu el, nici să locuiască cu el, nici mă­car să-i închirieze o odaie[186].

Dacă în trei zile nu se supune, Bet-Din îi vinde toată averea mobilă și imobilă primului cumpărător ce se prezintă și prețul este vărsat în tezaurul Cahalului.

Excomunicarea Cheremului este pronunțată, cu mare solemnitate, în prezența a cel puțin zece mar­tori.

Se aprind făclii, se sună din trâmbițe și se pro­nunță, asupra păcătosului, afurisenii înspăimântă­toare. Când ceremonia s-a isprăvit, se sting făcliile, - ceea ce înseamnă că vinovatului i s-a închis lumina cerului.

Formula excomunicării Cherem conține, între al­tele, urmă­toarele blesteme:

„După judecata lui Dumnezeu, N... fiul lui N... să fie excomunicat

Să vie asupra lui plăgi adânci, boli lungi și înfrico­șătoare.

Casa lui să devie vizuina monștrilor.

Steaua lui să se stingă după firmament și să fie crudă, mânioasă și furioasă pe dânsul.

Cadavrul lui sa fie aruncat viperelor și bestiilor sălbatice.

Aurul și argintul lui să fie împărțit la alții.

Fiu lui să cadă în mâinile dușmanilor.

Urmașii lui să se cutremure în ziua aniversării sale....

(Aici urmează blestemele îngerilor, ale serafimi­lor, ale ofanimilor și ale altor personaje talmudice).

Să fie înghițit ca Kora și banda sa.

Sufletul să iasă din el îngrozit și tremurând.

Desfiderea lui Dumnezeu să-l omoare.

Să fie sugrumat ca Achitophel.

Lepra să fie ca aceea a lui Ghiezi.

Să cadă și să nu se mai scoale.

Să nu fie înmormântat în cimitirul lui Israel.

Nevasta sa să fie dată altora și când el va muri, altul să se plece peste ea.

Această afurisenie să cadă peste N... fiul lui N... și peste tot neamul său.

Iar Dumnezeu să-și verse, asupra mea și asupra întregului popor al lui Israel, pacea și binecuvântarea sa. - Amin”[187].

Iată acum textul a două acte autentice de afurise­nie (Cherem), - unul, ce provine din Cahalul din Botoșani și se refera la un jidov, care a spus ade­vărul într-un proces al ovreilor din Darabani (jud. Doro­hoi), cu un proprie­tar creștin, în 1879; - altul, care e ieșit din Cahalul din Noua-Suliță (Basara­bia) și privește pe un creștin (Mihail Sturdza)[188].

1. - „Binecuvântat fie numele celui Etern.

Ascultați, voi care trăiți în timpul acesta.

Ați auzit voi de atrocitățile la care au fost expuși frații noștri din târgușorul Dara­bani, din partea groaznicului apăsător Cimara, - să piară numele lui...

Când judecătorii au chemat martorii care văzu­seră faptele, ca să asculte arătă­rile lor, - au chemat și pe unul din frații noștri, Moise Bacal Weinstein, care locu­iește aici, în orașul nostru, de mai mulți ani... Acest Moise, prin mărturia lui minci­noasă, a justifi­cat pe prigonitor înaintea judecătorilor, zicând că ar trebui să se caute mâna ovreilor în infamia ce se întâmplase și că aceștia fuseseră vinovații...

În urma acestei mărturii, judecătorii au pronunțat o hotărâre nedreaptă, deoa­rece prigonitorul Cimara a ieșit din proces nevinovat și justificat de acuzația care apăsa asupra lui, - iar bieții ovrei fură condamnați la închisoare și la amendă...

De aceea ne-am adunat noi, Comunitatea din Boto­șani, în număr de 500 de bărbați, ca să afurisim și să gonim din sânul nostru pe mizerabilul care se numește „Moise Bacal Weinstein, - să piară numele lui, - și să-l osândim la tot răul în consecință să cadă asupra lui toată anatema care e scrisă în cartea legii lui Moise, asupra omului care își întoarce inima de la Dumnezeul său...

Voi toți, fraților, să știți ca l-am afurisit în sune­tul trâmbițelor și după toate riturile prescrise de legile noastre.

De aceea, este oprit a vorbi un cuvânt cu el sau de a sta împreună cu dânsul. Să nu intre în Sinagogă, căci el nu este decât carne spurcată pentru cel Etern și pentru Israel.

Urâți-l cu ură și să fie pentru voi un obiect de spa­imă, - căci este afurisit!

Botoșani, 9 Elul, în ajunul zilei Reconcilierii”[189].

2. - „Hotărârea întregii imunități din Noua-Suliță. Ne-am impus cu jurământ și cu afurisenie (Cherem) să fie oprit oricui din târ­gușorul nostru, de a bea rachiu din cârciuma de aici; care aparține d-lui Conte, căci el prigonește și supără pe bieții oameni, pentru ai alunga cu lucrurile lor, cum nu sa mai auzit la nici una din comunitățile Israelului, de la un capăt al lumii la altul.

De aceea veți ști, o, voi fraților, fii ai Israelului, că nimeni din orașul nostru nu trebuie să bea rachiu provenit din cârciuma de aici, din Noua-Suliță. Acela care va călca această hotărâre, să fie mușcat de șarpe; acela care o va respecta, să fie binecuvântat și fericit.

Noi, mai jos iscații: Toată comunitatea”[190].

Aceasta este organizația Cahalului elementar.

Sa vedem acum ce se știe despre Cahalele su­perioare.


B) CAHALELE SUPERIOARE[modifică]

Din cele ce preced, rezultă că, pretutindeni și întot­deauna, - de la împrăștiere și până azi, - ovreii au trăit și trăiesc, pe teritoriile altor nații, gru­pați în Comunități, guvernate de Cahale talmudice. Toate aceste comunități sunt strâns legate și se ajută reci­proc; ele se reunesc într-un Sinod, o dată pe an și formează un adevărat stat jidovesc, în statele celor­lalte nații.

Deasupra acestor Cahale elementare, există, în fie­care țară, asociații mai puternice, dar mult mai misterioase și al căror rost nu a fost dezvăluit, până acum, de nimeni. Astfel sunt Anglo-Jewish-Association din Londra, - Israelitiche-Allianz din Viena, - Verband der Deutschen Juden din Berlin, etc.

Aceste asociații naționale, ca și anumite ordine ovreiești internaționale, - de pildă, ca ordinul ameri­can Bnei-Berith (fiii alianței)[191] - foarte răspândit în România, - se confundă cu Francmasoneria.

În capul acestei organizații secrete, - în ceea ce privește scopul, - se gă­sește Alianța Israelită univer­sală, fondata de Cremieux[192] și care rezidă în Paris.

Această instituție supremă are conducerea gene­rala a Cahalelor, ea con­centrează în mâinile sale guvernul nației jidovești întregi.

Dar adevăratul centru al ovreimei e înconjurat de un adânc întuneric. Într-adevăr, Alianța jidovească nu datează decât din 1860, totuși e sigur, că o autori­tate superioară a funcționat încontinuu, din vechime, pe ascuns, în­tr-un oraș necunoscut, - la Constantinopol[193], la Bagdad, sau în altă locali­tate, - și de altfel, nu se știe dacă astăzi nu există, undeva, un jidan învestit cu puterea regală.

În tot cazul, această alianță ovreiască universală reprezintă, față de cele­lalte nații, poporul lui Israel[194].

Iată apelul lui Cremieux, adresat către ovrei, - apel din care reiese o bu­curie sălbatică pentru reușită și din care se văd principalele scopuri către care tinde organizația actuală a poporului lui Israel.

„Alianța pe care voim s-o întemeiem nu e nici franțuzească nici englezească nici nemțească... ea e jidovească, ea e universală.

Împrăștiați în mijlocul unor popoare care sunt dușmane drepturilor și interese­lor noastre, vom rămâne jidovi,... membri ai „poporului ales”... : Naționalitatea noastră este religia părinților noștri, - și nu recunoaștem alta...

Trăim în țări străine și nu ne putem interesa de interesele vremelnice ale aces­tor țări, întrucât intere­sele noastre morale și materiale sunt în primej­die.

Religia jidovească trebuie să cuprindă într-o zi pământul întreg.

Catolicismul, dușmanul nostru secular, zdrobit în luptă, e aproape să îngenuche.

Pe zi ce trece, rețeaua, pe care ovreii o aruncă asu­pra pământului, se va în­tinde, - și mărețele profe­ții ale cărților noastre sfinte se vor îndeplini... Nu e departe timpul în care toate bogățiile pământului vor aparține numai jido­vilor...

O nouă împărțire mesianică, un nou Ierusalim, trebuie să se ridice în locul dublei cetăți a împărați­lor și a Papilor”[195].

* * *

În rezumat, Cahalul este organizația nației ovre­iești. El este rezultatul dogmei talmudice a poporului ales, dogmă în virtutea căreia ovreii nu tre­buie să se contopească cu alte popoare, căci Dumnezeu le-a făgăduit să po­sede tot pământul și să stăpânească lumea întreagă.

Cahalul este reacția contra oricărui progres, el este obscurantismul clerical cel mai orb; el dă naș­tere la disprețul cel mai insultător contra goimilor, considerați ca vite și la ura cea mai atroce, de moarte, contra întregii omeniri nejidovești.

Cahalul este organizația misterioasă care, învălu­ită sub aparențele inofensive ale Comunităților confesionale, a făcut cu putință conservarea poporu­lui ovreiesc, în mijlocul națiilor puternice, pe care le-a doborât, sau pe care e pe drum să le distrugă.

El este cheia problemei ovreiești și explică lipsa oricărui elan de reînnoire și de înaintare în sânul iudaismului[196], - pe care-l stăpânește, în mod absolut și tiranic, prin teroarea Cheremului.

Cahalul este factorul corupției care răstoarnă sta­tul nostru; - el este cauza acaparărilor, a trusturilor, a falimentelor care minează comerțul, industria și agricultura în România; - el este organul care rătă­cește opinia publică prin ziarele pe care le subvențio­nează; - el este agentul propagării perfide a materia­lismului și a ideilor liberaliste, socialiste, anarhiste; - el este pu­terea ocultă a Francmasoneriei.

Cahalul este, în fine, agentul revoluțiilor, care au zguduit lumea și care, de câtva timp, tulbură liniștea nenorocitului popor românesc.

Aceasta este puterea ocultă ovreiască, împotriva căreia omenirea este dezarmată, pentru că nu o cunoaște.


EFECTELE CAHALELOR TALMUDICE[modifică]

Posedând arme veninoase, - ca Talmudul și ca rea­lizarea sa concretă Cahalul, Israel porni să cuce­rească lumea.

Să vedem mai întâi, ce se petrece în țările în care iudeii au putut să-și satisfacă, nu numai patima de proprietate, dar și patima de dominație, prin dobândi­rea drepturilor de cetățenie.

Trebuie să spunem însă, de la început că ovreii nu au obținut nicăieri aceste drepturi, decât după ce au făcut să izbucnească niște revoluții teribile. Astfel ei au devenit cetățeni ai Franței în timpul marei Revolu­ții și au ajuns cetățeni ai Austriei, ai Germaniei, ai Italiei, în urma revoluției din 1848.

Și notați bine că, fiind detestați de toate popoa­rele, - de câte ori au voit să forțeze porțile unei noi nații, au recurs la același mijloc - la Revoluție.

Vom începe prin Austro-Ungaria, țara cea mai apropiată de a noastră.


AUSTRO-UNGARIA[modifică]

„Ovreii nu erau nimic în Austria, înainte de 1848, - zice Trocasse[197].

Acum însă, ei joacă acolo un rol dominant și, sunt singurii cărora le-a folosit Revoluția. S-ar părea că vienezii, construind baricade și înfruntând mitralie­rele soldaților împărătești, n-au avut alt scop decât să distrugă digurile, ridicate de prevederea trecutului, în contra valurilor cotropitoare ale ciumei semitice... Și, într-adevăr, cucerirea absolută a unei împărății, de către jidovi, în timp de 50 de ani, este, fără doar și poate, unul din faptele cele mai caracteristice ale istoriei contemporane”.

Să examinăm, mai întâi, ce se întâmplă în fosta provincie românească, Bucovina.

Pe urmă, vom trece la alte părți ale împărăției și anume: la Galiția, la Un­garia și la Austria.


BUCOVINA[modifică]

Bucovina, - care a fost răpită Moldovei în 1775, de către Aus­tria, - prezintă un exemplu izbitor de ceea ce ar deveni România, dacă n-ar fi luat măsuri ca să se apere împotriva pericolului israelit[198].

În 1769, numărul familiilor ovreiești, care locuiau în această provincie, era de 206.

În 1780, această cifră se încinci și se urcă la 1069[199].

În 1846, populația jidovească se ridicase la 11.500 de indivizi.

Însă, după 1848, când jidanii câștigară drepturile de cetățenie, numărul lor merse crescând din ce în ce. Astfel:

În 1850 erau 14.500,

În 1857, - 30.000,

În 1869, - 47.000,

În 1880, - 67.000,

În 1890, - 83.000,

În 1900, - 96.000.

Înmulțirea iudeilor între 1846 și 1908 a fost deci de 713%.

Orașele fiind repede umplute, ei nu întârziară să se reverse asupra sa­telor.

Ocupația de preferință a acestor ovrei, - ca și a ce­lor din România, - este comerțul cu băuturi spirtoase. Ei țin mai toate cârciumile; și, într-adevăr, în 1885, posedau 95% din debitele de rachiu. De aceea, alcoo­lismul face, în Bucovina, ravagii înspăimântătoare.

Tot comerțul și toată industria țării sunt în mâi­nile iudeilor[200], - în mod mai complet chiar decât în Moldova.

Afară de asta, ei au acaparat cu totul profesiile libe­rale. Astfel pe când în 1865 nu erau decât 2 avo­cați israeliți, în 1900 ajunseseră la numărul de 82, pentru 14 creștini.

Dar, ce e mai mult, de la 1862, de când prima bu­cată de pământ căzu în mâinile lor, - numărul mari­lor proprietari ovrei crescu din ce în ce, - așa că în 1900 ajunse să întreacă cifra enormă de 80%.

Multe din moșiile, rămase românilor, sunt de ase­menea ipotecate la jidani, care le vor pune în vânzare și le vor cumpăra peste puțin.

Cât despre mica proprietate, 60% din imobile sunt grevate de ipoteci la ovrei[201].

Se înțelege, prin urmare, de ce moldovenii, care altădată prosperau în această provincie, - pe când ei erau stăpâni, - nu se mai înmulțesc deloc, pier și dispar puțin câte puțin, sub gheara Austriei, care i-a dat pe mâna acestor blestemați paraziți.

Având, astfel, tot comerțul și toată industria în mâinile lor, acaparând toate profesiile liberale, având în posesia lor casele din orașe și, pe deasupra, moșiile și marile domenii rurale, având în sfârșit puterea, prin voturile pe care le cumpără, ovreii au devenit stăpânii sau mai bine zis satrapii aces­tei nenorocite țări, pe care o sug până la măduvă.

Dulcea Bucovină, vesela grădină de care vorbește poetul, a devenit azi o pustie funebră, un adevărat cimitir pentru bieții români, - pe care jidanii îi urmă­resc și îi ucid prin mizerie și prin alcoolism.


GALIȚIA[modifică]

Situația este și mai deplorabilă în Galiția.

Într-adevăr, „în Galiția și în anumite cantoane ale Ungariei, ovreii țin hanuri și cârciumi unde vând rachiu... Ceea ce este, pentru clasele inferioare, un pericol de moarte.

Acești cămătari, negustori cu bucata, vând rachiu pe datorie țăranilor... și prin dobânzi excepționale, jupoaie poporul de ultima lescaie.

Țăranii, ruinați, se dau la băutură, pentru ca să-și uite necazurile; și, ca întotdea­una, singur jidanul câștigă, în mijlocul zăpăcelii universale”[202].

Pe lângă aceasta, comerțul și industria precum și profesiile liberale sunt în întregime în mâinile ovrei­lor.

Mai mult, - aceștia, îndată ce au căpătat dreptu­rile de cetățenie, s-au aruncat năpraznic asupra domeniilor rurale, care le-au dat în mână puterea politică.

„Interdicția făcută ovreilor din Galiția (Polonia austriacă), de a poseda pământ, a durat până la 1867, cel puțin în ceea ce privea pământurile de arat.

La această dată, de 1867, nu erau în toată Galiția decât 38 de proprietari, din rasa lui Iuda.

Or, 3 ani după ridicarea interdicției, - adică în 1870, - se găseau în provincie, 68 de proprietari ovrei, având dreptul de vot.

Trei ani mai târziu, în anul 1873, ei ajunseră la cifra de 289; iar în 1880, după statisticile oficiale, marii proprietari jidani erau în număr de 680!

Calculele referitoare la mica proprietate sunt, din nenorocire, și mai semnifica­tive, în timp de 18 ani, de la 1874 la 1892, 43.000 mici proprietăți au trecut în mâinile jidovilor.

Actualmente, ei posedă pământurile cele mai fer­tile din țară; și, mai bine de doua milioane de locui­tori, care altădată erau și ei proprietari, servesc, ca slugi, la jidani, pe fostele moșii ale părinților lor”[203].

După un asemenea tablou, ar trebui să cadă cor­tina.

Și totuși, ascultați cele ce urmează:

În Galiția, totul aparține ovreilor. Ei au acaparat nu numai întreaga proprietate urbană, dar și mai toată proprietatea rurală.

Nenorociții de țărani sunt obligați să închirieze de la jidovi, pe prețuri exorbi­tante, pământurile care le aparțineau altădată; și rareori ajung să se poată plăti.

Pentru ca să reintre în fonduri, jidanul cumpăra, ieftin de tot munca țăranu­lui pentru toată perioada agricolă următoare.

Odată contractul încheiat, această muncă este re­vândută, de ovrei, cu un câș­tig enorm, vreunui arendaș din Galiția, din Ungaria sau din Moldova, - de cele mai multe ori unui alt jidov.

Țăranul își vinde munca ovreiului, cu 12 florini pe lună (25 lei), plus mâncarea; iar acesta o revinde în Moldova, cu un preț ce variază între 45 și 60 lei pe lună, plus mâncarea și cheltuielile de transport.

Adesea, se văd lucrând pe câmpiile Moldovei, ță­rani ruteni, slabi, jigăriți; zdren­țăroși, abrutizați de sărăcie și de alcool, - adevărați iloți, în veacul al douăzecilea”[204].

În realitate, halul acesta de plâns constituie o ade­vărată robiei. Iată ce ne așteaptă pe noi Românii, dacă vom avea neghiobia să dăm, vreodată, jidanilor, drepturi de cetățenie!

„Prin cruzimea de care a dat dovadă, - și care în­trece pe aceea a fiarelor de pradă, - jidovimea austri­acă provoacă indignarea când îndrăznește să vor­bească de civilizație și de progres.

În fapt, ea a rămas sălbatică, și produce moartea, prin foamete și prin muncă istovitoare;... ea merge chiar până să uite dreptul imprescriptibil al omenirei, - dreptul de a trăi[205].


UNGARIA[modifică]

Același lucru se întâmplă și în Ungaria. Ne va fi de ajuns să spunem că:

Țăranii în sate și burghezii în orașe, sunt cu totul ruinați... Castelele și moșie au trecut cu miile, în mâinile jidanilor. Camăta a distrus totul,... ca o lepră fără leac.

Doctorul Horsky, scria, de curând, următoarele: „În 1862, ovreii nu aveau nici un cot de pământ în Ungaria. Acum, după 30 de ani, a treia parte din pământul întregului regat le aparține... Trei jidovi posedă, ei singuri, 100.000 hectare”[206].


AUSTRIA[modifică]

Austria propriu-zisă, nu este nici ea mai fericită.

Tot comerțul este în mâinile iudeilor[207].

Tot așa e și cu industria.

„Fabricanții, - constrânși să plătească prețurile iudeilor - părăsesc meșteșugul.

Lucrătorii, exploatați și ei la rândul lor, nu întâr­zie să cadă în cea mai grozavă mizerie.

Salariile sunt minime; sunt salarii de foamete, ne­îndestulătoare pentru a face să trăiască o fami­lie”[208].

Pe lângă aceasta, profesiile liberale, - mai cu seamă acelea de avocat și de medic[209], care permit să exploateze mizeria și suferința bieților creștini, sunt cu totul ocupate de jidani[210].

Și nici nu mai vorbim de judecătorii ovrei, care transformă dreptatea într-o prostituată, ce-și vinde favorurile cui îi dă mai mult[211].

Însă mai e ceva.

Ovreii organizează cartele și trusturi, speculând mai ales asupra produ­selor de alimentație și asupra celor necesare traiului (grâu, zahăr, petrol, lemne, cărbuni etc.).

Astfel, „ei acaparează toate grânele disponibile și, odată în stăpânirea lor, ei re­glează cursurile prețuri­lor, după placul, sau mai bine zis, după interesul lor”[212].

În același timp, prin lovituri de Bursă, ei șterpe­lesc, în mod periodic, micile economii pe care crești­nii reușiseră să le strângă[213].

O speculă nerușinată își întinde gheara peste tot, - chiar și peste mize­riile, suferințele și nenorocirile omenirii.

Însă ovreii nu s-au mulțumit să adune bogății colo­sale, strângând în mâinile lor toate industriile, întreprinderile, comerciale și financiare.

A trebuit ca și pământul să le aparțină... pentru ca influența potică pe care o dă proprietatea, să devină apanajul lor”[214].

Într-adevăr, „iudeii sunt deja proprietari a mai mult de jumătate din casele din Viena... Și dacă vom consulta starea creanțelor ipotecare ce pot cu ușu­rință să ducă la o expropiație, le aparțin 70% din clădiri”.

„În ce privește proprietatea funciară, până la 1848, era interzis ovreilor să devină cumpărători. De atunci, ei și-au câștigat cu vârf timpul pierdut. Baro­nul Rotsehild, posedă, el singur, aproape un sfert din marea proprietate în Boemia (de șapte ori mai mult decât familia imperială), - fără să mai vorbim de ceea cei aparține în cele­lalte provincii (Austria de Jos, Moravia, Silezia), precum și în Ungaria.”[215]

„Nu prin talent, nici prin știință, nici prin lucru, nici printr-o activitate productivă, s-au urcat ovreii până în vârful scării sociale, - ci, numai prin intrigă, îndrăzneală, viclenie, îndemânare de a exploata pe aproapele, lăcomie nesăturată și lipsă de orice scru­pule.

Astfel jidovii, - însușindu-și fără rușine fructul muncii concetățenilor lor, - au ajuns repede să reu­nească în mâinile lor bogăția și influența, - adică elementele dominației.

Din nimic, ei au devenit, în 50 de ani, totul, în mo­narhia Habsburgilor”.[216]

Acestea sunt efectele Cahalului!


Acum, că am văzut nenorocirile unei țări mari, care a avut imprudența să dea ovreilor drepturile de cetățenie, să examinăm modul cum ei au procedat în altă țară mare, adică în Franța, pentru a putea intra în posesia ace­lorași drepturi.

Aceasta ne va permite să înțelegem manevrele as­cunse, de care se ser­vesc la noi, pentru ca să ajungă la un rezultat analog.


FRANȚA[modifică]

Lăsând sub tăcere acapararea bogățiilor acestei țări, care este aproape la fel cu cea din Austro-Ungaria, nu ne vom ocupa decât de modul cum ovreii au ajuns să se introducă în Franța și de mijloacele oculte de care s-au servit pentru ca să capete dreptu­rile de cetățenie.

Aici, - ca pretutindeni, - ei au încercat mult să-i înșele pe francezi asupra intențiilor lor. Văzând însă că nu le reușește cu minciuna, ei făcură un mare pas care le aduse, o dată cu drepturile dorite, căderea monarhiei și răsturnarea Bisericii creștine, dușmana lor ereditară.

Ei creară Francmasoneria și, cu ajutorul ei, prepa­rară și săvârșiră Marea Revoluție, zisă franceză, - care ar trebui mai bine să se numească marea Revoluție jidănească.

Mai târziu, pentru a obține drepturile de cetățeni într-o simplă colonie franceză, Algeria, ei profitară de nenorocirile ce rezultaseră pentru țară dintr-un dezastru național, adică din războiul din 1870.

„În secolul al XII-lea, „ovreii din Franța ajunseră la cifra de 800.000, pe care nu o ating încă azi. Ei erau tot așa de bogați ca și acum și stăpâneau jumătate din Paris”.[217]

Storcâd poporul, sărăcindu-l și ruinându-l prin camătă, - încercând prin Cahal să vatăme corporațiile meseriașilor și ale negustorilor, atât de trainic stabi­lite în timpul Evului Mediu, - căutând să dărâme Biserica, atât de pu­ternică la acea epocă, prin nenumă­rate erezii, pe care le scorneau neînce­tat, - ba, ce e mai mult, îngrozind lumea prin crime rituale, atât de dese pe vremea aceea, - ovreii au fost, în mai multe rânduri, goniți din Franța.

Însă, intrând din nou prin fraudă, îndată ce fur­tuna încetă și reînce­pând aceleași isprăvi ca și mai înainte, fură definitiv expulzați din Franța, de Charles al Vl-lea, în 1394.

De atunci, ei se ascunseră.

Sub Ludovic al XIV-lea, nu se găseau la Paris de­cât trei sau patru familii israelite[218]. În plus, ei erau tolerați la Metz, unde Henric al IV-lea luase sub protecția sa 24 familii care se coborau din cele dintâi 8 menaje, stabilite în acest oraș sub predecesorul sau[219].

Cucerirea Alsaciei a adus Franței un număr consi­derabil de iudei, - și înaintea marii Revoluții din 1789, se aflau în număr de vreo 20.000 în această provincie.

În același timp, câțiva ovrei reușiră să se stabi­lească la Paris, - însă în condiții foarte nesigure și asemănătoare cu înscrierea în condicuțe, ce se aplică la o anumită categorie de femei[220]. Astfel, în 1778, mureau la Paris, de la 12 la 15 iudei pe an; ceea ce reprezintă o populație de vreo 400 de indivizi[221].

Însă, chiar din 1767, jidovii încercară să se stre­coare în Franța, profitând de faptul că străinii, - cu ajutorul brevetelor acordate de rege, - puteau să intre în breslele de meserii și de comerț.

„Petiția negustorilor și a vânzătorilor din Paris, în contra admiterii ovrei­lor” cuprinde, între altele, pasajele următoare:

„Se pot asemăna jidanii cu niște viespi care se in­troduc în stupi ca să omoare albinele, să le deschidă pântecele și să le ia mierea ce se găsește în ele...

Ei cred că orice autoritate este o uzurpație asupra lor, - nu au decât o dorință, aceea de a ajunge la o împărăție universală - și privesc toate bunurile ca și când le-ar aparține.

Ovreii nu pot să se laude că au adus lumii vreun folos, în diferitele țări, unde au fost tolerați... Ei profită de descoperirile altora, pentru ca să le alte­reze producerile, practică tot felul de cămătării, cumpără de la oricine, chiar de la un asasin sau de la un servitor, introduc mărfuri interzise sau defec­tuoase, oferă risipitorilor sau neno­rociților datornici, resurse care le grăbesc ruina, practică scomturile, micile schim­buri, agiotagele, împrumuturile pe amanete, traficurile și negoțurile cu lucruri vechi...

Dacă se îngăduie unui singur jidov, o singură casă de comerț, într-un oraș, se permite comerțul la toată nația și se opun, fiecărui negustor, forțele unui popor întreg[222].

Cu mult mai înainte de Revoluție, pe la începutul secolului al XVIII-lea, ovreii reușiră să introducă în Anglia, Francmasoneria, societate secretă pe care au imaginat-o și au construit-o după modelul Cahalului lor.

Englezii au făcut apoi să treacă în Franța această funestă asociație.

Aici, Masoneria, dându-se, în mod mincinos, drept o instituție filantro­pică, înșelă într-un chip nedemn nobilimea, burghezimea și, cu toate avertis­mentele Papilor, o mare parte din cler. Mulți proști căzură în perfida cursă ce li se întinsese și intrară cu grămada în adunarea suspectă.

Abuzând de încrederea acestor naivi și acoperindu-le ochii cu un văl des, care îi împiedica să vadă, Francmasoneria putu să lucreze în tihnă, ca să dărâme, puțin câte puțin, organizația socială.

Ea amăgi, de altfel, pe toată lumea, - pe unii mai mult decât pe alții, - și mai ales pe revoluționari, care își închipuiră că mașina împingea pentru ei, fără să bănuiască măcar, că ea lucra, pur și simplu, pentru Israel.

Însă, vom expune mai departe originea Francmaso­neriei și rolul ei în timpul marii Revoluții.

De altfel, într-o publicație anterioară[223], am arătat pe larg, după Taine, înspăimântătoarea dezlănțuire a patimilor de proprietate și de dominație, care a avut loc în timpul acestei groaznice furtuni sociale.

Aici, nu vom insista decât numai asupra câtorva peripeții jidovești, care s-au desfășurat, începând de la acest tragic eveniment și până în zilele noastre.

Când Constituanta se reuni, ovreii din Paris solici­tară emanciparea tutu­ror israeliților din Franța.

Dezbaterea, începută la 21 septembrie 1789, se con­tinuă câteva zile, însă Adunarea, foarte încurcată, amână soluția.

La 30 aprilie 1791 și la 27 septembrie 1791, deputa­ții, câștigați de jidani, reveniră la asalt, - dar, fără nici un succes,... așa era de mare scârba ce in­spira această lepră.

Tocmai în octombrie 1793, - adică după 4 ani, de luptă neîncetata, - Israel triumfă[224].

Să notăm, că aceasta s-a întâmplat în plină Te­roare.

Prima grijă, - pentru ca să se arate demni de eman­cipare, - fu să se re­peadă asupra diamantelor Coroanei, în furtul cărora jucară un rol de căpete­nie. Toți ovreii din Paris au fost implicați în această afacere. Dar, numai câțiva iudei subalterni, care s-au lăsat să fie prinși, au fost judecați și în urmă execu­tați[225].

Ovreii fură, de asemenea, aceia care organizară jefuirea bisericilor și distrugerea capodoperelor, inspirate de credința geniului pictorilor din Evul Mediu... Adesea ei cumpărară biserici întregi, cu un pumn de bancnote și le dărâmară[226] - sau, când liniș­tea fu restabilită, le închiriară, foarte scump, credincio­șilor.

Mobilierele emigraților erau o altă ocazie de ope­rații fructuoase. Mem­brii Convenței se înțelegeau, cu ovreii, pentru ca să-și însușească averile acestor proscriși[227].

Cea mai mare parte din furturile și jafurile de care vorbește Taine, avură, - dacă nu ca autori direcți, - cel puțin ca instigatori și ca tăinuitori de obiecte dosite, pe acești blestemați fii ai lui Israel.

Atunci, au început să ia naștere averile enorme ale multor jidani din Franța.

Câțiva ani mai târziu, în 1806, Portaiis, jurisconsul celebru, colabora­torul lui Napoleon, - într-un memoriu pe care-l prezentă împăratului, -scrise cele ce urmează:

„Constituanta crezuse că, pentru a face pe ovrei buni cetățeni, era de ajuns să-i facă să participe... la toate drepturile de care se bucură cetățenii francezi. Dar, din nenorocire, experiența a probat că... nu avusese prevedere.

Greșeala provine din faptul că revoluționarii nu au vrut să vadă decât o chesti­une de toleranță reli­gioasă, în problema ce aveau de rezolvat în ceea ce privește starea civilă a israeliților din Franța.

Jidovii nu sunt numai o sectă, ci un popor. Acest popor avea altădată un terito­riu și un guvern. El a fost împrăștiat, fără să fi fost distrus; și acum rătă­cește pe tot globul, pentru ca să caute un refugiu, iar nu o țară; el există la toate națiile, fără să se con­funde, cu ele; pretutindeni el se crede că trăiește pe pământ străin...

Astfel ovreii formează, peste tot, o nație în nație; ei nu sunt nici francezi, nici nemți, nici englezi, nici prusieni, - ci pur și simplu ovrei...”[228].

Și Napoleon I, într-o discuție în Consiliul de Stat, adăugă:

„Nu se plânge lumea de protestanți și de catolici, cum se plânge de jidani. Răul pe care ei îl fac, nu vine de la indivizi, ci chiar de la constituția acestui popor. Sunt niște lăcuste și niște omizi, care pustiesc Franța”[229].

Treizeci de ani mai târziu, într-o carte remarca­bilă, - Les Juifs rois de l'epoque, - Toussenel scrie:

„Ovreii au lovit toate statele cu o nouă ipotecă, pe care aceste state nu o vor plăti niciodată cu venitu­rile lor.

Europa este înfeudată dominației lui Israel; această dominație universală, - pe care ațâți cuceritori au visat-o, - Iudeii o au în mâinile lor... Israel a impus tribut tutu­ror statelor, produsul cel mai clar, al muncii tuturor cetățenilor, trece în punga jida­nilor, sub numele de dobândă a datoriei națio­nale”[230].

De atunci, ovreii au înaintat mult. Ei organizară mașina de exploatare a popoarelor, din care au ieșit trusturi formidabile, - lovituri de bursă dezastruoase, krac-uri și panamale ce ruinează o țară întreagă, războaie (ca acela din Tonkin, etc.)[231] etc. etc.

Astăzi, sub republica francmasonă, jidanii au ajuns să fie stăpâni abso­luți pe Franța.


ALGERIA[modifică]

Să vedem acum, în ce condiții, ovreii au căpătat drepturile de cetățenie în Algeria.

În 1870, în timpul războiului ce a doborât Franța, - al cărei pământ era invadat de dușmani, - jidanul Cremieux, care împreună cu jidanul Gambetta erau membri ai guvernului Apărării naționale, dădu decretul de naturali­zare, în masă, a ovreilor din Algeria.

Profitând de un astfel de moment pentru a da un astfel de decret, Cre­mieux și cumătrul său Gambetta au trădat Franța, pentru ca să servească interesele neamului lor. [232]

Și pentru ce o asemenea favoare?... atunci când decretul din 1848, refe­ritor la naturalizarea străini­lor, deschidea iudeilor o poartă destul de largă.

Cu atât mai mult că în 1870 această măsură avea și un caracter odios: arabii, care-și făcuseră datoria în mod eroic în timpul războiului, erau lipsiți de dreptul de a vota, - ce era dăruit cu toptanul șlehtei jido­vești[233].

De altfel, ura împotriva acestui neam netrebnic, era așa de intensă, încât pentru ai înflăcăra pe turcoși împotriva austriecilor, în timpul războiului din Italia, era de ajuns să li se spună că aveau în fața lor niște jidani[234].

Acest decret de naturalizare excită, în Algeria, o indignare unanimă. El avu, ca efect imediat, o răs­coală îngrozitoare a populației arabă și cabilă.

Când un ofițer francez se prezenta la Sidi Mahomed Ben Ahmed el Mokrani, - mare senior arab, - și îi înmână decretul lui Cremieux, Aga scuipă pe el, - și trimise înapoi generalului Augeraud crucea de ofițer a le­giunii de onoare, pentru ca să arate tot dezgustul și adâncul său dispreț, francezilor, care s-au înjosit până la a se pune în rând cu jidovii.

Mokrani căzu ca un erou și revolta fu înecată în sânge, de armata fran­ceză, - redusă la trista necesi­tate de a se pune în serviciul acelora ce trăiau numai din camătă și din furtișaguri[235].

Nu ne vom mai opri asupra celorlalte țări din Eu­ropa, care, din acest punct de vedere, nu stau mai bine ca Austria și ca Franța.

Nu vom spune deci, nimic despre Italia, care are jidani ca prim-miniștri (Luzzati), ca miniștri de război (Ottolenghi), ca primari ai Romei (Nathan); nici de Anglia, unde, în momentul de față, trei mi­niștri, tăiați împrejur, se îndeletnicesc cu un gheșeft monstru[236], ce a dat naștere unui scandal colosal, a cărui faimă a făcut ocolul pământului; nici de Germania, unde ovreii sunt, de asemenea, foarte puternici și unde Herman Kuhn scria, în 1881:

„Poziția iudeilor în Germania este foarte avanta­joasă... Fiecare comunitate jido­vească se adminis­trează ea însăși, își ridică impozitele, își dirijează școlile, fără in­tervenția autorităților civile. Israeliții formează, într-adevăr, un Stat în Stat”.[237]

Dar, să vorbim puțin de o țară mare, în care ovreii - ca cei de la noi - nu se bucură de drepturile de cetățenie... adică de Rusia.

Aceasta ne va permite să ne dăm seama de unelti­rile sau de tertipurile pe care jidanii din România le întrebuințează pentru ca să-și atingă scopul dorit.

Să vedem, prin urmare, ce s-a petrecut în Rusia, în timpul războiului cu Japonia.


RUSIA[modifică]

În Rusia, - unde ei se numără cu milioanele, - ovreii sunt lipsiți de drep­turile civile și politice, măsură excelentă pentru poporul rus, însă deplora­bilă pentru vecinii lui, - în particular pentru noi, - unde vine să se reverse prisosul acestui furnicar.

Jidănimea rusească se agită cu furie și, prin Nihi­liști[238] (sectă de anar­hiști), - tulbură liniștea Statului și pune într-un pericol continuu viața Țarului și a principalilor săi colaboratori[239].

Mai mult, prin presa europeană, Cahalele calomni­ază Rusia și o discre­ditează în ochii lumii străine, care își închipuie ușor că o monarhie abso­lută este un îngrozitor flagel, pe când rușii se găsesc foarte bine sub un aseme­nea regim.

Văzând că nu ajung la nimic, nici prin teroare, nici prin minciună, ovreii - profitând de momentul când Rusia era încurcată într-un război nenorocit, încercară să escaladeze bariera.

Într-un ceas așa de dezastruos pentru patria co­mună, jidănimea n-a văzut decât un singur lucru: interesul ei.

Poporul rus, - ne spuneau telegramele agenților, care mai toate sunt în mâinile ovreilor, - reclamă o constituție și o garanție; pentru acest lucru se răs­coală.

Însă, în realitate, poporul rus nu știa câtuși de pu­țin ce e o constituție și ce sunt garanțiile.

Când, în loc să citești în ziare depeșele agențiilor jidovești, citeai scrisorile par­ticularilor care vedeau cu ochii evenimentele, constatai că poporul rus mergea fără să știe pentru ce, - ici pentru o cauză, colo pentru alta, - sau mai bine zis se năpus­tea ca o bestie turbată, mereu excitat împins în stradă de către jidani, care mințeau cu nerușinare și îl făceau să creadă că, punându-se în grevă, arzând și asasi­nând, apără cauza Țarului și a Rusiei”.[240]

Și, într-adevăr, s-au văzut „instigatori, care răscu­lau poporul, în numele Țarului, - pentru al eli­bera”.[241]

Francmasonii Constituantei și ovreii revoluționari din Rusia, lucrară exact în același sens.

În cursul unei revoluții sângeroase, avu loc intra­rea jidovilor în nația fran­ceză; tot astfel, în mijlocul masacrelor, ei încercară să se încorporeze în na­ția rusă. Și, pentru a ajunge aici, ei au dezlănțuit războiul civil când patria, în care voiau să intre, era zdrobită din afară.[242]

Aceeași soartă ne amenință și pe noi, românii, din partea jidovimei.

ROMÂNIA[modifică]

Acum, cunoscând modul cum jidovii au lucrat în mai multe țări străine, ne va fi ușor să înțelegem ce se petrece în propria noastră țară.

În România, ovreii n-au putut să-și satisfacă decât numai patima de pro­prietate și datorită ei, au ajuns în câțiva ani să pună mâna pe mai toate bo­gățiile țării.

Dar, ca să ne subjuge cu totul, le mai trebuie să posede și drepturile de cetățenie. Pentru a atinge și acest sfârșit, ei se agită nebunește, împinși fiind de patima de dominație.

Acești străini, veniți de ieri, pretind astăzi că sunt stabiliți în România de când lumea și pământul, - cu mult mai înainte de formarea acestei țări,... de la luarea Ierusalimului de către Titus (Cremieux)... sau din timpurile lui Decebal (B. Lazare)[243], - și că, prin urmare, ei trebuie să aibă prerogativele de cetate, ce le sunt contestate pe nedrept.

Pentru ca să probăm că această afirmație nu este decât o nerușinată minciună, vom aduce aici cifre exacte, scoase din statisticile oficiale.

La începutul secolului al XVIII-lea, nu se afla în Moldova decât un număr foarte mic de ovrei. Astfel, la Iași, ei erau atât de rari, încât contribuția lor totală se ridica abia la 155 lei, pe trimestru.

Numărul lor însă a crescut progresiv, după împărți­rea Poloniei (1772).

În 1803, - când s-a făcut cel dintâi recensământ în Moldova, - s-au găsit, în toată țara, 12.000 de ovrei;

În 1820, - 19.000;

În 1827, - 24.000;

În 1831, - 37.000;

În 1838, - 80.000;

În 1859, - 120.000;

În 1899, - 200.000 de iudei[244].

Comparând între ei anii 1803 și 1899, constatăm că înmulțirea jidanilor, în Moldova, în această pe­rioadă de 96 ani, a atins cifra colosală de 1.533 la 100.

În Muntenia, numărul ovreilor a fost întotdeauna cu mult mai mic ca în Moldova. Astfel, în București, în 1820, nu s-au găsit decât 127 șefi de familii israeliți.

În 1831, - se socotesc în toată țara, 3.330 ovrei;

În 1838, - 6.000;

În 1860,- 9.000;

În 1899, - 70.000 de jidovi, în urma emigrării lor necontenite din Moldova.

Cifrele acestor statistici[245] arată că, în imensa lor majoritate, ovreii, care se află actualmente în Româ­nia, s-au introdus aici în mod fraudulos în cursul secolului trecut, - venind din Galiția și din Polonia rusească, ce constituie un fel de cloacă nesecabilă ce debordează cu îmbelșugare această pestilentă.

Prin urmare, acești străini, - care n-au luat parte nici la suferințele grozave îndurate altădată de popo­rul român, nici la luptele sângeroase, pe viață sau pe moarte, susținute de el împotriva numeroșilor barbari (turci, tătari, unguri, etc.) ce voiau să-l cotropească, - n-au nici un motiv istoric plauzibil ca să poată pre­tinde drepturile de cetățenie, în România.

Iată ce zice în aceasta privință, un savant istoric, Ernest Desjardins, membru al Institutului, care a venit în România, în 1867, să studieze ches­tiunea israelită:

„Majoritatea familiilor evreiești care locuiesc în România, este prin naștere, - ca și prin voință și prin moravuri, prin spirit și prin limbă, - străini de țară.

Ea a venit aici prin emigrație, din Austria și din Rusia. Această invazie a început de ani de zile; dar a devenit foarte activă mai ales în timpul domniei lui Mihail Sturdza (1834-1848)...

Astfel, înmulțirea ovreilor străini luă proporții înspăimântătoare, - pentru con­curența de aici înainte neputincioasă și chiar pentru viața materială a adevă­raților români...

Dar, existau în Moldova regulamente pentru apăra­rea fruntariilor împotriva va­lurilor năvălitoare ale vagabonzilor străini. Numai că, severitatea acestor regula­mente, se topi la vederea câtorva gologani, - iar guvernele, făcându-se complicii acestor abateri, dădură pământul național pradă cerșetorilor corupă­tori”[246].

Dacă examinăm acum statisticile care dau mișca­rea totală a populației în orașele Moldovei, de la 1870 la 1893, vedem că românii prezintă un deficit de 30.000 morți, asupra nașterilor, pe câtă vreme jidovii (al căror număr este aproape pe jumătate ca acel al creștinilor) au un excedent de 40.000 nașteri, asupra morților[247].

Nașteri Morți Diferența

Români 140.000 170.000 - 30.000

Ovrei 120.000 80.000 +40.000

Adică, în 22 de ani, o diferența de 70.000 de su­flete în profitul lui Israel.

De asemenea, în orașul Iași, - fosta capitală a Mol­dovei, mișcarea popu­lației, de la 1869 la 1875[248], se prezintă cu un tablou și mai înfricoșător.

Nașteri Morți Diferența

Români 7.500 13.000 -5.500

Ovrei 13.000 9.500 +3.500

Și, numai în anul 1909, românii au pierdut aici 986 indivizi (1.432 nașteri, 2.418 morți), pe când jidanii au câștigat 120 (894 nașteri, 774 morți).

D-l A. C. Cuza, profesor de economie politică la Universitatea din Iași, calculând asupra datelor statisticilor oficiale, pentru același oraș, mișcarea populației de la 1866 la 1909, constată:

- pentru români, un deficit de 14.443 de suflete;

- pentru ovrei un excedent de 17.784 de suflete.

Cu alte cuvinte, în 43 de ani, s-a produs o dife­rență de peste 30.000 de indivizi în favoarea lui Israel, asupra unei populații totale de 77.759 locuitori.

Cu modul acesta, ovreii au ajuns în Iași la cifra de 39.488 suflete, - adică la 50,8%.

O asemenea proporție se întâlnește în mai toate orașele Moldovei; ast­fel la Dorohoi ea este de 53,6%, - la Botoșani, de 51,8%, - la Fălticeni, de 57% - și așa mai departe[249].

În 1912, s-a făcut un nou recensământ al popula­ției, ale cărui prime re­zultate au fost raportate de profesorul Cuza[250].

Un ziar politic, publicând aceste date, le rezumă astfel:

„Cifrele recensământului, - pentru moment provi­zorii, - ne duc la constatări de o excepțională gravi­tate. Fenomene, - care se petreceau în umbră, neobser­vate de nimeni, uneori numai bănuite, - apar astăzi în plină lumină...

Într-adevăr, datele referitoare la numărul locuito­rilor Moldovei arată că popula­ția rurală a crescut, în 13 ani, numai cu 18,8% - pe când a Munteniei s-a înmulțit cu 1%. iar a Dobrogei cu 45,7%.

În același timp, populația urbană a Moldovei a crescut numai cu 5,3% - pe când a Munteniei s-a înmulțit cu 23%, iar a Dobrogei, cu 41,5%.

O asemenea disproporție, care e enormă, trebuie să aibă cauze profunde, a căror cunoștință se impune fără întârziere.

Dar, răul pare și mai mare, când cercetezi mișca­rea fiecărui oraș luat în parte, într-adevăr, se vede atunci că, în 8 din 21 orașe moldovenești, populația sa diminuat în mod absolut. Astfel, de exemplu, Iașii, vechea capitală a țării, care în 1909 avea 77.759 locuitori, nu mai are astăzi decât 75.882. De aseme­nea, populația Fălticeni­lor s-a micșorat cu 10,8%, a Mihăilenilor cu 13%, etc. Putem deci să afirmăm că orașele Moldovei se depopulează și că această depopulare este cu atât mai intensă, cu cât orașele sunt situate mai spre nord[251].

Prin urmare, în Moldova, ovreii se înmulțesc în mod prodigios pe când românii se împuținează din ce în ce, - și această constatare a smuls profesorului Cuza strigatul de alarmă sau mai bine zis de dispe­rare: pierim - stri­găt care s-a răsfrânt, cu o dure­roasa neliniște, în inimile tuturor românilor.

Dar care este cauza istovirii unei populații, până atunci foarte prolifică, în fața năvălirii unor paraziți?

Cuza, care a studiat bine acest fenomen patologic, a ajuns la condusa că jidanii, acaparând toate mijloa­cele de subzistență, au lipsit pe români de aceste mijloace de trai și, în consecință, aceștia au început să dispară.


Efectele patimii de proprietate a ovreilor[modifică]

Jidanii în orașe. - Dacă vom consulta statisti­cile, vom vedea că industria și mai ales comerțul în orașele României, au trecut cu totul în mâinile ovrei­lor, - și aceasta numai în câțiva ani.

Industria. - Iată proporția ce există între meseria­șii români și iudei, în orașul Iași, în cursul anului 1908[252]:

români ovrei

Meseriași 1.874 5.570

Trebuie remarcat că, în ceea ce privește mica in­dustrie, meseriile cele mai ușoare și cele mai produc­tive aparțin iudeilor, - care posedă și tot comerțul cu materii prime (Pietre, var, nisip, lemne, fier, tinichea, cuie, pos­tav, pânză, piei etc.), indispensabile acestor meserii.

În plus, acești străini sunt puternic ajutați de Cahalele lor și sunt uniți prin solidaritatea națio­nală[253] - pe când bieții români, care n-au între ei nici o legătură și nu se bucură de nici un sprijin, sunt absolut dezarmați în lupta de concurență și sunt ușor înlăturați de rivalii lor.

Și nici nu mai vorbim de marea industrie care, cu toate enormele sacri­ficii ale Statului și mai ales ale consumatorilor, este întreagă jidovească.

Comerțul. - Iată acum proporția, cu totul ridi­colă, a negustorilor români, față de negustorii ovrei, - la Iași, în cursul anului 1908[254]:

Negustori români 121

ovrei 1.742

Aici, Cahalul a lucrat cu toată forța de care dis­pune, - iar rezultatele sunt formidabile.

Astfel, în acest oraș, găsim:


români ovrei
Cârciumari 51 344
Băcani 6 83
Precupeți 4 172
Făinari 1 80
Negustori de lemne

și așa mai departe.

1 40

Asemenea proporții se întâlnesc, de altfel, în toate orașele Moldovei și în multe ale Munteniei. Ele ar fi naturale dacă neam găsi în Palestina; dar sunt monstruoase în România.

Într-adevăr, după cum spune Raportul Camerei de comerț și industrie, din 1906:

„În orașul Botoșani, din 133 cârciumi, numai 6 aparțin românilor, în Dorohoi, din 74 cârciumi, de-abia 4 sunt ținute de români; în Fălticeni, din 54 cârciumi, una singură e românească. La Hârlău, la Herța, la Mihăileni... toate cârciumile sunt în mâinile ovreilor”.

Și această transformare, de la tot, la tot, - de la un negoț exclusiv ro­mânesc, la un negoț exclusiv jido­vesc, - s-a făcut foarte repede,... în inter­val de câțiva ani.

Ne aducem aminte, - deși nu aveam ca etate decât 43 de ani, - că în tim­pul războiului din 1877, strada Lipscani din București toată era ocupată numai de negustori români, pe când cincisprezece ani mai târziu, era toată luată de jidani, iar acum nu se mai găsesc acolo decât doi sau trei români, pierduți în mulțimea nenumărată a jidovilor.

O nimicire atât de completă și îndeplinită în atât de scurt timp, a trebuit să fie mai întâi complotată, pe urmă executată de o mână de maestru, cu mij­loace financiare, preparate mai dinainte și venite din străinătate.

La un asemenea rezultat nu ar fi putut să ajungă o gloată, inconștientă de scop, - ci o trupă disciplinată, chibzuită, bine echipată, având capitaluri din belșug și care se năpustește la atac urmărind o țintă determi­nată. Într-un cuvânt, avem de-a face cu Armata Cahalului.


Jidanii la sate. - Acum că știm ce se întâmplă în orașe, să vedem și ce se petrece la țară, căci, - deși legea oprește pe ovrei de a se stabili în sate, - toată Moldova este literalmente cufundată în mocirla năpăditoare a lui Israel.

În statistica întocmită de Camera de comerț și in­dustrie asupra a trei județe din nordul Moldovei[255] în anul 1905-1906, găsim cele ce urmează:

a) Pentru meseriași:

români ovrei

Botoșani 19% 68%

Dorohoi 24% 70%

Suceava 20% 66%

b) Pentru negustori:

români ovrei

Botoșani 22% 72%

Dorohoi 22% 74%

Suceava 26% 66%

Proporția negustorilor români, - care nu atinge nici măcar 25%, - este relativ mare, pentru că românii țin încă aproape tor comerțul de băuturi alcoolice la sate, unde după lege, străinii nu pot deschide cârci­umi. Totuși, ovreii găsesc întotdeauna mijlocul de a călca această lege și, îndată ce ajung în sate, unde se strecoară ca să poată intra, ei nu întârzie să vândă pe ascuns alcool.

În orice caz, această statistică arată lămurit că în aceste trei județe, mai toate meseriile și mai tot comerțul sunt în mâinile jidanilor.

Se înțelege ușor de ce românii pier din orașe și din sate, în fața jidovi­lor care, acaparând toate mijloa­cele de trai, îi lipsesc de pâinea zilnică și care, pe deasupra, îi otrăvesc cu băuturi alcoolice falsifi­cate.

Și aceasta crimă abominabilă, - exterminarea unui popor, - este fapta Cahalului.


Contra-proba. - Până acum v-am arătat proba; - iată acum și contra-proba.

Dacă studiem statistica publicată de Spicuitorul moldo-român[256] pe anul 1839, vedem că, în acel timp, populația românească se înmulțea în mod regulat, dând peste tot excedente importante, - în timp ce populația ovreiască , rămânea aproape staționară.

Dar, la acea epocă, românii aveau cu ce să tră­iască, pentru că industria și comerțul erau ale lor, grație organizației breslelor, care atunci erau în floare.

Să comparam numărul negustorilor români din Iași, în 1839, cu cel ce găsim acolo în 1909:


Negustorii români 1832 1909
Cârciumari 264 51
Băcani 115 6
Pescari 58 0
Blănari 65 0
Chiristigii 18 0
și așa mai departe.

Dar negustorii români care au dispărut au fost înlo­cuiți de jidani. Și într-adevăr, găsim în Iași în 1909:

Negustorii ovrei 1909

Cârciumari 344

Băcani 83

Pescari 7

Blănari 14

Chiristigii 13

și așa mai departe.

Din aceste statistici rezultă că, nici de bunăvoie, nici de fudulie, nici de lene, - încă și mai puțin din cauza incapacității lor, - românii au părăsit po­zițiile mănoase în câștig, din comerț și din industrie, dispre­țuind munca și preferând funcțiile Statului, mult mai ușoare și cerând mai puțină osteneală.

În realitate, ei au fost învinși de jidani, care i-au atacat prin mijloace oculte, întrebuințând în această luptă pe viață sau pe moarte, manopere tot atât de lașe, cât de dușmănoase.

Prin urmare, fraza stereotipă, răspândită de ovrei, că au venit să ocupe un loc disponibil în economia noastră națională[257] nu este decât o minciună sfruntată.

Dar ce este mai trist, e faptul că românii au fost obligați, fără voia lor, să părăsească terenul meseri­ilor și al negoțului, din cauza incapacității și mai ales a necinstei clasei de sus, care n-a fost în stare să le apere interesele.

Iată, într-adevăr, ce este scris într-un raport (Ana­fora) al Sfatului admi­nistrativ al Moldovei, adresat Domnitorului, în ziua de 31 mai 1838:

„Departamentul finanțelor, cu No. 8.621, a referat Sfatului că, fără încetare pri­mește jălbi din partea breslelor și a mai marelui staroste,... cu expunerea necazuri­lor ce românii suferă de la ovrei, - căci aceștia acaparând meseriile și negoțurile au pus mâna pe cea mai mare parte din câștiguri...

În urma schimbării vestmântului, după forma occi­dentală, am voit ca croitorii creștini să se obișnu­iască a face costume europenești; dar jidanii n-au vrut să-i to­lereze lângă dânșii și n-au consimțit nici măcar să-i primească în atelierele lor[258].

Cerem ca ovreii, care se vor folosi de drepturile breslelor... să fie supuși la ace­eași taxă ca și bres­lele...”.[259]

În aceeași zi, Domnitorul Mihalache Sturdza (de tristă memorie), - din nepă­sare, din incapacitate sau mai ales din corupția timpului, - puse rezoluția ca jidovii să continue să profite de toate drepturile breslelor, lăsând cheltuielile pe socoteala românilor.

Dar, încă nu e totul.

Proprietăți urbane. - Prin comerț și prin indus­trie - care sunt mijloa­cele cele mai eficace de a rea­liza, în ascuns, hoția și frauda, poruncite de Talmud, - ovreii despuiară în voie pe bieții români, atât pe cei din orașe, cât și pe cei din sate.

Astfel se îmbogățiră foarte, repede, - ei, care atunci când au venit din Galiția sau din Polonia rusească, n-aveau nici ce mânca! - și se aruncară cu lăcomie asupra imobilelor din orașe, - legea nepermițându-le să înghită și pe cele de la țară.

Astăzi, ei posedă în Moldova mai bine de 31% din proprietatea funciară urbană. În mai multe orașe, valoarea acaretelor lor întrece cu mult pe a celor românești. Astfel, la Dorohoi, ovreii au case pentru 5.500.000 lei, pe când ro­mânii n-au decât pentru 2.800.000 lei. La Fălticeni, proporția este de 7.000.000 la 5.000.000. La Mihăileni, ea este de 1.100.000 la suma minimă românească de 200.000 lei, etc.[260]

Ce ar fi, dacă ar avea dreptul să cumpere și moșii?

Camăta. - Având bani, ovreii îi împrumutară, cu dobânzi enorme, la ne­norociții români, pentru care un asemenea împrumut însemnează ruina.

Un om de litere a povestit, în mod sugestiv, cum un biet țăran, - pentru ca să plătească jidanului o pălărie de 6 lei, pe care o luase pe datorie, - a fost nevoit sa-și vândă o pereche de boi, care alcătuiau toată averea lui și a fami­liei lui.

Câte averi nimicite, pentru o mică datorie, con­tractată la Iuda într-un moment de strâmtorare!

De altfel, mai toate băncile, unde te pot împru­muta, sunt în mâinile acestor vampiri.

Jidanii se leagă până și de tinerii neexperimentați de băieții de bani-gata, - cărora le dau câțiva lei și îi fac să iscălească pentru sume fabuloase. Ast­fel, de curând, un tânăr G..., din Galați, pentru ca să aibă 17.000 lei, pe care să-i risipească, a dat ovreilor polițe pentru mai mult de un milion. Pricepeți acum ce escrocherie are loc atunci când viitorul băiețandrului este în joc și mai ales când părinții țin să ascundă greșelile fiului lor.

După cum zice Desiardins. „comerțul, per excelențiam, al ovreiului, elemen­tul său, trebuința sa primordială, câmpul nelimitat al viselor sale de putere în viitor, nădejdea mângâiată a răzbunării ascunse împotriva creștinului, - este taraba zarafu­lui, mică săptămână, camătă înfloritoare”.[261]

Cametei, - care asociindu-se cu hoția și cu înșelăto­ria, formează un fel de triadă talmudică, - se adaugă adeseori sperjurul. Dar, mulțumită unor magistrați prea îndatoritori, această crimă a fost scăpată de singura piedică ce-o mai stânjenea, - adică de jurământul more-judaico.

Și nici nu mai pomenim de răul imens ce fac sam­sarii jidani, care mișună prin tribunale, pe la regi­mente, pe la primării, pe la prefecturi și chiar prin ministere, unde corup funcționarii, speculând asupra banilor publici și împroșcând cu infamiile lor chiar și pe miniștri.

Carteluri. - Mai apoi ovreii întrebuințară atâtea bogății ca să organizeze carteluri, trusturi de tot soiul, - adică furturi și înșelătorii în mare, care istovesc poporul, sugându-l până la măduvă. Astfel, de exemplu, noi plătim zahărul cu un preț exorbitant, aproape îndoit decât îl iau bulgarii; pâinea de aseme­nea, este foarte scumpă, deși Dumnezeu ne-a dat o țară atât de fer­tilă, că ea constituie una din regiunile cele mai productive în grâu, din lumea întreagă.

Ei bine, asemenea anomalii se explică prin faptul că jidovii acaparatori fixează prețul mărfurilor, după placul lor.

Agricultura. - Dar ovreii nu se mulțumiră cu atât. Ei atacară și agricultura, - adică izvorul funda­mental de trai al țării, - și cu ajutorul Cahalelor străine, ei închiriară imense terenuri.

Astfel, cu toate că nu voiesc să cultive pământul cu propriile lor mâini, ei îl exploatează prin arendare și, în Moldova de sus, înainte de 1902, ei po­sedau două treimi din domenii[262].

Dar, de atunci, proporția moșiilor arendate crescu așa de repede și ajunse la cifre atât de înspăimântă­toare, că Parlamentul, în 1907, - după răs­coala țărani­lor, - fu nevoit să limiteze întinderea pământului cultivat de un același arendaș.

Fischer, Juster, Guttmann, Rapaport, Feierstein... sunt numele principa­lilor bandiți agrari, - nume ce vor face în veci groază și scârbă adevăraților ro­mâni. Iar enorma suprafață din pământul României, ce unul din ei o stoarce până la uscare, s-a numit, în bătaie de joc, Fischerland.

Pentru ca să poată arenda o țară întreagă, ovreii măriră considerabil arenzile. Dar și-au recuperat investiția până la urmă, împilând cu neomenie pe bieții țărani care, ca să trăiască, - neputând să se ducă în altă parte din cauza depărtării, căci adesea un singur evreu ține în arendă mai mult decât un județ, - au fost nevoiți să se plece exigențelor, peste puterile omului, impuse de jidani.

Astfel, aceste Iude găsiseră mijlocul să transforme în robii lor, mai pe toți țăranii Româ­niei!

Într-adevăr, acest soi nou de Hoți erau iremedia­bil condamnați să nu mai lucreze decât ca să îmbogă­țească mai mult pe strigoii avizi, care se pregă­teau să se îndoape cu sudoarea omenească. Dar, din fericire, guvernul le-a pus botniță și planul infer­nal a avortat.

Și când te gândești că aceeași jidani, care au văzut scăpându-le o aseme­nea pradă, au acum nerușinarea de a plânge pe țărani, pe care îi împing la o nouă revoltă, pentru ca, - obținând prin aceasta drepturile de cetățenie, - să ajungă în urmă să îi pună definitiv sub picioare, fără ca nimeni să nu mai poată veni în ajutor acestor nenorociți!

De altfel, ceea ce arată cât iubește Israel pe țăra­nii români e faptul că, pretutindeni unde aceștia lucrează ca muncitori, jidanii îi nutresc cu „pește împuțit, cu măsline putrezite, cu brânză mucegăită plină de viermi sau cu mămăligă neagră și amară făcută cu mălai de porumb stricat[263] ... ca să-i otră­vească și, în plus, să le dea și pelagră.

Acum patru ani, un ovrei G... a avut îndrăzneala criminală să dea să mă­nânce țăranilor, care munceau la el, carne de oaie moartă de dalac. O epide­mie de această groaznică boală izbucnind printre acești nefericiți, se făcură cercetări, - mai ales din cauza reclamațiilor unei anumite prese, care se alarmase, - și se descoperi omorul premeditat[264].

Este, pur și simplu, aplicarea formulei Talmudu­lui: tob șebegoim harog!

Distrugerea pădurilor. - Dar jidanii s-au agă­țat de toate resursele de pe urma cărora trăiesc românii,... și pe ce pun mâna, nu se alege decât praf și țărână.

Astfel, au format societăți forestiere care au înșe­lat pe țărani și le-au luat, pe nimic, păduri seculare, pe care le distrug fără milă. Acești ovrei tratează acum pe foștii proprietari ai terenurilor împădurite, - deveniți lucrătorii lor, - ca pe niște robi din centrul Africii, și îi omoară prin instalațiile lor defectu­oase, zgârcit construite. Ei socot că pierderea a vreo câteva mii de români, valorează mai puțin ca banii, ce ar trebui să cheltuiască pentru a face repa­rațiile nece­sare,... ca să scape de moarte pe niște țărănoi moco­fani[265].

Dacă se adaugă la aceasta o muncă istovitoare, plă­tită cu o simbrie de foamete, înțelegi ușor de ce acești nenorociți se revoltă, - ca anul trecut la societa­tea Lotru și ca anul acesta la societatea Tișița, - și de ce guvernul este obligat să intervină, atât de des, ca să înăbușe aceste răscoale.

Petrolul. - Ovreii au năpădit și asupra petrolu­lui, alt tezaur al pământu­lui binecuvântat al Româ­niei.

Ei au cumpărat, de la bieții țărani, terenurile lor petrolifere, cu prețuri ridicole, adică aproape pe nimic și acum maltratează pe acești foști proprie­tari, - deveniți muncitorii sau mai bine zis robii lor, - după cum fac și Jidovii din societățile distrugătoare de păduri.

De altfel, toate aceste societăți, forestiere și petro­lifere, aduc în țară, ca amploiați, o puzderie de jidani străini, - ca și cum n-am avea îndeajuns, - așa că Statul a fost nevoit să ceară ca cel puțin o treime din funcționari să fie compusă din români, - condiție care face pe jidovime să geamă de disperare.

Prin urmare, Israel, ajutat de Cahal, a lăsat slobod frâul patimei de pro­prietate și a smuls din mâinile românului pâinea de toate zilele; iar astăzi acest nefericit a ajuns să moară de foame, într-o țară înzestrată de Dumne­zeu cu bogății nemaipomenite.

Dar aceasta nu i-a îndestulat pe jidovi.

Le mai trebuie să pierim cât mai curând, ca să fa­cem loc fiilor lui Iuda, care voiesc să stabilească aici noua Palestină.

Și acest rol de ucigaș a fost încredințat Alcoolis­mului și Prostituției.

Beția și alcoolismul - Lista infamiilor jidănești nu este deci terminată. România mai datorește lui Israel și alcoolismul, - plagă care este suficientă să stingă, ea singură, o rasă întreaga.

Ovreii, ca niște duhuri rele, au început să intro­ducă în țară viciul înjo­sitor al beției. Într-adevăr, nu numai că falsifică băuturile[266] și le otrăvesc cu di­verse ingrediente[267], dar îndeamnă pe români să bea rachiuri care au un grad de alcool extraordinar de ridicat - absolut interzis de consiliul sanitar, - și pe care le vând, pe ascuns, cu sticla.

Astfel, pe când concentrația alcoolică a băuturi­lor, permisă de regula­ment, este de maximum 35% pentru rachiuri și de 45% pentru drojdie și tescovină, - jidovii vând românilor basamacuri de 60% și chiar de 87,3% alcool (!) pe care consumatorii le numesc, cu drept cuvânt, vitrioluri.

„La cârciuma lui Bercu Leib... din Iași... am luat o probă de rachiu anisonat dintr-o sticlă ce se afla în raftul debitului și o altă probă de rachiu anisonat dintr-o sticlă ce se găsea sub tejgheaua debitului, - și pe care sticlă, femeia debitantului a vrut să o do­sească în momentul intrării noastre în debit.

Rachiul de pe raft conținea 38,8% alcool, - iar ra­chiul de sub tejghea avea 87,3% alcool[268].

Și aceste băuturi, „bune pentru români”, sunt ți­nute într-o stare de murdărie revoltătoare, - pe când rachiurile de a noastre, cușer”, sunt puse în altă odaie, unde este curat.

Așa, de pildă:

„La cârciuma Rosei Fiș..., din Iași, lângă sticlele cu băuturi, și alături de covrigi, pâine, etc., se aflau doi piepteni plini de păr, de mătreață...; sub tejghea, lângă sifoanele cu apă gazoasă se găsea o pereche de papuci vechi și murdari...”[269].

La analiza conținutului sticlei găsită la cârciuma­rul ovrei Iancu Ben... s-a con­statat că „lichidul este format din 900 cc de eter sulfuric, în care e dizolvat un ulei esențial, anemonolul, ce este foarte iute și posedă o mare putere vezicantă.

Acest produs, ingerat, dă loc la o gastro-enterită intensă, la convulsii și la para­lizie”[270].

Jidanii obișnuiesc deci pe țărani, ca și pe orășeni, cu băuturile tari și, odată obiceiul luat, ei devin stăpâni pe munca acestora. De aici înainte, tot ce lucrează nenorociții bețivi, trece la cârciumă. Atunci vezi pe român, care de obicei este foarte curat, trăind într-o stare de murdărie respingătoare, cu veștmin­tele în dezordine, - semn distinctiv al patimei beției. Dar iată ce zice un autor străin, Desjardins:

„Tot micul comerț este în mâinile ovreilor; lap­tele, carnea fructele și mai ales rachiul, - pe care ei nu-l beau, - dar pe care-l falsifică, înșelând pe român, otrăvind în aceiași timp și orașele și satele[271]

De altfel, îndată ce au intrat în Moldova, prima grija a jidovilor a fost să pună mâna pe cârciumi, - și, la început, în târguri, fiecare casă ovreiască era un debil de spirtoase[272] clandestin.

În aceste crâșme, se mai găseau și mărfuri execra­bile, destinate anume pentru țărani.

„Prin cârciumă se atrăgea clientul; prin băutură era împins să cumpere mardalalele ovreiului sau săi cedeze, de cele mai multe ori pe alcool, cerealele, vitele, pă­sările și produsele industriei sale”.[273]

Și nefericirea este și mai mare când femeia cade și ea în mâinile lacome ale jidovului. Tot ce posedă o gospodărie, ca mobile, scoarțe, pânze,... până și ouăle de găină, totul e schimbat la cârciumă, în alcool.

Dar băuturile spirtoase prea tari, luate zilnic, into­xică organismul. Alco­olul atacă tubul digestiv, - de aici pierderea poftei de mâncare; el produce o degenerescență grasă a ficatului, a altor viscere și a mușchilor, - de unde slăbiciune și oboseala rapidă; el atinge mai ales sistemul nervos, - și dă loc la vise înspăimântătoare, la delirium tremens, la o abruti­zare care face individul să cadă în stare de tâmpire sau de imbecilitate.

Această otrăvire cronică o constituie alcoolismul; ea se termină, de obi­cei, prin tuberculoză, care vine să scurteze o viață, de aici înainte inutilă.

Dar, ce e mai mult, - funcțiile genitale ale alcooli­cilor sunt diminuate sau chiar suprimate, - iar puținii copii care se mai nasc, pe ici pe colo, din bețivi, mor toți la o vârstă fragedă.

,Alcoolismul, - zice Verax, - constituie o calami­tate fără de leac, adusă de jidani, țăranului moldo­vean”.[274]

Și, într-adevăr, altădată, - înaintea venirii ovrei­lor, - nu exista alcoolism în România.

Țăranul putea, din când în când, să se îmbete, Du­minica și la sărbători; dar era mare distanță între această intoxicație trecătoare, puțin serioasă, și înfricoșătoarea otrăvire cronică ce e alcoolismul.

În satele Munteniei, - adaugă Verax, - unde nu sunt evrei, cazurile de alco­olism sunt excesiv de rare”[275].

Se poate zice chiar, că aici nu există aproape deloc acest flagel, - și, per­sonal, pot certifica această afirma­ție, în cunoștință de cauză, căci am fost elevul lui Iancereaux, care a consacrat alcoolismului lucrări nepieritoare.

Dar în Moldova, - acolo unde râia jidănească e foarte întinsă, - alcoolis­mul este în floare și crește repede, din ce în ce. Poporul degenerează și nu numai că nu se mai înmulțește, dar se împuținează în mod dezastruos, - după cum constată ultimul recensământ.

Moldoveanul, - altădată brav, onest muncitor, ve­sel, - a devenit acum, de pe urma alcoolismului, trist jigărit, zdrențăros și murdar, de ți se face milă să-l vezi.

Iată deci o nouă plagă pe care o datorăm tot bles­tematului de Cahal.

Desfrâul și prostituția. - Ovreii mai exploa­tează desfrâul și prostituția, - adică formele cele mai cumplite ale patimei de reproducere.[276] Ei se desfată prin cel dintâi și se nutresc prin cea de-a doua.

Desfrâul. - Jidanii n-au nici un scrupul să necin­stească fecioare creștine și chiar, după prescripțiile Talmudului, ei par că își fac o datorie să defloreze cât mai multe.

Fără să mai vorbim de un satir ovrei R... din Boto­șani[277], care a sedus și a părăsit 16 fete de țărani moldoveni, - vom cita un fapt identic, mai recent care arată cum procedează sute și mii de Iude spurcate, la îndeplinirea aces­tui rit infam al religiei lor.

Iată ce spune, în această privință, o scrisoare apă­rută anul trecut prin ziare[278]:

„Fălticeni, 19 august 1912. - Un fapt care a impresi­onat toată lumea de aici, s-a petrecut de curând în orașul nostru.

Femeia Paraschiva B... s-a prezentat înaintea d-lui polițai C... și, printr-o plângere făcută în scris, a arătat că fata sa, Măria P... a fost violată de un jidan, Martel Vexler... Chemată la politie, Măria P... a făcut următoarele declarații:

„Sunt în vârsta de 15 ani.

Pe când eram în serviciul lui Mihelson, din strada Mare, într-o noapte, pe la cea­sul 12, văzui intrând în cuhnie - a cărei ușă nu fusese închisă cu cheia, - pe Martel Vexler, vecin cu Mihelson și, amenințându-mă cu un revolver ce-l avea în mână, se năpusti asupra mea și, cu toate țipetele mele, mă violă. Pe urmă, venea în fiecare seară, cu fel de fel de făgăduieli și abuza de mine.

După câteva luni, îmbolnăvindu-mă, fusei dusă la dl. dr. T... care îmi spuse că eram însărcinată.

Despre cele ce spusei, am ca martoră pe Domnica F... care dormea în aceiași cuhnie cu mine și care mai târziu avu o soartă la fel cu a mea”.

Supusă la un interogatoriu, fata Domnica F... con­firmă în totul zisele Măriei P... adăugând că:

„Pe când eram în serviciul d-lui V. S..., care locuia în aceeași curte cu Mihelson și cu Vexler, acesta a venit într-o noapte în bucătăria unde dormeam și, amenințându-mă cu un revolver, mă necinsti”.

Ea mai făcu cunoscut că aceeași nenorocire au sufe­rit-o și alte două fetițe ro­mânce, pe care le numi. Acestea, fiind aduse la poliție, spre marea surprin­dere a celor ce făceau cercetările, declarară cele ce urmează:

„Mă numesc Magdalena R.. și am vârsta de 15 ani. Eram în serviciul lui Iosub R.., când într-o noapte, mă trezii deodată și văzui pe Martel Vexler care, cu revol­verul în mână, intră în bucătăria unde dormeam și repezindu-se la mine, mă silui. Mi-a fost rușine să mă plâng la cineva, căci părinții mei sunt oameni de treabă și buni gospodari”.

A patra fetișoară povestește și ea crima, a cărei victimă a fost, în modul următor.

„Mă numesc Catinca R... și sunt în vârstă de 14 ani (!). Eram în serviciul lui I. Fried... când, într-o noapte, pe la ceasul unu, auzii un zgomot la ușă; după aceea ușa se deschise, - deși o încinsesem cu cheia de cu seară, - și recunoscui pe Martel Vexler care, cu un revolver în mână, se precipită asupra mea și mă amenință că mă împușca dacă țip. Cu toată rezistența mea disperată, am fost pângărită de el.

Am vrut să știu cum Vexler a putut descuia ușa și am găsit, pe capătul din afară al cheiei, urmele unui clește, cu care fusese întoarsă în broască”,

Satirul fu arestat și la percheziția ce i s-a făcut, s-a găsit asupra lui un bilet de liber-parcurs, al cărui soroc era expirat și cu care inducea în eroare perso­nalul cai­lor ferate.”

Nu-și poate închipui cineva deznădejdea ce cu­prinde pe o biată fetița de 14 sau 15 ani, care, în sânul său de copil, adăpostește un pui de năpârcă.

Chinul trebuie să fie de nesuferit, când se gân­dește că de-aici încolo, - aruncată pe strada în cea mai neagră mizerie, fără o bucată de pâine și fără nici un sprijin, - ea va trebui să nutrească și să crească o sămânță din nea­mul blestemat, care i-a profanat tinerețea și a adăpat-o cu amărăciune pen­tru restul zilelor.

Și când cugeți că sunt cu sutele și cu miile sărma­nele fecioare române, murdărite de jidani, - și că ele nu îndrăznesc să denunțe pe acești monștri, din cauza rușinii care a pângărit pentru totdeauna sufletul lor dezonorat

Nenorocitele Mărgărite, violate de Fauști tăiați împrejur și respingători, - ceea ce le așteaptă este mai întâi... moașa jidoafcă care le mântuie prin avortare și care în același timp le suflă și ultima para, pe urmă Curtea cu jurați și în sfârșit ocna umedă, dacă prin sinucidere, n-au pus un termen sufe­rințelor lor de martire.

Prostituția. - Dar, cruzimea acestor hiene nu se oprește aici.

Printre bietele fete, dezvirginate de către desfrâna­ții circumciși, acele ce nu pot să moară sau să se sinucidă de disperare, - sfârșesc prin a cădea într-un fel de depravare morală, care le duce la prostitu­ție.

Și aici ovreii le pândesc, - căci ei își fac din ele un fel de vaci cu lapte, pe care le mulg pe loc, în țară, sau le exportă în alte țări, mai mult sau mai puțin depăr­tate... până la Shanghai și la Buenos Aires.

Într-adevăr, prostituția este un comerț esențialmente jidovesc. În Moldova, mai mult de nouă zecimi din numărul caselor publice sunt ținute de jidoafce.

Pezevenghii jidani fac traficul cu carne vie pe o scară foarte întinsă; ei exportă fete tinere la Constantinopol, la Cairo.... până la Shang-Hai și la Buenos Aires, - după cum rezultă din mai multe procese ce au făcut vâlvă”[279].

Și notați bine, Moldova, - cu totul năpădită de pă­lămida talmudică, - ea este mai cu seamă teatrul acestui scârnav negoț.

Adeseori, jidanii înșală nefericitele lor victime, angajându-le ca servitoare sau ca lucrătoare și, când au căzut în ghearele lor, - după ce le necinstesc, - le închid în bordeluri, de unde nu mai văd lumina zilei. - Iată, ca exemplu, faptele unui strigoi care pângă­rește niște biete fete ro­mânce, minore, și apoi le exploa­tează în mod infam[280].

„Mă numesc J. M... (româncă din Bucovina)... Am venit în România în anul 1907, la Botoșani. Acolo am întâlnit, în 1908, o fată din Dorohoi, care îmi propuse să mă duc cu dânsa în acel oraș, unde are să-mi găsească de lucru...

Când am ajuns la Dorohoi cu trenul - pe la 800 seara, - fata aceea m-a dus la un ovrei, care trebuia să mă angajeze în serviciu.

Acest ovrei, - care se numește Leon Zis..., - m-a pus într-o odaie din dosul ca­sei; în acea odaie mai era încă o fată, A. C..., din Bucegea, care-mi spuse că și ea fusese adusă acolo, tot pentru serviciu.

Am stat noi amândouă, în odaie, sechestrate, ca vreo șapte zile...

În acest timp a venit la noi Leon Zis... și, cu de-a sila, și-a bătut joc de trupul nos­tru, pe rând, și de al meu și de al celeilalte. Noi țipam, - dar cine putea să ne auză în înfundătura aceea!

Apoi, după șapte zile, am văzut că mă aflu într-o casă de prostituție, căci veneau bărbați și mă trimitea cu ei la odaie. Am început să plâng când mi-am dat seama unde sunt, dar n-aveam pe nimeni să-mi vie în ajutor, - căci fata A. C..., plângea și ea ca mine...

Îmbolnăvindu-mă de boale lumești, de la bărbații care veneau acolo, Leon m-a luat și m-a dus într-o odaie din dos...; iar, din când în când, ne trimetea, - atât pe mine cât și pe fata A. C... - așa bolnave, cu câte un bărbat la odaie...

Nevoind să mai stau la el, Leon,... după ce m-a amenințat că are să mă bage în pușcărie,... m-a trimes cu alt ovrei F... la Bacău, la o ovreică Fani, care ține tot o casă de prostituție,... și căreia i-a cerut 224 de lei, pentru că m-a trimes pe mine.

În tot timpul cât am stat la Leon, nu am avut nici un ban, - căci el îmi lua ime­diat bacșișurile ce-mi dădeau bărbații.

Așa făcea cu toate fetele din stabilimentul lui.., ne încărca de datorii, ne punea câte 100 lei pe lună mâncarea, - dându-ne carne împuțită și cu viermi, - iar, din ta­xele ce încasa, nu ne dădea nici un golo­gan”. Eram ca un fel de roabe la el”.

Notați că acest jidan, - după cum declară victima J. M..., - atunci când fetele din bordel cădeau bol­nave, le dădea la români, transmițându-le cu voință virusul sifili­tic,... ceea ce este conform cu preceptele Talmudului.

Poliția închidea ochii, - pentru motiv bine determi­nat, - asupra celor ce se pe­treceau în acest infect lupanar.

Iată ce povestește fata J. M.:

„Când venea vreun comisar sau subcomisar în in­specție, Leon îi ducea la dân­sul în odaie. Acolo vor­beau ce vorbeau și apoi comisarul pleca”... bineînțe­les, nu fără să i se fi uns laba.

O percheziție făcu să se descopere că acest peze­venghi ovrei avea o corespon­dență foarte întinsă, trimițând nenorocite fete de român, - din Dorohoi, - la Boto­șani, la Fălticeni, la Piatra Neamț, la Târgu-Ocna, la Bacău, la Bârlad, la Galați, la Colomea (în Polonia), la Rusciuc, la Constantinopol, până la Cairo și până în America.

Când fu dat în judecată, Cahalul interveni în favoa­rea lui; într-adevăr, procesul a durat din septem­brie 1909, până în mai 1911, când Tribunalul din Dorohoi condamna pe fiorosul proxenet, - care a fost apărat de patru avocați cu mari influențe politice, - la minimul pedepsei prevăzut de lege[281], adică la o închisoare de 6 luni și o zi.

Și acest comerț spurcat continuă mereu în toată Moldova, fără încetare.

În urma unui denunț, primit la poliția de sigu­ranță, s-a descoperit o bandă de jidoafce care se îndeletniceau cu coruperea de fete minore, românce, - făcând cu ele comerț de carne vie și expediindu-le în Turcia și în Egipt. Minorele, ademenite în Moldova, sunt duse la Constanța și predate unor agenți care le conduc până la Constantinopol.

Principala autoare a acestei crude negustorii este Haia Șloim. La această pezevenghe „s-a găsit o în­tinsă corespondență, din care reiese că există un serviciu bine organizat de comerț cu carne vie, având agenți răspândiți prin diferite orașe din străinătate... Astfel s-a dovedit că numita ovreică era în legătura cu diferiți fac­tori ai caselor de toleranță din Turcia și din Egipt, între alții cu Leiba B..., cu Leib Ștrul, etc. din Constantinopol, cărora le trimitea fete minore din România.[282]

Iată și ce scrie Universul[283] sub titlul de Banda de corupători de minore, la Iași:

Mai mulți agenți de siguranță, făcând o descin­dere în casa lui Ițic Nadler, din strada Sărăriei, No. 7, au găsit acolo mai multe minore (românce), ademe­nite spre a fi aruncate în ghearele prostituției. Sa stabilit, cu această ocazie, că există în Iași o întreagă bandă de corupători de minore.

Și zilnic se descoperă fapte noi, identice cu aces­tea; - dar cele mai multe rămân ascunse în întuneric.

Dacă șangărul este atât de întins în nefericita Moldovă, - Muntenia nu este nici ea mai puțin grav atinsa de această lepră ovreiască.

Se știe, de altfel, că toate teatrele suspecte de vari­etăți, toate concertele echivoce, toate „cafe-șantanurile”, mai ales cele din provincie, toate casele în doi peri sau cu reputație proastă,... sunt ținute de jidani, masculi sau fe­mele.

Dar, ca să ne dăm bine seama de ce sunt în stare să facă ovreii, - acolo unde au ajuns pe deplin la scop și au dobândit drepturile de cetățenie să ascultam pe Trocasse care ne va spune ce se petrece în Austro-Ungaria în această privință.

Desfrâul și prostituția în Austro-Ungaria - „Cea mai grozavă formă pe care a îmbrăcat-o până acum cruzimea jidovilor, este aceea ce se referă la exploatația cor­pului omenesc...

Modul cum ovreii tratează țăranii din Galiția, - după cum povestesc martori oculari, - întrece absolut orice închipuire. Astfel, s-au citat cazuri în care plugari po­loni, - pentru a plăti dobânda unei mici datorii, - au trebuit să dea pe propriii lor copil, pradă creditorilor jidani”[284].

„Ca în Galiția, - în Bucovina, și în alte provincii sărace - când, un țăran, ruinat, nu mai poate să achite dobânda datoriei sale, fetele lui își dau trupul în locul aces­tei plăți. Darul forțat al fecioriei are singur puterea să împiedice ca părintele lor să nu fie azvâr­lit, mizerabil, în drumul mare”.[285]

De cele mai multe ori jidanii sfâșie corpul și înjo­sesc sufletul tinerelor fete pe care le iau când de-abia au ieșit din vârsta copilăriei”.[286]

Dar ei nu le respectă nici pe femeile măritate.

Măritișul între creștini nu constituie câtuși de pu­țin o garanție împotriva pofte­lor senzuale ale ovrei­lor... căci nici o unire legală, nici un pact matrimonial nu este considerat, în ochii lor, ca posibil între dobi­toace, - adică între toate ființele ome­nești, care nu sunt ovrei”[287].

Aceleași relații există și între stăpânii jidani și ser­vitoarele sau lucrătoa­rele creștine.

„Sa adus la lumină modul de a proceda al unui in­dustriaș evreu, care ocupa, în atelierele sale, nume­roase fete de la 14 la 16 ani. Când ele isprăveau cei doi ani de ucenicie - bineînțeles, fără să fi primit nici cea mai mică leafă, - nu puteau să ob­țină de la dânsul livretul de lucrătoare, la care aveau dreptul, decât cu condiția săi sacrifice ceea ce Dumas numea „capitalul lor”.

Isprăvile săvârșite în același gen de către un alt jidan, nu sunt mai puțin tipice. El exploata, singur, 1.400 războaie de țesut în diverse localități ale Sileziei austriace.

Or, el însuși se lăuda în public că a primit, în cur­sul anilor, în canton, vizita intimă a mai bine de o mie din lucrătoarele sale”.[288]

Dar „vinderea fecioarelor creștine și chiar exporta­rea lor, - specialitate rușinoasă, ce necinstește secolul nostru - aparține numai jidovilor și încă în mod exclusiv. Trebuie deci să le lăsăm lor toată infamia”.

„Într-un proces - ce s-a judecat în 1892 la Lemberg (capitala Poloniei austri­ace), - 28 de ovrei erau acuzați de răpire și de traficare de tinere fete.

Acești mizerabili atrăseseră într-o cursă, prepa­rată cu măiestrie, un mare număr de copile creștine, dintre care cele mai multe mergeau încă la școală. Ei le făgăduiseră condiții strălucite ca să le hotărască să plece în străinătate.

Îndată ce trecură fruntaria (granița), fură tratate ca niște roabe și orice încercare de fugă fu strașnic reprimată.

Ajunse în Turcia, ele fură vândute la case de pros­tituție, cu prețul de 1.000 de mărci una.

Dar, cine sunt proprietarii unor asemenea case în Turcia? Jidanii singuri și nu alții...

Când în sfârșit poliția se decise să intervină, șai­zeci din aceste biete fetițe fură mântuite...

Procesul dură zece zile. El puse în lumină amă­nunte monstruoase. Fu clar sta­bilit că sute de fete tinere fuseseră târâte, de această oribilă bandă din Lemberg, în rușine, în deznădejde, în boli și împinse chiar până la moarte”.

Dar Cahalul interveni în proces; și într-adevăr, „culpabilii nu fură condamnați decât la pedepse neînsemnate. Capul bandei, Isaac Sch..., scăpă cu un an de închi­soare. Toți ceilalți făcură numai câteva luni de recluzie și reîncepură sinistrul lor ne­goț, - întrebuințând însă ceva mai mult vicleșug și lucrând cu mai mare taină”[289].

Și totuși „nici un cuvânt de dezaprobare din par­tea jidănimei, față de acest tra­fic atât de profund criminal! Culpabilii n-au fost nici excluși din comuni­tatea ovre­iască - și nici măcar dojeniți în Sinagogă, cel puțin pentru formă”.[290]

Într-adevăr, prin Cahal, toți ovreii sunt soli­dari. Și te întrebi atunci cum Iehova al lor a putut să fie atât de ageamiu, să-și ia, drept popor ales această strânsură de pezevenghi.

***

Să recapitulăm principalele răni cu care Cahalul, ca o divinitate infernală, ne izbește, - răni care sunt mai rele decât plăgile egiptenilor și care decurg, mai toate, din patima de proprietate.

a) Ovreii au acaparat mai întâi comerțul și indus­tria, cu care ne fură și ne înșală, - după cum prescrie Talmudul. Pe urmă, au înhățat și agricultura, pădu­rile, petrolul, și ajutați de camătă, - alt procedeu talmudic - au mon­tat bănci, trusturi și multe alte întreprinderi jefuitoare, care le permit să sugă și restul sevei noastre. Și astfel ne-au răpit toate bogăți­ile și chiar toate iz­voarele de existență.

b) Jidovii s-au servit, - ca mijloace accesorii de dis­trugere, - de efectele ucigătoare ale patimilor de nutriție și de reproducere, pe care le-au inoculat românilor. În adevăr, ei au dat bieților țărani lovitura de grație prin beție și prin alcoolism, - iar prin des­frâu și prin prostituție ne răpesc de la procreație femeile și mai ales fetele, - viitoare mame, pe care le fac sterpe. Ei înde­plinesc astfel preceptul talmudic de-a extermina pe goimi și săvârșesc un plan, conce­put altă dată, dar urmat cu cerbicie până astăzi, - acela de a trans­forma România într-o Palestina râioasă[291].


Efectele patimii de dominație a ovreilor[modifică]

Pentru ca să ne distrugă cu totul, - adică pentru ca să devină stăpâni absoluți peste această țară, pe care au sărăcit-o, - nu mai rămâne ovreilor decât să capete și naturalizarea, de care sunt încă lipsiți.

În România, evreii, considerați în masă, nu se bu­cură de drepturile de cetățenie, pe care le cer cu multă insistență.

Ei însă pot ajunge să le obțină, în mod individual, adresând petițiile lor parlamentului. Și într-adevăr în fiecare an, Camerele, prea indulgente, înce­tățenesc sute și mii de jidovi.

Dar, pentru ca o asemenea petiție să poată fi agreată, trebuie ca ea să fie însoțită de un certificat de onestitate relativă, - lucru greu de găsit pen­tru o jumătate de milion de... pungași și de proxeneți.

Și când te gândești că, pentru asemenea ceată de rău-făcători, - care nu pot fi naturalizați, - toată jidovimea cosmopolită zbiară, de-ți sparge urechile, cerând îndată cetățenia!

Dar, este ceva mai mult.

Acum că li se pare că s-a apropiat împlinirea proo­rociei talmudice, - adică a unei împărății univer­sale iudaice, - ovreii simt trebuința să aibă și o țară, adică un teritoriu, unde să-și instaleze guvernul sau Cahalul - care, ieșit din întuneric, ar apărea la lu­mină, - și unde să-și căpătuiască și gloata nației lor.

De altfel li s-a imputat că nu există țară jido­vească, în momentul de față și că prin urmare, nu poate fi vorba de nici un guvern jidovesc”[292].

Palestina, pe care ar putea ușor să o aibă, - dată fiind starea deplorabilă a împărăției turcești, - este astăzi un fel de deșert mort, care nu le convine; pe când România, cu pământul ei excesiv de fertil și cu locuitorii ei buni, blânzi ca niște miei și mai ales naivi ca niște copii, - este un fel de Eldorado care ar consti­tui o pradă bogată, un adevărat rai pământesc pentru poporul lui israel.

„Pentru aceasta, de vreo treizeci de ani (adică de pe la 1850), ovreii caută cu stă­ruință să-și creeze acest centru național, această țară israelită, în provinciile danubiene, astăzi regatul României”.[293]

În 1868, treizeci de deputați români, având în ca­pul lor pe președintele Camerei, denunțară guvernu­lui[294] - și, în același timp, lumii întregi - că ovreii „încearcă să înființeze în România acel stat jidovesc, care ar fi prima reali­zare a ideilor lor de dominație asupra popoarelor creștine”.

Și deja presa întreaga din Europa repetase strigă­tul de disperare al po­porului român: Jidovii vor să facă din România, Palestina și din București, noul Ierusalim”[295].

Se înțelege, deci, ura furioasă ce agită toată ovreimea, când se refuza iu­deilor din România dreptu­rile de cetățenie. Este o chestie vitală ce pri­vește nația jidovească întreagă.

Dar, înainte de a vorbi de sforțările jidanilor ca să dobândească împă­mântenirea în România, să amin­tim, pe scurt, procedările de care s-au ser­vit, în alte țări, pentru ca să ajungă la același scop.

În Franța, ca și în Austria și în cele mai multe țări din Europa, ovreii au devenit cetățeni numai în urma unor revoluții sângeroase.

În Algeria, ei au profitat de un război dezastruos al Franței, țara-mamă, pentru a câștiga aceste drep­turi de cetățenie.

În Rusia, tot în urma unui război nenorocit, ei au încercat să se eman­cipeze, printr-o revoluție.

Prin urmare, pretutindeni, ovreii au tras foloase din situațiile grele și din nenorocirile națiilor, sleite de războaie sau doborâte de revoluții.

Vom întâlni aceleași procedări și la noi, - căci Iuda se repetă, când un mijloc i-a reușit o dată.

Abia intrați în țara românească, - printr-o adevă­rată invazie[296], - jidanii voiră ca imediat sa ia frâul dominației, prin drepturile de cetățenie.

Se înțelege ce importanță au aceste drepturi pen­tru Israel.

Ovreii voiesc, cu orice preț, sa fie proprietari ru­rali, - adică să aibă în posesie moșiile și domeniile.

Și pentru ce această ambiție?

„Fiindcă - zice Câmpineanu, primul ministru al guvernului român, într-un ra­port adresat tuturor curților europene, - proprietatea rurală joacă rolul principal în ORGANIZAȚIA POLITICĂ A ȚARII, mai ales în constituția colegiilor electorale care numesc Senatul și Camera deputaților”.[297]

Prin urmare, dacă jidovii ar obține drepturile de cetățenie, este manifest că, prin aceeași lovitură, ar dobândi și direcția în alegeri. Evident că ei ar numi ovrei (sau oameni de-ai lor) ca deputați și ca sena­tori și, în câțiva ani, ar ajunge unicii și supremii cârmui­tori ai administrației, ai politicii și ai guvernu­lui.

România s-ar transforma pe nesimțite într-un stat ovreiesc și scopul ur­mărit de Iuda ar fi atins pe deplin și fără zgomot[298].

Dar, din fericire, Constituția, pe care poporul ro­mân și-o dăduse, se opuse în mod formal (art. 7) la săvârșirea acestei mari crime și guvernul îi menținu riguros dispozițiile[299].

Atunci, pentru, a triumfa în contra acestei rezis­tențe disperate, jidovimea făcu să intre în linie de bătaie Alianța universală israelită.

Dar îi trebuia o pricină, pentru ca să poată in­terveni.

Motivul aparent fu repede găsit ovreii din Mol­dova ar fi suferit perse­cuții din partea populației!

Într-adevăr, înspăimântat de invazia torențială și neîncetată a acestor paraziți și iritat de înțepăturile lor dureroase, poporul român nu făcu decât să se scarpine. Dar, în timpul acestor așa zise răscoale, nici un jidan nu și-a pierdut viața - și n-au murit decât doi vagabonzi care, expulzați din Româ­nia, fură transportați de cealaltă parte a Dunării, - unde solda­ții turci se opuseră și ei la intrarea acestor lifte în țara lor și îi aruncară în fluviu, la 2 iulie 1867.

În zadar guvernul român demonstra, prin o se­rioasă anchetă[300], că ovreii, ei înșiși au provocat mișcarea, - pretextul putea să servească. Asta era tot ceea ce căutau șefii lui Israel.

Îndată, președintele Alianței, avocatul Cremieux face prin presa să ră­sune lumea de tânguielile și amenințările lui. El adresează, cu tonul cel mai dictatorial, scrisori peste scrisori, la toate guvernele din Europa, somându-le să intervină în favoarea ovreilor, - nenorocite victime ale intoleranței româ­nești, - și să ceară emanciparea lor totală, spre a întâmpina reîntoarcerea unor asemenea persecuții. Toate guvernele, - mai mult sau mai puțin con­duse de Francmasonerie, - răspund cu deferentă că se vor ocupa serios de această afacere, - și într-adevăr, interveniră în acest sens pe lângă autori­tățile române.

Pe de altă parte, jidovul Cremieux, asistat de o alta Iudă, Montefiore, veni în România ca să lucreze chiar în localitate, pentru coreligionarii săi, - pe care-i asigură că, până într-un an, se vor bucura de toate drepturile civile și politice.

Dar, aceste sforțări rămaseră sterile; ele se zdro­biră de rezistența una­nimă și disperată a nației române[301].


Ovreiul întrece în tenacitate tot ce se poate închi­pui. Într-adevăr, el nu încetează niciodată să-și urmărească scopul.

Zece ani după aceste evenimente, în urma războiu­lui din 1877-1878[302], a avut loc un congres la Berlin, unde s-a decis independența României.

La acest congres, Franța a fost reprezentată printr-un ovrei, sau un aproape-ovrei, Waddington, - în orice caz francmason bine cunoscut, - care în numele țării lui nu ceru decât un lucru: emancipa­rea ovreilor din România.

Asupra acestei chestiuni vom lăsa să vorbească un autor străin, - Drumont[303] - ca să înlăturăm orice bănuială de părtinire.

„După tratatul din Berlin, avură loc episoade cu adevărat mișcătoare în durerea acestui popor, pe care Europa îl condamnase să dispară înaintea jidanului.

Nu era vorba să se admită numai un număr limi­tat de ovrei, - ci toți ovreii că­rora le-ar veni pofta să se stabilească în această țară, în detrimentul proprie­tarilor pământului. După doctrina lui Waddington, orice jidan era cetățean român.

Evreu, - sau plătit ca să servească pe evrei, - acest Waddington, în orice caz, n-a cruțat nimic pentru ca să-și apere neamul, sau pentru ca să-și câștige banii. El își urmări cauza, - care era moartea României, - cu o îndârjire adevărat jidovească.

Franța, grație lui, - generoasa Franță, - juca rolul mârșav al unui jandarm, care zdrobește mâinile unei nații slabe, pentru ca să permită jidanilor să intro­ducă, cu forța, vitriol în gâtlejul muribundei.

Brătianu, cu energia și cu speranța necontenit vie a adevăratului patriot, între­prinse prin Europa o călătorie asemenea cu aceea a lui Thiers, ducându-se să îndu­plece lumea pentru Franța învinsă.

Austria, Rusia și Turcia recunoscură, individual, independența României.

În Englitera, în Italia, Brătianu găsi peste tot mi­niștri vânduți ovreilor și se izbi de o nemiloasă rezis­tență.

Waddington refuză mereu...

* *

Un alt trimis al României, d. Catargiu, nu fu mai norocos. Iată, textual, după jur­nalele israelite, răspun­sul cinic ce-l dădu jidanul Gambetta:

Îndemn pe guvernul vostru să se execute. Franța nu va recunoaște indepen­dența țarii voastre până ce nu veți acorda drepturile civile, la toți ovreii, fără deose­bire. Dl Cremieux ține mult la aceasta. D-l Waddington, la Congresul din Berlin, a luat inițiativa chestiei. Onoarea Franței (!) cere ca ea să nu fie lăsată de-o parte... Eu însumi mi-am dat cuvântul lui Cremieux ca să o susțin...”

În zadar i se spunea lui Waddington: Dar întru ce această chestie, - care e în­treagă de poliție interioară, - poate să intereseze Franța?

Libertatea cultului nu este nici ea în cauză, fiind dovedit că România e poate sin­gura țară din lume, unde toleranța este mai bine practicată”[304].

„România, cu toate astea, scăpă pe jumătate de pericol. Un deputat republican, d. Louis Legrand[305], în ședința din 15 decembrie 1879, avu curajul să vorbească de­spre acest subiect, pe care toată lumea îl evita cu cea mai mare îngrijire”.

„Iată 18 luni, - zice el, - de când tratatul din Berlin a proclamat independent Statul României. Austria, Rusia și Turcia, - cele trei puteri mai interesate să observe tra­tatul din Berlin, - au recunoscut imediat independența acestei mici naționalități. Italia urmă și ea, de curând, acest exemplu. Cer ca și Franța să facă tot așa și să lege, cu România, relații diplomatice regulate”.

Waddington evită, - se înțelege, - să spună adevă­rul și să explice motivele care l-au făcut să lucreze astfel... De frică să nu fie demascat, el sfârși prin a ceda[306].

Astfel, după un război, ce a istovit sărmana noas­tră țară, jidovimea inter­națională, reprezentată prin Cremieux, Gambetta și prin omul lor de afaceri Waddington, găsește momentul să ne pună cuțitul la gât, zicându-ne: nu veți avea independența, - pentru care mii de români și-au vărsat sângele, - dacă nu dați drepturi de cetățenie la toți ovreii.

Se poate concepe o mai grozavă tâlhărie?

De atunci, jidanii au căutat, prin diverse mijloace, să aducă din nou ches­tia pe tapet.

Ei încercară, mai întâi, cu Francmasoneria. Dar lojele nu se populară decât cu ovrei și, rarii români care puteau să se lase să fie prinși, nu mușcară totuși din undiță.

Jidovii se forțară, de asemenea, să introducă Socia­lismul în țară, dar re­zultatul fu deplorabil, - după cum îl constată Bernard Lazare el însuși.

„Un singur partid ar fi putut să propună alte solu­ții sau să se opună, cel puțin, la proiecte primej­dioase, - și anume partidul socialist, dacă ar fi fost posibil în Ro­mânia, - dar existența lui era legată de emanciparea singurului proletariat român, adică a proletariatului jidănesc care, câștigând drepturi politice, ar fi putut să susțină partidul. În lipsa acestui sprijin, existența sa trebuia să fie nesigură, - după cum și nașterea îi fusese artificială.

Acest partid a fost importat în România, pe la 1875, de doi revoluționari ruși: un ortodox, Petrof și un jidan, Nuham Katz, care își luă numele de Dobrogeanu-Gherea... Cu ei s-a asociat mai întâi un țigan, Ion Nădejde, iar mai târziu câțiva tineri, - și prima asociație comunistă fu fondată. Ea n-avu alți membri decât niște lucrători ovrei.

Socialismul era condamnat în România să apere drepturile ovreilor, sau să dispară...”[307] ,... și a dispărut.

Totuși, ovreii, ajunseră aproape să-și atingă sco­pul, în 1900, în timpul unei crize financiare, ocazio­nată de un an cu recoltă proastă.

Atunci jidovimea din străinătate ne refuză fără milă orice credit, și chiar ne amenință cu falimentul, dacă nu am fi dat imediat drepturi de cetățean la toți jidanii în masă.

Dar patriotismul luminat al primului-ministru D-l D. A. Sturdza scăpă România de un dezastru inevita­bil. El prescrise mari economii și făcu atâ­tea tăieri în buget, că a fost posibil, fără un nou împrumut, să se plătească dobânzile datoriei ce era contractată la ovrei.

La aceeași epocă (1904), jidovii făcură mari sfor­țări, dar în zadar, să pro­voace un război cu Bulgaria, - într-un moment când noi nu eram pregătiți. Acest război, dacă l-am fi pierdut, ar fi servit admirabil de bine lui Israel pentru ca să-și impună voința.

Nemaiavând alte resurse, jidanii recurseră la un mijloc extrem care, de altfel, le-a reușit întotdeauna și pretutindeni - adică la Revoluție.

Iată în ce termeni, remarcabil de clari și preciși, Bernard Lazare pre­zice acest flagel, patru ani înainte de a se fi întâmplat.

„Răzmerița rămâne groaza redutabilă a guvernan­ților și a bugetivarilor români. Ei au văzut, în 1888, răscoala de la țară; au văzut pe țăranii răzvră­tiți, năvălind în pro­prietăți, aruncând recoltele în gârle, distrugând totul în drumul lor.

Burghezimea agrarienilor și a funcționarilor a înă­bușit sălbatic revolta, omo­rând și închizând pe insurgenți. Dar ea nu a rezolvat astfel problema. Dacă mâine se pregătește să încarce cu noi impozite pe clăcașul său, ea va reaprinde torța. Poate dacă aduce la disperare pe jidov, dacă îl scoate din răbdări... acesta se va uni cu mun­citorul câmpului și îl va ajuta să scuture jugul. Dar, chiar dacă nu se va uni cu el, într-o zi, ȚĂRANUL ROMÂN REVOLTAT, direct sau indirect, va rezolva în Româ­nia actuala chestie ovreiască, liberându-se pe el însuși și LIBERÂND PE JIDAN”.[308]

Nu vom face decât să menționăm răscoala țărani­lor din 1888, asupra căreia nu avem date precise și nu vom vorbi decât de revoluția agrară din 1907, asupra căreia am putut culege informații demonstrative.

Aceste informații le-am luat, unele, de prin ziare; - altele, ne-au fost pro­curate de un ofițer dintre cei mai distinși, care a luat parte activă la stinge­rea răscoalei și care a binevoit, după cererea noastră, să ne remită, în scris, o scurtă descriere a evenimentelor la care a asistat.


Răscoala țărăneasca din 1907[modifică]

Să vedem mai întâi cum a început revolta.[309]

Răscoala a început la Flămânzi, sat lângă Boto­șani, unde doi jidani bo­gați, Mochi F... și Berman J... se certau între ei, sau se făceau că se ceartă, - ca să arendeze un domeniu imens aparținând unui anumit Stu...

Mochi F... la început a promis țăranilor că le va lăsa jumătate din pământ, - pe care l-a luat în arendă, - cu prețul de 25 de lei falcia (preț ridicol de mic)... El a însărcinat chiar pe unul din oamenii săi (Constanti­nescu), să măsoare și să par­celeze acest pământ.

Dar, mai târziu, refuză absolut să se țină de făgă­duială și nu mai vru să dea țăra­nilor pământ - nu cu 25 de lei, - dar nici cu 100 de lei falcia”[310]

De aici, răscoala.

Prin urmare, la început - cum trebuia un punct de plecare, - Cahalul a însărcinat pe doi din membrii săi, - cei mai considerabili prin bogăția și prin aface­rile lor, - să pună paie peste foc, căci el își preparase terenul, după cum vom vedea mai departe, minând țara cu explozivul revoltei.

Acești doi jidani au ațâțat incendiul, prefăcându-se că se gâlcevesc între ei, trăgându-se chiar, unul pe altul, în judecată, - și promițând țăranilor pă­mânt ieftin. Apoi, nu se ținură de făgăduială, ceea ce a fost de ajuns ca să provoace răzvrătirea.

Asta e tot ce dorea Cahalul.

Vom face să se remarce că asemenea manoperă a fost cu adevărat dia­volească. Ea a avut ca efect să înșele pe români, făcându-i să creadă că ovreii sunt nevinovați, - căci la început aceștia au fost oarecum bruftuiți de către țăranii revoltați. De altfel, jidovii știau prea bine că nu se poate face jumări fără să se spargă ouă, - și trebuiau să se aștepte la represa­liile de care au su­ferit mai mult sau mai puțin.

Această revoluție nu a fost numai o explozie de nemulțumire și de mâ­nie, până atunci ascunsă, a țărănimii oprimate, - după cum vor ovreii să ne-o insinueze, - ci, a fost preparată mai dinainte.

„Se scrie din Craiova: Revolta n-a fost spontană; din contră, ea a fost organizată și chiar bine organizată.

De mult se țes firele răscoalei, care a ruinat atâta lume și care a provocat o ase­menea vărsare de sânge”[311].

Ofițerul, despre care am vorbit, precizează și mai mult:

La Bulbucata, un sat din județul Vlașca, am aflat că cea mai mare parte din conducătorii revoltei s-au dus, foarte des, în timpul iernii, la București. Mai mult șefii din Netoți și din Slăvești au mers adeseori și într-un chip neobișnuit, în aceeași vreme, la târgul ce se ține în toate săptămânile la Alexandria, pentru ca să se întâlnească cu alți țărani, veniți din sate mai mult sau mai puțin depărtate.

Astfel am ajuns la concluzia că revoltele au fost orânduite din iarnă și că o mână criminală a intervenit, desigur, pentru aceasta”.

De altfel, asemenea concluzie este evidentă, căci revoluția a înflăcărat în câteva zile, toată țara și a avut loc la o vreme când țăranii erau, - ca să zic așa, - în abundență, căci anul agricol precedent a fost din cele mai fertile.

Nu este deci nici mizeria, nici extrema nevoie, care a împins pe țărani la revoltă.

Instigatorii - Iată acum probe că autorii răscoa­lei s-au servit de instiga­tori pentru a o ticlui și a o face să izbucnească.

Fapt important adeseori acești instigatori răspân­desc idei socialiste, - și se știe că socialismul provine din judaism (vezi mai departe).

„Nu mai este în timpul de față un secret pentru autorități, că dureroasele dez­ordini au fost puse la cale de către instigatori periculoși, bine organizați, care au lu­crat mult timp pentru a aduce evenimentele la faza acută de astăzi”.[312]

S-a arestat „V. Dog... care, sub pretext de a încasa abonamente pentru o admi­nistrație publică, ținea discursuri incendiare țăranilor”[313]

„Primarul comunei Cornetul din Vale (Ilfov) a pus în libertate pe un instigator, care a fost prins când împărțea manifeste revoluționare prin sate”.[314]

În satul Ghimcea, s-a descoperit „un club de ță­rani care s-a constituit la 24 oc­tombrie 1906, când a venit în localitate I. Fior... vânzător al ziarului Gazeta Săteanu­lui... Două zile înainte de începerea răscoale­lor, țăranii s-au cotizat..”[315].

„La tipografia unui ovrei, Posmantir, din Râm­nicu Sărat, s-a confiscat manuscri­sul unui manifest revolu­ționar”[316].

Judecătorul de instrucție a făcut o descindere la N. G..., corespondentul zia­rului socialist România muncitoare și a confiscat acte revoluționare”.[317]

S-a arestat un anume „Leopold H..., care, - sub pretext de a încasa, prin județ, pentru mașini de cusut vândute locuitorilor, - făcea propagandă socialistă printre țărani”[318].

De altfel, se văd uneori țărani revoltați cerând: „pământ și votul universal”[319] - revendicări curat socialiste.

Acești instigatori au fost aleși, fie printre stu­denți, - tineri puțin experi­mentați și naivi, care cred tot de li se spune; fie printre oameni de meserie, - „clienți bine cunoscuți ai poliției”, - care adesea treceau drept studenți; fie chiar printre străini, - mai ales printre basarabeni și printre bulgari socia­liști, - plătiți de către Cahalurile din străinătate, pentru a pune foc în țara noastră.

Studenți - Astfel, s-au găsit într-un sat din jude­țul Iași, în plină revoltă, trei stu­denți din Basarabia, socialiști, - ceea ce va să zică fie agitatori plătiți de ovrei, fie... prostănaci naivi.

Acești studenți au fost arestați și aduși la Bucu­rești unde, - din cauza lipsei unui fin conducător, - au fost puși în libertate[320].

„Patru studenți basarabeni au fost arestați la Po­dul Iloaiei, ca instigatori ai re­voltei”[321].

„La Brâteni, în județul Botoșani, s-au arestat pa­tru studenți din Iași, care făceau instigări printre țărani”.[322]

Jandarmeria rurală din Ilfov a arestat ieri, la Cos­tești, pe studenții I. I... și C. P... asupra cărora s-au găsit manifeste care ațâțau pe țărani la revoltă”.[323]

Pseudo-studenți - Stoian Stan Șerb..., care se dădea drept student, a fost ares­tat la Oncești (Vlașca)”[324].

„Prefectul de Vlașca a găsit numeroase manifeste, provenind de la agenți instigatori care treceau ca studenți.[325]

„În județul Dâmbovița, în capul unei bande de ță­rani, se găseau doi tineri, care se dădeau drept studenți. Ei purtau decorații și erau îmbrăcați în niște haine care simulau un fel de uniformă. Când au fost arestați, s-a constatat că erau de origine din Alexandria, oraș de lângă Dunăre”[326]

Oameni de meserie: pungași, vagabonzi, etc - „La Brăila, o patrulă de cavalerie a prins, în grădina Monumentului, patru instigatori, care sunt clienți bine cunoscuți ai poliție.[327]

Agenți instigatori cutreieră satele din Romanați și împing pe țărani la revoltă”.[328]

„Sau arestat, aproape de Giurgiu, patru instiga­tori, M. F..., D. T..., S. C..., și F. V..., din comuna Pietroșani, care, cutreierând satele, s-au dus până în nordul ju­dețului și au împărțit peste tot manifeste revoluționare”.[329]

Sau descoperit, de asemenea, instigatori străini, care au fost prinși în mijlocul focului și care, totuși, au fost eliberați după puțin timp. Cahalul, fără îndo­ială, a intervenit viguros în favoarea lor.

Străini - în afară de Leopold H... despre care am vorbit mai sus, s-a arestat un austriac din Bucovina, care răscula pe țăranii din valea Slănicului”.[330]

„Țăranii (din Vâlcea) au invadat satul Câmpul Mare și au devastat târgul. Ei aveau în capul lor cinci indivizi, printre care unul era din țară (N. T... din comuna Dobroteasa, județul Olt), iar ceilalți patru, cu toate că erau îmbrăcați ca sătenii din Gorj, - nici nu știau românește”.[331]


Toți acești indivizi, ca să se impună sătenilor, se îmbrăcau într-un mod bizar, simulând adesea o uniformă, - care e foarte respectată de către țăranii foști soldați.

„Cu ocazia perchezițiilor făcute la șefii răsculați­lor din Moțăței (Dolj), s-a găsit la unul din ei, Fl. Pet.. un costum complet de ofițer. Țăranii povesteau că P... era îm­brăcat cu această uniformă în timpul răscoalei, el le spunea că a fost investit cu gradul de ofițer și că a fost însărcinat de cei în drept să propage revolta.[332]

Instigatorii împingeau pe țărani să dea foc și să măcelărească, spunându-le că acesta este singurul mijloc ca să dobândească pământul, pe care boierii îl stăpânesc pe nedrept.

„Rezultă din ancheta făcută în județ, de către par­chet, în anumite sate, că cei care au împins pe țărani la revoltă le-au spus că toate pământurile aparțin sătenilor,... că boierii stăpânesc moșiile fără nici un drept și că singurul mijloc pentru țărani de a le dobândi este răscoala”.[333]

Acești instigatori au mers până a spune țăranilor că Regina este de par­tea lor și vrea ca toate pământu­rile să fie împărțite între ei.

„Din comuna Cornățelul (Ilfov), s-au trimis (ca din partea) Minis­terului de Interne, mai multe impri­mate, care au fost împărțite prin sate și având următo­rul conți­nut: Regele a murit. Regina se gă­sește în capul trupelor care merg împotriva ciocoi­lor”.[334]

Iată unul din aceste manifeste, mai pe larg:

„Oameni buni! Regele a murit. Regina a decis ca toate pământurile să fie împărțite între țărani. Dar ca pământurile să poată fi împărțite, trebuie ca voi să vă răsculați, măcelăriți pe proprietari și pe arendași și să le dați foc la case. Numai astfel pământul va rămâne al vostru, - căci proprietarii și arendașii nu vor mai reveni niciodată.

Răsculați-vă astăzi chiar, - căci altfel veți rămâne fără pământ”.[335]

Asemenea manoperă a mai fost întrebuințată în alte două revoluții jido­vești:

1°. în Rusia, în timpul ultimei răscoale, când insti­gatori au făcut pe popor să creadă că, revoltându-se, servește cauza Țarului și a Rusiei (vezi anterior);

2°. În Franța, pe vremea Marii Revoluții, după cum arată istoricul Taine:

„Ei au încredințat poporul că Regele voiește ca toți să fie egali, - că nu mai vrea seniori și episcopi, nici ranguri, nici dijme și drepturi seniorale. Astfel, acești oameni rătăciți credeau că uzează de dreptul lor și urmează voința Regelui.”[336]

În Auvergne, țăranii „urmează ordine porunci­toare; ei au înștiințare că Majestatea Sa vrea astfel.![337] și totuși ei arată mare scârbă să se poarte așa de rău cu niște seniori atât de buni. Insă aceasta trebuie”.[338]

La noi, ca și în Franța, țăranii ascultă de un or­din, - venit, nu se știe de unde.

Ei au jurat chiar, că nu vor începe să lucreze pă­mântul, înainte de a în­deplini revoluția.

„Țăranii din Vadastra (Caracal) strigau:

„Trimișii lui Dumnezeu cutreieră satele și toți țăra­nii trebuie săi urmeze ca să distrugă și să dea foc”.

Țăranii din Scăești au vrut să omoare pe primarul lor, fiindcă acesta le-ar fi as­cuns ordinul, venit pentru ca să devasteze.

Ordinul cui? - se întreabă autorul căruia îi împru­mutăm aceste citate. Cine a putut să dea ordinul să prăpădească țara?

Și, cu toate acestea, în spiritul celor mai mulți din­tre răsculați a existat ideea că împlinesc o lozincă, care îi leagă și căreia nu pot să nu se supună”.[339]

Țăranii au jurat chiar, cu jurăminte îngrozitoare, - și în mai multe comune din Vlașca, după răscoală, preoții au fost obligați să îi dezlege de aceste jură­minte, pen­tru ca să-i decidă să are câmpul.

Dar, țăranii nici nu știau de ce se revoltă.

„Un proprietar din Dolj zise țăranilor răsculați, - după ce s-a învoit să le dea tot ce cereau, - „în ce privește recolta, în loc sa-i dați foc, mai bine luați-o voi; așa, cel puțin, va servi la ceva”. »

Țăranii răspunseră: Dar atunci cum rămâne cu revuluția?[340]

În județul Olt, un proprietar, Take C..., trăia de multă vreme la moșia sa și era în bună înțelegere cu țăranii.

În timpul răscoalelor, când puhoiul ajunse la dân­sul, dădu de bunăvoie moșia țăranilor și semnă chiar un act de cesiune.

„Când aceștia erau gata să plece, unul dintre ei obi­ectă; dar cum rămâne cu rivuluția, dacă lăsăm casa boierului neatinsă?

Atunci, ceilalți, recunoscând că are dreptate, au rugat pe boier săi lase să strice măcar ceva din casă.

El le dădu voie și țăranii intrară sfioși în casă, în vârful picioarelor, cu căciula în mână, ca într-o biserică și sparseră o oglindă atârnată în perete. Astfel revoluția fu satisfăcută”.[341]

Pentru a stimula pe cei nedeciși i-au amenin­țat cu incendiul și chiar cu moartea.

„Pe un stâlp de telegraf din comuna Fulga, s-a gă­sit lipit un afiș revoluționar. Autorii acestui afiș amenințau că vor pune foc satului, în caz când țăranii nu se vor răscula”.[342]

„Locuitorii dintr-un sat din Râmnicu Sărat au mărturisit că au fost luați cu sila și au fost amenin­țați cu moartea, în caz când nu s-ar fi supus”.[343]

În timpul revoltei, s-au văzut mulți oameni, - în­tre alții, un politician con­siderabil P. P. C..., care, de obicei, debitează ceea ce-i sugerează prietenii lui jidani, - cerând, să ne adresăm unei puteri străine, și anume Austriei (nu Rusiei), pentru ca să vină și să stingă focul.

Și, lucru mai grav, o armată austriacă era gata să năvălească în nenoro­cita noastră țară.

Așa, bunăoară, chiar de la începutul răscoalei:

Austria mobilizează armata în Bucovina”.[344]

Și, a doua zi: la granița Bucovinei au sosit trei re­gimente de soldați austriaci”.[345]

Dar cine a răspândit o asemenea idee, - și cine avea interes să o răspân­dească? - mai cu seamă când se cunosc urmările unei ocupații străine, venind să înăbușe o răscoală, - consecințe care ar fi fost cel puțin, să acorde tuturor jidanilor drepturile de cetățe­nie, atât de jinduite de jidovimea cosmopolită și mai ales de aceea ce domnește astăzi asupra Austro-Ungariei.

Și numai grație înțelepciunii și energiei conducăto­rilor Statului nostru, am scăpat teferi de acest pericol mortal.


Vom termina printr-un pasaj din scrisoarea bravu­lui ofițer despre care am mai vorbit și care este ca un fel de rezumat a tot ce am raportat mai sus.

„Din cercetările ce am făcut, - zice el, - rezultă că, în toate satele pe unde am trecut, țăranii știau că trebuia să se răscoale, cu începere din noaptea de Sf. Toader (Sâmbătă 7 martie), până miercurea viitoare seara, - când totul trebuia să fie dis­trus și exterminat; în același timp pământul trebuia să fie împărțit numai între ei.

Dar sătenii nu știau pentru ce trebuia să se re­volte, nici de unde le venea acest ordin de zaveră.

Majoritatea nu știa nici măcar ce voia.

Mai mult decât atâta, nici un țăran nu-și da seama de gravitatea faptelor pe care le comiteau. Toți erau convinși că armata este de partea lor și, mai ales că ea nu va trage.

Și când au văzut că lucrările se întâmplă contrariu așteptării lor după o slabă rezistență, s-au grăbit să ne întoarcă spatele.

În toate satele, pe unde am trecut, am descoperit urme de agenți instigatori, care se dădeau drept studenți și promiteau țăranilor pământ. Ei puneau să se dea foc la toate conacele ce întâlneau și, trecând dintr-un sat într-altul, semănau peste tot jalea și pârjolul pustiitor.

În sfârșit, la Târnavele, am reușit să pun mâna pe doi din acești așa-ziși studenți. Unul dintre ei, care se numea Ștefan D..., era bulgar și vorbea prost româ­nește.

Venit de curând în țară, el lucrase vara precedentă ca ucenic la mașini agricole.

Era un tânăr foarte inteligent, - sau mai bine zis foarte șiret, - bălan, cu ochi albaștri și având o mică barbă ascuțită.

Purta o șapcă și era îmbrăcat cu haine de lustrină neagră. Pe piept, își cususe două cărți poștale cu fotografia Reginei.

Era încins cu un iatagan și purta, pe după umăr, o ploscă cu rachiu. El impu­nea supunere țăranilor și căpătase asupra lor o autoritate enormă; când am întrebat pe mai mulți dintre ei dacă îl recunosc, toți mi-au răspuns cu un aer foarte respec­tuos: Da, este Domnul Studențu”.

Iată și modul cum proceda acest bandit.

Când intra într-un sat țăranii îl ascundeau șii adu­ceau de băut și de mâncare. Pe urmă, la ordinele lui - și fără ca -i conducă el însuși - ei plecau ca să pună foc. Astfel, el a cauzat pagube de mai multe milioane”.

„Am vrut să știu, cine întrebuința pe acești agenți instigatori și în ce scop co­miteau ei atâtea crime și dezastre?

Amenințai deci pe S. D... că îl împușc și amenința­rea mea își produse efect. Ochii i se umplură de lacrimi și era gata să vorbească, - când, unul din ofițerii care mă însoțeau, avu stângăcia să-mi spună în franțuzește că trebuia să-l duc viu pe acest răufăcă­tor, la Giurgiu.

Văzui atunci imediat pe fizionomia prizonierului, care se însenină, că înțelesese conversația noastră; și într-adevăr, el nu a mai vrut să-mi dea nici o deslu­șire și nu am mai putut scoate nimic de la el.

Am aflat, pe urmă, că acest monstru a fost expul­zat din țară.

Trebuie să adaug că, în toate satele ce am vizitat, am găsit ziarul A., (iudeo-socialist) foarte citit de țărani”.

***

Dar cine a putut să fie autorul acestei răscoale, care a însângerat un popor și a acoperit de ruine o țară întreagă?

Nu sunt țăranii, - cu toate că au fost uneltele oarbe care au săvârșit-o, - fiindcă ei nu se găseau atunci în lipsă extremă[346] și fiindcă răscoala, - dacă ar fi fost născută din patima de proprietate a săteni­lor, - ar fi fost parțială și nu s-ar fi generalizat așa de repede.

Nu este partidul liberal, cum l-a insinuat nu se știe cine, - pentru că pa­tima de dominație, la un român, nu merge până să sugrume țara, ca să-i ia cârmuirea,... mai ales că acest partid ar fi avut-o, neapărat, după un scurt timp.

Nu sunt nici țările străine, pentru că ar fi fost ab­surd să aprindă la vecini un foc, care ar fi putut să se întindă pe urmă și la ele, - iar prezența străinilor (bulgari, austriaci, basarabeni), printre instigatorii descoperiți, are o altă însemnătate, asupra căreia vom reveni.

Prin urmare, cauza eficientă a acestei răscoale nu poate fi decât ovreii, - fiindcă:

1. - Singuri ei sunt conduși de o patimă de domi­nație extraordinar de intensă, care este întărâ­tată de către Cahal, - adică de Statul lor, - și este îm­pinsă până la paroxism de către Talmud, - adică de legislația lor religioasă.

2. - Singuri ei simt trebuința absolută și cu totul zorită, să dobândească cât mai curând drepturile de cetățenie, ca să poată în urmă să devină pro­prietari rurali și să îngenunche astfel România, - pe care vor să o transforme într-o nouă Palestină.

3. - Numai ei au avut și au nevoie să tulbure adânc țara, pentru ca Eu­ropa, împinsă de Cahale și de Francmasonerie, - să se creadă obligată să in­tervină și să le acorde, fără voia noastră, acele drep­turi atât de mult dorite, - care le-ar servi, după spusa lor, să se apere împotriva locuitorilor sălbatici ai barbarei Românii.

4. - Numai ei s-au servit de Revoluție pentru ca să dobândească aceleași drepturi de cetățenie în Franța, în Austria și în alte țări ale Europei, - și, acum, de curând, au încercat același mijloc ca să forțeze pe Rusia să li se supună.[347]

Mai mult decât atât, - ei au imitat revoluțiile din Franța și din Rusia, până la cele mai mici amănunte, - bunăoară, spunând poporului că Regina vrea răscoala și chiar că le-o poruncește, - și îmbrăcând pe instiga­tori cu veș­minte ciudate, pentru ca să impună țărani­lor.

5. - Ei sunt cei care au aranjat mai dinainte re­volta și tot ei sunt cei ce au dat semnalul de începere.

6. - Numai ei au putut să recurgă la instigatori soci­alisto-anarhiști, - din țară și chiar din străinătate (Bulgaria, Austro-Ungaria, Rusia), - care, după cum o recunosc ei înșiși (B. Lazare), sunt în solda lui Israel.

7. - Singuri ei nutreau o ură neîmpăcată împo­triva proprietarilor rurali, pe care i-au poreclit, cu pizmă, oligarhia și care au fost mânați și chiar omo­râți în timpul răscoalei; într-adevăr, acești proprie­tari, dându-și seama de si­tuație, împiedicară, prin legi, ca poporul să nu cadă în ghearele jidovilor.

8. - Numai ei și trâmbițașii lor, ar fi vrut să vadă venind aici armata aus­triacă, ce ne-ar fi impus, desigur, suveranitatea lui Iuda.

9. - Ei înșiși sunt cei ce au prezis răscoala (B. Lezare).

10. - Și tot ei sunt aceia care, - după ce revolta din 1907 a avortat, - s-au pus să prepare o alta noua și au avut chiar îndrăzneala nemaipomenită să o și anunțe prin ziarele lor....

Aceste zece motive ne dau certitudinea ovreii sunt autorii răscoalei din l907.

De altfel, cine alții, - dacă nu jidovii prin Cahalele lor, - au putut să pro­cure fondurile colosale, - care trebuie să se fi suit la zeci de milioane de lei, - fon­duri necesare răsculării unui popor întreg.

Cine alții, - dacă nu ei, - au putut plăti, cu lefuri grase, pe nenumărații instigatori care, în timp de mai mulți ani, au cutreierat țara de la un capăt la altul și, cu mare băgare de seamă au scormonit în cenușă tăciunele nestins al nemulțumirii poporului[348], - punând peste el paie.

Cine alții, - afară de ei, - au putut cumpăra tăce­rea administrațiilor de la sate, asupra conspirației, - urzită, ce e drept, în taină, - dar având loc chiar sub ochii lor, - iar, după răscoală, cine a intervenit... ca instigatorii, prinși, să fie imediat eliberați.

O asemenea cheltuială enormă n-a putut fi făcută de un Stat vecin, - bunăoară ca Bulgaria, - mai întâi, pentru că nu i-ar fi permis bugetul; și al doilea, pentru că rezultatele obținute n-ar fi compensat sacrificiile.

Prin urmare, numai Jidanii prin Cahalele lor din țară și din străinătate[349] au putut să adune prin cotizații, bani în mare abundență și săi întrebuințeze la plăsmuirea acestei răscoale, de care depindea crearea Statului jidovesc, - adică îndeplinirea unui scop ce privește pe neamul întreg al lui Israel.


Revoluția viitoare[modifică]

Sub titlul Revoluția de mâine, Facla[350], foaie ji­dano-socialistă, publică o scrisoare, scrisă de un așa-zis țăran, - dar al cărui jargon răspândește de departe o putoare nesuferită de usturoi.

Acest pseudo-țăran se plânge mai întâi amarnic de jandarmi[351], pe care Iuda nu poate să-i sufere -, deoarece ei împiedică pe instigatorii săi să ajungă ușor până la adevărații țărani și să-i răscoale din nou.

Pe urmă, el prezice astfel viitorul incendiu:

„O nouă revoltă, mai îngrozitoare decât aceea din primăvara anului 1907, se pregătește acum în sate și va izbucni cât de curând.

Dar „răscoala de mâine vom face-o așa, ca nici ar­mata să nu poată tăbărî pe noi, nici judecata să nu ne poată trimite la ocnă. Asta o cunosc astăzi toți țăranii și, când se va da semnalul, toți știu ce au de făcut.

Într-o noapte de vară, când clăile și cirezile de grâu, culcate în curțile boierești, se vor răsfață în bătaia razelor de lună, - ori într-o noapte răcoroasă de toamnă, când hambarele pline, vor geme de greuta­tea porumbului de-abia cules, - deodată, toate armanele vor lua foc, - din toate conacele se vor înălța vâlvătăi. Incendiul se va în­tinde de la co­nac, la conac și de la sat, la sat, - ca și cum o mâna nevăzuta va fi pur­tat prin noapte un șomoiog aprins...

Iar noi... vom privi scrumul rămas în armane și vom tăcea.

Și atunci vor veni cei ce ne-au stăpânit cu cru­zime... și ne vor ruga cu lacrămi de pocăință să ne luăm dreptatea, (vrea desigur să zică drepturile) pe care, de atâta vreme, zadarnic o cerșim.

Iată de ce gândul revoluției de mâine aduce nă­dejde în sufletele noastre, ca o făgăduință a mântuirei din urmă”.

Toate ziarele jidănești țin isonul Faclei.

Iată, bunăoară, ce scrie Seara[352]:

„...Și dacă mai nădăjduiesc ovreii o îndreptare, o nădăjduiesc tocmai de la po­porul acestei țări, care va scutura odată jugul ce-l apasă de veacuri și va da și ovreilor drepturile, de care au fost despuiați de o oligarchia sălbatică și desmetică”.

În plus, P. P. C..., politicianul-trompetă al jidani­lor, - într-un interviu cu un redactor al A., (foaie judeo-sodalistă), - a declarat că, viața noastră fiind coruptă (?), singurul leac mântuitor este revoluția (?!)

De altfel ovreii lucrează pe capete, încercând să răscoale din nou pe ță­rani. Mai multe gazete au semnalat asemenea tentative:

În mai multe județe, indivizi, suspecți străbat sa­tele, spunând sătenilor că în cu­rând țara va intra în război și că, pe urmă, țăranii vor dobândi pământ.[353]

Se vede, prin urmare, că o nouă revoltă, mai înfiorătoare ca cea din 1907, se pregătește acum în sate.

Și cine o prepară?

Desigur, cei ce au preparat-o și pe cea precedentă.

Dar, de data asta, ei au mai întâi a face cu jandar­mii, - care îi stânjenesc grozav, apoi, au luat o frică teribila de armată[354], care a arătat că nu glu­mește.

Atunci, ce e de făcut?

Ei bine, - zic ovreii, - țăranii vor opera... ca un jupân care își pune foc la dugheană, - bineînțeles după ce a asigurat-o la o societate de creștini.

Deci; țăranii români se vor ascunde pur și sim­plu, după ce vor fi incen­diat averile altor români, - și farsa va fi jucată.

„Atunci vor veni cei ce au asuprit pe bieții jidani și îi vor ruga, - cu la­crimi de crocodil, - -și ia drepturile!

Ai, vei, ce bichirie!

Numai când te ghindești, simți că perciunii tre­mură de plăcere;.. ai zice că se apropie îndeplinirea făgăduielii de mântuire a lui Iehova.

Dar toate astea sunt departe de a fi realizate. Și Iuda, într-un acces de ciudă, strigă:

„Ah! dacă răscoalele din 1907 ar fi învins! Dacă barierele orașelor ar ti fost tre­cute de țărani, - dacă politicianii regelui Carol ar fi fost măturați ca pleava de ura­ganul revoluției victorioase, - dacă însăși coroana de oțel de pe capul de cămătar al regelui Carol ar fi căzut în țărână, - ce sărbătoare ar fi fost azi în aer și ce cântece ar fi întâmpinat venirea primăverei și aniversarea desrobirei jidănești... pardon, ro­mânești.[355]

Da. - Ar fi fost un adevărat sabăț.

Dar, remarcați că ovreii se așteptau, în 1907, nici mai mult nici mai pu­țin, decât la năvălirea țăranilor în orașe, la masacrarea oligarchiei, - și mai ales, la răsturnarea regelui Carol, căruia jidănimea iar fi tăiat capul, - cum a făcut altădată lui Ludovic al XVI-lea.

Dar un proverb românesc zice: „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”.

Și de aceea Iuda a rămas plouat, și în același timp a și turbat, - căci își răzbună astăzi, acoperind de ultragii pe Majestatea Sa Regele României.

„Iată, au trecut șase ani de la răscoalele din 1907, - adică de la represia groaz­nică a Brătienilor, - de la execuțiile sumare, de la ororile inutile, de la asasina­rea în masă a celor 11.000 de țărani...

În anul acesta (1913)... când tenia regală, lungă de 46 ani de domnie, ne-a arătat că nu e în stare decât să ne sugă... Când boala latentă a oligarhiei, altoită pe mizeria poporului, a supurat în chestia ignobilă a Silistrei... ar fi trebuit să ne întoarcem către 1907.

Anul 1913 ne pedepsește... fiindcă revoluția popo­rului a fost înfrântă,... fiindcă peste liniștea de moarte a satelor s-au întins pretutindeni ventuzele caracatiței brătieniste și gura lacomă a Molohului regal, - fiindcă nu am avut atunci nici destulă putere ca să învingem (?!), nici destul curaj (mai ales) ca să murim până la unul sub ploaia de gloanțe a soldatului român, - pentru că am fost lași și netrebnici (te cred), - și pentru că n-am știut să ardem în focul celui din urmă patul de grâu și al ultimu­lui conac boieresc, hoitul clasei parazitare care ne guvernează”.[356]

Dar pentru a-și vărsa toată mânia neputincioasă, ce clocotește în sufle­tul lor, de când cu chixul din 1907, - jidanii recurg chiar la escatologie.

Regele, - venerat ca un părinte mult iubit de popo­rul românesc, care-i datorește renașterea, - acest Rege, admirabil de înțelepciune, pe care străină­tatea ni-l invidiază, - este târât în noroi de o șleahtă de Iude infame și no­bila sa efigie, ce ne inspira la toți cel mai profund respect, e mânjită pe frunte, - în Facla, - cu cifre roșii, ca trase cu sânge și desenând numărul 1907.

Pe o altă pagină se vede un par, la capătul căruia se afla figura Regelui și la piciorul căruia urinează doi diplomați, îmbrăcați ca niște ciocli, - pe când puțin mai departe, se golește un butoi plin cu excre­mente, al cărui conținut este îndreptat și el înspre parul regal. În josul acestei pagini se găsește le­genda următoare: „.... Toți diplomații Europei își fac azi treburile și nece­sitățile inexorabile la picioarele țării și sub nasul regelui Carol”.

Fără comentarii!

Obrăznicia grosolană a jidanilor nu mai are mar­gini și ar trebui ca au­toritățile să intervină energic, pentru ca asemenea sacrilegii infame să înceteze odată pentru totdeauna.

După Regele, în același număr al Faclei[357], sunt insultați trei oameni, - și numai trei:

- unul, este L L Brătianu care, ca ministru, a diri­jat represaliile din 1907,... a inventat pe afurisiții de jandarmi rurali,... și, în plus, este fiul marelui om, căruia îi datorăm scăparea din primejdia mortală unde voia să ne afunde Tra­tatul din Berlin;

- ceilalți doi, - Cuza și Iorga, - sunt niște bieți pro­fesori universitari, care n-au nici o putere în țară, - ... dar care s-au semnalat răzbunării jidovești prin faptul că sunt adevărații apărători ai țărănimii și, mai ales, pentru că... trec drept capii antisemitismu­lui din România.

Dar să nu ni se pară glumă!

Amenințările repetate ale jidanilor se vor înde­plini, - și încă cu vârf și îndesat, - dacă nu vom avea ochii în patru asupra uneltirilor lor revoluționare, atât la țară cât și în orașe.


Ultimul război[modifică]

Dar iată că izbucnește diferendul bulgaro-român.

Natural, că întotdeauna jidanii au încercat să pro­fite de greutățile prin care trece țara, pentru ca să ne pună cuțitul la gât. Ei o mărturisesc chiar fără de rușine:

Câtă vreme va exista o chestie ovreiască în România, ea va forma partea vul­nerabilă a țării și i se va ridica în drum, - fără ca ovreii din țară să se amestece, tocmai în momente de grea cumpănă[358].

În același timp, toată jidănimea din străinătate a început să urle, somând pe Europa să intervină în favoarea ovreilor din România.

Sau văzut astfel apărând articolele lui Luzatti, fost prim-ministru circum­cis al Italiei, publicate în „Corriere della Sera”; acele ale lui P. Nathan, de la „Berliner Tageblatt”, - acele ale lui Clemenceau, fost prim-ministru al Franței, francmason de marcă și stipendiat de Iuda articole publicate în „L'Homme libre”; articolele din „Moniing-Post”, din „Daily Telegraph”,... acele din „Neue Freie Presse”, din „Pester Lloyd”, din „Napii” și din „Hirlapii” ungurești etc.,

Într-un cuvânt, toate Cahalele din Europa au sărit de-o șchioapă, la țipe­tele de ananghie ale jidanilor de aici.

Dar dificultatea, pe care contase atât de mult jidovimea, s-a schimbat curând într-un triumf pentru țara româneasca.

Cahalele dăduseră deci greș.

Dar, nu face nimic. Jidanii din România își schim­bară imediat tactica.

Îndată ce văzură că nu va fi război și că totul se va rezuma într-un fel de paradă inofensivă, - toți jidănașii fură cuprinși de un entuziasm extraordinar (îngrămădindu-se totuși la partea sedentară a oști­rii)... toți hahamii sim­țiră gâdilituri la limbă și expecto­rară discursuri patriotico-izboinice,... toate ba­labustele scoaseră din buzunarele lor soioase, un „cinci-parale” și-l dădură, cu gesturi de miliardare risipitoare, altor jidani care scriu la gazetă și care le-au trecut pe toate la nemurire, murdărind coloanele ziarelor, - ce din cauza asta nu se mai puteau citi, - cu grețoasele lor nume.

Dar pentru ca cititorul să-și dea seama de ce spe­cie de soldați procură României Iuda, vom cita numai faptele următoare:

1. Raportul unui căpitan către colonelul său[359].

Am onoarea de a vă raporta că, reținând la ca­zarmă, pentru ca să facă gardă, mai mulți soldați, între care și pe Gold... Ițic, acesta a crezut necesar să intervină pe lângă medicul regimentului pentru ca să fie dispensat. Și, în adevăr, a fost scutit de orice serviciu timp de 5 zile, - dar nu s-a indicat diagnosti­cul bolii care a încuviin­țat scutirea.

Acest soldat, - care n-a fost dispensat ca debil de comisia de recrutare și n-a fost prezentat ca slăbănog la contravizită, - care, în plus, n-a dat nici un semn de debi­litate de când este în serviciu, - acest soldat a obținut de la medicul militar suma de 76 de zile de scutire, dintre care cele mai multe cu dreptul de a sta acasă.

Afară de aceasta, când la 4 iulie trebuia să facă 2 zile de închisoare, acest soldat a fost iarăși scutit de pedeapsă, sub pretext că închisoarea e murdară...

Adaug aici foile de scutire și de infirmerie:

13 Noiembrie, scutit de serviciu în timp de 48 ore.

17 Noiembrie, scutire de 5 zile; în această vreme va sta acasă.

22 Noiembrie, scutire de 3 zile; va sta acasă.

7 Ianuarie, scutire de 4 zile; va sta acasă.

20 Februarie, scutire de 5 zile.

25 Februarie, scutire de 5 zile; va rămâne acasă.

2 Martie, scutire de 4 zile; va sta acasă

6 Martie, scutire de 4 zile.

12 Martie, scutire de 4 zile; va rămâne acasă.

15 Aprilie, scutire de 3 zile; va sta acasă.

21 Aprilie, scutire de 5 zile.

29 Aprilie, scutire de 3 zile; va rămâne acasă.

4 Iunie, intrat la infirmerie și scutit de concen­trare și de gardă până la 28 iunie.

9 Iulie, scutire de 5 zile.

Total: 76 zile.

Comandantul companiei (ss) X


2. În același corp de armată, un alt jidan, Ițic W. Leib... a luat, de la același me­dic ca precedentul, 270 zile de concediu într-un an. Chemat la concentrare, el se mulțumi să trimită la regiment un certificat de la medicul cu pricina. Dar colonelul bănuind că are a face cu un certificat de complezență, trimise la ovrei un alt medic, care-l găsi perfect sănătos și constată, în plus, că nu fusese niciodată bolnav, - ceea ce avu ca urmare că primul confrate, care se arătase prea îndatoritor, fu trimis la în­chisoare[360].

Vom mai aduce, ca specimen, un rezumat din ta­bloul percepției fiscale din Târgu-Neamț, în ceea ce privește dispăruții, care datoresc taxe militare pe anii 1900-1911[361].

Acești dispăruți, - sau mai bine zis acești ascunși, - sunt în număr de 293, dintre care 248 sunt ji­dani.

Lista începe cu numele belicioase de:

Beriș Iosub Leiba fiul lui Șmil și al Malchei;

Iancu Iosub Minei fiul lui Avrum și al Dvoirei;

Șmil Șmil Ițic fiul lui Bercu și al Rifchei și se conti­nuă astfel, pe 5 pagini ale zia­rului oficial, până la sfârșit, trecând prin poreclele fermecătoare de: Șloim Șloim, - Șulăm Ițic, - David Bercu, - Ițic Burăh, - Ștrul Naftulea - neuitatul Aron Ghidate etc., etc.

Iată deci ce valorează, ca soldați[362], cei ce ne pre­tind, - cu amenințări și chiar cu acte de violență, - drepturi de cetățean.


Concluzii practice[modifică]

Am trecut în revistă o parte din efectele Cahalelor talmudice, - restul formând Francmasoneria, care va fi studiată în capitolul următor, - și am constatat că faptele rele ale acestei organizații periculoase se rezumă la:

1° - în spoliații datorită patimei de proprietate;

2° - în revoluții sângeroase ce țin de patima de dominație.


Dar, o chestiune capitală se pune pentru noi, româ­nii:

Ce trebuie să facem cu acești oaspeți nepoftiți care, hodoronc-tronc, s-au instalat în țară, - sau mai bine zis cu acești paraziți răufăcători care sunt în același timp și hop și asasini?

Putem oare să-i exterminăm, - cum bunăoară se ucid ploșnițele?

Acesta ar fi mijlocul cel mai simplu și cel mai co­mod de a scăpa re­pede de ei, - mijloc care ar fi chiar licit[363], dacă am urma legile Talmudului.

Dar nu! - nu trebuie nici chiar să ne gândim la așa ceva,... căci suntem creștini, - creștini, atât de urâți de jidovi!

Trebuie chiar să uităm răzbunarea, - patimă sine qua non a unui bun haham, - pentru jafurile și omorurile comise sau cauzate de jidani.

Mai mult! trebuie să iubim pe ovrei și să le fa­cem bine, - pentru că avem ca învățător pe Hristos, - izvorul iubirii eterne, - care în înțelepciunea Sa dumnezeiască ne-a zis: Iubiții pe vrăjmașii voștri,... faceți bine celor ce vă urăsc”[364].

Trebuie deci să-i iubim pe acești frați rătăciți.

Trebuie chiar să-i iubim cu iubirea unui părinte, căci iubirea părintească este sentimentul instinctiv cel mai intens și cel mai milostiv pe care oamenii pot să-l aibă.

În consecință, să ne întrebăm ce ar face un tată, foarte indulgent, care ar avea înaintea sa pe fiul său, mult iubit,... dar plin de vicii?

Ei bine, acest tată va trebui, mai întâi, să arate fi­ului răul ce își cauzează lui însuși și altora, prin purtarea sa vicioasă.

În același timp va trebui să suprime acestuia mij­loacele cu care-și satis­face impulsiile sale pătimașe.

Prin urmare, datoria noastră este: ;

Să spunem ovreilor răul imens ce și-l fac lor și, mai ales, ni-l fac noua prin Cahale, - pe care, de altfel, guvernul ar trebui să le distrugă cu totul, smulgându-le din rădăcină, - așa cum au încercat să facă rușii,... dar din nenorocire printr-o procedare defectuoasă[365].

Este de crezut că, văzându-se descoperiți, acești frați ai „apostolilor” lui Hristos, se vor rușina de ei înșiși și se vor lepăda în mod sincer de infamul Talmud, care-i transformă în furi și în ucigași.

Atunci, - nemaifiind sub imperiul patimilor de pro­prietate și de dominație, excitate la un grad superlativ de legislația lor religioasă, - și fiind scăpați și de Cahal, care-i organizează într-o bandă de răufă­cători, - jidanii nu vor mai fi periculoși pentru noi și îi vom putea primi cu brațele deschise, - după cum facem cu orice străin, cumsecade.

Dar, pentru a ajunge la acest sfârșit, mai tre­buie să suprimăm ovreilor noștri orice mijloc de satisfacere a patimilor de proprietate și de domina­ție, - bineînțeles având și ochii în patru așa ca să piară pofta junilor circumciși să mai necinstească fete de român. Pentru aceasta trebuie:

a) ca jidanii să ne dea îndărăt tot ce ne-au furat, - lucru foarte greu de obținut; - în urmă -i elimi­năm din economia noastră, după cum se exprimă profesorul A. C. Cuza, neîmprumutând niciodată bani jidovești, - nici pentru trebuințele particularilor, nici mai ales pentru acelea ale țării, - și reluând, printr-o muncă fără preget și printr-o perseverență tenace, comerțul, industria, agricultura, pădurile, petrolul,... și toate celelalte bunuri ce ei ni le-au luat cu japca;

b) mai trebuie ca, - până când s-or îndrepta, - să nu-i facem stăpâni peste noi, dându-le încetățeni­rea, pe care patima lor de dominare o reclamă cu atâta insistență, - după cum un tată foarte înțelept trebuie să nu-și lase autoritatea pe mâinile fiului său, încă vicios.

Și iată în ce chip i-am face pe jidani stăpânii noștri dacă le-am îndeplini dorința: După ultimul recensământ, populația totală a României este de 7.248.061 locuitori, - dintre care 5.918.928 stau la țară și 1.329.133 în orașe. Ovreii, în număr de vreo 400.000[366], se găsesc printre locuitorii orașelor și chiar cer tocmai drepturile de orășean, adică drepturi de cetățenie plenară, completă, absolută.

Or țăranii, - adică imensa majoritate a popo­rului român, - nu se bucură încă de drepturile pe care le pretind jidanii, - străini, veniți de ieri. Într-adevăr, țăranii n-au decât drepturi restrânse; ei nu pot să aleagă un deputat decât prin delegați și sunt cu totul lipsiți de a participa la alegerea pentru Senat; în plus, ei sunt supuși la anumite restricții ale dreptu­lui de proprietate[367] de care sunt scutiți orășe­nii.

Va trebui deci să se dea mai întâi țăranilor ro­mâni drepturi integrale, totale, - și pe urmă să te gândești la pleava judaică[368].

Altfel, ar fi să ne sinucidem; ar fi să reînnoim ne­bunia ce a făcuto Franța în Algeria, acordând ovreilor drepturi, ce nu le aveau naționalii.


Dar, mai e încă ceva!

Dând drepturi jidanilor, - mai înainte ca țăranii români să fie emancipați de tutelă, - cădem pe propor­ția groaznică de un jidan pentru doi ro­mâni[369].

Se înțelege, cât de colo, ce armă formidabilă am procura noi înșine jido­vilor, - acești străini putrezi de vicii, - pentru ca să ne poată da lovitura de moarte!

Și nu trebuie să ne înduioșăm de chelălăitul „pumuntenilor” care se plâng că n-au protecție, căci e de-ajuns ca un jidănaș de aici, - ferească Dum­nezeu, - să strănute, ca toată jidovimea, din lumea întreagă, să țipe într-un glas: Gewalt! și să poruncească guverne­lor francmasone să intervină.

Și nici nu trebuie să ne pese de lăfăielile și de rățo­ielile ovreilor, că fac armată, - ba chiar că au mers la război, - și că prin urmare, li se cuvine să aibă drepturi ca orice român.

Ei, și dacă fac armata? - și dacă au fost la război?

Au făcut-o pentru propriul lor interes; au făcut-o pentru ca să-și apere prăzile adunate jefuind pe români, - prăzi pe care alți bandiți, ca bulgarii, ar fi putut ușor să pună mâna.

Și de unde până unde, făcând armata, șloimii ca­pătă și vrednicia ca să fie cetățeni?

Pentru ca cititorul să-și dea bine seama de cum stau lucrurile în reali­tate, să-i expunem situația printr-o parabolă:

O văduvă, care avea zece feciori, vede într-o zi in­trând în curte, un cerșetor ce venise să ceară un codru de pâine și, făcându-i-se milă de el, îi dă de mâncare și îi îngăduie chiar să se culce într-un colț după ușă.

Dar cerșetorul, fiind hoț, a înșelat pe băieții bătrâ­nei... ba chiar a furat și aces­teia multe lucruri de prin casă.

Într-o noapte, iată că vin tâlharii.

Sar toți flăcăii babei,... se face că sare și cerșeto­rul, care însă, fricos din fire, se ascunde după casă... și, în sfârșit tâlharii sunt puși pe goană.

Ei bine, - ce cap credeți că a făcut bătrâna, când a doua zi de-dimineață, se pomenește cu cerșetorul, - care până atunci fusese tolerat de milă, de silă, și care dârdâise de teamă că tâlharii o să-i ia ceea ce el șterpelise de la binefăcătorii săi, - că vine, cu obrăzni­cie, să-i pretindă, - sub cuvânt că a luat și el parte la încăierare, - să-l pună în capul bucatelor,... săi dea pe mână cheia de la lada cu bani și... să aibă dreptul să se amestece în afacerile casei, - drept pe care opt din băieții babei nu-l căpătaseră încă, nefiind vârstnici.


Trebuie notat că a încetățeni acum câteva mii de jidani - sub pretext că au luat parte la mobilizare, - este a face peșcheș bietei țări atâția viitori pro­prietari de moșii circumciși.

Și dacă ne raportam la ce s-a petrecut în Galiția, - unde, în 13 ani, numă­rul proprietarilor rurali evrei a crescut, de la 38 la 680 (vezi anterior), - România va putea, peste vreo zece ani, să-și schimbe numele în Palestina.

Și să nu se uite că dacă Domnitorul Cuza a putut să smulgă din mâinile grecilor moșiile pe care aceștia le acaparaseră, va fi imposibil oricui să mai scoată vreodată, din ghearele jidovilor, ceea ce ei au înhățat.

Unde mai pui că toate aceste vipere împământe­nite vor putea să se ducă la sate, nesupărate de nimeni, - nici chiar de jandarmii rurali, - și vor ațâța acolo, în voie, o nouă răscoală țărănească.

De altminteri, dacă se întâmplă nenorocirea ca ovreii militari să fie încetățeniți... s-a sfârșit cu țara românească.

Finis Romaniae!


Prin urmare, cel puțin de aici înainte, va trebui să nu se mai împartă la jidani drepturile de cetățenie cu atâta dărnicie, - mai mult decât stupidă, - cum s-a făcut până acum.

Prin urmare, aceia care, - ministru, sena­tor, sau deputat, - va contribui la naturaliza­rea unui jidan, este un trădător, un vânzător de țară și comite crima de lése-națiune.

Îl vom excomunica și-l vom afurisi, - pe acest rău român, - cu următo­rul blestem înfricoșător, scos din Cheremul talmudic:


Răni adânci, boale lungi și înspăimântătoare să vină asupra lui.

Să fie supt, până la măduva oaselor, de jidani și, odată sărac și căzut în mizerie, să fie vândut de acești jidani, - ca un simplu țăran din Galiția, - altor jidani, care să-l hrănească cu scârnăvii ce produc moartea.

Să lucreze toată viața și până la istovire, ca un rob, pentru ca să îmbogățească pe jidani; iar aceș­tia să nu aibă deloc milă de el, - după cum n-au avut milă de cei 11.000 bieți țărani, pe care i-au împins la răscoală și pe care în urmă i-au lă­sat să-i omoare armata, în locul lor.

Copilașul său, frumos ca un îngeraș, să fie răs­tig­nit de jidovi, - care să-i scoată tot sângele, înțepându-l cu groaznice piroane ascuțite.

Fetița adorabilă, sau surioara scumpă și mult iu­bită, să fie necinstită de un tăiat împrejur și, în urmă, acest jidan sau un altul, să o închidă într-un bordel sau să o tri­mită să moară de deznă­dejde la Shanghai sau la Buenos-Aires, - ca sute și mii de copile de țărani români.

Nevasta sa să fie dată altora și, când dânsul va muri, alții să se aplece peste dânsa.

Să cadă și să nu se mai scoale.

Să nu fie îngropat în cimitirul creștin.

Acest blestem să cadă pe răul român și pe tot neamul lui.

Iar Dumnezeu să verse pacea și binecuvânta­rea Sa peste mine și peste întreg poporul româ­nesc. Amin.


Înainte de a sfârși acest capitol, să ne fie îngăduit să adăugam aici o analogie medicală.

Poporul român poate fi comparat cu un copil care a rezistat ușor la boli febrile, cu invazia bruscă și tumultuoasă, ca vărsatul, pojarul, scarlatina etc... Și în adevăr, el a ieșit învingător în toate atacurile furioase ale barbarilor, ale turcilor, ale tătarilor, ale ungurilor, ale grecilor, etc.

Dar când băiatul ajunse la vârsta de 21 de ani, el fu pătruns încetul cu încetul de o boală teribilă, cu început insidios și cu mers cronic, adică de tubercu­loză, - care pentru poporul român este reprezentată de jidani.

Dacă scapă de această mortală lovitură, va ajunge fără greutate la o vârstă foarte înaintată.

Către un asemenea sfârșit trebuie să aspire orice bun român, cu atât mai mult că din toate părțile încep să se audă clopotele funebre ale înmormân­tării împărăției lui Israel, care, - mai puțin favorizată de soartă ca cea a lui Mahomet, - a murit în stare de foetus, adică înainte de a se naște,... îndată ce s-a dat de gol.[370]

De altfel, să fim mândri că suntem, cu rușii, singu­rele popoare din Eu­ropa, care au înțeles vicleșu­gul lui Iuda și îi rezistă cu înverșunare[371].

FRANCMASONERIA[modifică]

Judaismul nu se agită numai de câtăva vreme, - adică de când simte că se apropie de izbândă și întrezărește realizarea visurilor sale de despuiere și de subjugare a națiilor.

El lucrează într-ascuns de veacuri, - și anume de la începutul erei creș­tine, căci are un dușman groaz­nic - Creștinismul - pe care îl urăște de moarte.

Ovreii au o răbdare prodigioasă și o încăpățânare cu adevărat diavo­lească. Acest neam, blestemat de Dumnezeu, nu se dă îndărăt niciodată și dinaintea nimănui; el desfide timpul și trece peste toate piedi­cile, când e vorba să-și sature ura - care astăzi e tot așa de vie, ca în timpul lui Hristos.

Și într-adevăr, jidovii, care au moștenit învățătu­rile fariseice - transmise prin Talmud - cutează să sugrume religia divină, după cum strămoșii lor, acum vreo 2.000 de ani, au avut îndrăzneala nemaipomenită să-L răstignească pe însuși Dumnezeu.

În adevăr, „rabinii combătură, de la început, doc­trina creștină, care făcea pro­zeliți în turma lor...

„Evangheliile trebuiesc arse, - zicea hahamul Tarphon, - căci păgânismul este mai puțin periculos, pentru credința jidovească, ca creștinismul. Și nu era singu­rul să cugete astfel, căci toți hahamii înțelegeau în ce primejdie puseseră judaismul sectele judeo-creștinești”[372].

Poate chiar că ovreii, - „dacă n-ar fi avut decât Bi­blia, drept carte sfântă, - s-ar fi contopit în Biserica creștină născândă... Un lucru însă împiedică fuziu­nea și men­ținu pe jidovi printre popoare, - și acest singur lucru fu elaborarea Talmudului[373].


Erezii de origine jidovească[modifică]

Am arătat mai sus că Talmudul nu respiră decât ură contra Creștinis­mului, - ură care s-a cristalizat în faimoasa formulă: „tob șebegoim harog”, - adică: pe cel mai bun dintre creștini, ucidel”. Acesta este adevăratul său scop: exterminarea bunilor creștini, pentru ca împreună cu dânșii să piară și creștinis­mul.

Talmudul declară deci război,... un război fără milă, pe viață sau pe moarte.

Dar pe de o parte ovreii, slăbiți și împrăștiați, nu puteau duce lupta pe față; pe de alta, creștinii îi detestau și nu se încredeau în ei, mai ales când era vorba de vreo discuție religioasă.

În asemenea condiții, mai mult decât perplexe, o idee infernală ilumina devla lui Iuda. Trebuia -i facă pe creștini să lupte, ei înșiși, în contra crești­nismului.

Și într-adevăr, se văzură atunci apărând, una după alta, nenumărate erezii care se succedară neîn­cetat, din primele secole ale creștinismului și până astăzi.

Prin sofisme, jidovii înșelară pe creștini și mai ales pe neofiți și îi trans­formară în ereziarci, care în urmă căutară să distrugă spiritul creștinesc[374].

Astfel s-au format toate ereziile care, - de la Ebionism, până la Protes­tantism, - recunosc o origine jidovească.


„Sar putea face istoria curentului ovreiesc în Biserica creștină, - istorie care ar merge de le Ebionismul primitiv, la Protestantism, - oprindu-se între alții la Unitari și la Arieni”[375].


Dintre aceste erezii jidovești, cele mai importante sunt:

1. Ebionismul[376] și Elkesaismul ivite la sfârși­tul primului secol și formate de „judaisanți încăpățâ­nați”, care voiau să țină sabatul și aveau repulsie să convertească pe gentili, - cu alte cuvinte, erau dușma­nii catolicității Bisericii.

Aceste erezii renăscură, mai târziu, sub numele de Nazarenism sau doc­trina creștinilor circumcisi, de Anti-trinitarism, de Quarto-decimanisme etc... și se stinseră în cursul veacului al IV-lea[377].

Ele reînviară, pe la sfârșitul secolului al XII-lea, în Italia de sus, consti­tuind Pasaginismul.


2. O a doua categorie de erezii, cu care Biserica a avut mult de luptat este reprezentată de gnosa jido­vească și mai ales de Nicolaitism, - despre care Sfântul Evanghelist Ioan zice că face parte din „Sina­goga Satanei”[378] - și de alte sisteme asemenea, care și ele s-au edificat pe baze judaice[379].


3. Din veacul al IV-lea până în al VII-lea, istoria ovreilor este legată de is­toria Arianismului, de izbânzile și de înfrângerile lui”[380]. Această erezie, care ataca Sfânta Treime, reuși aproape să despartă în două creștinismul și, aju­tată de mai mulți împărați, îi amenință chiar existența.

Biserica nu a suferit niciodată, - de la început și până în epoca actuală sau francmasonică, - ca în timpul persecuțiilor ariene[381].


Printre ereziile de origine jidovească, - dar mai puțin importante ca cea precedentă, - să cităm pe acelea ale Unitarilor (monofizism și monotelism), care durară, din veacul al V-lea, până în veacul al VIII-lea[382], și pe aceea a Ico­noclaștilor, care tulburară pacea Bisericii, de la începutul secolului al VIII-lea și până la jumătatea secolului al IX-lea[383].


4. Manicheismul, sau gnosa persană, care fu un fel de amestec al Elkesaismului jidovesc cu doctrina lui Zoroastru[384], lua naștere încă din secolul al II-lea, în Persia și se întinse din ce în ce, de la răsărit înspre apus.

În veacul al XII-lea, această erezie reapăru în Bulgaria, iar partizanii ei, Bogomili, se răspândiră în Europa și se stabiliră, mai cu seamă, în sudul Franței, unde formară Catari, - care, în secolul următor, se numiră Albigeni.

Această sectă afirma că doctrina ovreilor era de preferat aceleia a creș­tinilor.

În contra Albigenilor, care provocară dezordini foarte grave, Biserica, pentru ca să-i extirpe, fu obligată să predice o adevărată cruciadă[385].


5. Când Manicheismul fu învins, cu Albigenii, doc­trinele jidovești găsiră adăpost la Cavalerii Templu­lui, - care mai înainte fuseseră servitori devo­tați ai credinței creștine.

Din actele procesului, - publicate de Michelet în Documents inédits de l'histoire de France, - reiese că, în momentul supresiei ordinului, batjoco­rirea Crucii făcea parte din ceremoniile inițierii. Acești Cavaleri ai lui Crist scuipau de trei ori pe Crucifix, renegându-l[386].

Sărutul rușinos completa aceste ceremonii de iniți­ere[387].


Afacerea Templierilor se explică foarte bine, când ne dăm seama de modul de procedare al ovrei­lor. De altfel, acest mod de a lucra variază puțin.

Jidovii corup o asociație puternică, ce le servește drept mașină de război, ca să atace cu vigoare organi­zația socială care îi incomodează.

Îndată ce au pătruns acolo, ei procedează ca într-o societate financiară, în care sforțările tuturor nu au alt scop decât a servi cauza sau interesele lui Israel, - fără ca, de cele mai multe ori, indivizii să știe ce fac.

Cavalerii Templului se găsiră în multe împrejurări în raport cu jidovii, pentru afa­ceri de bani, - căci, într-adevăr, prin Templieri se îndeplineau toate operațiile finan­ciare ale Cruciadelor”[388].


Dar, marele vis al jidovilor, - adică o revoluție universală[389], organizată de către Ordinul Templie­rilor, - dispăru în flăcările rugului lui Jacques de Molay[390], superiorul lor.


6. Ajungem în sfârșit la erezia lui Luther[391] și a tovarășilor lui.


„În momentul Reformei... creștinii erau mai pu­țin credincioși... Averoismul (filo­sofie arabă) prepa­rase această decadență a credinței, - și se știe partea ce avură ovreii la răspândirea Averoismului, așa că lucrau astfel pentru ei.

Cei mai mulți din averoiști erau increduli sau cel puțin atacau religia creștină.

În ani, care anunțau Reforma, jidovul deveni edu­cator șii învăță pe savanți limba ebraică; el îi iniție în misterele cabalei, după ce le-a deschis porțile filosofiei arabe.

El îi înzestră, contra catolicismului, cu redutabila exegeză pe care hahamii, în timp de veacuri, o cultiva­seră și o fortificaseră, - acea exegeză (sofistică) de care va ști să se servească protestantismul și, mai târziu, raționalismul”[392].


„Rivalul lui Maimonide, rabi Solomon (fiul lui Isaac din Troyes, cunoscut sub numele de Rachi), precum și Tosafiștii (savanți talmudiști) făcură pe Nicolae din Lyra, care făcu pe Luther”, (Renan). Într-adevăr, franciscanul Nicolae din Lyra, de origine israelită, împrumută de la acești ovrei multe din argumentele sale contra Bisericii, - și aceste argu­mente fură transmise lui Luther”[393].


Reforma și-a luat rădăcinile în izvoarele ebraice, - zice ovreiul Bernard Lazare.

Spiritul jidovesc triumfa cu protestantismul.

Reforma fu, prin anumite părți, o întoarcere la vechiul Ebionism din veacurile evanghelice.

O mare parte din sectele protestante fură pe jumă­tate ovreiești, doctrine anti-trinitare fură, mai târziu, predicate de protestanți, - între alții de Michel Servet și de cei doi Socini din Siena”[394].


În sfârșit, să mai cităm încă doi ovrei, care vor­besc și ei de erezia lui Luther.


„Orice catolic, care devine protestant face un pas către judaism”, zice A. Weil[395].

„Un protestant, - adaugă Heine, - este un catolic care părăsește idolatria trinitară, pentru a merge către monoteismul jidovesc”[396].


EREZIA FRANCMASONICĂ[modifică]

Toate ereziile de origine jidovească au fost învinse de creștinism, - afară de Protestantism, care singur rezistă spasmurilor de izbăvire ale Bisericii - și chiar se întinse din ce în ce, ca râia, asupra celor mai multe popoare de rasă anglo-germană.

Or, jidovii doreau de mult și lucrau din toate pute­rile lor, ca o aseme­nea erezie să poată tăia, în două, unitatea creștinătății.

Totuși, aceasta nu le era încă de ajuns.

O despărțire analoagă se produsese mai înainte, prin schisma grecească, fără nici un câștig pentru Israel.

Trebuia ca partea eretică să le fie favorabilă și să poată să se învoiască cu funcția oarbă de mâner de secure, pentru a dobori partea rămasă ortodoxă.

Acesta fu rolul ce ovreii făcură să joace Protestan­tismului; și într-adevăr, această erezie trebuia să servească de leagăn celei mai formidabile socie­tăți oculte, - Francmasoneriei.

După cum zice Copin-Albancelii, „lumea protes­tantă trebuia să formeze cuibul în care să clocească oul societății secrete”[397].


Originea. - Francmasoneria, - care este minci­una întrupată, - pune în mâinile neofiților săi cărți rituale, în care povestește că „originea ei se pierde în noaptea timpurilor”.

În realitate, primele loji francmasone luară naș­tere în Englitera, pe la începutul veacului al XVII-lea.

Deja, în 1621, când Bacon scrise la Nouvelle Atlantide, el cunoștea bine constituția acestei socie­tăți secrete, - iar Cromwell (1599-1658) fu susținut de francmasoni, căci fusese protectorul jidanilor și ridicase sentința de proscripție ce apăsa asupra lor.


De altfel, la toți șefii protestanți ai Engliterei gă­sim că planul acestei socie­tăți oculte este foarte propriu pentru a ataca cu vigoare principiile catolice și pentru a zdruncina națiile care, ca Franța și ca Spania, rămăseseră credin­cioase acestor principii.

În urmă, Francmasoneria fu importată, mai întâi în Franța, apoi în Spa­nia, în Italia, în Suedia, în Țările-de-jos etc, în cursul veacului al XVIII-lea.

Primele loji franceze fură fundate de la 1720 la 1730 și, în mai puțin de 25 ani, după aceea, o mulțime de altele se constituiră, nu numai în Franța, dar și în toată Europa.


Organizația. - Pentru a întemeia Francmasone­ria, ovreii au luat, ca de­cor, o legendă din Talmud; dar au organizat această societate după modelul Cahalului.


Francmasonii simbolizează pe lucrătorii zidari care, în timpul lui Solomon, au clădit templul din Ierusalim.

Scopul actual al Francmasoneriei este să „rezi­dească templul lui Solomon”, - ceea ce înseamnă, vorbind fără metaforă, să restabilească domina­ția lui Israel asupra tuturor națiilor pământului.

„Originea jidoveasca a Francmasoneriei este mani­festă - zice Drumont - și jidanii nu pot fi nici măcar acuzați de multa prefăcătorie, în această circumstanță, într-adevăr, niciodată un scop mai deslușit n-a fost indicat sub o mai transparentă alegorie. A trebuit toată naivitatea Arienilor pentru ca să nu înțeleagă că, invitându-i să se unească ca să răstoarne vechea societate și să reconstruiască Tem­plul lui Solomon, i-a poftit să asigure triumful lui Israel”[398].


Și Drumont mai adaugă: „deschideți orice ritual masonic și totul vă vorbește de Iudeea. Kadoș, unul din gradele cele mai înalte, înseamnă sfânt pe ovre­iește. Candelabrul cu șapte ramuri, arca alianței, masa de lemn de salcâm, - nimic nu lipsește din această instituție figurativă a Templului”[399].


Un alt martor, care trebuie să cunoască lucrurile á fond, - deoarece a fost secretarul Marelui Orient din Franța, - se exprimă în mod și mai explicit:

„Francmasoneria, care este incontestabil de ori­gine ovreiască, este pentru israeliți un instrument de acțiune și de luptă, de care se servesc în mod secret Jidovii, - atât de remarcabili prin instinctul lor de dominație și prin știința lor de a guverna, - au creat Francmasoneria ca să înroleze într-însa oameni care, ne-aparținând nea­mului lor, se angajează totuși să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu ei la stabili­rea domniei lui Israel printre oameni”[400].


Dar pentru a arăta analogia ce există între organi­zația Francmasoneriei și cea a Cahalului, vom pune una lângă alta aceste două asociații secrete, - urmând pentru Francmasonerie descrierea ce o dă Copin-Albancelii, fost francmason, ajuns chiar, în această societate, la gradul superior de Rose-Croix.


Francmasoneria se compune din loji, formate de un număr limitat de aderenți, - adică de vreo cincizeci la număr.

După cum Cahalurile au, ca șef, un haham care este asistat de mai mulți funcționari ai Sinagogii, - Lojile au în capul lor un Venerabil, care este ajutat de mai mulți demnitari ai templului masonic.

Venerabilii dirig și administrează Lojile, - după cum hahamii exercită dominația în Cahaluri și le supraveghează finanțele.

Venerabilii prezidează dezbaterile în Loji și au, ca mijloace de constrân­gere, pentru recalcitranți, dife­rite pedepse care merg chiar până la procedee dras­tice, semănând cu excomunicarea sau cheremul Cahalelor. Aceste sen­tințe judiciare sunt date de un tribunal - analog cu Bet-Dinul Cahalelor, - și format de Venerabil și de doi sau mai mulți asesori.

Finanțele Lojilor, - ca acelea ale Cahalelor, - con­sistă în contribuții fixe ale membrilor[401] și în daruri voluntare. Ele sunt destinate întreținerii Lojilor... și formării de fonduri electorale.

Afară de asta, - ca și pentru Cahale, - toate Lojile dintr-o localitate sunt intim legate unele de altele și se ajută intre ele reciproc.

Venerabilul și acoliții săi sunt aleși, de francma­soni, care se strâng îm­preună în, acest scop, o dată pe an.

În plus, fiecare Lojă numește un delegat, care se reunește cu semenii săi, o dată pe an, pentru ca să formeze un fel de adunare legislativă, numită Con­vent, - care reprezintă Sinodul Cahalelor. Acești delegați aleg un Consiliu de ordine, - un fel de comi­tet executiv, - în capul căruia se găsește un pre­ședinte sau Mare-Maestru, analog cu Marele-Rabin.

Pentru fiecare nație există o Mare Lojă sau Federa­ție, - de exemplu, Fe­derația Marelui Orient din Franța[402], - și deasupra acestor diverse Loji națio­nale se găsesc Loji internaționale, - ceea ce aduce cu Asociațiile naționale și internaționale ale Statului jidănesc[403], cu care de altfel se și contopesc.

În fine, Lojile internaționale se reunesc și ele în Congrese analoage cu Sinoadele internaționale ale ovreilor.

Toată această organizație a Francmasoneriei este secretă pentru pro­fani, - după cum este și aceea a Cahalelor, pentru ne-jidovi.

Dar Francmasoneria se diferențiază de Cahalele talmudice și îmbracă haina sa caracteristică de infamie hidoasă când, - ca o mamă denaturată, care își omoară copiii, - ea înșală fără milă pe propriii săi partizani, - nejidani bineînțeles, - pe care îi duce ori la eșafod, ca în timpul Revoluției franceze, ori la un adevărat suicid moral.


Într-adevăr, Francmasoneria posedă încă o altă organizație, oculta chiar pentru membrii săi.

Ea se compune dintr-o întreagă ierarhie de grade.

Cele dintâi trei grade sunt ucenicul, soțul și maes­trul. Aceste grade se întâlnesc singure în Loji. Pentru a trece de la primul grad, la al doilea și de la acesta, la al treilea, trebuie ca francmasonul să facă un anumit stagiu; la fiecare din ele corespunde o treaptă progre­sivă de inițiere, - care, la drept vorbind, nici nu merită acest nume, atât este de anodină[404].

Dar îndată ce a intrat în Francmasoneria albastră, - care e formată din cele dintâi grade, - i se insinu­ează, neofitului, că membrii Lojilor (ucenici, soți, maeștri) reprezintă partea esențiala a societății secrete și că numai pen­tru dânșii muncește ea.

Este adevărat că acești membri lucrează ei înșiși; dar ei nu sunt decât instrumente fără inițiativă, conduse de persoane misterioase, - adică de jidani.

De altminteri, cea mai mare parte dintre francma­soni au intrat în această societate, fiind momiți cu făgăduieli de ajutoare mutuale, mai ales materi­ale, comerciale sau de alt fel, - și sunt convinși că fac parte dintr-o asociație filantropică.

Iată ce conține prospectul pe care Francmasoneria îl înmână viitorilor săi slujitori:


Francmasoneria, instituție esențialmente filantro­pică, filosofică și progresivă, are drept obiect căutarea adevărului, studiul moralei și practica solidarității. Ea lu­crează la ameliorarea materială și morală precum și la perfecționarea intelectuală și socială a omenirii”[405]


Și când te gândești că nimeni nu se întreabă de ce se ascunde această societate, când are un scop atât de sublim ca acela de a căuta adevărul?

Ei bine, îndărătul perdelei se petrec lucruri care nu se pot mărturisi și această asociație ocultă nu este zidită decât pe minciună.


Deasupra acestor trei dintâi grade, - ucenic, soț și maestru, - grade zise inferioare, mai există altele care le sunt superioare, - care nu se dobândesc decât mai târziu, după un stagiu mai mult sau mai puțin lung, - ce cores­pund la trepte mai înaintate de inițiere - și dintre care vom cita numai pe al 18-lea grad: Ros-Croix, - pe al 30-lea grad: Kadoș - și pe al 33-lea grad care se pare că este cel mai înalt din ierarhie[406].

În Loji circulă zvonul, - venit nu se știe de unde, - că gradele superioare sunt rezervate celor vanitoși, care nu se dau îndărăt în fața nici unei stupidități, din cauza iubirii de galoane.[407]

Dar, după cum vom vedea mai departe, această explicație este un ma­rafet ca să înșele și să liniștească pe masonii gogomani.

Fiecărui grad îi corespunde un atelier special[408]. Dar toate gradele lucrează în Loji și este interzis ucenicilor și soților să lucreze fără maeștri.

Când maeștrii voiesc să se reunească între dânșii, ucenicii și soții sunt rugați să „acopere templul”, adică să iasă.

Gradele superioare procedează asemenea cu gra­dele ce le sunt inferi­oare[409].

Francmasonii din gradele joase n-au dreptul să intre în atelierele gra­delor mai înalte. Dar, masonii cu grade superioare sunt ținuți să frecventeze, cu sârgu­ință, atelierele inferioare, - iar această obligație este atât de rigu­roasă, că cel ce n-ar îndeplini-o ar fi dat afară din societate[410].

De altfel, prin intermediarul acestor grade su­perioare, ajung la Loji de­ciziile voinței nevăzute care dirijează Francmasoneria[411].

Pentru fiecare grad există o inițiere specială[412]: una pentru ucenici, alta pentru soți, o a treia pentru maeștri, etc.

La intrarea fiecărui grad, înveți un secret și depui un jurământ, de a nu-l descoperi nimănui, nici profanilor, nici chiar francmasonilor de grad infe­rior[413].

Acest jurământ este însoțit de amenințări și de blesteme înfricoșătoare[414].

În plus, la fiecare inițiere, adică la intrarea fiecă­rui grad, asiști la o cere­monie caraghioasă, diferită pentru fiecare dintre ele.

Astfel, de exemplu, la gradul de Maestru, se come­morează asasinatul, îngroparea și dezgroparea lui Hiram, arhitectul Templului din Ierusalim și părinte al tuturor francmasonilor din lumea trecută, prezentă și viitoare.

Iată cum Copin-Albancelli[415] descrie ceremonia:


Scena se petrece în „Camera din mijloc” a Lojei, unde francmasonii se introduc, unul câte unul și cu pălăria pe cap, - cum fac jidanii când intră în Sina­gogă... Când cineva pătrunde acolo pentru întâia oară, trebuie să intre de-a-ndăratele, adică cu posterio­rul înainte. Altă dată trebuia să-și pună hainele pe dos. Maeștrii sunt lumi­nați de lumânări, acoperite de imense conuri de hârtie, înalte de 30 cm., ce lasă să treacă lumina printr-o deschizătură situată la partea lor superioară și printr-o alta făcută la bază.

Unul dintre maeștri ține rolul lui Hiram; alții, pe acel al asasinilor. Aceștia săvâr­șesc omorul. Pe urmă, Hiram este culcat într-un coșciug și este acoperit cu un cear­șaf mortuar peste care se depune o ramură de salcâm artificial.

Venerabilul Lojei expune atunci fraților, cu cea mai mare seriozitate, că regele Solomon este neliniș­tit de dispariția lui Hiram și că a dat ordinul să se procedeze la cercetări. Imediat toată banda execută o primă „călătorie de cercetări”, - adică se pune să se învârtească și să caute, peste tot, cadavrul, - fiecare făcându-se că nu vede coșciugul, care este pus în mijlocul odăii.

După constatarea că cercetările au fost zadarnice, un alt voiaj e ordonat. După al doilea, un al treilea.

Tocmai în cursul acestei din urmă călătorii, este permis să se descopere ramura de salcâm. Toată lumea se precipită și înconjoară coșciugul. Se ridică cearșaful ce acoperă pe Hiram, - se apucă mâna acestuia și se zgâlțâie un deget. Atunci se pre­fac că văd, cu mare spaimă, că degetul acesta se dezlipește de mână și strigă toți cu oroare: Mac benac!

Dar, sub acest caraghioslâc, se văd ieșind la iveală ideile talmudice de ură și de răzbunare.


La gradul de Rose-Croix se reprezintă o parodie a ultimei cine a lui Iisus Hristos[416], - și așa mai departe.

Mulți profani, intrând în Francmasonerie și supunându-se stupidelor și ridiculelor probe de inițiere, se simt rușinați și nu mai pun picioarele în vreo Lojă[417].

Dar Francmasoneria n-are trebuință de asemenea indivizi, cu spirit in­dependent.

Caraghioslâcul, aruncat cu profuzie peste organiza­rea acestei societăți secrete, are drept scop să ascundă mai bine Puterea ocultă a lui Iuda și, în același timp, să arate gradul de răbdare și de idioție al masonului.

De altfel, cei mai buni francmasoni nu sunt decât niște dobitoace foarte limitate în ceea ce privește intelectul și au, mai ales, o cultură foarte măr­ginită.


Într-adevăr, masonii „se recrutează, în mare parte, printre arhiviștii și printre ne­izbutiții cariere­lor liberale (medici fără clientelă - avocați fără pro­cese - studenți care nu-și văd de treabă și care preferă politica, școli - institutori și profesori care caută, în afară de capacitățile lor profesionale, titluri la înain­tare, etc.), - printre funcționari ambițioși, - printre industriașii, negustorii... și prăvăliașii de tot felul cârciumari, birtași, băcani, cafegii, croitori, măcelari, etc. D. Copin-Albancelli, care i-a văzut de aproape, îi numește ignoranți, - și această ignoranță fundamen­tală îi face, mai ales, în stare să se supună la cele mai detestabile influențe[418]

Pe când autoritatea administrativă a Francmasone­riei nu durează de­cât un an, gradele sunt pentru toată viața[419].

Dar ce e mai mult, ridicarea la grade provine, nu din alegerea de jos, ci din selecția de sus, care e transmisă în Lojă, - ca și voințele Puterii oculte, - prin masonii de grade superioare[420].

Într-adevăr, francmasonii de grad inferior sunt observați fără să bănu­iască nimic, în timp de mai mulți ani[421], de către masonii de grade superioare și nu sunt ridicați în rang, decât atunci când sunt judecați că sunt capabili de a transmite altora inspira­țiile directrice[422].

Dar cea mai mare parte dintre francmasoni, nu se suie dincolo de gra­dul de Maestru.

Francmasoneria minte deci când își zice ei însăși egalitară și democra­tică[423].


Deasupra Francmasoneriei albastre, - aceea a ce­lor dintâi trei grade, - și deasupra Francmasoneriei gradelor superioare, există o serie de socie­tăți interna­ționale care constituie o a treia Francmasone­rie invizibilă, cu adevărat secretă chiar pentru cele precedente[424]. Totuși membrii acestei Masonerii invizibile fac în același timp parte din atelierele Masoneriei albastre și din cele ale Masoneriei grade­lor înalte[425]. Prin urmare, Francmasoneria, conside­rată în totalitate, este compusă din o suprapunere de societăți și fiecare din ele este secretă pentru cele ce se află sub dânsa. De sus până jos, ele lucrează unele asupra altora în ace­lași mod cum societățile infe­rioare lucrează asupra lumii profane[426].

În capul Francmasoneriei, în vârful gradelor și al asociațiilor, se găsește un grup de oameni care dirig toată această colosală organizație. Acest consi­liu superior este compus din șefi necunoscuți, chiar de masoni având cele mai înalte grade; și acești șefi necunoscuți sunt, toți, fiii unui același neam și adepții unei aceleiași religii, - adică Jidovii[427].


Iată ce scria, în 1862, un francmason protestant, din Berlin:


„Mai sunt și alte Loji compuse numai din jidovi și în care ne-ovreii nu pot pătrunde...

La Londra există două Loji ovreești, care n-au văzut niciodată vreun creștin trecându-le pra­gul...

La Roma se găsește de asemenea o Lojă for­mată în totalitate de iudei.

Aici se află tribunalul suprem al Revolu­ției, unde se reunesc toate firele răscoalelor ur­zite în Lojile creștine. De aici sunt dirijate cele­lalte loji, prin șefi secreți; - ast­fel că cea mai mare parte dintre revoluționarii creștini nu sunt decât niște păpuși oarbe, puse în mișcare de că­tre jidani, prin mijlocul misterului”[428].


Aceasta este puterea ocultă supremă a Francma-so­neriei, - putere ce guvernează și Statul jido­vesc.


Vom mai adăuga că una din principalele ținte ale acestei răufăcătoare asociații este de a se întinde asupra întregului pământ și de a stabili astfel Repu­blica universală ovreiască, - prescrisă de Talmud.


În ochii masoneriei, „marea misiune a Franței este de a prezida la organizația Republicii univer­sale”[429], - al cărei președinte va fi un fiu al lui Iuda[430].


De altfel, „Francmasoneria se forțează să prepare Statele-Unite nu numai din Europa, ci din lumea întreagă”[431].


Dar Francmasoneria are o mulțime de apendice; ea a creat un număr considerabil de asociații pe care le vom numi sub-masonerii.

Asemenea codițe sunt, de exemplu, Ligile liberei cugetări (Libre-Pensée), - acelea ale Drepturilor omului și ale cetățeanului, - acelea ale învățământu­lui, - Casele școalelor, - Cercurile de studii, - Societă­țile de biblioteci, de conferințe, de Universități populare... până și sindicatele de lucrători[432].


Astfel, în 1891, la Congresul Lojilor din Miazăzi, s-a aflat că „libera-cugetare fran­ceză numără 600 grupuri, a căror formație este datorată, în mare parte, Francma­soneriei”[433].


La Conventul din 1900, F. Lecoq făcu declarația următoare: „Nu trebuie să ui­tăm că, alături de Franc­masonerie, mai sunt și fiicele Francmasoneriei: Liga învă­țământului, societățile... Universitățile popu­lare[434].


În 1894, Congresul masonic recomandă crearea de societăți care să lucreze sub inspirația masonică, mascând totuși masoneria: Acest mijloc ne va procura ocazia de a face să predomine ideile noastre pretutin­deni, dacă avem talentul de a organiza aceste socie­tăți, stând însă între culise”[435].


Și în 1908, raportorul unei comisii masonice zise, la rândul său, în Convent: „nu trebuie lăsat să se vadă, în aceasta operă, mâna Francmasoneriei”[436].


Prin urmare, întotdeauna și în tot locul, fățărni­cie, înșelăciune și vicleșug[437].


Dar, ce se face în Lojile masonice?

Începi - zice Copin-Albancelli - prin a asculta pre­dici și, mai târziu, pre­dici tu însuți altora.

Aceste predici se desfășoară, de obicei, pe două teme:

1. - Francmasoneria este o instituție sublimă, sfântă și sacră; ea este eterna începătoare a tot ce se face bine și mare în omenire.

2. - Francmasoneria are un dușman, - creștinis­mul și în particular cato­licismul, - pe care trebuie -l urăști și să-l combați[438].

Într-adevăr, acesta este scopul esențial al acestei opere satanice. Și noi știm că același scop îl urmăresc și Talmudul și Cahalul, cu care Francma­soneria formează o triadă infernală.

Trebuie de asemenea să se știe că, în Francmaso­ne­rie, nu se dau și nu se primesc, nicio­dată, ordine[439].

Se lucrează numai prin sugestie[440].

Ceea ce se transmite, este starea de spirit indispen­sabilă pentru reali­zarea planurilor Puterii oculte.

Astfel se poate citi în Revista masonică; „o soma­ție oficială, venită din partea Francmasoneriei, este destinată să avorteze. Trebuie, din contră, să se întrebuin­țeze influențele individuale, ascunse însă cu îngrijire”[441].


Într-adevăr, într-o lojă te găsești într-un mediu unde ți se cântă mereu același cântec, care, mai curând sau mai târziu, sfârșește prin a te sugestiona.

Dacă, de exemplu, în timp de mai mulți ani, la fie­care reunire, ești obli­gat să asculți mai mulți oratori care nu vorbesc decât de pericolul clerical și tună și fulgeră asupra congregațiilor, - dacă, în toate discuți­ile și conver­sațiile între francmasoni ți se demon­strează cu probe, - bineînțeles mincinoase și presă­rate cu anecdote pipărate, - imoralitatea popilor, - ajungi după câtva timp să devii anticlerical, chiar dacă la început erai binevoitor sau cel puțin indife­rent față de cler.


Legea iubirii - Acum, cunoscând organizația Francmasoneriei și știind chiar care îi este scopul, - să vedem prin ce această societate, care își zice filantropică, va înlocui caritatea creștină, pe care vrea să o nimicească, - și cum va răspunde la divinele cuvinte ale lui Hristos:

„Am flămânzit și mi-ați dat de am mâncat;

Am în­setat și mi-ați dat de am băut;

Străin am fost și m-ați primit;

Gol am fost și m-ați îmbrăcat;

Bolnav am fost și m-ați îngrijit;

În temniță am fost și ați venit la mine... Amin zic vouă, de câte ori ați făcut acestea unuia dintre acești frați ai mei mai mici, Mie Mi-ați făcut”?[442]

Dar să ascultăm pe Drumont care o să ne-o spună:

„Sărăcia, - după F. Ragon, - este lepra hidoasă a masoneriei”.


„Nu introduceți niciodată în Ordin decât oameni care pot să vă prezinte mâna, iar nu să v-o întindă” - adaugă F. Bemouville.

Pentru F. Bazot, - „săracul, masonul care întinde mâna, este un geniu răufăcă­tor care te chinuiește pretutindeni și în tot minutul. Nimic nu te poate sustrage să nu te plictisească și obrăznicia lui nu cunoaște nici margini nici obstacole. Îl găsești când te scoli, în momentul afacerilor tale, la masă, când ieși... Mai bine ar fi să întâl­nești o mână armată cu un pumnal; ai putea cel puțin să opui curajul, cuțitului asa­sin”[443].

Prin urmare, „ceea ce caracterizează masoneria, este un sentiment, - necunoscut până la dânsa, - un sentiment cu adevărat diabolic: ura săracului[444]. Și când te gândești că săracul este marele prieten al lui Dumnezeul.

Francmasonul are, ca ovreiul, cultul bogăției, - adunată nu importă cum. Intrați în orice Lojă și „niciodată nu veți auzi pe nimeni să ceară să se atingă de miliardele jidanilor”[445].


EFECTELE FRANCMASONERIEI[modifică]

Acum să examinăm efectele Francmasoneriei, căci „la lucru vezi ce poate lucrătorul”.

Cel dintâi și cel mai important dintre aceste efecte a fost Revoluția fran­ceză, - ale cărei dramatice evenimente sunt enigmatice pentru cine nu cu­noaște misterioasa origine.

Am spus, în alt loc[446], în ce a constat această Re­voluție, care poate fi con­siderată ca o dezlănțuire înspăimântătoare și ca o ciocnire și mai amară a patimilor de proprietate și de dominație.

Aici ne vom mulțumi să punem mai întâi în evi­dență rolul ce l-a avut Francmasoneria ca inițiatoa­rea și conducătoarea acestui dezastru colosal, - și să arătăm, în urmă, scopul de căpetenie al acestui cataclism social, care a fost dublu, adică:

1°. naturalizarea jidovilor;

2°. persecuția creștinismului.


ROLUL FRANCMASONERIEI CA INIȚIATOARE ȘI CA DIRECTOARE A REVOLUȚIEI FRANCEZE[modifică]

În 1776, ovreiul Adam Weishaupt a creat în Bavaria, - adică afară din Franța, - o sectă de francma­soni, numiți Iluminați, care-și propuneau, între alte scopuri, să distrugă Catolicismul[447] adică Creștinismul.

În 1782, el convocă, la Wilhelmsbad, un mare Con­gres al Francmaso­neriei universale și acolo, Lojile franceze, germane, engleze, italiene etc., se contopiră împreună.

În sfârșit, în 1785, acest jidov adună pe toți franc­masonii într-un Convent, ținut la Frankfurt, și aici se hotărâră planurile Revoluției franceze, care trebuia să izbucnească patru ani mai târziu[448].

„Tot în această reunire fură decise omorul regelui Ludovic al XVI-lea”[449]... și al reginei Maria-Antoaneta.


„În Franța, după propriile sale anuare[450], Francma­soneria ar data din 1725, - adică ar fi prece­dat cu 64 de ani Revoluția, - și cei dintâi mari-maeștri ar fi fost doi englezi: lordul Derwentwater și lordul Harnouester.

Apoi, ea fu prezidată de un mare senior francez, ducele d'Antin, - pe urmă de un prinț de sânge, Ludovic de Bourbon, comte de Clermont, - în sfârșit, de la 1771 la 1793, de ducele de Chartres, care deveni mai târziu ducele d'Orleans”[451].

Ducele Philippe d'Orleans a fost deci Serenisimul Mare-Maestru al Ma­soneriei franceze, înainte și în timpul Revoluției.

El avea legături intime cu ovreii și știa că ei diri­jează Francmasoneria[452].

El plăti primele cheltuieli ale revoltei; - și tot el, sub numele de Philippe-Egalité, sperând să poată escalada tronul, vota moartea vărului său Louis XVI; - în sfârșit, devenit inutil sectei, se urcă, la rândul său, pe eșafod.


Alături de acest mizerabil ambițios, cei mai mari seniori din Franța[453], - ducele de la Rochefoucauld, prințul de Broglie, ducele de Biron, contele d'Aumont,... de Choiseul, de Noailles, de Praslin, de Castellane etc., ca și o bună parte din înaltul cler, se înregimentară în Loji și împinseră din toate pute­rile la roțile Revoluției, - sărmani naivi care, mai toți, au plătit cu capul, neghiobia lor.

Inspiratorii oculți ai Masoneriei, printr-o spiritu­ală ironie, botezaseră o Lojă din Versailles, exclusiv recrutată din aristocrație, cu numele Saint-Jean de la Candeur. Trebuia, - zice Drumont, - o doză enormă de candoare, acestor mari seniori, pentru ca să conspire contra lor înșiși[454].


Dar, în aceleași Loji se întâlnesc, de asemenea, toți oamenii care au luat o parte activa la Revo­luție.


„Astfel, în „Loja Nouă surori” frecventează Condo-rcet, Mirabeau, Brissot, Bailly, Camille Desmoulins, Fourcroy, Danton,... în alte Loji găsim pe Lafayette, pe Fauchet, Sieyes... Chabot, Peuon, Barnave,... pe Marat[455], pe Saint-Just, pe Robespieire...”[456].


De altfel, mai mulți istorici, ca „Barruel, Eckert, Deschamps, Claudio Janet... au probat că francmaso­nii populau adunările de la 1789 la 1799”[457].


Ceva mai mult

„La început, Lojile nu-și asociau decât numai oa­meni de un oarecare rang, adică nobili, ecleziastici, scriitori, negustori,... uneori ajungeau chiar până la mici bur­ghezi, - dar nu descindeau mai jos.

Deodată, în 1787, își afiliară hamali, plutași, hai­manale de tot soiul hoți de stradă sau briganzi de drumul mare, asasini și răufăcători de meserie. De asemenea pri­miră, în masă, o mulțime de soldați[458].

Sar putea obiecta că Lojile francmasone au fost închise încă de la înce­putul Revoluției[459].

Lucrul acesta e adevărat.

Dar, ele au fost înlocuite prin Cluburi[460], pe care Jacobinii, - adică franc­masonii, le-au deschis atunci în toată Franța.

Înainte de Revoluție, „în Franța numai, tabloul corespondenței Marelui-Maestru al masoneriei, ducele Philippe d'Orleans, nu ne arată mai puțin de 282 orașe, având fiecare Loji regulate.

În Paris, se numărau 81,... 16 în Lyon,... 7 în Bor­deaux,... 5 în Nantes,... 6 în Marseille... 10 în Montpellier,... 10 în Toulouse...”[461].

Or, - zice Talmeyr, - Clubul Jacobinilor, cu clubul sau central din Paris și cu cluburile corespunzătoare din provincie, constituie Francmasoneria ea însăși cu cele 282 orașe ale sale, federate în loji”[462].

De altfel, „clubul Jacobinilor reproduce în mod riguros Francmasoneria, în ceea ce privește statutele, regulamentele, obiceiurile, precum și anumite particula­rități de vocabular. Același mod de admisie, aceeași organizare interioară, aceleași ramificații exterioare, aceleași angajamente impuse și luate, același sistem mecanic de transmisie de ordine și de lozinci”[463].


Iată ce zice despre aceste cluburi, Taine, istoricul Revoluției, - care to­tuși vorbește relativ puțin de ele, impunându-și nu numească Francma­soneria.

„În primele șase luni din 1790, orice oraș mare își are clubul său... Dar, mai ales, după sărbătoarea Federației, aceste societăți se înmulțesc”. În timpul acestei sărbători, sectarii capitalei sau ai marilor cetăți „au primit și îndoctrinat pe semenii lor”, sosiți din orașele mici și din târguri. Aceștia au luat cu ei „instrucții și direcții; li s-a spus la ce servește un club, cum îl formezi și, din toate părțile, societăți asemenea se stabilesc pe același plan, cu același scop, sub același nume”[464].

„După căderea tronului... sunt aproape atâtea clu­buri, câte comune, - adică 26.000[465]

Aceste cluburi au o organizare puternică. Ele au la Paris un centru de reunire și un stat major „în clubul Amis de la Constitution”[466], căruia provincia îi împru­mută statutele, regulamentul, spiritul și care devine societatea mamă, toate celelalte fiind fiicele ei adop­tive”[467].

Cu modul acesta, s-a format „o vastă asociație, ale cărei lăstare multiplicate au invadat tot teritoriul și care acoperă, pe cel mai puțin însemnat dintre aderenții ei, cu atotputernica sa protecție. În schimb, fiecare club afiliat se supune lozincii ce-i este expedi­ată din Paris”[468].

Și asociația „își întinde ramurile în tot regatul și chiar în străinătate”[469].

Dar „totul se petrece sub secretul cel mai inviola­bil”[470].

Este „o operă de tenebre. Șefii ei înșiși o numesc Sabat”[471].

Aceste cluburi „înrolează bandiți în serviciul lor. Se răspândește zvonul că în cutare zi va fi o mare răscoală, cu asasinate și jaf important, - precedată de o dis­tribuție de bani, de către șefi subalterni, pentru oameni-siguri[472], - și, după aceste anunțuri, briganzii se adună din treizeci sau patruzeci leghe împrejur”[473].

Sunt plătiți „12 franci pe zi... Cât pentru bani, îi iau de la ducele d'Orieans - și-i iau din belșug, căci la moartea acestuia, din 114 milioane avere, s-au găsit 74 mili­oane datorii”[474].


Dacă Taine evită chiar să pronunțe numele de Francmasonerie, - doi scriitori, Cochin și Charpentier, studiind de curând campania electorală din 1789, în provincia Bourgogne (după actele arhive­lor municipale și naționale), - au găsit urme neîndo­ioase ale acțiunii Francmasoneriei și au descoperit chiar, în documentele ce au avut în mâini, întrebuința­rea jargonului maso­nic, astăzi bine cunos­cut[475]. Și dânșii conchid:

„Nu există nici o singură mișcare, zisă populară, de la 1787, la 1795, care să fi fost în realitate popu­lară. Toate au fost hotărâte, organizate, determinate în amă­nunte de către șefii unei societăți secrete, Francmasoneria, - care au lucrat în ace­lași timp și în același mod, făcând să se execute peste tot aceeași lozincă”[476].


Louis Blanc, - francmason și chiar revoluționar - semnalează și dân­sul partea luată de masonerie, la Revoluție.

„În ajunul Revoluției, Francmasoneria luase o dez­voltare imensă. Răspândită în toată Europa... ea agita pe ascuns Franța și prezenta imaginea unei asociații fun­dată pe principii contrarii celor societății civile...

Cum cele trei grade (ucenic, soț, maestru) ale ma­soneriei ordinare cuprindeau un mare număr de oameni, opuși, prin stare și prin opinii, la orice proiect de sub-versie socială, novatorii multiplicară gradele scării mistice ce trebuia suită; ei creară sub-loji, rezervate sufletelor ardente... sanctuare tene­broase ale căror porți nu se deschideau adeptului, decât după o serie de încercări, calculate astfel ca să se poată constata progresul educației sale revoluțio­nare.

Francmasoneria atrase... pe ducele d'Orieans, viito­rul amic al lui Danton, - pe acest Philippe-Egalité, atât de celebru în fastele Revoluției, - căreia îi deveni mai târziu suspect și care-l ucise...

Acesta primi Marea-măestrie, îndată ce-i fu ofe­rită și, în anul următor (1772), Masoneria din Franța,... se strânse sub o direcție centrală și regu­lată, constitui Ordinul pe baze cu totul democratice și luă numele de Mare-Orient. Aici fu punc­tul central al corespondenței generale a Lojilor; aici se reuniră deputații orașelor îmbrățișate de mișcarea ocultă; de aici porniră instrucții, pe care un cifraj special sau un limbaj enigmatic le ascundeau privirilor dușmane, astfel ca nimeni să nu le pă­trundă sensul.

Din acel moment, Masoneria își deschise porțile înaintea oamenilor pe care îi vom regăsi în mijlocul învălmășelii revoluționare”[477].


Dar nu este încă totul.

„În tot timpul răscoalei, - zice Barruel, - fie la Ho­tel-de-Ville, fie la Carmes (unde a avut loc un masacru de preoți creștini), adevăratul mijloc de a fraterniza cu briganzii, erau semnele masonice. În chiar momentul măcelului, gâzii dădeau mâna, ca francmasonii, acelora dintre simplii spectatori care îi apropiau[478].

În plus, - mai toți termenii întrebuințați în timpul Revoluției ca: „Aduna­rea națională”, „Convenție” (de la Convent), „a declara pe cineva suspect”, „a declara patria în pericol”[479], etc, până și faimoasa deviză republicană „Li­bertate, Egalitate, Fraternitate”[480], sunt niște expresii pur masonice.


SCOPURILE REVOLUȚIEI FRANCEZE[modifică]

1. Introducerea jidanilor în Franța și natu­ralizarea lor.


Acum, cunoscând rolul pe care Francmasoneria l-a jucat în producerea și conducerea Marii Revoluții, să amintim cititorului că ovreii, - goniți din Franța în 1394, - nu s-au întors îndărăt decât în 1791, când Constituanta le-a deschis larg fruntariile.

Dar, aceasta n-a fost îndeajuns fiilor lui Iuda. Ei au voit să pună mâna și pe drepturile de cetățenie, jinduite cu mare dor.

Cum însă jidovii, prin ei înșiși, ar fi fost neputinci­oși să ajungă la reali­zarea unui asemenea scop, au recurs la Francmasonerie, - creată de ei toc­mai pentru acest scop, - și această formidabilă socie­tate ocultă le-a permis să facă să lucreze francezii la reconstruirea Templului lui Solomon”.

Și într-adevăr, francmasonii din Constituantă lup­tară, timp de patru ani, pentru ca jidanii, sosiți de ieri, să capete aceleași drepturi civile și politice ca și francezii.

Ei reîncepură de paisprezece ori atacul și sfâr­șiră, a cincisprezecea oară, prin a-și ajunge sco­pul, - la 29 septembrie 1791, chiar în ajunul dizolvă­rii Constituantei[481].

Faimoasa Carte a Drepturilor omului apare, celor ce o privesc mai de aproape, ca fiind inventată ca să disimuleze o alta, pe care voiau să o impună lumii, fără să o formuleze, - Cartea Drepturilor Jidovu­lui[482].


2. Suprimarea creștinismului


Vom insista acum asupra unui al doilea scop, pe care l-a avut Francma­soneria în timpul Marii Revolu­ții - scop capital pentru neamul talmudic, adică; nimicirea creștinismului, - scop pe care a început să-l pună în prac­tică, chiar înaintea izbucnirii acestei teribile furtuni.

Într-adevăr, francmasonii avură dibăcia diavo­lească să se scape mai în­tâi de singurul dușman de care aveau serios teamă, - adică de iezuiți!

„Fără” desființarea prealabilă a iezuiților, Revolu­ția franceză ar fi fort imposibilă”, - zice Rabaud Saint-Etienne, protestant și revoluționar[483].

Suprimarea iezuiților a fost, într-adevăr, un capo d'opera de perfidie din partea Francmasoneriei.

Acești călugări se găseau în drumul său și o împie­dicau să înainteze. Ei erau niște creștini, - nu numai buni și caritabili, - dar inteligenți, instruiți, crescuți într-o disciplină rigidă, capabili să opună o rezistență invincibilă francmasonilor și chiar să demaște manoperele oculte ale acestora, ceea ce, în momentul acela, ar fi avut ca rezultat înlăturarea definitiv a scopului, la care jidanii țineau atât de mult să ajungă.

Masonii începură deci să răspândească, cu profun­zime, minciuni și calomnii atât de in­fame, asupra acestor bravi soldați ai lui Hristos, că și astăzi, - în toată Europa și chiar la noi, în România, - numele de iezuit este odios și echivalează cu acela de viclean mârșav.

„Concertul de acuzări și de calomnii azvârlite în contra iezuiților, în această epocă, are ceva înspăi­mântător”, - scrie chiar un istoric protestant[484].

Apoi, când ceasul păru sosit pentru a-și executa planul conceput în în­tuneric, francmasonii recurseră la violență, unită cu ipocrizia.

Prima lovitură fu dată în Portugalia. În aceeași zi, mănăstirile iezuiților fură înconjurate de trupe și acești părinți fură aruncați în închisoare, sub inculpația de conspirație.

Puțin timp după aceea, veni și rândul Franței, - care fu succesiv urmată de Spania și de Austria.

În Spania și în imensele colonii ce ea poseda pe atunci, Compania lui Iisus fu nimicită printr-un mijloc și mai infam. Francmasoneria fabrică o scri­soare falsă, - pe care o prezentă ca venită din partea iezuiților, în această scrisoare se vorbește de niște documente, din care ar rezulta că nașterea regelui nu fusese legitimă și că, prin urmare, acesta n-avusese nici un drept asupra tronului, pe care-l uzurpase. O asemenea invenție absurdă, făcu o așa de mare impresie asupra prea credulului monarh, că imediat el ordonă expulzarea a 6.000 de iezuiți.

În urmă, francmasonii atacară direct catolicismul, cu toată ardoarea ce poate da un monstruos fanatism.

Vom urma, și aici, pe marele istoric Taine, care descrie persecuția reli­gioasă a Revoluției, vorbind de Constituția civilă a clerului.


Una din trăsăturile caracteristice, cele mai mar­cante, ale Revoluției, a fost o groaznică persecuție religioasă.

Această persecuție, - expresia unei uri implaca­bile în contra creștinismului, - a lovit nu numai în clerul înalt, care altădată se bucura de privilegii, dar a izbit și în toți preoții și în toți credincioșii, adică în imensa majoritate a poporului francez.

Jacobinii începură prin a închide, a dărâma, a in­cendia bisericile, - a le jefui tezaurele, - a profana vasele și alte obiecte sacre[485].

Dar, toate astea nu le-au fost de-ajuns.

După ce au confiscat bunurile ecleziastice și, prin aceasta, au suprimat „cultul, - cercetările științifice, - învățământul superior și primar, - asistența săraci­lor, - în­grijirea bolnavilor[486],... a infirmilor, a femeilor lăuze, - educația orfanilor și a copiilor găsiți,... Aduna­rea stabili Constituția civilă a Clerului[487].

Or, această Constituție tinde, nici mai mult nici mai puțin, să facă „Biserica Fran­ței schismatică”[488].

Papa nu va mai avea, de acum înainte, să con­firme episcopii sau preoții.

„Poporul alege miniștrii Bisericii. Episcopul e nu­mit de către alegătorii depar­tamentului, - preotul, de către alegătorii districtului, - și, prin o agravare extraor­dinară, acești alegători nu sunt nici măcar ținuți să aparțină comuniunii sale.

Puțin importă ca adunarea electorală să conțină o proporție notabilă de calviniști, de luterani și de ovrei, sau că majoritatea sa, furnizată de club, sa fie pe față ostil catolicismului și chiar creștinismului. Ea va alege pe episcop sau pe preot”[489].

„La toate aste noutăți, clerul trebuie să subscrie, nu numai prin o supunere pasivă, dar chiar printr-un jurământ solemn”[490]

Ca sancțiune, „toți ecleziasticii care refuză jură­mântul cerut, sunt destituiți și declarați «refrac­tari»... suspecți de revoltă în contra legii și de rele intenții în contra patriei”[491].

Dar, „împreună cu clerul, legea atinge și pe laici toți cetățenii care refuză jură­mântul impus pierd dreptul de vot, sunt revocați din funcții și sunt decla­rați inca­pabili de orice oficiu public. Prin urmare, prin această drăcească dispoziție, catolicii sunt excluși de la alegeri și mai ales de la alegerile eclezias­tice; de unde rezultă că, cu cât ești mai credincios, cu atât mai puțin iei parte la alegerea preotului”[492].

„O sută treizeci și patru de arhiepiscopi și de episcopi refuză jurământul în jurul acestui stat-major, se adună marea majoritate a preoților”[493].

În consecință, „din 70.000 de preoți, 46.000 sunt destituiți”[494], apoi goniți, închiși, exilați, împușcați, înecați, ghilotinați, masacrați.

„Continuarea slujbei de preoție a devenit o rușine și chiar o crimă”[495] , - zic jacobinii la tribuna Conven­ției.

Dar, furia acestor revoluționari blestemați se răs­frânge și asupra tuturor orto­docșilor zeloși și mai ales a tuturor femeilor din clasa de mijloc și din cea de jos”. „Li se dă o poreclă, ca și nobililor, - adică li se zice fanatici, - ceea ce echivalează cu aristocrați, - căci aceste două nume indică dușmani publici ce sunt puși în afară de lege”[496].

„Porunca este de a împiedica cultul, public sau privat”[497], cu orice preț.

„Se omoară femei pentru că au asistat la litur­ghie”.

Pedeapsă cu moartea contra celui ce primește un preot”[498].

„Război Duminicii și vechiului calendar..., prăznui­rea obligatorie a celei de a zecea zi, sub pedeapsă de amendă și de închisoare”[499].

Persecuția meschină și ridiculă, - dacă n-ar fi fost odioasă, - „se continuă chiar până la masă”. Un decret al Directoriului „schimbă zilele de târg pentru ca credincioșii să nu mai poată cumpăra pește în zilele de post[500].

„Nimic nu ține jacobinilor pe suflet ca acest răz­boi în contra catolicismului; nici un articol din programul lor nu va fi executat cu atâta insistență și încăpățânare”[501].

Într-adevăr, ei urmăresc până la capăt planul tal­mudic de „a extirpa creștinis­mul”[502].


PERIPEȚIILE PRIN CARE A TRECUT FRANCMASONERIA, DE LA REVOLUȚIA FRANCEZĂ PÂNĂ ASTĂZI[modifică]

După 1793, Francmasoneria fu oprită de propriile-i excese, adepții ei în­torcând turbarea sângeroasă, contra lor înșiși - și puțin după aceea, un ge­neral victorios, Bonaparte, putu să-i smulgă din gheare Franța, care era aproape sugrumată.

Francmasoneria, - adică jidănimea, - mai întâi sus­ținu pe acest gene­ral. Dar îl răsturnă îndată ce, fiind împărat, el deveni jenant pentru Israel.

Iată de altfel, ce zice în această privință, ovreiul Bernard Lazare:


Încă din timpul Revoluției, Jidovul și burghezul merseră împreună; împreună ei susținură pe Napo­leon, în momentul când dictatura deveni necesară pentru a apăra privilegiile (adică hoțiile) cucerite de către Al-treilea-Stat.

Când tirania imperială deveni prea grea și prea opresivă pentru capitalism, bur­ghezul și jidanul, uniți împreună, pregătiră căderea Imperiului, prin acapararea mij­loacelor de viață, în momentul campaniei din Rusia și contribuiră la dezastrul final, provocând scăderea rentei și cumpărând trădarea mareșalilor”[503].

Apoi, Francmasoneria trebui să se prosterne din nou, prin îngenuncheri ipocrite, în fața monarhiei regale înviate și să afirme, cu jurământ, „respec­tul său pentru orice credință religioasă”[504].

În același timp, - adaugă Bernard Lazare, - „ovreii se arătară cei mai siguri ali­ați ai burgheziei, - cu atât mai mult că, lucrând pentru ea, lucrau pentru ei înșiși, - și în toată Europa, ei fură în primul rând în mișcarea liberală, care, de la 1815 la 1848, se forță să stabilească dominația capitalismu­lui burghez”[505], adică jidovesc.


Revoluția din 1848. - După o preparare ascunsă de o jumătate de veac, în 1848, masoneria recuceri din nou puterea în Franța. Guvernul provizo­riu revoluționar fu masonic. Din unsprezece membri, noua erau francma­soni[506].

Această revoluție din 1848 fu, de altfel, peste tot, opera Francmasone­riei jidovești.

Iată ce scrie, un om de stat german, în decembrie 1865, lui G. Des Mousseaux:


„Ovreii sunt foarte activi ca să ruineze fundamen­tele societății noastre și să pre­pare răscoale...

De la recrudescența revoluționară din 1848, m-am găsit în relație cu un jidan care, din vanitate, trăda secretul societăților oculte cărora era asociat și mă avertiza, opt sau zece zile înainte, de toate revoluți­ile care trebuiau să izbucnească într-un punct oarecare al Europei...

Lui îi datorez convingerea neclintită că toate aceste mari mișcări ale popoare­lor oprimate (?) sunt combinate de o jumătate de duzină de indivizi, care dau ordine societăților secrete din Europa întreagă.

Pământul este burdușit sub picioarele noastre și jidovii dau un larg contingent acestor săpători de mine”[507].


Iată, de altfel, ce spune un ovrei, care nu e mai pu­țin vanitos decât acela despre care fu acum vorba:


Jidovii nu fură străini marii mișcări ce zgudui toată Europa, în 1848; în unele țări, mai ales în Germania, ei ajutară să o prepare... Ei fură de aseme­nea printre cei dintâi care au beneficiat de dânsa”[508].

Același scriitor adaugă: „Ovreii fură, la această epocă, printre cei mai activi pro­pagandiști. Îi găsim amestecați în mișcarea Tinerei Germanii; ei fură în mare număr în societățile secrete care formară armata luptătoare revoluționară, - în lojile maso­nice, - adică în grupurile Carbonariei, - în Înalta-vânzare romană, - peste tot, în Franța, în Germania, în Elveția, în Austria, în Italia”[509].


Și într-adevăr, - după cum am arătat mai sus, - Francmasoneria tulbură din nou Europa, pentru ca jidanii să poată dobândi, peste tot, drepturi de cetate.

Astfel „în Austria,... israeliții deveniră cetățeni în 1848”[510].

„La aceeași epocă, emanciparea lor fu efectuată în Germania, în Grecia, în Sue­dia, în Danemarca”[511].

În Englitera... tocmai în 1860, ei fură complet asi­milați[512] cu ceilalți cetățeni en­glezi”[513].

Ungaria, legea ce naturaliza pe ovrei fu votată în 1867”[514].

În 1870, căderea puterii temporare a Papilor făcu să dispară ultimul ghetto occidental”[515].


Singure Rusia și România rezistară, până astăzi, mișcărilor liberaliste și revoluționare, - adică francma­sonice sau, mai bine zis, jidovești.

Dar în Franța, în 1848, Adunarea națională refuză să semneze ideile Gu­vernului masonic.

Atunci Francmasoneria legă, cu Louis Napoleon, intrigi care duseră la al doilea imperiu[516].

Noul împărat, - refuzând după câtva timp să exe­cute planul masonic în ceea ce privește religia[517], - văzu ridicându-se contra lui, toate forțele Puterii oculte. Astfel, Francmasoneria se opuse la reorganiza­rea armatei[518], și, puțin după aceea, impe­riul se dărâmă, strivit de Germania, - unde această socie­tate secretă predicase patriotismul, pe când în Franța ea înălțase pacifismul până în slava cerului[519].

Francmasoneria franceză ajunse, astfel, să pună mâna din nou pe pu­tere, în 1870. Dar, se înnămoli în aventura Comunei din Paris[520], - după cum se afundase, un secol mai înainte, în jafurile și masa­crele Teroarei.

Revoluția începândă, avorta și fu respinsă.

Curând însă după aceea, în 1871, ea știu să profite de divizarea france­zilor în partide regaliste, bonapar­tiste etc. și reuși să instaleze Republica, sub care Franța fu complet și definitiv robită Puterii oculte a jidanilor[521].


TREI SISTEME SOCIALE DERIVATE DIN FRANCMASONERIA JIDOVEASCĂ[modifică]

Ovreii au creat Francmasoneria, cu ajutorul căreia au zămislit Revolu­ția franceză.

Profitând de dezlănțuirea acestei teribile furtuni, ei au ajuns, pentru un moment, să distrugă autorita­tea monarhică, - să pună mâna pe toate bogă­țiile țării, - și să vatăme serios grandiosul edificiu al Bisericii catolice.

În același timp, ei reușiră, - nu numai să pă­trundă, în masă, în Franța, - dar chiar să dobân­dească acolo drepturi de cetățenie.

Totuși, evenimentele se întoarseră, fără voia lor, astfel că dominația le scăpă din gheare, - că proprieta­tea nu intră toată în buzunarele lor, - și că Biserica creștină se ridică din nou în picioare.

Visul talmudic era deci compromis.

Israel nu ajunsese, - cum sperase el, - nici stăpâ­nul omenirii, nici pro­prietarul pământului și nici nu izbutise să sugrume pe dușmanul său de moarte, creștinismul.

Îi veni atunci în minte, lui Iuda, o idee, - mai mult decât infernală, - adică, să facă să lucreze toate națiile la propria lor ruină și la propria lor nimi­cire.

Ș iată cum:

Omenirea, care de douăzeci de veacuri, a primit o educație creștină și care a ajuns la o dezvoltare intelectuală și materială nemaipomenită până acum, - simte trebuința să posede o formulă politico-econo­mică, potrivită moralei eterne a lui Hristos și, în același timp, care să se adapteze la nevoile actuale, adică la realizarea necesitaților ei instinctive, de dominație și de proprietate. De aceea, mulți oameni de valoare au căutat și caută încă, cu sârguință, un asemenea model.

Dar jidovii s-au grăbit să le-o ia înainte și au reu­șit astfel să devieze mersul progresiv al lumii, în profi­tul Cahalului lor.

Ei inventară deci, unul după altul, două sisteme sociale, politico-economice (dominați & proprietate) și anume: un Fals-liberalism și un Pseudo-Socia­lism, zis Marxism după numele autorului, ovreiul K. Makx. Acestor două sisteme, se alipi un al treilea, Anarhismul, care le constituie un fel de coadă veninoasă.

Într-o altă publicație[522], am arătat în ce consistă aceste sisteme jidovești. Nu vom mai reveni deci asupra întocmirii lor, - și ne vom mulțumi să adu­cem aici mărturisirile câtorva ovrei, ce vin să sprijine spusele noastre.


I - Liberalismul jidovesc[modifică]

Acest fals liberalism derivă din Francma­sonerie și se adresează burgheziei. El a fost adoptat de toate guvernele care sunt, mai mult sau mai puțin, maso­nice.

Adepții acestui sistem, - pe care îi vom numi libe­raliști pentru ca să-i distingem de adevărații liberali creștini, - voiesc:


1. Să distrugă monarhiile, căci monarhii sunt apărătorii naturali ai po­poarelor în contra întreprinde­rilor jidanilor, - și să le înlocuiască, cel puțin pentru moment, prin Republici, în care cei ce guvernează să fie ușor de cumpărat[523].

De altfel, scopul de căpetenie, către care tinde ovreimea, este să reali­zeze o Republică universală sub dominația lui Israel (vezi anterior), care va ajunge astfel stăpânul lumii întregi. Sub masca pseudo-liberalismului, ome­nirea va îndura o împărăție cu mult mai despotică decât cele ce s-au văzut până acum, - o adevărată tiranie, analoagă cu aceea ce omul impune dobi­toacelor[524], și conformă cu prescrip­țiile Talmudului.

2. Liberaliștii voiesc să dea jidovilor toate bogăți­ile țărilor creștine, adu­când popoarele în stare de proletariat, - adică într-un fel de robie, în care omul nu mai muncește decât pentru folosul lui Israel.

3. Liberaliștii francmasoni mai voiesc, - și chiar înainte de toate, - să alunge creștinismul din educația națiilor.[525]

De altfel, această turbare furioasă a liberaliștilor, de a persecuta Bise­rica, se explică foarte bine prin originea judaică a sistemului lor.

Iată ce zice, în această privință, jidanul Bernard Lazare:

În istoria liberalismului modern, - în Germania, în Austria, în Franța, în Italia, - ovreiul a jucat un mare rol. Liberalismul a mers mână-n mână cu anti-clericalismul, și ovreiul a fost desigur anticleri­cal. El a împins Kultur Kampf-ul în Germania, - el a aprobat legile (de persecuție religioasă) ale lui Ferry în Franța...

Din acest punct de vedere, este exact a zice că ovreii liberali au decreștinat, - sau cel puțin au fost aliații celor ce au condus decreștinarea...

Liberalismul anticlerical răpune vechiul Stat creștin[526].


II - Socialismul ovreiesc[modifică]

Acest pseudo-socialism, - care vrea să se ser­vească de popoarele aduse de liberalism în starea de mizerie proletară, - are ca țintă:

1. Să ia goimilor ceea ce le-a mai rămas, mai ales pământul - pe care sis­temul liberalist n-a putut să-l răpească în totalitate - și să-l predea jidovilor, în adevăr, dacă aceștia au căpătat, grație liberalismului, tot capitalul indus­trial și agricultor, - ei n-au putut pune mâna decât pe o parte din capitalul funciar.

Or, socializarea tuturor proprietăților nu este altceva decât darea lor, ca plocon, conducători­lor Statului socialist,... adică ovreilor.

Și, ca să nu mai rămână nici o îndoială că toate aceste bogății vor intra în buzunarul lui Iuda, să ascultăm ce zice Bernard Lazare:


În ce privește Partidul Socialist, ovreii contribu­iră, cu putere, la organizarea lui. Mabx și Lassalle în Germania, - Aaron Liberman și Adler în Austria, - Dobrogeanu-Gherea în România, - Gompars, Kahn, Lion, în Statele Unite ale Americii, - fură sau sunt încă directorii sau inițiatorii acestui partid”.

Bernard Lazare mai citează, printre jidanii condu­cători ai socialismului, pe James Cohen (Dane­marca), - pe Neumayer (Austria), - pe Fribourg, pe Loeb, pe Haltmayer, pe Lazare Levi, pe Armand Levi (Franța), - pe Singer, pe Bernstein, pe Leo Frankel (Germania), pe Cohen (Englitera), - pe Coenen (Belgia) etc., etc.[527]

Astfel se vor îndeplini proorocirile Talmudului.

2. Socialiștii mai voiesc să suprime definitiv orice urmă de creștinism. În adevăr, pecetea ce înfierează socialismul, - analoagă cu aceea ce carac­terizează liberalismul, - este o teroare satanică în contra creștinilor[528], - ceea ce se explică ușor, prin faptul originii talmudice a acestor două sisteme.

De altfel, de vreți să știți dacă o doctrină este sau nu jidovească,... nu aveți decât să căutați dacă este sau nu, îndreptată împotriva creștinismului:

Iată ce scrie, în această privință, jidanul Bernard Lazare:


„Ovreii dădură arme celor ce combăteau crești­nismul și, în asalturile date Bise­ricii, se găsiră întotdeauna în rândul dintâi.

De asemenea... ei aduseră la îndeplinire Revolu­ția. Ei fură în acest secol, prin­tre cei mai aprinși susținători ai partidelor liberale, socialiste și revoluționare, pe care le susținură cu capitalurile lor”[529].


III – Anarhismul[modifică]

Acest sistem, - care servește jidovilor ca un sim­plu instrument și care face apel la drojdia societății, la vagabonzi, la răufăcători, la adevărați bandiți, - este destinat:

1. Să completeze opera celor două sisteme prece­dente, - adică să omoare pe toți cei ce se vor împo­trivi sau nu se vor lăsa să fie despuiați de către mo­lohul jidovesc;

2. Să radă cu totul, prin dinamită, monumentul Evului Mediu și să dis­trugă cea mai mică rămășiță, care să poată aminti viitorului minunile artei creș­tine.


Legăturile ce există între Francmasoneria liberală, cu Socialismul și cu Anarhismul.[modifică]

1. Socialismul - Pentru a pune în evidență rolul ce îl joacă Francmasoneria liberalistă, alături cu jidănimea, în dezvoltarea socialismului, - vom ra­porta rândurile următoare, împrumutate de la deputa­tul francez Prache:


Deși, prin esență „burgheză”, Francmasoneria în­clină din ce în ce mai mult spre colectivism. F. Bonardot propuse, - la Congresul Lojilor Centrului, ținut la Gien, în 1894, - să se proclame principiul proprietății colective[530]„.

„Cea mai mare parte din Lojile pariziene au deve­nit socialiste. Multe din Lojile departamentelor le-au urmat pe această cale”[531].

La Loja Fidelității din Lille, în iulie 1900, un frate zicea; „Trebuie ca Francmaso­neria să se democrati­zeze din ce în ce, - iar calea-i e deschisă spre socia­lism”[532].


În Conventul din 1900, F. Bedaride declară că nu­mai în socialism și anume în socialismul aplicat în întregime, se găsește cheia chestiei sociale”; și acest franc­mason consideră socialismul „ca fiind concluzia logică și singura încoronare con­secventă a ideilor de solidaritate ale Masoneriei universale”[533].


Prin urmare, aceste două sisteme, Liberalismul și Socialismul, - pe care le-ai fi putut crede adverse, - se confundă intim într-un singur bloc, pe care Francma­soneria îl îmbrățișează. Și, într-adevăr, doctrinele lor provin, amân­două, din același izvor,... adică din Talmud.

Karl Marx, de altfel, spune că socialismul său este urmarea istorică și necesară a liberalismului, - care întotdeauna trebuie să-l preceadă.

Iată, de asemenea, ce zice în această privință un socialist din România, - ovreiul ce se ascunde sub pseudonimul Dobrogeanu-Gherea, dar pe care îl cheamă în realitate Nuhâm Katz[534], - într-o publica­ție recentă, Neoiobăgia, ce conține o poliloghie rău scrisă și tot atât de plicticoasă, cât de obositoare.


„O epocă socială prepară condițiile de existență necesare pentru epoca urmă­toare. Astfel, epoca feudală a dispus aceste condiții pentru epoca bur­gheză și aceas­ta, la rândul ei, le aranjează pentru cea socialistă.

De aci rezultă că o societate nu poate, - fără a-și periclita viața, - să-și creeze o evoluție proprie, diferită de acea ce rezultă din dezvoltarea sa istorică; bunăoară, ea nu poate să sară peste epoca capita­listă”[535].


Dar mai e ceva. Socialiștii, - ca vicleanul jupân Nuhâm Katz, - au îndrăz­neala să sfătuiască pe români să adopte, mai întâi, francamente liberalismul pentru ca, în urmă, să poată să cadă cu siguranță în socia­lism, - regim așteptat cu mare nerăbdare de neamul lui Iuda.

Într-adevăr, el recomandă transformarea moșii­lor mari, în peticele mi­cuțe, care să fie date țăranilor.

Dar, mulțimea micilor proprietari, astfel creați, va fi „disperarea nova­torilor” socialiști!

Jidanului însă nu-i pasă. Pentru moment, el nu ține decât să distrugă „oli­garhia” care se opune, cu curaj, la orice uzurpare judaică și care este com­pusă numai din marii proprietari. În urmă, Șloim va îndeplini ușor și restul, înghițind foarte repede, una după alta, moșioarele sătenilor, - în așteptarea ceasu­lui în care socialismul îl va proclama proprietarul întregului pământ


„Transformarea unei notabile părți din marea pro­prietate, în mică proprietate, - și prin urmare, schimbarea proletarilor agricoli în mici proprietari, - ar fi, pentru o țară capitalistă, un eveniment prejudi­ciabil, din punctul de vedere economic... La noi însă această metamorfoză ar constitui un fapt util... căci ar fi un fapt revoluționar”.

„Dar, cum se poate ca un același fapt social să pro­ducă, - la noi și în societățile capitaliste înaintate, - rezultate nu numai diferite, ci chiar diametral opuse?”...

Ei bine! „noi n-am părăsit încă epoca medievală și trebuie să intrăm în cea capitalistă, - adică libera­listă, - pe când țările occidentale încep să iasă din perioada capitalistă și se dirig către cea socialista”[536].


Un socialist care preconizează liberalismul! Aceasta pare o adevărată sminteală.

Și totuși, perfidul jidan este foarte logic cu sine însuși... pentru că șirul celor două doctrine duce tocmai la scopul prescris de Talmud.

El mai voiește să ne facă să credem că, în mod fatal, omenirea va trece pe sub jugul acestei perechi de sisteme.


„Supresia neoiobăgiei va remedia mizeriile regi­mului actual. Dar această trans­formare a vieții noas­tre agrare, va aduce după dânsa mizeriile și necazu­rile regimu­lui capitalist. Între altele, proletarizarea unei bune părți a țărănimii.

Va sosi însă și timpul când un alt regim va vin­deca toate rănile produse de cel dinainte, - și acest regim va fi cel socialist,... care va veni fără doar și poate și de acest lucru nu trebuie să aibă nimeni nici cea mai mica îndoială”[537].

Ai zice că auzi o vrăjitoare care prezice unui săr­man călător că, mai întâi, o să cadă în mâinile unei bande de hoți care-l vor jefui; pe urmă, o să întâl­nească o altă ceată de briganzi care-l vor despuia cu totul și-l vor lua și rob. Și această zgripțuroaică vrea să-l convingă pe nenorocit că, - orice ar face, - nu o să poată să scape din ghearele bandiților.

Dar i s-ar putea răspunde: Scorpie blestemată! Pro­orocirea ta s-ar îm­plini, dacă aș fi dezarmat sau aș fi luat fără de veste. Dar, - slavă Domnului, - știu ce mă așteaptă și sfidez pe răufăcători să mă atace... căci își vor lua răs­plata.

Și mai departe, același ovrei adaugă:

„Toate formele sociale, care nasc și viețuiesc, tre­buiesc să îmbătrânească și să moară. Și această lege socială, la rândul ei, face parte din o alta, mai gene­rală, - din legea chiar a Evoluției universale”[538].

Ah! Evoluția universală! Ce snoavă! Ce faimoasă minciună, - pe care am refutat-o îndeajuns în lecțiile precedente și care acuma vine, ca probă, să sprijine zisele acestui Iuda,... cu cultură intelectuală rudimen­tară!


2. Anarhismul. - Francmasoneria liberalistă, - care s-a furișat îndără­tul socialismului, - se găsește astăzi pitită și după anarhism.

Astfel, delegatul Consiliului Ordinului, - la Congre­sul Lojilor departamentului Deux Charentes, în 1899, - a afirmat că: „idealul Francmasoneriei este de a crea, prin filozofia pozitivă, o legătură între socialiști și chiar între anarhiști, cu burghezi­mea”[539].


Ferrer, anarhist spaniol, directorul centrului anar­hist Școala modernă, - impli­cat în tentativa de asasinat a regelui Alfons al XIII-lea, - a fost o persona­litate foarte importantă în Francmasonerie. După Bidegain (v. Eclair, 1906), el este cel ce nego­cia, în numele Marei Loji din Catalonia, cu Marele-Orient din Franța. De altfel, Franc­masoneria din toată lumea, - chiar și aceea de la noi, s-a ridicat să protesteze în contra condamnării sale la moarte, - și anul acesta chiar, a avut loc la Galați, o săr­bătorire a aniversării execuției lui.


Iată acum și trăsura de unire ce leagă Anarhismul cu Jidovimea.


„Ovreii rusești, trebuie să ocupe un loc aparte în socialism... și, alături de stu­denți, de medici și de avocați israeliți nihiliști, trebuie pusă masa conside­rabilă a refugiaților lucrători, care au fondat la Lon­dra și la New York importante aglome­rații uvriere, centre de propagandă socialistă și chiar comunistă anarhistă”[540].


Jidovul este deci cauza eficientă a acestor trei sis­teme detestabile.


„El este, - cum zice Drumont, - cel mai puternic agent de tulburare pe care pământul l-a produs vreodată”[541].


Se înțelege ușor cum Iuda, - care altfel este atât de poltron, - n-are frică de revoluțiile socialiștilor, nici de atentatele anarhiștilor.

El plătește pe acești răufăcători și „imprimă insu­recției mișcarea ce o vo­iește... El este garantat în contra Revoluției, pentru că cei ce o conduc sunt oamenii săi”[542].


Noi trebuie să ne felicităm că, întotdeauna, tineri­mea română, - mai ales aceea care s-a dus să se instru­iască în străinătate, - n-a luat de-acolo decât idei sănătoase de democrație și nu s-a lăsat să fie trasă pe sfoară de jidani, - cum s-a întâmplat bună­oară cu tinerimea franceză, austriacă, italiană, rusă, etc.

Într-adevăr, nici „bonjuriștii” de la 1848, care au adus în țară doctrinele liberalismului, - nici „genero­șii” din 1900, care au venit cu idei socialiste, n-au trădat patria. Înzestrați cu mult bun simț, ei au înțeles trebuințele esen­țiale ale României și au arătat un viu patriotism, luptând din toate puterile în contra pericolului jidănesc.


ACȚIUNEA ACTUALĂ A FRANCMASONERIEI[modifică]

După ce a instalat cele trei instrumente de război (liberalismul, socialis­mul și anarhismul) și după ce a îndreptat sforțările lor către un scop unic, - robirea lumii sub jugul lui Israel, - ce mai face Francmasone­ria?


FRANCMASONERIA ÎN ROMÂNIA[modifică]

La noi, în România, acest flagel ocult a găsit o li­bertate întreagă, nu nu­mai ca să intre în țară, dar și ca să crească în voie.

Dar, Lojile, care sunt foarte slabe, de-abia vege­tează, sau se umplu de ovrei... printre care românii, - ce nu vor deloc să muște din undiță, - formează rarae aves.

Într-adevăr, terenul țării este refractar acestei teri­bile boli parazitare, - după cum este rebel și dezvoltării Socialismului. România e ca vița ameri­cană, care se apără în mod natural contra filoxerei.

Bunii-Templieri - Văzând că cu Lojile de adulți, - cu care au reușit pre­tutindeni în alte părți, - n-ajung aici la nimic bun, Francmasoneria încercă să reînno­iască atacurile... asupra tinerimii și chiar asupra copiilor din șco­lile primare, - cu speranța de a atrage în cursă și pe părinții acestor nevino­vate victime. Ea trimise deci, în acest scop, Ordinul Bunilor-Templi­eri, - care își dădu ca țintă de acțiune combaterea alcoolismului.

Dar și de data asta, va fi o muncă pierdută în za­dar:

1°. pentru că românul, mai ales în localitățile unde acești masoni și-au așezat Lojile, sau mai bine zis cursele, - nu este deloc alcoolic (v. pag. 93);

2°. pentru ca Bunii-Templieri, - în loc să atace pe jidani, care alcoolizează realmente pe țăranii moldo­veni (și știm și de ce nu o vor face niciodată), - se mulțumesc să se năpustească, cu nesăratele lor conferințe, asupra bieți­lor copii din București, pe care-i plictisesc cu serbări caraghioase și-i dez­gustă, cu ședințe ce produc greață.


Dar ce sunt acești Buni-Templieri?

Revista lor oficială, „Antialcoolul”, are să ne-o spună:


Știți că ne numim Buni-Templieri. Cuvintele Tem­plu, Templier și Loje sunt foarte vechi și interesante...

Cu vreo mie de ani înainte de nașterea lui Hristos, Solomon zidi un splendid Templu la Ierusalim...

Mai târziu, - acum vreo opt sute de ani, adică în 1118, - se formă, tot acolo la Ierusalim, o societate de oameni care luară armele pentru ca să proteagă pe pele­rini. Regele Baldovin al II-lea le de-te ca reșe­dință o casă construită chiar pe locul vechiului Tem­plu și de-aceea luară numele de Templieri.

La început nu erau decât nouă, dar puțin timp după aceea, un mare număr de bravi soldați, venind din diverse țări, se alipiră pe lângă dânșii, până când în cele din urmă se constitui o mare și puternică asociație, numită Ordinul Cavalerilor Templi­eri - și care fu, la acea epocă, cea mai considerabilă societate din lume.

Templierii stabiliră anumite jurăminte și obligații sfinte și se consacrară servi­ciului lui Dumnezeu.

Istoria acestui Ordin, care a durat 200 ani, este foarte importantă pentru ori­cine: dar ea este plină de învățăminte prețioase pentru noi, care suntem mem­brii Ordinului Bunilor-Templieri”[543].


Această istorie o cunoaștem bine. Cavalerii Templi­eri, căzuți în desfrâu sub imboldul jidovilor, s-au lepădat de Iisus Hristos. - pe care juraseră să-L servească. Ordinul fu dizolvat și superiorul lor, Jacques de Molay, expira, pe rug, crima de lèese-divinitate.

Or, când cineva are asemenea strămoși, e mai pru­dent, nu numai să nu se laude cu ei... ci chiar să se ascundă.

Organizația acestui Ordin (grade și loji), precum și disciplina, sunt analoage cu acelea ale Francmasone­riei ordinare[544].


Intrând în Ordinul nostru, profanul începe să se obișnuiască, - condus de con­ducătorii naturali, adică de funcționarii Lojei și de templierii mai vechi, care au ex­periență, - cu modul de constituire al Ordinului și cu felul de trai al membrilor lui”[545].

Recunoaștem aici mijlocul de acțiune bine cunos­cut al masoneriei: „su­gestia prin francmasoni mai vechi, care au experiență”!

„Să nu destăinuim nimic din afacerile speciale ale Ordinului, - ca semnele de recunoaștere, lozincile, ceremoniile, etc. E așa de ușor de ținut această obliga­ție, mai ales când vom ști de ce trebuie s-o îndeplinim”[546].


Dar la ce servește acest secret, - când e vorba să faci numai bine,... să împiedici pe oameni să se îmbete?

Trebuie, desigur, să existe dedesubt ceva murdar, ce nu îndrăznesc să arate afară.


Ordinul Bunilor-Templieri a fost primit în Româ­nia cu mare cinste. Pro­fesori universitari[547], doamne din societatea distinsă, înalți demnitari ai țării... se grăbiră să-l patroneze. Bineînțeles, - scopul aparent al acestei societăți pare foarte nobil și oricine se crede dator să se asocieze la îndeplinirea lui.

S-a găsit chiar un Ministru al Instrucției Publice care să dea, acestor rău­făcători, autorizația de a se servi de școlile Statului, pentru ca să poată să­vârși, în mod perfect, tenebroasele lor planuri.

„Bunii-Templieri români adresează mulțumirile lor recunoscătoare D-lui Minis­tru al Instrucției Publice, care le-a îngăduit să ție, în orice școală din țară, șezători anti-alcoolice.

O încuviințare mai deplină și mai de sus... nu ne putea veni”[548].


Și într-adevăr, ei nu pierd vremea:

„O săptămână întreagă - în șapte școli deosebite - alese mai către marginile orașului, pe unde întuneri­cul e mai mare și nevoile mai multe, - s-au ținut șezători anti-alcoolice cu atâta lume că, uneori, abia o încăpea sala”[549].

Lucrurile ajunseseră la acest stadiu, când o nou­tate senzațională sosi din Germania.

Ordinul „Guttempler” face parte într-adevăr din Francmasonerie. Lojile sale, care caută să se infiltreze pe lângă copilărime, pentru ca s-o murdă­rească și s-o corupă, sub pretext că luptă contra alcoolismului, - au încer­cat să se introducă și în școlile primare din Bavaria[550].

Din fericire, s-a găsit acolo un ministru, mai prevă­zător ca al nostru, care se grăbi să oprească mersul înainte al acestei funeste societăți secrete.


Francmasoneria încearcă, de asemenea, să pă­trundă, la noi, printr-o altă poartă, aceea a Ateneului popular și a Universității populare, - adică prin niște Sub-masonerii a căror semnificație o cunoaștem (vezi anterior).

Din cauza simpatiei și respectului ce avem pentru mulți dintre cei ce s-au înscris să vorbească în aceste așezăminte, așa-zise populare, ne vom abține de a insista, - mulțumindu-ne să raportăm ce scrie „Univer­sul” din 27 sep­tembrie 1913:


„Astăzi, la orele 200, va avea loc în sala „Transilvania”, inaugurarea seriei de con­ferințe, din anul acesta, a Ateneului popular.

Profitând de bicentenarul lui Diderot (care a fost francmason), - inițiatorii vesti­tei Enciclopedii și unul din promotorii spirituali ai Marii Revoluții franceze - dl I. T..... cunoscutul publicist și conferențiar de istoria și filozofia critică a religiilor la Universitatea populară, va expune...”.


FRANCMASONERIA ÎN ALTE ȚĂRI[modifică]

Să vedem acum ce face Francmasoneria în alte țări.

În Rusia, ea este persecutată și, de altfel, îi este interzis să pătrundă în acest vast imperiu.

În Turcia, Francmasoneria, - reprezentată de parti­dul Tinerii-Turcii[551], - sapă religia lui Mahomed (pe care Sinagoga ar voi s-o facă să piară în ace­lași timp cu cea a lui Hristos) și dezorganizează armata, - ceea ce a permis popoarelor creștine din Balcani să învingă ușor Islamul, altădată atât de teribil.

În celelalte țări ale Europei, Francmasoneria pro­gresează și se întinde din ce în ce mai mult. Pentru a ști ce uneltește acolo, ne va fi de ajuns să pri­vim la ceea ce face în momentul de față în Franța.


FRANCMASONERIA ÎN FRANȚA[modifică]

Astăzi, în Franța, Masoneria se îndeletnicește să-și realizeze scopul esen­țial, bine definit de Talmud, - adică distrugerea creștinismului. De aceea, în Loji și în Convente, ea nu face decât politică.

F. Gonnard, vorbind la banchetul de închidere al Conventului din 1886, zice: ,A fost un moment, când a trebuit să declarăm că Francmasoneria nu se ocupă nici de religie, nici de politică. Era oare o ipocrizie?... Sub impresia legilor și a poli­ției, fuseserăm obligați să disimulăm, ceea ce noi toți avem misia să facem, sau mai bine zis să facem unicamente.

Da, facem politică. În toate conventele, ce faceți dacă nu politică?[552].


Din vreo 900 senatori și deputați, ce compun par­lamentul francez, mai mult de jumătate sunt francma­soni[553].

Pentru a ține în lanț pe acești parlamentari, - mai toți fiind pătați[554], - Francmasoneria recurge la măsuri strașnice.

Astfel, F. Mamelle, zice în 1891: „Ar trebui ca mem­brii Parlamentului, care sunt francmasoni, să fie chemați și să fie legați, ținându-i prin propriul lor interes”[555].

Și, încă din 1884, Garantul de amiciție al Marelui-Orient, pe lângă Supremul Consiliu, (o dregătorie masonică) adresa amenințări fraților săi deputați și senatori, care „n-ar fi nimic fără Francmasonerie”[556] , căci dânsa „i-a scos din neant”[557].

Cu un asemenea parlament și cu miniștrii ieșiți dintr-însul, Masoneria își poate zice că ține Franța sub picioare.


F. Gadaud, fost ministru de agricultură, declară, la Conventul din 1894 că „franc­masoneria nu este altceva decât Republica acoperită, - după cum Repu­blica, ea în­săși, nu e altceva decât masoneria descope­rită”[558].


F. Lucipia, care prezida Consiliul Ordinului, zicea în Conventul din 1895: „Franc­masoneria și Republica nu sunt decât unul și același lucru[559].

Și F. Geyer, la Conventul din 1898, - maimuțărind pe marele monarh Ludovic al XIV-lea, a putut zice, nu fără dreptate: „Statul suntem noi”[560].

În sfârșit F. Fernand Maurice declara în Conven­tul din 1890, că „peste zece ani, Masoneria va fi stăpână peste tot și nimeni nu se va mai mișca în Franța, - afară de noi”[561].


Și ce face Francmasoneria cu Puterea pe care o de­ține prin politică?

Ea întrebuințează această imensă forță socială:

1° ca să dărâme pe ascuns Armata, - de care îi e frică;

2° ca să persecute, cu o ferocitate extremă, Bise­rica catolică, - care este aceea a aproape unanimității poporului francez.

Într-adevăr, în momentul de față, Franța, - care altădată se interesa de tot ce e nobil și înalt, - pare că nu mai are altă ocupație decât să-și spioneze soldații și să terorizeze preoții și călugării.


I. Spionarea militarilor precum și a tuturor funcționarilor Statului[modifică]

Fără a mai vorbi de masonul Herve și de partiza­nii săi, care merg până să insulte drapelul patriei lor, aruncându-l în bălegar și călcându-l în picioare, - Francmasoneria, în unire cu guvernul, a organizat un vast serviciu de spi­onare asupra tuturor funcționari­lor[562] statului francez și, mai cu seamă, asu­pra milita­rilor.

Toată lumea își aduce aminte de scandalul înspăi­mântător care a izbuc­nit când, în 28 octombrie 1904, deputatul Guyot de Villeneuve citi, în Ca­meră, fișele de denunțare întocmite de Francmasonerie, - în complicitate cu ministerul, - asupra a 25.000 de ofițeri francezi.

Și ce cuprindeau aceste fișe ale Marelui-Orient?

Fără îndoială, informații asupra capacității mili­tare, asupra valorii profesionale a acestor ofițeri.

Ei bine, câtuși de puțin. Aceste fișe nu conțineau decât o mârșavă spio­nare asupra opiniilor reli­gioase ale ofițerilor și ale familiilor lor.

Într-adevăr, Francmasoneria se interesează să afle dacă ofițerul este ca­tolic, - dacă femeia sa se duce la biserică, - dacă copiii săi sunt crescuți într-o școală creștină,... atâtea crime care îi vor închide, pentru vecie, ușa avansării.

Iată, ca exemplu, începutul fișei D-lui locotenent-colonel Janicot, directorul școlii de artilerie din Grenoble:

„Reacționar, - clerical înfocat, - dominat de fe­meia sa, care-l duce chiar la biserică...”[563]

Terminându-și discursul, deputatul naționalist Guyot de Villeneuve strigă:

„Din cele ce preced, rezultă în mod luminos, că Ministru de război, în înțe­legere cu D-l Președinte al Consiliului, și de conivența cu Marele Orient, a organi­zat contra Armatei, denunțarea anonimă și spionajul”[564].


Dar, la ce bun, această imensă și ignobilă spio­nare, - care nu se mărgi­nește numai la militari, ci se întinde asupra tuturor funcționarilor, mari sau mici, ai statului francez?

În adevăr, în 1902, F. Delpech, Mare maestru al Marelui Orient, trimise tuturor Lojilor din țară, un chestionar care conținea acest pasaj:

„Să ne semnaleze toți funcționarii, de orice cate­gorie, care au copii în școlile congreganiste”[565].


Este ca să atingă pe toți creștinii și, torturându-i, să rănească la inimă Creștinismul, - dușmanul, pe care Sinagoga a jurat să-l facă să dispară, pen­tru totdeauna.


II. Terorizarea creștinilor[modifică]

Scopul principal al Francmasoneriei este, - după cum am arătat mai sus, - decreștinarea nației care a avut nenorocirea să cadă în ghearele ei, - și această societate ocultă și-l atinge prin două căi:

a) persecutând Biserica;

b) punând mâna pe învățământ


a) Persecuția Bisericii

Biserica Franței, - care altădată ședea pe un tron mai strălucitor ca acel al Regilor, - este acum arun­cată într-un colț, unde agonizează de pe urma su­ferințelor de neînchipuit ce îndură de la jidovime, prin intermediarul Franc­masoneriei.

Fără a mai vorbi de ura sălbatică a jidanilor, care se manifestă sub formă de calomnii mincinoase, de insinuări fictive, de denunțări anonime, de sar­casme batjocoritoare, de insulte ce rănesc până în străfundul inimii, de și­cane fără număr,... atâtea torturi mo­rale[566] cu care se adapă, în fiece moment, viața servito­rilor ei, - nu ne vom ocupa aici decât de perse­cuțiile prea evi­dente, adevărata răstignire, care sfâșie, ca niște cuie, trupul sfânt al aces­tei sublime martire, mireasa lui Hristos.


Să examinăm mai întâi planul de război al franc­masonilor, - pentru ca să vedem unde voiesc să ajungă; în urmă, vom reveni la fapte.

După cum altădată, în al XVII-lea secol, Francma­soneria ațâță pe po­poare în contra Iezuiților, sub pretext că aceștia interpretau religia catolică cu intoleranță[567] și prin intrigi și calomnii, ajunse -i suprime, - tot așa și în epoca noastră, ea lansă, prin ovreiul Gambetta, formula idiotă: Clericalis­mul, iată dușmanul!

Or, e sigur că congregațiile întrețin spiritul de cleri­calism. Trebuie deci să fie izgonite și bunurile lor confiscate, ceea ce fu punctual îndeplinit, prima oară de către F. F. Waldeck-Rousseau, Combes, Clemenceau și de alți franc­masoni ejusdem farinae.

Pe urmă ajunseră la preoți, care și ei au același spirit ca congregațiile,... și rezultatul fu separația Bisericii de Stat, ceea ce vrea să zică spoliarea, de către Francmasonerie, a salariului întregului cler din Franța - salariu ce fusese acordat de Concordat ca o mică despăgubire, pentru despuierea co­losală ce suferise Biserica în timpul Revoluției.

Dar, deja, se puteau auzi strigăte de ură în contra întregului Catolicism.


F. Courdavaux, profesor la Facultatea de litere din Douai, a făcut, în 1880, o con­ferință francmasonilor, în care zicea: „Distincția dintre clericalism și catoli­cism este pur oficială, subtilă pentru trebuințele tribunei. Dar, în Lojă, să spunem tare, pentru adevăr, clericalismul și catolicismul nu fac decât una[568].


„Catolicismul, - trebuie ca noi, francmasonii, să-i provocăm distrugerea defi­nitivă”[569].


„Francmasoneria este o Contra-Biserică, - un Con­tra-Catolitism, - este Bise­rica Ereziei”[570].

Ca să puie vârf, F. Delpech, într-un discurs ținut la banchetul Conventului, în 1902, a pronunțat cuvin­tele următoare: „Triumful Galileanului a durat douăzeci de secole... La rândul său, dispare acest Dumnezeu mincinos (!)... Francmasoni, ne place să constatăm că nu suntem străini de această ruină a falșilor prooroci”.[571]

Și, mai înainte, F. de Lanessan, fost ministru, se exprimase astfel: „Trebuie să zdrobim pe Infamul. Dar infamul nu e clericalismul, infamul este Dumne­zeu[572].

Dar ce rău a putut face acestor francmasoni dul­cele Iisus, ca ei să-L de­teste în așa grad?!

Ei bine,... îndărătul lor se zărește silueta hidoasă a lui Iuda!

Prin urmare, Sinagoga a declarat război, nu nu­mai clericalismului, nu numai catolicismului, - ci creștinismului întreg[573] și divinului său fundator[574].

Acestea sunt planurile francmasonilor. Iată acum și faptele lor.

Femei virtuoase s-au reunit ca, împreună, să aducă lui Dumnezeu pri­nosul adorației, - să-I adre­seze cereri și să-I mulțumească cu recunoștință pentru binefaceri.

Dar agenți ai forței publice vin să le împrăștie... sub pretext că nu sunt autorizate (?); - și dacă au naivitatea să se ducă să ceară autorizația, franc­masonii ce sunt la putere le dau afară, râzândule în nas.

În timpul acesta, alți zbiri forțează broaștele, -jefu­iesc slabele resurse de trai ale acestor nenorocite, lăsându-le să moară de foame, - și confiscă casa în care locuiau, pe care o vând, în urmă, pe nimic, - de cele mai multe ori la jidani.

Alte femei, - devotate omenirii sărace, - au adă­postit copilași, fără tată și fără mamă, - orfani pără­siți de toți și lăsați în cea mai neagră mizerie,... și i-au învățat să citească și să scrie.

Pentru această crimă înspăimântătoare, au fost date afară, ele și orfanii lor, iar casa fu scoasă la mezat, în profitul bandei judeo-masonice[575].

Sute de asemenea opere de binefacere avură ace­eași soartă.

Așa, bunăoară, suflete de elită, - tinere fecioare aparținând, mai toate, celor mai bune familii din Franța, - consacrându-se în serviciul bolnavilor, pe care îi îngrijeau gratis cu o caritate îngerească, - fură aruncate în stradă, și, în locul lor, fură puse infirmi­ere gras plătite.

Le-am văzut, la lucru, în spitalele din Paris, pe aceste infirmiere zise lice, care constituie o plagă grozavă, adăugată la celelalte nenorociri ale poporu­lui sărac. Într-adevăr, sunt niște femei fără nici o creștere, care ies de nu se știe de unde... leneșe, obraznice, vicioase, cu năravuri, nefiind în stare să resimtă nici cel mai mic avânt de milă pentru durerile și mizeriile bieților suferinzi, - ce ar trebui să fie alintați, ca niște copii, - maimuțărind însă mi­nunat aceste sentimente de compătimire, când pot stoarce vreun bacșiș, - în orice caz, fiind absolut incapabile de a se ridica până la admirabila cari­tate a incompara­bilei surori creștine, ce îngrijește pe bolnav ca și cum ar fi însuși Dumnezeu.

Și același nenorocit destin îl avură și oameni care fac știință, istorie sau filosofie, - care se ocupă de învățământ sau de predicație, - care cultivă chiar pământul, - și care au fost risipiți în cele patru colțuri ale lumii.

Astfel, mii de călugări și de călugărițe, - care in­trând în mănăstire, se despuiaseră de bunăvoie de toate bunurile materiale, dându-le săracilor, - se găsiră dintr-o zi într-alta goniți afară, fără adăpost, fără hrană, fără foc în timpul iernii și chiar fără să poată lucra, pentru a-și câștiga o bucată de pâine, - căci nimeni nu îndrăznește săi găzduiască, de teamă să nu-și atragă, asu­pra sa, mânia celor ce țin puterea.

Și de ce să se izgonească, cu atâta furie, această elită a nației franceze, compusă din savanți, filosofi, oratori, - cum nu se vor găsi vreodată în Parlamentul francmason, - și din femei care constituie floarea-fină, chintesența virtuții pe acest pământ, elită care ar trebui pusă în pinaclul societății și în­conjurată de venerație și de admirație?

Ce rău au făcut toate aceste ființe atât de crud dezmoștenite?

Ei bine,... acești martiri n-au decât o singură crimă să-și impute,... aceea de a fi adevărați creș­tini

Și această prescripție sălbatică n-are seamăn în istorie, - nici măcar în timpul Cezarilor romani, când se schingiuiau, se omorau, se aruncau la fiare crești­nii. În adevăr, aceștia trăiau cel puțin liniștiți în intervalul epocilor de persecuție și puteau să slă­vească în voie pe Dumnezeu.

Astăzi însă este rafinarea torturii, - care atinge nu numai corpul, dar ca­ută să omoare și sufletul, - care nu încetează niciodată și lovește în fiece zi, în fiece moment.. într-un cuvânt, este tortura jidovească!

Și când te gândești că asemenea chinuri sunt îndu­rate astăzi, în al XX-lea secol, într-o țară care se crede că este în fruntea civilizației lumii... pe când, în realitate, ea se găsește cufundată într-o mocirlă, mai mult decât barbară, fără țărmuri și fără fund.

Și te întrebi, cu nedumerire, cum e posibil ca un popor, dotat cu atâtea calități geniale, să sufere atâta nelegiuire și să fie atât de orbit încât să se sinu­cidă... în timp ce Iuda, rânjind într-un colț, trage sforile care fac să lucreze, sub mască, demnul său valet Francma­soneria[576].

Și, ceea ce este și mai rău, - persecuția nu se mărgi­nește numai să lo­vească în clerul creștin, - ci izbește direct în sărmanul popor. În adevăr, în mo­mentul de față, pândarul de la țară sau factorul poștal, care s-ar duce la biserică sau și-ar pune copiii într-o școală creștinească, ar fi imediat dat afară din nemernica-i slujba.


b) Monopolul învățământului

Pentru a atinge mai profund Creștinismul, pentru a-l izbi la inimă, Franc­masoneria avu grijă să pună mâna pe învățământ, - și începu să aplice acest plan prin suprimarea iezuiților, care se ocupau, în fiecare țară, să dea po­poarelor o educație creștină.

După izgonirea acestora, Societatea ocultă se însăr­cina să răspândească pretutindeni o învățătură așa-zisă laică. Astfel ea transmise noilor generații doctrinele sale... și îmbâcsi lumea întreagă de ateism și materialism.

În plus, după Revoluție, ea făcu ca această instruc­ție să fie gratuită și obligatorie, - în scopul de a lua și educația, nimicind astfel orice urmă de învăță­tură creștină.

În modul ăsta fu creat învățământul de Stat, diri­jat de către Francma­sonerie.

Sub Bonaparte, Concordatul restabili cultul cato­lic în Franța, - dar nu și învățământul creștin, căci Masoneria se opuse la aceasta din toate puterile. De altfel, Napoleon era adeptul său și, când a creat Universitatea de Stat, el i-a urmat planul,... dar întors, de data asta, în profitul său personal.

De atunci, toate școlile din Franța, de la cele pri­mare și până la facul­tăți, - adică întreg învățămân­tul public, - este în stăpânirea francmasonilor.

Și exemplul Franței a fost urmat de toate celelalte țări ale Europei.


Înțelegeți acum, de ce atâtea generații, înșelate de Francmasonerie, au încercat, cu o ardoare de necre­zut, să susțină doctrinele sofistice ale ateismului inept și ale materialismului degradator, - sisteme copilărești și ab­surde, care trebuia să le sufoce - și care ar fi fost bune, cel mult, pentru o rasă înapoiată ca jidovimea.

Înțelegeți acum de ce mulțimea profesorilor, demi-savanți vanitoși, au avut oroare să pronunțe numele lui Dumnezeu în fața elevilor, care îi crezură pe cuvânt și se lăsară să fie convinși că Natura, - care nu e cauză, ci efect, - este agentul creator al Universu­lui.

Înțelegeți acum de ce acești dascăli stupizi au ne­gat, ridiculizând-o, ideea de suflet, susținând că în natură nu există decât materie dotată de energie și că noțiunea de scop nu se găsește decât în imaginația creștinilor, abru­tizați de obscurantism. Și orbiți de Francmasonerie, ei nu-și dau seama că marii și adevărații savanți, fundatorii și gloriile științei, - după cum am ară­tat altădată[577] prin numeroase citații, - au admis toți și au proclamat existența cauzei primare sau Dumnezeu, - și în observațiile și în experiențele lor, la ființele viețuitoare, au întâlnit întotdeauna scopuri manifeste, ceea ce indica exis­tența unei cauze secunde sau sufletul.

Înțelegeți acum la ce servește doctrina Generației spontanee, - la ce servește Darwinismul, adică ipoteza nedemonstrată și nedemonstrabilă (pentru că e falsă) a Evoluției, la ce servește Monismul materialist al franc­masonului Haeckel[578], etc, etc...[579]

Dar mai e și altceva.

Limba latină, care este, per exeelentiam, limba științei universale, căci se adap­tează perfect să exprime în mod clar, precis și concis,[580] toate cunoș­tințele omenești, - această limbă, foarte prețioasă pentru cei ce fac știința, a fost izgonită din știință de către Francmasonerie.

În oarba lor ură, Masonii n-au văzut că, privând știința de adevărata și unica sa limbă, - căci știința este una, - ei au distrus orice mijloc de apropiere a savanților de astăzi între ei[581] și, în plus, i-au izolat și de trecut care, pentru mulți dintr-înșii, nu mai are nici un sens.

Și pentru ce atâta sacrificiu?

Pur și simplu pentru că limba latină este în același timp și limba Bisericii Ca­tolice.

Dar, a pune mâna pe învățământ, - ai alte cu­vinte, a ascunde oameni­lor adevărul, pentru ca o rasă netrebnică să poată ajunge să-i subjuge,... este crima cea mai oribilă, - crima de lese-omenire.

Și această din urmă crimă, a fost comisă de franc­masonerie, sub ordi­nul jidovilor.

CONCLUZIE[modifică]

În rezumat, Talmudul, - legislația politico-reli­gioasa a ovreilor, - în loc să combată, ca Evanghelia, patimile de proprietate și de dominație, el îm­pinge, din contră, aceste vicii la o culme nemaipome­nită, pentru ca să rea­lizeze visul lui Iuda de a fi, în același timp, și proprietarul întregului pământ și stăpânul întregii omeniri.

Dar, - pe când Apostolii creștini predicară idealul lor în fața cerului, - Talmudul se ascunde; iar cele două apendice ale sale, Cahalul și Francma­soneria, sunt încă și mai invizibile ca dânsul.

Tustrei întrebuințează, pentru a rămâne în întune­ric, un mijloc scârbos și blestemat, - adică minciuna.

Minciuna este deci baza sistemului jidovesc, - că­ruia i se poate zice: „vor­bești, deci minți”[582].

Dar minciuna are un dușman pe care-l urăște de moarte, - anume: Ade­vărul.

Or, Adevărul este trăsătura distinctivă a Creștinis­mului. Hristos a zis:. Eu sunt Adevărul[583] - și de aceea doctrina Lui este în execrație înaintea lui Israel.

Minciuna, din contră, caracterizează ceea ce se nu­mește Spiritul răului sau Diavolul. Astfel Iisus, adresându-se ovreilor, le zise[584]:

„Voi din tatăl Diavolul sunteți și poftele tatălui vostru voiți să faceți. Acela uci­gător de oameni a fost dintru început și întru Adevăr n-a stat, căci nu este Adevăr întru dânsul.

Când grăiește minciuna, dintre ale sale grăiește, căci mincinos este și tatăl ei”.


Părăsind lumea, Hristos a trimis ucenicilor Săi o armă invincibilă, - adică Duhul Său... Duhul divin al Adevărului care va apăra în veci omenirea, în contra Duhului diavolesc al minciunii.

Înaintea acestui Duh al Adevărului mă închin, stri­gând din adâncul su­fletului: CRED ÎN DUHUL SFÂNT!


Medicul, prin profesia sa, devine prietenul și chiar con­fidentul celor ce suferă, - bogați sau săraci, tineri sau bătrâni, - care-l as­cultă și se supun orbește la prescripțiile lui. Ori, cum un medic instruit cu­noaște instinctele și prin urmare și patimile, îi este ușor ca, - prin grai și prin exemplu, - să poată să lumineze omenirea și să-i îndrumeze educația soci­ală, care combate aceste patimi, - adică să răspândească și să răspândească principiile adevăratei morale științifice.

Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, - ci încă să perfecționeze pe oameni și să-i facă mai fericiți, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaș timp, un sa­vant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jert­fește pentru alții, până la moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei... și așa ar fi în realitate, dacă confrați ne­demni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.

Acum înțelegeți înalta demnitate a profesiei medi­cale și respectul ce i se dă din toate părțile. „Cinstește pe medic” zice Biblia,...” căci ai trebuință de el”.



  1. Conferință de deschidere a lecțiilor de medicină, - făcută în așeză-mântul spitalicesc „Betleem", din București, în ziua de 12 mai 1913.
  2. Ca toți oamenii mari, Lancereaux a fost un modest și, astfel fiind, el a fost necunos­cut de contemporanii săi, - dintre care însă mulți, bunăoară ca Huchard, au profitat de aceasta, ca să-l plagieze.
  3. Lancereaux et Paulesco. Trăite de Mediane. Paris (Baiffiere edit) Din această lucrare au apărut, până acum (1913 n.edit.) trei volume.
  4. Pentru a studia fenomenele vitale, Medicina recurge la științele fizico-chimice și la știin­țele naturale.
  5. Lancereaux et Paulesco. Traité de Médecine, T. I, p. 154.
  6. Ibidem, p. 657.
  7. Boisseau. Art. Hopitaux, in Dict encydopedique des sciences wedicales, T. 50, p. 273
  8. „Această lipsă totală a unor adevărate case ospitaliere, în antichi­tate, a fost totuși adesea contestată: dar niciodată nu s-au putut aduce probe demonstrative de existența lor"... într-adevăr „nu se găsește nicăieri vreo indicație cât de puțin precisă și nici cea mai mică rămășiță arheologică" asupra spitalelor din vechime. (Boisseau. I. cit, p. 278).
  9. Boisseau, Leit, p. 278.
  10. Sfântul Ieronim. Lett Ad Oceanum, vezi Boisseau, I. cit, p. 279.
  11. Sfântul Grégoire de Naziance. Orat XLIII; Funebris oratio in laudem Basilii Magni, vezi Boisseau, I cit, p. 279.
  12. Caritatea este un act voluntar, pentru că atât scopul cât și mijloacele sunt cunoscute; pe câtă vreme mila este un sentiment instinctiv, căci dacă mijloacele sunt cunoscute, scopul este ignorat cu totul.
  13. Sf. Ap. Ev. Matei, c. XXV. v. 31-40.
  14. Există o mare deosebire între caritate, - care este iubirea de Dumnezeu, manifestată asupra oamenilor, - și mila sau filantro­pia, care este slaba iubire instinctivă pentru orice om. Este bine ca medicul să aibă milă de bolnavi. Dar, nu e de-ajuns; căci acest sentiment instinctiv este mai mult sau mai puțin capricios. De aceea este necesar ca și rațiunea să intervină, prin caritate, - mai ales când e vorba de a îngriji pe un bolnav sărac.
  15. Paulescu. Instincte sociale, etc, 1910. (C. Sfetea, editor).
  16. L'Alcoran de Mahomet, Traduit d'Arabe en Francais par Sieur du Ryer, La Haye, 1685.
  17. Coran, Chapitre de la Vache, p. 11.
  18. Patimile sunt niște instincte deviate de la scopul lor natural. Patima de proprietate constă în cupiditate și în avariție, iar cea de dominație, în tira­nie și în despotism. (Vezi Paulescu, Instincte sociale, Patimi, etc. 1910, p. 101.)
  19. I. L. Gondal, Mahomet et son oeuvre, p. 16. Paris.
  20. Coran, Chapitre de l'Exil, p. 433.
  21. Hergenroether, Histoire de l'Eglise, III, p. 6.
  22. Coran, Chap. De Hod., p. 181.
  23. Coran, Chap. de Vache, p. 22.
  24. Coran, Chap. de la lignee de Joachim. p. 57.
  25. Coran, Chap. de la Vache, p. 36.
  26. Coran, Chap. de la Vache, p. 36.
  27. Coran, Chap. de la Vache, p. 25.
  28. Coran, Chap. du Voyage de nuit, p. 221.
  29. G. de Mousseaux, Lejuif, Paris, c. X, p. 285.
  30. Coran, Chap. des femmes, p. 60.
  31. Coran, Chap. des Bandes, p. 331.
  32. Coran, Chap. de la Vache, p. 27-28.
  33. Coran, Chap. des femmes, p. 70; vezi și Chap. des Bandes, p. 332.
  34. Coran, Chap. deh Conversion, p. 146.
  35. Coran, Chap. du Butin, p. 141.
  36. Coran, Chap. de la Ugnee dejoachim, p. 55.
  37. Două din rudele mele au fost luate astfel cu forța de turci, pe la 1730, și au dispărut, fără să li se mai dea de urmă. Răpirea acestor tinere fete a fost comisă după uciderea tatălui lor, preot din Oltenia, care, pribegind prin munți, cu toată familia, ajunsese până în Râmnicu-Sărat.
  38. Coran, Chap. de la Table, p. 88-89.
  39. Coran, Chap. de la Vache, p. 20.
  40. Coran, Chap. de la Vache, p. 22-23
  41. Sf. Ap. și Ev. Matei. c. 18, v. 22.
  42. Coran, Chap. de la Conversion, p. 147.
  43. De altfel, Mahomet nu se sfiește să recurgă la minciună, - și chiar la cea mai sacri­lege. După el, Dumnezeu i-ar fi la ordine, pentru ca să aprobe invaziile unei bande de tâlhari care îi săvâr­șesc planurile criminale de răzbunare; iar îngerul Gavriil i s-ar pune la dispoziție, pentru ca să-i justifice hoțiile, răpirile, asasina­tele, adulterele și chiar pen­tru ca să-i reguleze afacerile de menaj. Astfel, el zice femeilor sale, indignate de purtarea-i: „De faceți ceva împotriva profetului, să știți că Dumnezeu îi este protector; îngerul Gavriil și toți ceilalți îngeri îl vor apăra. De va vrea el să se des­partă de voi, Dumnezeu îi va da, în viitor, în locul vostru, alte femei, care vor fi supuse, drept-credincioase, blânde, smerite, cinstite, evlavioase, mulțumite, curate, fecioare și nefecioare". (Coran, Chap. de la Defense, p. 445).
  44. Coran, Chap. du Rang, p. 438.
  45. Printr-un fel de sminteală de neînțeles și în tot cazul inconști­entă, câțiva politicieni agramați, care la un moment oarecare au constituit guvernul României, au obligat pe bieții contribuabili să suporte cheltuielile construirii unei catedrale mahomedane în Constanța, - adică să zidească un templu religiei blestemate care a făcut și face încă un rău imens omenirii și care, timp de secole a pricinuit, nenorocitei noastre țări, su­ferințe cumplite.
  46. „Mesia trebuie să fie un mare cuceritor care va face ca toate națiile din lume să fie roabe jidovilor”. (Drach, De l'harmonie entre l'Eglise et la Synagogue, 1844, p. 98 - Vezi Chabauty, Les Juifs nos Maîtres, 1882, p. 148).
  47. Drumont, la France Juive, I, p. 39, Paris.
  48. A Darmesteter, Le Talmud, p. 385.
  49. Idem, I. cit, p. 439.
  50. M. Schwab, Le Talmud dejerusalem, Introd., p. LI.
  51. Rupert, Biserica și Sinagoga, p. 4, trad. română după L'Eglise et la Synagogue, 1859, Paris (Casterman édit).
  52. Moise Schwab, Le Talmud de Jérusalem, 12, vol., 1871-1890.
  53. Iată un exemplu, luat dintre mii: „De se găsește în Templu o insectă moartă, Cohe-nul (preotul) poate s-o scoată afară, luând-o în brâul său, pentru ca să nu lase să stea acolo murdăria; - acesta este sfatul lui R. Johanan, b. Broca. R. Juda zice: trebuie s-o ia cu un clește de lemn”... (M Schwab, I. cit, Traité Erubin, T. IV, p. 305).
  54. A. Darmesteter, I. cit, p. 387.
  55. Drach, De l'harmonie entre l'Eglise et la Synagogue, T.I, p. 164,1844. Drach, este un rabin convertit care are asupra Talmudu­lui toată competența cerută: Noi, - spune el, - care, după meserie, am profesat multă vreme Talmudul și i-am ex­plicat doctrina, după ce am urmat un curs special, în timp de ani îndelungați sub doc­torii israeliți, cei mai renumiți din acest secol... vom vorbi în cunoștință de cauză și cu nepărtinire”. (I. cit, p. 122).
  56. A. Darmesteter, I. cit., p. 386.
  57. Iată textul enciclicei acestui Sinod: „De aceea, ordonăm, sub pedeapsă de excomunicare majoră, să nu se imprime nimic, în edițiile viitoare ale Mișnei sau ale Ghemarei, care să privească, în bine sau în rău, actele lui Isus Nazarineanul. Poruncim, prin urmare, să se lase în alb, locurile în care e vorba de Isus Nazarineanul. Un cerc ca acesta O, pus în loc, va încunoștiința pe hahamii și pe dascălii de școală, să învețe pe tinerime aceste pasaje, numai prin viu grai. (Drach, I. cit, T. I, p. 167).
  58. Prof Dr. August Rohling, Ovreiul talmudist, tradus în româ­nește, după a patra ediție germană, de S.R.I.S., și I.P.P.; Buda­pesta, 1876. (Bibliot Academiei Române, A, 17660). Am confruntat această traducere, cu aceea ce se găsește în cartea lui Chabauty (Les Juifs nos maîtres), și care este făcută după un manuscris latinesc din secolul al XIII-lea: Extractiones de Tal­mud. Acest manuscris, - la redactarea căruia a colaborat Nicolas Donin, savant ovrei din La Rochelle, trecut la creștinism în 1236, - se găsește la No. 16.558 al Bibliot. Naționale din Paris, fol. 231.
  59. Iată ce-l așteaptă pe creștinul care îndrăznește să deschidă Talmudul și să-i traducă grozăviile: „Un goi, care studiază legea, este demn de moarte”. (Talmud Babli. Traité Sanhédrin f. 59, c. 1. Vezi Rohling, I. cit, p. 94).
  60. Rohling, I. Cit. p.l2.
  61. Rohling. I. cit, Prefață, p. 21.
  62. Rohling, I. cit, p. 31.
  63. Talmud Babli. Trat Sophérim. f 13, col. 2 - Vezi Rohling, I. cit, p. 32.
  64. Talmud Babli., Schaara Zed, f. 9 - Vezi Rohling, I. cit, p. 33.
  65. Talmud Babli. Trat Sanhédrin. f. 88, c. 2 - Vezi Rohfltig, I. cit., p. 32.
  66. Talmud Babli.. Trat. Erubin, f. 21, c. 2 - Vezi Rohling, I. cit, p. 32.
  67. Ad Pent, p.28, f. 129, c. 3 - Vezi Rohling, I. Cit. p. 34.
  68. Bechai, Ad. Pent, p. 44, f. 201, c. 41 - Vezi Rohling, I. cit, p. 34.
  69. Maimonide, Iad Hacazaca. Discours préliminaire. - Vezi Drach, I cit., I, p. 164 și 179. J Vezi și Chabauty, Les Juifs nos Maitres, p. 185.
  70. Maimonide, Traité des docteurs rebelles, c. III. p. 52. - Vezi Drach, Deuxieme lettre d'un rabbin converti, p. 332. - Vezi Chabauty, I. cit, p. 186.
  71. A. Darmesteter, I. cit, p. 434.
  72. A Darmesteter, I. cit, p. 416.
  73. M. Schwab, I. cit, Introduction, p. XXXVII.
  74. A Darmesteter, I. cit, p. 393.
  75. Singer, Citat de Misfin, în Les Saints Lieux, T. III, p. 549 și de A. Saubin, în Le Talmud, p.5.
  76. Drach, I. cit, T. I, p. 164 - Vezi Mousseaux, Le Juif, c. IV, p. 87.
  77. Talmud Babli. Trăité Baba-Kamma, f. 32, c. 2 - Vezi Rohling, I.. cit, p. 63. Cuvântul goi (la plural goimi) este echivalent cu ghiaur al mahomedanilor și repre­zintă - atât unul cât și altul, - expresii de ură și de dispreț.
  78. Albo. Sepher. Ik., f. 3. c. 25 Ialkut-Chimeoni, Ad Hab., f. 83, c. 3. n. 563 - Vezi Rohling, I. cit, p. 63.
  79. Ialkut Chimeoni, f. 75, c. 2 - Vezi Rohling, I. cit, p. 55.
  80. Talmud Babli. Trat Pes., t 119 și Trat Sanhédrin, f. 110 - Vezi Rohling, I. cit, p. 55.
  81. Talmud Babli, Trat Baba-Metzia, f. 3,. c. 2 - Vezi Rohling. I. cit., p. 64.
  82. Maimonide, Sepher miz., f. 105, c. 2 - Vezi Rohling. I. cit, p. 64.
  83. Pfeffiarkoni (rabin convertit) Talmud Babli., Trat. Baba-Batra Dissert. philolog.. p. 11 - Vezi Rupert, I. cit, p. 19 - vezi și Trat. Baba-Metzia, f. 114, recto (edit. Amsterd. 1645), cite par G. des Mousseaux, Le Juif, p. 127.
  84. Rupert, I. cit, p. 19.
  85. Talmud Babli.T Sanhdrin, f. 76, c. 2. T. Baba-Kamma, f. 13, c. 2 – Rohling I.. Cit. p. 67
  86. Iudeii susțin că numele de Akum, de Nohri, - sinonime cu cuvântul Goi, - nu de­semnează pe creștini, ci numai pe adoratorii de stele. La aceasta se poate răspunde că aceste nume se găsesc în Șulhan-Aruk, și că în timpul când această carte a fost scrisă (1567), ovreii nu mai trăiau printre păgânii ce se închinau la stele, ci printre creștini. De altfel, în mai multe locuri, se vorbește limpede de Crucea creștinilor. Mahomedanii sunt numiți Ișmhelim (Drach).
  87. Karo. Șulhan-Aruk, Choschen-Hamischpath, 34.
  88. Talmud Babli., Trat Aboda-Zara, f. 77, c 1, pisk. Tos. I. - Vezi Rohling, I. Cit. p. 71.
  89. „Dacă vreun creștin are lipsă de parale, ovreii îi adaugă camătă peste camătă, până când suma datorată devine atât de mare, încât creștinul nu o mai poate plăti, decât vânzându-și averea... Atunci jidanul îl trage în judecată și lucrează astfel, ca tribuna­lul să-i dea lui posesia întregii averi a goiului”. (Schwab, haham convertit). Judische Deckmantel - Vezi Rohling, I. cit, p. 74.
  90. Maimonide, Sepher Mizvoth Gadol, f. 73, c. 4 - Vezi Rohling, I. cit, p. 71.
  91. Karo, Șulhan-Aruk, Orach-Chain, f. 539, p. 16.
  92. Talmud Babli., Trat Baba-Metzia, f. 61, c. I, Tos și Trat Megilla, f. 13, c. 2. Vezi Rohling, I. cit, p. 65.
  93. Talmud Babli., Trat Sanhédrin, 157, c. 1, Tos. - Vezi RohHng, I. cit, p. 63.
  94. Karo, Șulhan-Aruk, Choschen Hamischpath, 227, 31.
  95. Karo, Șulhan-Aruk, Choschen Hamischpath, 156, 24.
  96. Karo, Sulhan-Aruir, Choschen Hamischpath, 183, 28.
  97. Talmud Babli., Trat Baba-Kamma, f. 113, c. 1 - Vezi RohHng, I. cit, p. 65.
  98. Talmud Babli, Trai Kalla, f.18, c. 2 - Vezi Rohling, I. cit, p. 86
  99. Karo, Șulhan-Aruk, Jore Dear, 232. 12, 14. - Vezi Rohling, I. cit., p. 87.
  100. Karo, Șulhan-Aruk, Jore Dear, 232,12,14. - Vezi Rohling, I. cit., p. 88.
  101. Talmud Babli, Trai Hagica, f. 10, c. 1. - Vezi Chabauty, I. cit, p. 196. - Vezi și Maimonide, Sepher Mizvoth Gadol, f. 70, c. 1. - Vezi și Rohling. I.. cit., p. 90.
  102. Drach, I. cit, 2e lettre, p. 82. 1827, Paris - Vezi G. des Mousseaux, I. cit. c. V, p. 151.
  103. Mahsor, Augsburg, 1536; Idem. Praga II, f. 91, a; - Vezi și Karo, Șulhan-Aruk, I, 619. - Vezi și Rohling, I. cit, p. 90. Această traducere a fost făcută de Herman Leberecht Strack - profesor la Universi­tatea din Berlin, și a fost revăzută de Dr. V. Tarnavschi, profesor la Universitatea din Cernăuți pentru studiul Bibliei și al limbilor orientale, și de Dr. O. Isopescul, docent la aceeași Universitate,- care îi garantează exactitatea (29 iulie 1909). Citată de A. C. Cuza în Neamul Românesc, la 9 octombrie 1909.
  104. Talmud Babli., Trai Nedarim, f. 20, c. 2. - Vezi Rohling, I. cit, p. 81.
  105. Idem. I. Cit.
  106. Talmud Babli, Trat. Sanhédrin, f. 58, c. 2. - Vezi Rohling, I. cit, p. 81.
  107. Talmud Ierușahni, Trat. Sanhédrin, p. 250; tradus în franțu­zește de M. Schwab.
  108. Talmud Babli, Trat Sanhédrin, f. 52, c. 2. - Vezi Rohling, I. cit, p. 77.
  109. Rachi, Ad. Pent Lév., f. 20, c. 10. - Vezi Rohling, I. cit, p. 77.
  110. Karo, Șulhan-Anik, Jore Deach, 269,88.
  111. Matmonide, Iad Hacaz., f.2,c.2 și Hilch Malachim, f.2, c.3 - Vezi Rohling, I. Cit. p.78. Se înțelege acum deflorarea a 16 fete de țărani, de către satirul jidan R. din Boto­șani, - și aceea a patru fetițe românce, murdărite de un alt jidan, din Fălticeni, despre care vom vorbi mai departe.
  112. Zadoc Kahn (mare rabin din Franța), L'esclavage selon la Bible et le Talmud, p. 67, Paris. Citat de Moise Schwab în Talmud de Jérusalem, în Traité Berakhoth, Introduction, p. XXXIV, Paris, 1871.
  113. Talmud Babli., Trat. Baba-Metzia, f. 114, c. 2. - Vezi Rohfing, I. cit, p. 58.
  114. Ialkut-Rubeni, f. 10, col. 2. - Vezi Rohling, I. cit, p. 59.
  115. Talmud Babli., Tratatul Berachot, f. 25, c. 2. - Vezi Rohfing, I. cit, p. 59.
  116. Zeror, h., f. 101, c. 2. - Vezi Rohling, I. cit, p. 58.
  117. Talmud Babli, Tratatul Schabb, f. 120, c l - Tratatul Sanhédrin, f. 88, c. 2; f. 99, c. 1.- Vezi Rohfing, I. cit, p. 55. Ovreii au așteptat multă vreme pe Mesia, care trebuia să le dea dominația lumii, având un caracter material. (C. Albancelli, Le drame maconnique, II, p. 440.) Frații Leman au numărat 25 falși-mesii. Astăzi, iudeii admit că, sub numele de Mesia, viitorul rege al omenirii, trebuie înțeles tot Israelul. De altfel, hahamii afurisesc pe cel ce ar vorbi de apariția vreunui Mesia. „Blestemați să fie cei ce calculează vremile Mesiei”, zice Talmudul din Babilon, - căci după rabinul Rava, „toate timpurile care erau fixate, pentru venirea Mesiei, au trecut”. p (Drumont La France juive, I, p. 128).
  118. Maimonide, Majene Jesch., f. 74, c. 4; 176, c. 1. - Vezi Rohling, I cit, p. 55. Abarbanel, Maschm J., 149, c. 1-3. - Vezi Rohling, I. cit, p. 55.
  119. Talmud Bahli, Trat Sanhédrin, f. 104, c. 1. - Vezi Rohfing, I. cit, p. 55.
  120. Bernard Lazare, L'Antisemitisme, p. 8-9.
  121. Bernard Lazare, I. cit p. 310.
  122. Sixte de Seinne, jidov convertit, a extras din Talmud pasajul următor: „Ordonăm ca toți ovreii să blesteme, de trei ori pe zi, poporul creștin și să roage pe Dumnezeu să-l cufunde și să-l extermine, cu regii și cu prinții lui. Hahamii vor recita, în Sina­gogă, de trei ori pe zi, această rugăciune, în ura lui Isus din Nazaret. (Talmud Babli., 0-1, tr. 1, c. 4. - Vezi Sixti Sinensis, Biblioth. Sancta, 1610).
  123. Pentru jidani, creștinii sunt goimi, păgâni, idolatri. (Talmud Babli., Tr. Aboda Zara, f.2,c. 1. - Vezi Rohling, I. cit, p. 95). De altfel, Iisus Hristos este considerat ca un idol (Idem, f. 27, c. 2 - Vezi Rohling, I. Cit. p.93).
  124. Maimonide, Iad Hacazaca, f. 10 și f. 40 - Vezi Rohling, I. cit, p. 75.
  125. Talmud Babli.. Tr. Aboda-Zara, f. 26. c. 2. - Vezi Rohling, I. cit, p. 76.
  126. Talmud Babli, Tr. Aboda-Zara, f. 20, c. 1, Tos. - Vezi Rohling, I. cit, p. 75.
  127. Talmud Babli., Tr. Aboda-Zara, f. 26. c. 2, Los; Ven Soph., f. 13, c. 3. - Vezi Rohling,.. I. cit p. 75. Vezi și Rachi Ad Exod., 14; Edit. Amster. 7; Vezi Rohling, I. cit, p. 94. Vezi și Solomon ben Sevet, citat de Ruppert, I. cit, p. 22 și următoa­rele.
  128. Rabi Brentz Judenbalg, p. 21. - Vezi Rohling, I. cit» p. 6667. De altfel, iată o condiție, sine qua non, pentru a deveni un bun haham: „Tot discipo­lul ce nu caută și nu practică răzbunarea și nu-și păstrează ura, ca șarpele, nu poate fi considerat ca un bun haham”. (Bartolocci, Bibliot. rabbinica, II, p. 428. - Vezi și Ruppert, I. cit, p: 33).
  129. Ialk Chimeoni, Ad. Pent, f. 245, c. 3. - Vezi Rohling, I. cit, p. 76. Acela pe care ovreii îl adoră în ghetto, - zice Drumont, (France juive, II, p. 416), nu este Dumnezeul lui Moise, ci este oribilul Moloch fenician, căruia îi trebuie, ca vic­time omenești, copii și fecioare. D-nul Justus, în broșura sa, Judenspiegel im Lichte der Wahrheit, citează acest pasaj din Talmud: „Este de mirat că sângele Klipothelor, - adică al fecioarelor ne-ovreice, - să fie totuși o jertfă atât de plăcută cerului. În adevăr, a varsă sângele unei fetițe ne-ovreice, este un sacrificiu tot atât de sfânt, ca acela al celor mai prețioase parfumuri, - și în același timp un mijloc de a te împăca cu Dumnezeu și de a atrage binecuvântă­rile sale”.
  130. Vezi dările de seamă, apărute în ziare, asupra ultimului Congres sionist, din aug. 1913.
  131. I. Ruppert, Biserica și Sinagoga, traducere românească de N. N.; București, 1869. (Biblioteca Academiei Române, A. 2761.)
  132. Alphons Spina, De Bello Judaeorum; Vezi Ruppert, I. cit, p. 177. Din mărturisirile jidovilor, rezultă că ei încep adesea prin a tăia împrejur copilul de sex bărbătesc asupra căruia vor să comită omorul ritual. (Ruppert, Leit, p. 179). Ei consideră ca o rușine să îngroape cadavrele creștinilor astfel uciși, - ceea ce a ușurat descope-rirea mai multor crime de această natură. (Ruppett, I. cit, p. 183).
  133. A de la Houssaye, Abrégé du Proces fait aux Juifs de Metz, en 1670. Vezi Drumont, La France Juive II. p. 402409. Toate documentele acestui proces sunt la dispoziția criticii.
  134. Rohrbacher, Histoire universelle de l'Eglise, T. XXVIII, p. 683. Paris, 1852.
  135. G. des Mousseaux, I. cit, p. 200.
  136. Achille Laurent (membru al Societății Orientale). Relation historique des affaires des Syrie, depuis 1840, jusqu'en 1842, et procedure complete dirigée, en 1840, contre les Juifs de Damasc, etc... T, II, p. 24 și următoarele. Paris, 1846 (Gaume Freres Edit). Această publicație conține piesele autentice ale procesului, - care sunt depuse la Ministerul Afacerilor Străine, din Paris. - Vezi G. des Mousseaux, I. cit, p. 202.
  137. G. des Mousseaux, I. cit, p. 206.
  138. G des Mousseaux, I. cit p. 231.
  139. Idem, I. cit, p.212.
  140. Idem, I. cit, p.202.
  141. Idem, I. cit, p 218 (notă)
  142. A Laurent. I. cit. p. 251-255. Piéces juridiques. Citat de G. des Mousseaux, I. cit, p. 213.
  143. Drumont, I. cit, p.412.
  144. Ibidem.p. 413.
  145. Vezi: Scrisorile din Rusia din Universul, 2 oct.; din Adevărul. 3 oct.; din Seara. 3 oct. etc.
  146. G. des Mousseaux, I. cit, c. VI, p. 186.
  147. Neofit, Înfruntarea jidovilor asupra legii și obiceiurilor lor. Publicată, pentru prima oară, la Iași, în 1803. A 5-a ediție a apărut în București în 1872 (Bibliot Academiei Române. A. 2757).
  148. Neofit, I. cit., p. I.
  149. Ibidem, p. 2.
  150. „Cel ce învață pe fiica sa legea sfântă este tot așa de vinovat, ca și cum ar învăța-o obscenități”. (Talmud Babli., Trai Sotah, f. 20).
  151. Trecerea ovreilor la creștinism este de două feluri: a. Convertirea poate fi sinceră, și atunci ea are drept consecință excomunicarea ma­joră (cherem) și o persecuție sălbatică din partea întregului neam al lui Iuda. Astfel lui Drach, rabin convertit, i s-au furat copiii și suferința ce a îndurat-o acest părinte, nu poate fi descrisă (G. des Mousseaux, I. cit). Uneori, persecuția merge chiar până la omor. „Foarte des s-a întâmplat la noi, ca ovreice bătrâne, - care voiau să schimbe religia și credeau că vor putea să se ascundă în vreun stabiliment bine închis, - să fie luate cu forța de jidovii fanatizați și să fi dispărut pentru totdeauna. Acum doi ani, când se întorcea dintr-un pelerinaj, o ovreică din districtul Czartkow, care voia să se conver­tească, fu atacată și ridicată de către jidani; ea fu transpor­tată într-o cârciumă ovre­iască din vecinătate, unde fu sugrumată, înainte ca să se fi putut sparge ușa odăii, unde omorâtorii se închiseseră cu ea. (Gazeta Narodowa, Lemberg, octombrie 1867. - Vezi G. des Mousseaux, I. cit). b. Convertirea poate fi prefăcută, și atunci, așa - zișii convertiți, nu sunt anchetați câtuși de puțin de Sinagogă. Astfel, un anumit număr de ovrei portughezi, s-au botezat de formă, pentru ca să poată fi admiși în Franța, ca Noi-creștini. „Ei se conformau, în mod scrupulos, la toate practicile exterioare ale religiei catolice; nașterile, măritișurile, morțile lor erau înscrise în registrele Bisericii; contractele lor erau precedate de cuvintele: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. După ce au trăit astfel aproape 150 de ani, se descoperi că acești jidovi rămăseseră tot așa de fideli credințelor lor, ca și în ziua sosirii. Îndată ce ocazia fu priincioasă, - în 1686, după B. Francia, - ei se întoarseră pe față la iudaism, încetară să-și mai prezinte copiii la botez și să facă să se binecuvânteze măritișurile lor, de către preoții catolici. Ovreii chiar, - ale căror familii practicau, în mod oficial, de 200 de ani, catolicismul în Spa­nia, - trecură fruntaria și veniră să fie circum­ciși și recăsătoriți, după ritul israelit, la Bordeaux, îndată ce hahamii fură instalați acolo”. (Drumont I. cit, 1, p. 230).
  152. Neofit, I. cit, p. 35.
  153. Ibidem, p. 3.
  154. Neofit, I. cit, p. 18. „Este o faptă bună ca fiecare ovrei să caute, pe cât se poate, să distrugă sau să dea foc bisericilor nejidovești, sau lucrurilor ce se găsesc în ele; iar cenușa lor să o împrăș­tie în vânt sau să o arunce în apă. În plus, fiecare iudeu trebuie să dea bisericilor un nume de ocară” (Karo, Șulhan-Aruh, Jore Deach, 143, 62). „Bisericile creștinilor sunt case de pierzare și locuri de idolatrie, pe care ovreii trebuie să le distrugă”. (Talmud Babli, 0. 1, t. 1, c. 2; după Sixte de Sienne, ovrei convertit din secolul al XVI-lea, în cartea sa Biblioteca Sancta, Paris, 1610).
  155. Ibidem, I. cit, p. 18.
  156. Ibidem, I. cit, p. 11.
  157. Idem.
  158. Neofit, I. cit, p. 13.
  159. Neofit, I. cit., p. 23.
  160. Ibidem, p. 24.
  161. Ibidem, p. 23.
  162. Comparați spusele lui Neofit, cu depozițiile acuzaților din Damasc.
  163. Neofit, I. cit., p. 24.
  164. Ibidem, p. 26.
  165. B. Lazare, L'Antisemitisme, p. 8.
  166. Bernard Lazare, L'Antisemitisme, p. 376-381.
  167. Iacob Brafmann, Livre du Cahal. Materiaux pour étudier le Judaisme en Russie et son influence sur les populations parmi les quelles il existe; 2 vol., St. Petersburg, 1870. O noua ediție a apărut în 1888, la Petersburg, la tipografia C. Dobrodaev. Această carte este astăzi foarte rară. Am căutat-o în zadar în Biblioteca Acade­miei Române. Am cerut-o mai multor librari și editori din Paris, dar cercetările lor au ră­mas fără rezultat. Vom fi deci nevoiți să ne mulțumim cu citatele, raportate de cole­gul nostru A. C. Cuza, profesor la Universitatea din Iași, în „Neamul Romanesc”, octom­brie 1910, citate suficiente pentru ceea ce voim să arătam aici; Dovezile lui Brafmann sunt cu adevărat științifice, fiind bazate pe documentele auten­tice care provin din diferite Cahale din Rusia. „Am fost ajutat - zice el - de cunoștințele mele întinse asupra stării ovreilor, pe care le datorez originii mele israelite și întârzierii în judaism, până în al 34-lea an al vieții mele”. De altfel, jidanii, - care de obicei sunt foarte nerușinați când este vorba să contrazică scrierile care dau pe față tainele existentei lor, - n-au avut îndrăzneala să tăgădu­iască afirmațiile acestui autor, care dezvăluie, pentru prima oară, scopul organizației Statului ovreiesc. Abia câțiva rari ovrei au încercat - unii să nege existența actuală a Cahalului în Rusia, unde, după dânșii, ar fi fost distrus de legea de la 1844, - alții, să pretindă că această organizație nu reprezintă decât „complotul bogaților împotriva săracilor” în Israel. Iată ce zice despre Cahal și despre cartea lui Brafmann, un cunoscător al poporului ovreiesc, Richard Andrée (Zur Volkskunde der Juden, Leipzig, 181, p. 135): „Cartea ovreiului convertit Brafmann, din Vilna, ne procură cea mai interesantă privire asu­pra condițiilor de existență ale ovreilor din Orient. El tratează despre Cahal, care este organizația nației ovreiești și descrie viața comunităților iudaice, - cum au fost și cum sunt în acest moment, - rezemând aceste afirmații, pe documente. Vezi, asupra aceluiași subiect Kaliat de Wolski, La Russie juive, 1887. (A. C. Cuza, „Neamul Româ­nesc”, 11 oct 1910).
  168. Brafmann, I. cit,T. I. cVII - Vezi Cuza, „Neamul Românesc”, p. 1863-l866,4 oct. 1910.
  169. În Polonia „prin decretul lui Sigismund I, dat în 1506, Mihel din Brest-Litovsc a fost numit șef al tuturor ovreilor din Litvania, cu deplină putere asupra vieții lor și cu drept ereditar asupra acestui titlu. Un alt reprezentant al ovreilor din toată Polonia a fost confirmat în 1549 de Sigismund August. Același rege în 1571 a sancționat dreptul re­prezentantului ovreilor să pedepsească cu moartea pe cei ce calcă legea, iar îndepli­nirea acestui decret a fost încredințată agenților regali și celorlalte autorități poloneze. (Braf-mann, I. cit - Vezi Cuza, „Neamul Românesc”, p. 1891, 8 oct. 1910. Vom adăuga aici, ce scrie un autor foarte competent asupra materiei, D-nul H. Graetz, profesor la Universitatea din Breslau. „Ovreii din Polonia constituiau un Stat în Stat în toată puterea cuvântului. Sinodul lor general, ce se reunea de două ori pe an, era un adevărat parlament care făcea legile și ale cărui hotărâri nu erau supuse la nici o instanță de apel superioară. Fiecare Co­munitate avea colegiile sale de judecători (Bet-Din), compuse dintr-un rabin și doi asistenți, înaintea cărora trebuia să fie depusă orice plângere și care judecau după legile talmudice rabinice”. - Vezi Cuza, I. cit., p. 359, 22 febr. 1908).
  170. Derjavin, Memoires, Moscova, 1860, p. 474-480. După Brafmann. - Vezi Cuza, „Nea­mul Românesc”, p. 1892, 11 oct. 1910.
  171. Brafmann, I. cit - Vezi Cuza, „Neamul Românesc”, p. 1907, 11 oct. 1910.
  172. Ibidem.
  173. Cuza, I. cit, p. 1908.
  174. Iată ce scrie despre hahami, un ovrei, Siniger, membru notabil al Consistoriului ovre­iesc din Paris: Rabinii nu sunt, - ca preoții sau ca pastorii comunităților creștine, - miniștrii nece­sari ai cultului nostru. Slujba rugăciunilor, în sânul templelor, nu este efectuată prin intermediul lor. Ei nu sunt confidenții conștiinței noastre. Puterea lor nu face nimic pentru mântuirea sufletelor. Funcțiile lor preoțești se mărginesc la serbarea nunții (pe care un simplu laic poate tot așa de bine s-o îndeplinească), iar atribuțiile lor se limitează la pronunțarea din anvon a unui mic număr de rugăciuni... Diploma de rabin se potrivește cu toate profesiile... și astfel numărăm printre noi, ha­hami în barou, hahami în prăvălii și hahamii vânzători în bâlci­uri... Rabinii trec drept oameni care au o cunoștință adâncă despre Talmud... dar ei nu po­sedă elementele nici unei științe utile și, cei mai mulți, nu știu nici întrebuințarea limbii naționale. Alipirea lor fanatică la practici absurde, pe care timpul și rațiunea le-au lepădat, este un titlu la considerația lor reciprocă și la venerația ortodocșilor. Îngâmfarea lor este tot atât de excesivă cât le este de adâncă ignoranța. Dacă invoci luminile lor religioase, ei opun misterele; dacă îi grăbești, ei strigă că ești în contra religiei; dacă stăruiești, se supără. Ei au fatuitatea puterii și voința intoleranței”. (Singer, Des consistoires en France, Paris, 1820, p. 32-33. Delamay. Edit. - Vezi Mousseaux, Le juif, Ch. III, p. 38). Un alt ovrei, președintele Consistoriului central al jidovilor din Franța, zice: În ceea ce privește slujbele lor spirituale, „rabinii sunt slabi și nuli... Cât timp israeliții vor avea, ca interpreții religiei niște tăbăcari, niște zarafi, niște negustori ambu­lanți și chiar niște cămătari, - căci mulți dintre ei îndeplinesc aceste nobile și liberale profesiuni, - nu se vor găsi niciodată la înălțimea epocii”. (A. Cerfbeer de Medelsheim, Les juifs, leur histoire, leurs auteurs, Paris, 1847, p. 557. - Vezi Mousseaux, Le juif, Ch. III, p. 40-41). Un al treilea ovrei, - acesta haham convertit, - zice ironic „Trebuie să rectific greșeala, - atât de comună printre persoanele străine de cultul jidovesc, - că rabinii sunt preoții ovreilor. Acești oameni n-au decât conducerea con­științei celor ce vor să se adreseze lor, în cazuri grave, - de pildă, când nenorocirea a vrut ca o lingură destinată pentru post, să cadă într-un vas care servește la gras, - sau când, din greșeală, a stins mucul unei lumânări, în sfânta zi a Sâmbetei...” (Drach, lére lettre d'un rabbin converti, Paris, 1825, p. 69. - Vezi Mousseaux, Le juif. Ch. III, p.49). Totuși, în localitățile unde vechiul cult talmudic și-a păstrat toată puterea, hahamii au încă slujba de sacrificatori, în timpul omoruri­lor rituale. De altfel, ei păstrează vasul unde a fost cules sângele victimelor omenești, - sânge, care este destinat manducației. (Mousseaux, Le juif, Ch. III, p. 46). Se înțelege aversiunea pe care o resimt israeliții civilizați, împo­triva hahamilor, când te gândești că aceștia nu sunt la drept vorbind, preoți, ci mai curând, un fel de sub-prefecți agramați și foarte tiranici ai Statului jidovesc talmudic.
  175. Astăzi, acest impozit este plătit, la noi, în România, nu numai de ovrei, dar chiar și de creștini, și într-adevăr, toate vitele sunt tăiate de hahami și pentru toate, ei strâng o taxă în folosul Cahalului. Astfel, la Iași, în 1891, tăierea rituală, fiind la un moment dat suspendată și înlocuită cu puncția cefalică, - s-a descoperit că venitul acestei tăieri rabinice, se suia la suma anuală de 165.025 lei. Această sumă era împărțită în chipul următor: 53.664 lei, pentru leafa hahamilor, 22.439 lei, pentru întreținerea spitalului ovreiesc. Restul de 88.725 lei a fost păpat, fără ca întrebuințarea-i să se găsească înscrisă în re­gistrele comunității, - și profesorul Cuza crede că acest fond a fost cheltuit pentru a corupe pe funcționari și pe alți demnitari români.
  176. Volumul al II-lea al cărții lui Brafmann cuprinde 1055 de documente ale Cahalului, începând din 1789 și mergând până la 1869.
  177. Actele de vânzare, făcute de Cahal, sunt învestite cu toate formele legale și aprobate de șapte reprezentanți ai Comunității. Iscăliturile sunt legalizate de doi notari și în­registrate în arhivele Cahalului (Pinkes), pentru neschimbare.
  178. Brafmann, I. cit, II. - Vezi Cuza, „Neamul Românesc”, p. 455, 7 martie 1908.
  179. Ibidem, p. 1992, 22 octombrie 1910.
  180. Cahalul posedă samsari, care sunt adevărați agenți de poliție și care sunt de mai multe feluri. Astfel unii dintre ei sunt misiți, la curent cu afacerile creștinilor, alții sunt puși pe lângă diferite autorități ale creștinilor (prefectură, primărie, tribunale, poliție, ar­mată, etc.) pe care le spionează și cărora le corupe funcționarii, adesea prin lefuri fixe. Acești samsari, raportează isprăvile lor Cahalului, care le înregistrează.
  181. Brafmann, I. cit.,T. II. - Vezi Cuza, „Neamul Românesc”, p. 456, 7 martie 1908.
  182. Brafinann, I. cit, T. II. - Vezi Cuza, „Neamul Românesc”, p 456, 7 martie 1908.
  183. Ibidem, p. 452, 7 martie 1908.
  184. Karo, Șulhan-Aruk, Jore Deach, 334. - Vezi Rohling, I. cit, p. 99.
  185. Rohling, I. cit, p. 99-100.
  186. Cheremul poate să lovească chiar pe un goi. Un proprietar nu mai poate să-și închirieze casele, sau nu mai poate să își vândă grânele, când este afurisit în Sinagogă, de un haham; de asemenea, un avocat sau un medic nu mai are clienți ovrei și, prin calomnie, pierde și clienții creștini.
  187. Buxtorf, Le talmud., n. 828. - Vezi Rohling, I. cit, p. 100-102.
  188. Aceste Cheremuri se găsesc în facsimile în cartea lui Verax (La Roumanie et les Juifs. București, 1903, p. 289), care le dă și traducerea franțuzească.
  189. Verax, I. cit. p. 4849. (Ed. prescurtată).
  190. Ibidem, p. 51. „Cuvântul Șarpe (Nahaș), - zice Dr. Octavian Isopescul, profesor la Universitatea din Cernăuți, - este o sinteză cabalistică a trei cuvinte, ale căror inițiale îl compun: Nidui: exil; Cherem: afurise­nie; Șanta: blestem; Astfel vorbele: „să fie mușcat de șarpe”, înseamnă în realitate: „să fie lovit de exil, de blestem și de afurise­nie”.
  191. Archives israélites XX, 1866, p. 885. - Vezi Mousseaux, Le Juif, p. 347.
  192. Cremieux a fost și Suveran, mare maestru al ritului scoțian al Francmasoneriei din Franța.
  193. Vezi Cnabauty, Les Juifs nos maîtres, 1882, p. 5 și următoarele.
  194. Alianța ovreiască universală dispune de presa lunii întregi, de care se servește pentru a înșela și a domina opinia publică. În Sanhedrinul din 1840 din Cracovia, ovreiul Montefiore a zis: „Cât timp nu vom po­seda jurnalele lumii întregi, ca să zăpăcim și să înșelăm popoarele, puterea noastră va fi o himeră”. Astăzi, ovreii au ajuns să fie stăpânii presei universale. Astfel, ei dețin cele mai mari ziare: La Londra: Times, Daily Telegraph etc. La Paris: Le Matin, Le Temps, Le Figaro etc. La Berlin: Berliner Tageblatt, Berliner Volkszeitung etc. La Viena: N. Freie-Presse, Fremdemblatt etc. La Budapesta: Pester Loyd, Magyar Hirlap etc. La noi: Adevărul, Dimineața, Facla, etc.
  195. Arhives israélites, XXV, p. 651, 1861. - Vezi Mousseaux, Le Juif, Ch. XIII. p. 266. - Vezi și Cuza, I. Cit.
  196. Cuza, „Neamul Românesc”, p. 1996. 22 octombrie 1910.
  197. F. Trocasse, L'Autriche juive, Paris, p. 124 (A. Pierret, édil.).
  198. Datele statistice referitoare la Bucovina au fost luate de Verax, din Dr. Zeiglauer, Geschichtliche Bilder aus der Bukowina, Cernăuți, 1899, p. 2 și următoarele, - și din Dr. Polek, Statistik des Judenthums in der Bukowina, etc.
  199. Iată cum se exprimă, în privința lor, Comisia numită în 1782 la Viena, de împăratul Josef II: „Nu se pot considera ca supuși ai împăratului, ovreii din Bucovina, intrați în această provincie prin înșelătorie și fraudă. Acești ovrei, trebuie să fie tratați ca străini... Și într-adevăr, la început, au fost supuși unui regim special, care micșoră emigrația lor în țară (Verax, I. cit, p. 8).
  200. O statistică recentă, - ale cărei cifre au fost culese din actele prefecturilor împără­tești ale Bucovinei, - arată că în momentul de față se găsesc în această provincie: Meseriași: 737 români, pentru 5089 ovrei. Negustori: 454 romani, pentru 8567 ovrei. (Toronțiu, „Neamul Românesc”, 30 sept. 1911).
  201. Verax, I. cit, p. 57-61. Toate aceste amănunte au fost date lui Verax, de către Dr. Bălan, șeful cancelariei dietei din Bucovina, după publicațiile oficiale.
  202. Trocasse, I. cit., p. 145.
  203. Trocasse, I. cit., p. 135.
  204. Verax, I. Cit. p.63.
  205. Trocasse, I. cit, p. 146. Acum se înțelege de ce, în 1898, a izbucnit o răscoală înfricoșătoare a țăranilor polo­nezi, împotriva jidovilor, în 33 de districte ale Austriei. Este de remarcat că în timpul acestei revolte, - pe când mii de țărani au fost uciși, - nici un ovrei nu și-a pierdut viața. (Trocasse, I. cit, p. 166) De altfel, în Galiția, guvernul, - ca să dea un exemplu, - a stabilit o stare de asediu permanentă (Trocasse, I. cit, p. 176).
  206. Idem, Leit, p. 261.
  207. Idem, I. cit, p. 130.
  208. Trocasse, I. cit, p. 132.
  209. „Este oprit unui medic israelit să vindece pe un Akum, chiar când a fost plătit pentru aceasta... , Dar este permis medicului ovrei să experimenteze asupra unui Akum, pentru a vedea dacă un medicament este eficace sau este omorâtor” (Karo, Șulhan-Aruk, Jore Dear, 158).
  210. Trocasse, I. Cit. p. l37.
  211. Trocasse, I. cit., p. 137.
  212. Idem, I. cit, p. 145.
  213. Idem.
  214. Idem, I. cit, p. 133.
  215. Idem.
  216. Trocasse, I. cit, p. 142.
  217. E. Drumont, La France juive, I, p. 143.
  218. E. Drumont, I. cit, I, p. 213.
  219. Idem, I. cit, I, p. 247.
  220. Idem, I. cit. I, p. 220.
  221. Idem, I. cit, I, p. 259.
  222. Idem, I. cit, p. 236.
  223. Paulescu, Instincte sociale, Conflicte și Patimi, etc, p. 159 (C. Sfetea, edit. 1910).
  224. Drumont, I. cit, 1. p. 286-290.
  225. Drumont, I. cit, I, p. 300-303.
  226. Astfel un jidan a cumpărat și a dărâmat, în 1797, biserica St Jaques dele Boucherie, din care un singur turn a rezistat distrugăto­rilor. Acum el ornează un scuar situat aproape de piața Chatelet (Drumont, I. cit, I, p. 150).
  227. Drumont, I. cit, I, p. 304-305.
  228. Idem, I. cit, I,p. 317-318.
  229. Drumont, I. cit, l, p. 331.
  230. Idem, I. cit, I,p. 350 Michelet, vorbind și dânsul de ovrei, se exprimă astfel: Jidanii,... murdara și prolifica nație,... au rezolvat problema de a volatiliza bogăția... Acum ei sunt stăpânii omenirii! Din palme și din ghionți, au ajuns pe tronul lumii!” (Michelet, Discours citat de Hallez în Les Juifs en France, 1854, p. 37. - Vezi și Chabauty, I. cit, p. 164).
  231. Drumont, I. cit, II, p. 12
  232. Idem.
  233. Drumont, I. cit, n, p. 34.
  234. Drumont, I. cit, p.22.
  235. Idem, I. cit, II, p. 24.
  236. Sub titlul de „Neplăcuta pățanie a trei miniștri ovrei din Anglia”, Universul din 1 apri­lie 1913, publică, sub semnătura binecunoscută a lui I. G. D., o notiță plină de interes: în guvernul englez se găsesc acum trei ovrei: Sr Rufus Isaar, ministru de justiție, Dl Hetbert Samud, ministrul poștelor și Dl Montagu, subsecretar de Stat la depar­tamentul Indiilor. Or, astăzi, câteșitrei sunt traduși înaintea unei comisii parlamen­tare, sub inculpapa că au avut un amestec... ciudat, în oarecare afaceri, ce privesc „finanțele publice”. Și jurnalistul continua: „Din timpuri imemorabile, Anglia fusese prezervată de spec­tacolul unor miniștri târâți pe banca acuzației. A trebuit să se găsească în guvern trei miniștri jidani, pentru ca această glorioasă tradiție să înceteze”.
  237. Copin-AIbanceffi, Le drame maçonique, I, Pouvoir occulte, p. 369.
  238. Nihiliștii, afară de ovrei, se recrutează mai ales dintre tinerii semikulți și neexperimentați, pe care Iuda îi orbește cu ușurință, oglindind înaintea ochilor lor, vorbele umflate de Progres, de Libertate, de Egalitate, de Frăție și alte gogoși francmasonice.
  239. Să amintim moartea tragică a lui Alexandru II care a fost ucis de o bombă, aruncată de un nihilist. De asemenea, Stolipin, prim-ministrul imperiului, a fost asasinat de un jidan numit Bagrow, în septembrie 1911,
  240. C. Albancelli, I. cit, p. 358.
  241. Idem, I. cit, p. 352.
  242. Idem, I. cit, p. 357.
  243. „Legenda (?) povestește că ovreii veniră în Dacia în timpurile mithice ale lui Dece­bal, sub Domițian” (Bernard Lazare, Les Juifs de Roumanie, p. 17).
  244. Cifrele care se referă la o epocă anterioară lui 1859, provin din Arhivele Statului. Cele ce privesc anii 1859 și 1899, sunt luate din publicațiile Serviciului statistic.
  245. Cifrele acestor statistici sunt împrumutate din cartea lui Verax La Roumanie et Ies Jutfs, 1904, p. 2-4 (ediție prescurtată).
  246. E. Desjardins, Les Juifs en Moldavie, Paris, 1867 Vezi Verax, I. cit, p. 20.
  247. Colescu, Mișcarea populației României, pentru 1901 și 1902; vezi Verax, I. cit, p. 54.
  248. Dr. Agapi, Studii demografice asupra populației orașului Iași. (Verax, I. cit, p. 55).
  249. A C. Cuza, „Neamul Românesc”, 1908, 1909, 1910
  250. C. Cuza, Unirea, 18 februarie 1913.
  251. „Viitorul”, 20 februarie 1913. Asemenea scenă se întâmplă într-un butoi, unde se face oțet, când îi adaugi o urmă dintr-un parazit, micoderma vini. Atunci poți vedea cu ochii, cum cămașa groasă a oțetului se topește și, în locul ei, se întinde un fel de mucegai alb și uscat, care con­sumă tot alcoolul și tot acidul acetic și transformă repede oțetul într-o apă infectă și fără nici un gust. (Duclaux).
  252. Raportul general al Camerei de comerț și industrie, circ. VIII, Iași, 1908. - Vezi Cuza. Scăderea populației creștine și înmulțirea jidanilor în orașele României, Vălenii de Munte p. 36.
  253. Forța ovreiului este solidaritatea. Creștinii, care pot să fie admirabili în caritate, sunt străini oricărui sentiment de solidari­tate. Ei n-au câtuși de puțin ideea de a se strânge în rânduri compacte pentru a rezista jidovului. Ei nu se susțin..; dar se iubesc între ei. Jidanii, din contră, se susțin până la moarte, dar nu pot să se sufere; ei își fac oroare lor înșiși (Drumont, I. cit, I, p. 54-55 și 134).
  254. Raportul general al Camerei de comerț și industrie, circ. VIII, Iași, 1908. - Vezi Cuza.
  255. Darea de seamă asupra stării economice a județelor Botoșani, Dorohoi și Suceava, pe anul 1906. Raportul Camerei de comerț și industrie, circ. IX; Botoșani, 1906. - Vezi Cuza, I. cit, p. 33.
  256. Spicuitorul moldo-român, Iași, 1841. - Vezi Cuza, I. cit.
  257. „Este adevărat că nu există nici o clasă românească, care să înlocuiască pe ovrei, fie ca negustori, fie ca lucratori”. (Bemard Lăsare, Les Juifs en Roumanie, p. 99).
  258. Iată ce poruncește jidanilor, în această privință, Talmudul: „Este oprit ovreilor să în­vețe pe un Akum o meserie, cu care să poată să se hrănească” (Karo, Șulhan-Aruk. Jore Doar, 154. p. 77).
  259. A. C. Cuza. I. cit. p. 51.
  260. După informațiile luate de la Ministerul de finanțe; vezi Verax, 1... cit. p. 52.
  261. E. Desjardins. Vezi Verax, I. cit., p. 2.
  262. După informații luate de la Ministerul de finanțe; vezi Verax. I. cit. p. 52.
  263. Două rapoarte ale directorului institutului de chimie din Iași. No. 541 din 9 aug. 1910 și 468 din 19 iulie 1910, - către Direcția generală a Serviciului sanitar. Vezi A. C. Cuza,.. Neamul Româ­nesc”, 5 sept 1911.
  264. Vezi ziarele din acea epocă și A C. Cuza,.. Neamul Românesc”, 15 febr. 1908, p. 308
  265. „Viitorul”, mai-septembrie 1913. Iată ce scrie Universul din 26 septembrie 1913, sub titlul de Devastările din Vrancea; „Ancheta, orânduită să cerceteze și să stabilească răspunderea în delictele silvice să­vârșite de societățile anonime forestiere din munții Vrancei, - a constatat abuzuri co­losale,... iar Ministerul de domenii, pentru ca să le înfrâneze, a luat măsuri ca aceste societăți să înceteze orice tăiere în pădurile din munții Vesterul, Piatra Secuiului, Vetrile și Frumușelele”.
  266. Acum câteva luni, - podgorenii acuzând pe jidani de falsificarea unor enorme canti­tăți de vin, pe care îl pun în vânzare, - „autorită­țile au confiscat și distrus peste 10.000 de decalitri de vin, fabricat cu drojdie, glicerină, zahăr și alcool'. („Lupta economică”, mai, 1913; vezi „Antialcoolul”, mai-iunie 1913, - și „Viitorul”, aprilie, mai 1913).
  267. Dr. C. Șumuleanu, Despre acidul salicilic în falsificarea vinuri­lor. „Neamul Româ­nesc”, 21 octombrie 1911.
  268. Dr. C. Șumuleanu, Despre rachiul cu „vitriol” - comunicare la Societatea de medici și naturaliști, din Iași, în Buletinul Societății, No. 14..1911. - Vezi Cuza, „Neamul Românesc”, 2 sept. 1911, p. 1559.
  269. Șumuleanu, I. cit; vezi Cuza, „Neamul Românesc”. 2 sept. 1911. p. 1559.
  270. Idem, vezi și Lancereaux et Paulesco, Traite de Médicine, T. 1. p. 146. (Articolul: Intoxications par Ies boissons avec essences).
  271. E. Desjardins, I. cit.; vezi Verax, I. cit., p. 20.
  272. Verax. I. cit., p. 15.
  273. Idem, I. cit, p. 28.
  274. Idem. I. cit, p. 40.
  275. Verax, I. cit, p. 40.
  276. Paulescu, Instincte sociale, ere..1910. p. 104. (Sfetea, edit).
  277. Ibidem, p. 135.
  278. Minerva, 21 august 1912.
  279. Verax, I.. cit.p. 44.
  280. După actele ce se găsesc în [/C:/Program%20Files/DC++/Downloads/dosa.nl dosarul] cu No. 2.037 clin 1909 al Tribunalului județului Dorohoi; vezi A. C. Cuza. „Neamul Româ­nesc”. 16 sept. 1911. p. 1651.
  281. A C. Cuza, „Neamul Românesc:”, p. 1658.
  282. „Neamul Românesc”, 13 decembrie 19.10, p. 2839 (după „Universul”).
  283. „Universul”, 15 decembrie 19.11.
  284. Trocasse. L'Autriche juive, p. 148.
  285. Idem.p. 155.
  286. Idem.
  287. Idem. p. 156
  288. Trocasse, I. cit., p. 152
  289. Idem. p. 154-155.
  290. Idem. p. 157
  291. Nemulțumiți cu toate bunurile ce ne-au luat cu japca, jidovii voiesc să ne distrugă și literatura și să o înlocuiască cu o literatură a lor, care e rudimentară, trivială, porno­grafică, demnă de o rasă asiatică... decăzută. Un autor dramatic român, D-l. D..., - care, într-o adevărată capodoperă, ne-a evocat figura măreață a celui mai glorios Domn al Moldovei, - ne-a dat anul trecut un alt giuvaier, descriind într-o limbă „dulce și frumoasă”, - împreună cu un tip desăvârșit de zgârcit, - scene delicioase din viața mahalalelor din București, de pe la 1860. Ei bine, jidanii nu l-au priceput, - și din nenorocire nu l-a priceput nici directorul tea­trului nostru național, care pare a fi străin de țară... Toată clica piesei ovreiești s-a năpustit asupră-i, cu o îndârjire de câine turbat, - și bie­tul om, amărât de mizeriile și de șicanele ce le întâlnea zilnic în teatrul zis Național, s-a văzut forțat să-și retragă de pe scenă toate lucrările dramatice... Iată acum și un autor ovrei,... Ițic Bercu zis Ghidală. - zis și Roneti-Roman, - care a făcut o piesă de teatru, „Mânase”, unde un jidov habotnic și fanatic scuipa cu dispreț, în obrazul românimii, toată ura sălbatică ce i-o insuflă Talmudul. Această piesă, - mediocră în realitate, dar considerată de jidănime ca nec plus ultra, - a fost scoasă de pe programul teatrului, - în urma protestării studenților români, - de un Ministru... care și-a aprins paie în cap. Îndată, ziarele ovreiești fură apucate de o furie nebună și se repeziră să sfâșie pe Ministru și mai ales pe studenții universitari, - Viitorul României, - pe care-i numiră huligani și îi insultară grosolan. „Piesa Mânase, trebuie jucată cât de curând și la nevoie cu jandarmul în săli. Cultura românească nu trebuie să cedeze unui pumn de imbecili fără vârstă și să-și primească inspirația de la cârciumă și stradă (Seara, 13 Oct, 1913). Iar directorul teatrului, - care dacă n-a înțeles pe D-l. D... n-a priceput nici pe Ițic, - fiind ațâțat de jidani, s-a uitat până într-atât, încât a îndrăznit, într-un afiș, să cântărească valoarea” tinerimii române și să afirme că e „minimă”! Studenții români să se liniștească,... dar să închidă în sufletele lor aceste insulte jido­vești, - și când, peste câțiva ani, vor ajunge miniștri, deputați, senatori, să-și aducă aminte de sfaturile ce se găsesc în această carte, sub titlul de Concluzii practice.
  292. Golos, ziar din St. Petersburg, 3 oct. 1869; vezi Chabauty, Les Juifs nos maitres, p. 172.
  293. Chabautv. I. cit. p. 173.
  294. Expunerea de motive a proiectului de lege în contra emancipă­rii ovreilor din Româ­nia; în „Monitorul Oficial”, 1868.
  295. Archives iraélites, XVI, p. 719,1866.
  296. Aceasta invazie a fost urzită mai dinainte de Cahalele Europei în scop de a fixa Statal ovreiesc în România. Și într-adevăr, ovreii din împrejurimi s-au precipitat, ca în urma unui ordin, asupra acestei țări nenorocite. „Statistica anilor 1878 și 1879 a demonstrat ca, numai în timpul acestor doi ani, doua sute de mii de jidani, veniți din Rusia și Austria, s-au stabilit, în România” (Chabauty, I. cit., p. 175).
  297. Câmpineanu, Raport.... 9 iulie 1897.
  298. Chabauty. Lcit.p. 176.
  299. Dacă jidanii nu s-au mișcat în 1848, atunci când a fost revoluție în țara, - imitație na­țională a revoluției care în alte țari le-a deschis larg porțile cetății, - este fiindcă în Muntenia ei erau prea puțin numeroși (cam vreo 6.000) și în Moldova (unde erau aproape 100.000) purtau încă perciunii cu care veniseră și nu avuseră nici măcar tim­pul să învețe limba țării. Și, într-adevăr, după cum spune Degardms, invazia ovreiască, începută de câțiva ani a devenit mai cu seamă foarte activă în timpul guvernului lui Mihalache Stuitlza (1834-1848)”.
  300. Ministrul afacerilor străine din România, Șodan Golescu răspunse în acești termeni jidovului Montefiore: „Sunt în măsură să va afirm, Domnule, că tulburările de care Ovreii au suferit, deși regretabile din toate privințele, sunt departe de a prezenta gra­vitatea ce le-a fost inexact atribuită. Adevărul mă forțează să adaug că, după datele anchetei, la care am procedat, coreligionarii voștri sunt cei ce, din nenorocire, au pri­cinuit, dacă nu au provocat mișcarea despre care e vorba”. Și președintele Camerei rosti aceste cuvinte asupra pretinsei persecuții: „Ovreii sunt cei ce lovesc și tot ei, cei ce țipă.” (A. Cbabauty, I. cit, p. 177).
  301. Cbabauty, I. cit, p. 177-178.
  302. În timpul războiului de la 1877-78, printre 60.000 de soldați români, au fost vreo 900 de jidani, - care toți au fost naturalizați. Dar „numărul ovreilor uciși în lupta sau morți în urma rănilor primite, a fost de patru”. (Verax, I. cit, p. 39).
  303. Iată cum se exprimă acest publicist francez asupra soartei nenorocite a României: „În această țară, ovreiul nu constituie o boală fixă, o mlaștină mai mult sau mai puțin întinsă și mai mult sau mai puțin fetidă; el formează un fel de scurgere perpetuă care nu se poate opri. Marele rezervor al Semitismului, Galiția și provinciile ruse limitrofe varsă aici necontenit, hoardele lor puturoase. De o sută de ori s-au descris acești jidani cu perciuni, cu anteriu soios... lăsând să cadă păduchii peste tot pe unde trec, prezentând o primejdie permanentă pentru salubri­tatea publică”. Înverșunați pe această nenorocită țară,... ovreii o sfâșie, o rod, o sug, o sleiesc. (Drumont, La France juive, I, p. 456457).
  304. Și, într-adevăr, un ovrei, Ad. Franck, profesor la College de France, declară că în România, ca și în Rusia, credințele religioase sunt absolut străine de măsurile luate în contra ovreilor. Un alt autor, Ernest Desjardins, membru al Institutului, scrie și dânsul, asupra aces­tui punct, în broșura sa Les Juifs de la Moldavie, citată mai sus: „Afirm că motivul re­ligios n-are nici un amestec în măsurile luare de guvern, nici în dușmănia ce populația arată ovreilor: Răceala grecilor ortodocși pentru cultul lor și indiferența preoților plă­tiți de Stat, fac imposibilă cea mai mică bănuială de persecuție religioasă”.
  305. Numele de Louis Legrand, pe care românii trebuie să și-l amintească cu recunoștință, ar putea să fie dat unei străzi din București, - în locul numelui lui Clemenceau, care nu este decât o slugă a jidanilor și face parte din aceeași tagmă cu Waddington.
  306. Drumont I. cit, I, p. 456-457.
  307. Bemard Lazare, Les Juifs en Roumanie. p. 100-101.
  308. Ibidem. p. 103.
  309. D. Nuhâm Katz este în adevăr cu haz. Dânsul se întreabă; „Care a fost scânteia, în 1907?” Și răspunde: „a fost propaganda și agitația antisemită”. (Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, p. 206). Este istoria bine cunoscută a femeii gușate, a cărei fată gratifica, cu acest epitet, o vecină cu care se certa, - grăbindu-se să o ia înaintea acestei vecine, care ar fi putut să-l zică măsii.
  310. „Universul”, 4 martie 1907.
  311. „Universul”, 22 martie 1907.
  312. „Universul”, 9 martie 1907.
  313. „Universul”, 7 martie 1907.
  314. Idem, 15 martie 1907.
  315. Idem, 3 aprilie 1907.
  316. Adevărul”, 10 martie 1907.
  317. „Universul”, 20 martie 1907.
  318. Idem, 18 martie 1907.
  319. Idem, 10 manie 1907.
  320. Virgfl Arion, Pagini din timpul răscoalelor țărănești, 1912, p. 8.
  321. „Universul”, 3 martie 1907.
  322. Idem, 14 martie 1907.
  323. Idem, 16 martie 1907.
  324. Idem, 18 martie 1907.
  325. Idem, 15 martie 1907.
  326. Adevărul”, 16 martie 1907.
  327. „Universul”. 15 martie 1907.
  328. Idem, 17 martie 1907.
  329. Idem. 19 martie 1907.
  330. „Universul”, 18 martie 1907.
  331. Idem. 20 martie 1907.
  332. Idem, 26 martie 1907.
  333. Idem, 5 aprilie 1907.
  334. Idem, 16 martie1907.
  335. „Adevărul”, 15 martie 1907.
  336. Taine, Les Origines de la France contemporaine. II. p. 23.
  337. Idem, I. cit.. II, p. 100.
  338. Idem, I. cit, II. p. 101.
  339. V. Arion, I. cit. p.36.
  340. „Universul”, 24 martie 1907.
  341. C. Anghel (fost prefect de Olt, care a luat parte la potolirea tulburărilor). Răscoalele din 1907; vezi „Flacăra”, 28 aprilie 1912.
  342. „Universul”, 20 martie 1907.
  343. Idem, 26 martie 1907.
  344. „Universul”, 9 martie 1907.
  345. Idem, 10 martie 1907.
  346. Virgil Arion, atribuie răscoalele mizeriei și exploatării țărani­lor”. Dar, după cum constată însuși Nuhăm Katz (Dobrogeanu-Gherea), anul 1906 a fost dintre cei mai fertili. „Dacă iei ca exem­plu un an cu producție foarte abundentă, așa precum a fost anul 1906, cu cifra importantă a recoltei de 40 de milioane de hecto­litri de grâu, - ne putem compara cu țările cele mai înaintate în agricultură”. (Dobro­geanu-Gherea, Neiobăgia, 1910, p. 120). În plus, acest autor adaugă: „anul 1905 nu a fost nici el, un an obișnuit, ci un an cu recoltă abundentă, căci am produs atunci 36 de milioane... în vreme ce, în 1904, an cu recoltă proastă, nu am scos decât 18 milioane de hectolitri de grâu” (Dobrogeanu-Gherea, I. cit, p. 429).
  347. Cum zice Nuhăm Katz: „România constituie unica țară din Europa, - afară de Ru­sia, - care are tristul privilegiu al răscoalelor țărănești” (Dobrogeanu Gherea, I. cit, p. 173). România și Rusia! - adică singurele țări în care ovreii nu au încă drepturile de cetățenie!
  348. Din nenorocire este foarte adevărat că țăranul este adesea neomenos exploatat de boierul proprietar sau de arendașul său, - care de multe ori e străin: grec sau ovrei; că în plus, e asuprit de o administrație vitregă... Dar e nu mai puțin adevărat că ovreiul profită, întotdeauna, de mizeriile omenești și alege tocmai locul unde se află buba, ca să împlânte acolo pumnalul ucigaș.
  349. Iată un fapt caracteristic, la șoferul francezei uneia din căpeteni­ile politice ale țării, s-a găsit o scrisoare de la Toulouse, în care se spunea că, în primăvara anului 1907, au să se întâmple lucruri mari în România”. (Nuhâm Katz, Neoiobăgia, p. 174).
  350. „Facla”, 9 martie 1913, p. 185.
  351. Cu nu mai puțină amărăciune se bocește și Nuhâm Katz (Dobrogeanu Gherea) împotriva acestor jandarmi mojici. „Dintre toate invaziile care s-au revărsat asupra satelor noastre, cea mai grea a fost invazia jandarmului rural. Românul, - citiți jidanul, - mai putea să scape de celelalte,... dar de asta nu mai e cu putință nici măcar să te ascunzi'. (Dobrogeanu-Gherea, I. cit, p.164). „Se poate reconstrui, în întregime, situația de violență și de degradație adusă de jan­darmeria rurală, care înăbușe orice sentiment de demnitate umană și nimicește orice rest de sigu­ranță personală”... [mai ales pentru bieții jidani și pentru instigatorii lor) (Dobrogeanu-Gherea, I. cit, p. 363).
  352. „Seara”, 11 iunie 1913.
  353. „Viitorul”, 16 ianuarie 1913.
  354. Astfel se explică furia turbată cu care jidanii atacă oastea română, - și în special pe ofi­țeri, pe care îi înfierează în ziarele lor din țară și din străinătate, ca pe niște monștri fără de milă și ca pe niște adevărați bandiți. De altfel, unul din clevetitorii armatei, ziaristul G. Milian, - care, sub acest frumos pseudonim românesc, ascunde numele adevărat, dar scârbos, de Mendel Grûnberg, - a fost de curând condamnat de Tribunalul Militar, la 4 luni de încliisoare, pentru insulte și calomnii aduse, fără nici un te­mei, superiorilor. (..Universul”, 21 oct 1913). Și, această năspustire nebunească, - care e analogă cu acea din Franța de acum câțiva ani, - are loc atunci când toți românii, de la vlădică până la opincă, au răspuns cu o înflăcărare indescriptibilă la chemarea țării și și-au îndeplinit datoria, mai mult decât cu prisos.
  355. „Facla”, 9 martie 1913, p. 199.
  356. „Facla”, 9 martie 1913, p. 199.
  357. ibidem, p. 195.
  358. Scrisoare adresată ziarului „Viitorul” de către Reprezentanții ovreilor pământeni, 10 ianuarie 1913. Iată cum sună în Iudische, acest entrefilet al „pumuntenilor” pe care neam căznit să-l traducem pe românește: „Câtă vreme va exista o chestiune evreiască în România, atâta vreme ea va forma partea vulnerabilă a țării noastre și tot de atâtea ori ea se va ridica în drumul ei, - fără de nici un amestec al ovreilor din țară, - tocmai în momen­tele de grea cumpănă”.
  359. „Unirea”, Iași, 11 februarie 1913.
  360. „Unirea”, Iași, 11 februarie 1913.
  361. „Monitorul Oficial”, 11 octombrie 1911.
  362. Și nici nu mai amintim o calitate prețioasă a militarilor jidani, - calitate care a făcut ce­lebru pe căpitanul Dreyfus și care s-a mani-festat pretutindeni și întotdeauna. Astfel ziarul „Le Nord”, din 19 august 1870, face să se remarce că „cei mai mulți dintre spi­onii prusieni, prinși în Alsacia, erau ovrei. Această mârșavă meserie nu putea fi mai bine îndeplinită, decât de fiii rasei degradate care a avut execrabilul noroc să producă, în Iuda tipul cel mai desăvârșit de perfidie și de trădare”. (Drumont, I. cit, 1,393).
  363. Licit – permis, îngăduit, legal, învoit
  364. Sf. Ap. și Ev. Matei, c. V, v.
  365. Ar mai trebui ca guvernul românesc să se înțeleagă cu cel rusesc și să ceară turci­lor, - la nevoie chiar cu forța, - să cedeze sau mai bine și vândă ovreilor, Palestina Ah! ce fericire ar fi pentru noi, pentru ruși,... și pentru toată lumea,... să putem scăpa astfel de acest neam asiatic, parazitar, care, în Europa, nu face decât să tulbure po­poarele prin jafuri și prin revoluții.
  366. Această cifră a fost dată, de curând, de Regele Carol, unui redactor al ziarului Jkcho de Paris”. Nu știm însă dacă nu este prea mică, pentru că ne lipsesc date statistice precise și, mai ales, pentru că jidanii, întotdeauna, au obiceiul să se sustragă de la orice numărătoare.
  367. După Nuhăm Katz (Dobrogeanu-Gherea), țăranii ar fi chiar astăzi în stare de iobă­gie, - stare nenorocită ce trebuie suprimată imediat și cu orice preț, dacă există în realitate.
  368. Nubăr Katz cere „sufragiul universal pentru masele lucratoare din orașe (adică ji­danii) și din sate” (Dobrogeanu-Gherea, I. cit, p. 408). Suntem de aceeași părere... dar cu o mică corecție și anume: votul să fie universal pentru toți românii și să ex­cludă, cel puțin pentru moment, liftele străine, ca jidanii și alte, asemenea lipitori.
  369. Dacă, din cei 1.300.000 locuitori din orașe se scad 400.000 ovrei, rămân numai 900.000 de români și străini de diverse naționalități. Prin urmare, proporția între jidani și ro­mâni este de 4 pe 8. adică de 1 pe 2.
  370. Cu părere de râu am transcris aceste câteva (4) rânduri; evenimentele care au avut loc în anii imediat următori și după aceea, demonstrează, din nenorocire, contrariul, (n. edit. 1995)
  371. Țin să se știe că studenții în medicină ovrei nu au de ce să se teamă de sentimentele expuse în această carte. În adevăr, la facultate, - lucrând pentru țară, - caut să dau la toți elevii cunoștințe fo­lositoare; iar, la examen, îi întreb pe toți de aceste noțiuni, fără să mă ocup câtuși de puțin de deosebirea de naționalitate, - după cum am făcut și până azi. De altfel, nu sunt împotriva unor individualități care, izolate, ar fi inofensive, - ci a unei organizați care grupându-le, le face periculoase.
  372. Beraard Lazare, L'Antisemitisme, p. 47.
  373. Idem, I. cit., p. 7.
  374. În Evul Mediu, în anumite societăți oculte de vrăjitorie, de magiei de - satanism, fundate de jidovi cabaliști, aceștia perver­teau pe creștini, - ale căror pasiuni le excitau, - și-i convingeau că sunt îndrăciți, despărțiți pentru totdeauna de Biserică și bleste­mați de dânsa. (Copin-Albancelli, Le drame maçonnique. II, p. 381-384).
  375. Bernard Lazare, I. cit, p. 50-51.
  376. Cuvântul Ebionim înseamnă sărac.
  377. B. Lazare, I. cit., p. 50.
  378. Apocalipsul, II și III.
  379. B. Lazare, I. cit, p. 51-52.
  380. Idem, I. cit, p.87. Principalii scriitori creștini și Părinții Bisericii, mai toți, au combătut pe Jidovi. Așa, de pildă: Tertulian (De adversus judaeos), Sf. Grigore din Nysa (Testirnonia adversus judaeos ex vetere Testamente), Sf. Augustin (Oratio adversus Judaeos), Sf. Ambrozie, Sf. Ieronim. Sf. Ioan Gură de aur (Adversusjudaeos) etc. (B. Lazare, I. cit, p. 69-70).
  381. Hergenroether, Histoire de l'Egiise, T. II, p. 22. (Delhomme et Briguet, Edit). Oroarea lăsată de această doctrină, în sufletele creștinilor, a fost atât de adânc întipă­rită, că a persistat, la noi, până la începutul veacului al XIX-lea. Astfel, blestemele și afuriseni­ile, - conținute, de exemplu, în actele de donație, pentru a înspăimânta pe urmașii care ar fi voit să-și aproprieze moșiile închinate mănăstirilor, - sunt făcute pe numele lui Iuda și al lui Arie.
  382. Idem, I. cit.. D, p. 227-345.
  383. Idem, I. cit., III. p. 55
  384. Idem, I. cit., I. p 396.
  385. Hergenroether, I. cit, IV, p. 229. Pierre le Vénérable, starețul din Cluny, scrie despre Albigeni: „Am văzut, - prin o crimă nemaipomenită la creștini, - profanând bisericile, răsturnând altarele, arzând crucile biciuind pe preoți, întemnițând pe călugări și silindu-i să-și ia femei, prin amenințări și chinuri” (Drumont, I. cit, I., p. 158). După războiul Albigenilor, Conciliul din Latran (1215) luă hotărâ­rea să oblige pe ovrei să poarte, pe piept, o bucată mică de stofă galbenă, - pentru ca poporul, care e ușor de înșelat, să poată să-i recunoască și să se prezerve astfel de insinuațiile lor perfide împotriva religiei creștine.
  386. Formula de renegare era: Mă lepăd de Isus, - mă lepăd de Isus, - mă lepăd de Isus”.
  387. Osculatus fuit recipientem in ore et postea în fine spinae dorsi. „Societățile, care se leapădă de Hristos, simt trebuința de a simboliza această înjosire, printr-un semn vizibil. Sărutul rușinos se mai întâlnește la unii francmasoni, numiți Mopși. Postulantul, - ai cărui ochi sunt legați în timpul ceremoniei inițierii, - este întrebat ce preferă: „Să sărute posteriorul Marelui Maestru sau pe acel al Diavolului?” Cum, de obicei, recipiendarul refuză să opteze față de o alegere atât de puțin atrăgătoare, supra-vegheto­rul lojei îi aplică, cu forța, pe buze, posteriorul unui cățel împăiat, având coada ridicată, pe care-l ia de pe masa Venerabilu-lui și care reprezintă pe dracul. Este logic ca, cel ce disprețuiește pe Dumnezeu, să adore... curul unui câine. Ca variantă a sărutului rușinos, în unele loji se practică proba caprei lui Solomon. Ve­nerabilul, adresându-se cu gravitate recipiendarului, îi zice: „Domnule, noi posedăm capra care a servit drept doică regelui Solomon; această capră, prin o întâmplare mi­nunată și providențială, este încă vie... Veți îngenunchea și veți avea onoarea de a suge din țâțele ei sfinte”. Profanul, fiind fără bănuială, se pune în poziția voită și... „se pomenește, pe gură, cu posteriorul zbârcit al unui țap puturos”. (Drumont La France juive, l. p. 176).
  388. Drumont, I. cit, I, p. 172-173.
  389. Această revoluție fusese pregătită de multă vreme de ovrei, - care, în plus, se bizuiau pe ajutorul regelui Maurilor din Granada și pe al sultanului din Tunis (vezi Archives nationales, carton J, 429, No. 18) precum și pe răscoala leproșilor, foarte numeroși în acea epocă. Aceștia din urmă, - ațâțați, îndârjiți și înșelați de Israel „cu făgăduieli mincinoase de regate, de comitate și de alte bunuri materiale” (vezi Guillaume de Nangis, 1321, p. 78; - vezi și Mkhelet), ar fi servit să otrăvească puțurile și fântânile, cu otrăvuri preparate de jidani, și cu modul ăsta ar fi aruncat pretu-tin­deni îngrijora­rea, tulburarea, nebunia, indispensabile marilor răsturnări sociale. De altfel, ovreii ar fi lăsat pe acești nenorociți leproși să cadă în mâinile unei represii nemiloase, îndată ce ei ar fi tras, din această revoluție, tot profitul ce doreau să aibă (Drumont, I. cit, I, p. 180). Acest plan a fost reluat, punct cu punct, în al XVIII-lea secol, în timpul marii revo­luții franceze.
  390. Drumont, I. cit, I, p. 177. Manualul Francmasonilor declară că, „dacă Templierii au dispărut din ordinea civilă, ei au lăsat urma în Francmasonerie... Marele capitol mason din Stockholm pretinde chiar că posedă testamentul autograf al lui Jacques de Molay, care a stabilit continua­rea miste-relor Templierilor, sub aparența confreriei mistice a Francma­sonilor” (Drumont, Leit, I. p. 178). De aici provin și Bunii Templieri de la noi.
  391. „Husiții, - care au precedat cu puțin Protestantismul, - au fost susținuți de jidovi”. (Bernard Lazare, I. cit, p. 125).
  392. B. Lazare, I. cit, p. 137-139.
  393. Drumont, I. cit, I, p. 152; - vezi și B. Lazare, I. cit. p. 166-167.
  394. B. Lazare, I. cit, p. 141.
  395. Drumont, I. cit, I, p. 194.
  396. Idem, I. cit, II. p. 370.
  397. Copin-Albancelli, Le drame maconique. II, p. 255 și următoa­rele.
  398. Drumont, I. cit, II, p. 320.
  399. Idem. Salcâmul, - atât de venerat de francmasoni, - era considerat ca sfânt de vechii ovrei. (Drumont, I. cit, II, p. 322).
  400. j. Bidegain, Le Grand Orient de France, Paris, 1905, p. 186. CbpiihAIbanceffi, fost francmason, spune: „Rasa ovreiască, - care e organizată secret și internațional, - a creat asociația secretă și internațională a Francmasoneriei, în care toate riturile, formulele și legendele sunt jidovești, - ca și cum s-ar număra chipurile lunile și anul. Așa de pildă, un act masonic ce provine de la Marele-Orient al Belgiei, este datat în modul următor: l-er/n. de /'an c/e ;V, I. 5856. - adică 1 martie 1856. (Copin-Albancelli, I. cit., 11. p. 438 et I, p. 131).
  401. Fiecare mason trebuie să plătească pe an, cel puțin 25 de lei.
  402. Asociațiile francmasonice fac parte dintr-un rit sau din altul (francez, scoțian, misraiin etc.) după formulele, simbolurile și ceremonialul întrebuințat
  403. Copio-Albaacelli, I. cit., I, p. 160-168. F. Dequaire a expus în Conventul din 1894 „un raport ce atinge organizația interna­țională a Francmasoneriei... relațiile cu Supre-mele Consilii ale altor nații,... care, pe tot pământul, combat, - împreună cu Marele Orient al Franței, - pentru succesul final al operei masonice universale”. (BulL du Grand-Orient, Aout-Septembre, 1894, p. 117; - vezi Prache, La pétition contre la Franc-maconnerie a la Chamhre des Deputes. Paris, 1905, p. 286).
  404. Banal, neînsemnat, neimportant, șters,
  405. Constitution du Grand Orient de France. J. Bidegain, I. cit., p. 14. Posedăm un asemenea prospectus care provine de la Loja Memtis din București. EI începe prin aceste cuvinte: „Francmasoneria, continuația misterelor antice, este o instituție filosofică, progresistă și morală...”.
  406. Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 169. „În ziua în care masonul este inițiat la al 18-lea grad, el devine de plano membru al Alianței israelite universale,... care formează cu Francmasoneria o singură și aceeași societate”. (J. Bertrand, La Franc-maconnerie secte juive, Paris, p. 26).
  407. Copin-Albancelli, I. cit. I, p. 181.
  408. Atelierul masonilor de al 33-lea grad se numește Marele Colegiu al Riturilor.
  409. Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 175.
  410. Idem, I. cit.. I, p. 232.
  411. Idem. Leit. I. p. 211-220.
  412. Idem. I. cit., I. p. 209.
  413. Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 222.
  414. Ucenicul, în Francmasoneria Marelui Orient, promite următoa­rele: „Mă angajez să păstrez în mod inviolabil secretul masonic; să nu spun nimic, nici să scriu asupra celor ce voi putea să văd sau să aud în adunările masonilor și asupra ori­cărei chestii ce poate interesa Ordinul, - afară numai dacă n-am primit o permisie expresă și numai în felul cum îmi va putea fi indicat.. Consimt, dacă vreodată aș călca aceste angajamente, să sufăr pedepsele meritate prin ticăloșia mea; iar memoria mea să fie în oroare tuturor masonilor” (Cahiers des Grades symboliques du Grand-Orient de France, p. 40). Ucenicul, în Masoneria scoțiană, depune un jurământ și mai pitoresc: „Aș vrea mai bine să mi se taie gâtul și să fiu îngropat în nisipurile mării, așa ca flu­xul și refluxul să mă ducă într-o uitare veșnică”... decât să divulg acest secret (Rituel des trois premiers degres symboliques de la Maçonnerie ecossaire. p. 32).
  415. Copin-Albancelli. I. cit., I, p. 173-174.
  416. „În inscripția pusă pe cruce, literele formând numele I.N.R.I. nu sunt decât inițialele cuvintelor Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor. Adeptul Rose-Croix învață să o înlocuiască cu interpretarea următoare: Isus din Nazaret condus de Rafael în Iudeea, - tălmă­cire care nu mai face din Hristos decât un ovrei ordinar, dus de un alt ovrei, Rafael, la Ierusalim, pentru a fi pedepsit pentru crimele sale. De teamă ca explicația aceasta să nu i se șteargă din minte, - de teamă ca întreaga ură, cu care ea îi însuflețește contra lui Hristos, să nu i se stingă în inimă, - va trebui ca fără încetare să o aibă în spiritul său. Masonul Rose-Croix va zice Inri când va în­tâlni un frate din gradul său. Cu acest cuvânt se va recunoaște; el este lozinca ce dis­tinge acest grad”. (Barruel, Memoires, - vezi Druroont I. cit., II, p. 328).
  417. Copin-Albancelli, I. cit.. 1, p. 178.
  418. Prache, Pétition contre le Franc-Maçonnerie, a la Chambre des Députés, Paris, 1905, p. 3940.
  419. CopfahAlbanceffi. I. cit, l. p. 222.
  420. Idem. I. cit, I, p. 220.
  421. Idem, I. cit, I, p 245
  422. Idem, I. cit, l, p. 243.
  423. Idem, I. cit, I, p. 239.
  424. Idem, I. cit.I. p. 267.
  425. Idem, I. cit. I. p. 271-278
  426. Idem, I. cit. 1. p. 202.
  427. Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 272. „Consiliul universal și suprem, dar secret, al Masoneriei, compus din nouă membri, trebuie să țină în rezervă, pentru reprezentanții nației jidovești, un minimum de cinci locuri” (G. des Mousseaux, Le Juif, p. 359). Dar, probabil, Consiliul despre care vor­bește acest autor nu constituie încă autoritatea supremă a Francmasoneriei.
  428. A Chabauty, Les Juifs nos maitres, p. 132.
  429. C. R Les travaux du Grand-Orient, 16 Janvier au 29 Fevrier 1897, p. 10; vezi Prache, I. cit., p. 289.
  430. Trocasse, L'Autriche juive, p. 190.
  431. C. R. du Conveni de 1895, p. 209; vezi Prache, I. cit., p. 313.
  432. Copin-Albancelli, I. cit, II, p. 195.
  433. Bull du Grand-Orient, 1891. p. 602; vezi Prache, I. cit., p. 258.
  434. C. R. du Convent de 1900. p. 158-159; vezi Prache. I. cit., p. 263.
  435. Copin-Albancelli, I. cit., fi, p. 197.
  436. Idem, I. cit., n, p. 198.
  437. Idem.
  438. Idem. I. cit. I. p. 31-32.
  439. Copin-Albancelli, I. cit., II, p. 63.
  440. Idem, I. cit., II. p. 66.
  441. Idem.
  442. Sf. Ap. și Ev. Matei, c. XXV, v. 31-40.
  443. Drumont, I. cit, II, p. 336.
  444. Idem, I. cit, II, p. 337.
  445. Anumite societăți masonice sunt francamente satanice. Inițiații lor profesează cultul lui Lucifer, adorând pe acesta ca fiind adevăratul Dumnezeu. Ei sunt animați de o ură implacabilă în contra Dumnezeului creștinilor, pe care îl declară înșelător. Ei au chiar o formulă care le rezumă starea de spirit G... E... A.. A... I.. H... H... H... A.. D... M... M... M..” - ceea ce înseamnă: Glorie și iubire lui Lucifer; ură, ură, ură, Dumnezeului blestemat, bleste­mat, blestemat. Am putut constata, - zice Copin-Albancelli, - că o asemenea asociație, - formată din bărbați și din femei, - este o adevărată școală de desfrânare, care întrece tot ce se poate închipui, - și chiar asasinatul e adeseori practicat”. (Copin-Albancelli, I. cil., I. p. 295). În ritualurile masonice există o legendă după care francmasonii ar descinde toți din Hiram, - constructorul Templului din Ierusalim, - și din Balkis, regina din Sabba. Aceștia ar fi, amândoi, urmașii lui Cain, - care, în loc să fie fiul lui Adam și al Evei, ar fi fiul Evei și al lui Eblis, îngerul de lumină, adică Lucifer. (Copin-Albancelli, I. cit.. 1, p.292).
  446. Paulescu, Instincte sociale, etc. 1910, p. 159 (Sfetea, edit).
  447. Drumont, Leit. I. p. 265. Asociația ocultá a Iluminaților fu dizolvată, în 1786, înainte de Revoluția franceză, de către guvernul bavarez care confiscă multe documente infame și le depuse în Arhi­vele Statului, unde se găsesc și astăzi. (Barruel, Memoires pour servir a l'histoire du Jacobinisme, Hambourg, 1803).
  448. Drumont, I.. cit, 1, p. 276.
  449. Vezi scrisoarea cardinalului Mathieu, Arhiepiscop de Besancon, 7 aprilie 1875, citată de Drumont în la France Juive, I, p. 276.
  450. Annuaire du Grand-Orient de France, pour l'annee maçonnique, commencant le l-er marș. 1899.
  451. M. Talmeyr, la Franc-imçonnerie et la Révolution francaise. 1904. p. 7 (Perrin edit.) Motioie a descris ceremonia la care a trebuit să se supună Ducele Philippe d'Orleans, pentru ca să fie primit cavaler Kadoș. „Louis-Philippe-Joseph fu introdus, de cinci francmasoni, numiți Frați, într-o sală întunecoasă. În fundul acestei săli era reprezentată o peșteră care conținea niște oseminte, lumi­nate de o candelă de mormânt. Într-un colț al sălii era pus un manechin, înveșmân­tat cu toate podoabele regalității... Ducele d'Orleans fu înarmat cu un pumnal și i se ordonă să-l înfigă în păpușa încoro­nată, - ceea ce dânsul execută... I se mai dădu porunca să taie capul acestei figuri, să-l țină ridicat cu mâna dreaptă și să păstreze pumnalul în mâna stângă; - ceea ce dânsul și făcu. Atunci i se spuse că osemintele ce vedea în peșteră, erau ale lui Jacques de Molay, Mare-Maestru al Ordinului Templie­rilor și că omul, al cărui cap însângerat îl ținea în mâna dreaptă, era Philippe le Bel, regele Franței”, - adică strămoșul său. (Montioie, Histoire de la conjuration du duc dOrleans, vezi Drumont, I. cit. I. p. 279).
  452. Drumont, I. cit p. 281
  453. M.Talmeyr, I. cit. p. 63
  454. Drumont, I. cit. I. p. 276-277.
  455. Marat este ovrei. Adevăratul său nume este Mara. Familia sa a fost gonită din Spania; ea s-a refugiat în Sardinia, apoi în Elveția și, neputând să se mărturisească pe față jidovească, s-a făcut protestantă. Cu lepra care-l roade, cu murdăria în care trăiește, cu ura neîmpă­cată ce o arată so­cietății creștine, el este în adevăr un Maran (ovrei spaniol), care răspunde rugurilor din Spania, prin guillotina din Franța (Drumont, I. cit, I, p. 298).
  456. M. Talmeyr, I. cit, p. 35-36; vezi și Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 316.
  457. Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 315.
  458. M. Talmeyr, I. cit, p. 38
  459. Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 311.
  460. Idem, I. cit, I, p. 313. De altfel, închiderea Lojilor nu incomo­dează câtuși de puțin pe un autor francmason, F. Schaffer, care publică în Bulletin maçonnique de la Loge Symbolique Ecossaise, un studiu unde arată că principalele Loji din Paris, dispărând în timpul Revoluției, se transformară în cluburi. Astfel, de exemplu, Clubul „Amis de la Verite”, deschis la 15 oct. 1790, la Palais Royal, nu era decât o veche Lojă (Copin-Albancelli, I. cit, LI, p. 334).
  461. Barruel, Mémoires pour servir a l'histoire du Jacobinisme, T. V. c. XI, Hambourg, 1803; citat de M. Talmeyr in La Franc-maçonnerie et la Révolution française, p. 34.
  462. M. Talmeyr, I. cit., p. 39.
  463. Idem, I. cit, p. 40.
  464. Taine, Les Origines de la France contemporaine, III, p. 45.
  465. Ibidem, I. cit, p. 46.
  466. Idem, p. 55.
  467. Idem, p. 56
  468. Idem, p. 57.
  469. Articol al lui Malet-Dupan. - citat de Taine, I. cit. III. p. 121.
  470. Taine, I. cit, III, p. 55.
  471. Idem, p. 58.
  472. Agitatorii au ca lozincă: Ești sigur? și ca răspuns: un om sigur” (Taine, I. cit, III, p.60).
  473. Taine, I. cit, în, p. 59.
  474. Idem, p. 60.
  475. Augusfin Cochin et Cb, Charpentier. La campagne electorale de 1789, en Bourgogne. Action française, Novembre, 1904; vezi Copin-Albancelli. I. cit, I. p. 317.
  476. Idem, I. cit; v. Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 320.
  477. Louis Blanc, Histoire de Ia Revolution française; vezi Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 306-311.
  478. Barruel, Mémoires etc, T. V, c. XII; vezi M. Talmeyr, I. cit, p. 53.
  479. M, Talmeyr, I. cit, p. 8 și 9.
  480. Francmasoneria are drept deviză: Libertate, Egalitate, Fraternitate”, în Cotistitution du Grand-Orient de France; vezi Bidegain, I. cit. p. 11.
  481. Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 356 și 363.
  482. Ibidern, p. 430.
  483. Drumont, I. cit, I, p. 266.
  484. Sismondi, Histoire de France, T. XXIX, p. 231.
  485. Lá Dijon se văd principalii Iacobini „traversând orașul, fiecare cu câte un potir la sub­țioară. Este paharul lor de băut; oricine este ținut să aducă pe al său la cârciuma Montagne”. (Taine, I. cit, IV. p. 341).
  486. Taine, I. cit, II, p. 214.
  487. Idem, I. cit, II, p. 229.
  488. Idem, I. cit, II, p. 234.
  489. Idem, I. cit, II, p. 235.
  490. Idem.
  491. Idem, I. cit, II, p. 241.
  492. Idem. I. cit, II. p. 237.
  493. Idem.
  494. Idem, I. cit, II, p. 238.
  495. Idem. I. cit. IV, p. 85.
  496. Idem,I. cit., II. p. 439.
  497. Taine, I. cit, II, p. 442.
  498. Idem, I. cit. IV, p. 85.
  499. Idem, I. cit, IV, p. 600.
  500. Idem, I. cit, IV, p. 89.
  501. Idem.
  502. Idem, I. cit, IV, p. 599.
  503. B. Lazare, L'Antisémitisme. p. 224-225.
  504. Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 366.
  505. B. Lazare, I. cit., p. 226.
  506. Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 379.
  507. G. des Mousseaux, Le Juif, c. X, p. 368-369.
  508. B. Lazare, I. cit., p. 205.
  509. B. Lazare, I. cit, p. 342-343.
  510. Idem, I. cit, p. 204.
  511. Idem.
  512. Idem.
  513. Idem.
  514. Idem.
  515. Idem.
  516. Copin-Albancelli; I. cit, I, p. 381.
  517. Idem, I. cit., I, p. 387.
  518. Ch. Goyau. Eidée de Patrie et l'Humanitarisnie. v. Copin-Albancelli, 1. cit, I, p. 387.
  519. Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 388.
  520. Este de remarcat faptul că, în timpul Comunei, s-au jefuit și incendiat palate, minis­tere și case particulare ale creștinilor, - dar nu s-a atins nimeni de vreo proprietate jidănească, astfel nu s-a pus foc nici măcar la una din cele 150 clădiri ce aparțin fami­liei Rotschild. (Drumont, I. cit, I, p. 405).
  521. Copin-Albancelli, I. cit., I, p. 389-390.
  522. Paulescu, Instincte sociale, Patimi și Conflicte etc, p. 201 și următoarele.
  523. Copin-Albancelli, I. cit.. II, p. 459
  524. Idem, I. cit. II, p. 449-451
  525. Liberaliștii francmasoni intervin și în familia creștină, - pe care ar voi să o distrugă, - și încearcă să micșoreze autoritatea tatălui, căruia i se ia educația copiilor. La Conventul din 1902, F. Debierre se exprimă astfel: Părintele de familie nu trebuie niciodată să uite că, în ceea ce privește drepturile sale asupra propriilor săi copii, el le deține prin delegație. El nu lucrează, față de copiii săi, decât ca delegat al societății și, - după cum societatea nu-i permite să otrăvească cor­pul copiilor, - tot așa ea nu-l lasă să intoxice nici conștiința morală a aces-tor copii”. (C.R du Convent de 1902, p. 208; v. Prache, I. cit, p. 67). Iată că și congresul Lojilor algeriene și tunisiene, din 1903, vorbește în același sens: „Considerând că nimeni n-are dreptul să impună sau să învețe pe copii o religie oare­care; Considerând că părintele de familie nu poate, - fără să-și piardă drepturile asupra co­piilor, - să se atingă de viața, de moralitatea și chiar de patrimoniul lor, că, tot așa, el nu poate să impună copiilor principii care pervertesc inteligența, - la o vârstă când ei sunt în imposibilitatea de a le discuta; Emite dorința ca o dispoziție astfel concepută să fie adăugată Codului civil: Împiedicări formale să fie făcute părinților... de a da sau de a învăța, pe copii, o religie oarecare, - sub pedeapsa de a pierde puterea părintească... Și, în caz de infracție, bine constatată, copii să fie luați și să fie confiați Statului, pe socoteala părinți­lor”. (C R du 10-éme Congres maçonique des Loges de l'Afrique du nord, tenu a Tizi-Ouzou, Avril, 1903, p. 36; v. Prache, I. cit, p. 71). Acești nemernici francmasoni vorbesc de morala creștină care, după ei, „otrăvește conștiința morală a copiilor” și „le pervertește inteligența”, - fără măcar să se gân­dească că spusele lor se potri­vesc întocmai cu morala talmudică, împotriva căreia însă nu e permis nimănui să îndrăznească a vorbi într-o Lojă masonică.
  526. B. Lazare, I. cit., p. 360-361.
  527. B. Lazare, I. cit, p. 343-344.
  528. 2. Ca și liberaliștii, socialiștii vor cu orice preț să distrugă familia creștină, - care, de alt­fel, nici nu există pentru talmudiști (vezi anterior) - și ei preconizează, pentru a ajunge la acest scop: a) o falsă emancipare a femeii: „Femeia este stăpână pe inima sa; ea o împarte cui îi convine. O relație încetează de a-i place, liberă este să o rupă și să-și poarte afecția în altă parte”. (Bebel Die Frau, p. 192). b) o educație comună a copiilor și o suprimare a autorității binefăcătoare a tatălui în familie: „Important este să se suprime radical autoritatea tatălui și puterea lui, ca și regală în familie... Copilul trebuie sustras acestei autorități și trebuie pus sub tutela Statului... Copiii, nu sunt și ei ca părinții? Pentru ce să-i constrângi să se supuie? Cu ce drept? Să nu mai fie supunere, căci atunci nu mai este egalitate”. (Benoit Malon, Socialisme intégral. Paris). Bineînțeles că asemenea inepții sunt bune numai pentru creștini... dar nu și pentru jidani.
  529. B. Lazare, I. cit. p. 392.
  530. Congres des Loges du Centre. 1894, p. 51; v. Prache, I. cit, p. 88.
  531. Prache, I. cit., p. 89.
  532. Revue maçonnique, Octobre, 1900, p. 154; v. Prache, I. cit, p. 89.
  533. C. R des travaux de l'Assemblée générale, 3-8 Septembrie 1900. p. 376 - 378 ; vezi Prache, I. cit, p. 90.
  534. Vezi B. Lazare, Les Juifs en Roumanie, p. 100.
  535. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, 1910. Am fost nevoit să traduc pe românește bolboroseala de neînțeles a acestui jidan.
  536. Dobrogeanu-Gherea, I. cit, p. 420
  537. Idem, I. cit, p. 373
  538. Dobrogeanu-Gherea, I. cit. p. 420
  539. Congres maçonnique des Loges des Deux-Charentes, Cognac. 26 nov. 1899, p. 10; v. Prache, I. cit, p. 312
  540. B. Lazare, I. cit, p. 344
  541. Drumont, I. cit. I, p. 322.
  542. Idem, I. cit, I. p. 528-529
  543. Antialcoolul”, martie 1912, p. 172-173
  544. „Antialcoolul”, aprilie 1912, p. 187
  545. Idem, p. 189
  546. Idem. p. 186
  547. Printre colegii noștri, profesori universitari, care au aderat la această asociație, nu­mărăm mai mulți amici ce ne sunt scumpi și pe care îi stimăm, atât pentru marea lor valoare științifică, cât pentru inima lor bună. De altfel, numai această bunătate i-a făcut să se înscrie în capul prospectului-reclamă al Bunilor-Templieri.
  548. „Antialcoolul”. noiembrie-decembrie 1911. p. 128.
  549. Idem, p. 97
  550. „Revista catolică”, 1913
  551. Partidul junei-Turcii a fost creat de un jidan, Midhat-Pașa, fiul unui haham din Unga­ria. (Drumont I. ciL, I, p. 113).
  552. Bull du Grand-Orient, sept 1886. p. 545; vezi Prache, I. cit, p. 96
  553. Cum Francmasoneria numiră de-abia 30.000 membri, - atât în Franța cât și în Co­lonii, - n-ar trebui să fie în Parlament decât 3 francmasoni, în loc de 500 câți sunt astăzi
  554. Copin-Albancelli, I. cit. I, p. 129
  555. Bull. maçonnique, 1891, p. 240 și 272; vezi Prache, I. cit., p. 122
  556. Chaine d'union, 1885, p. 51; v. Prache, I. cit. p. 118.
  557. Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 129. Astfel se explică faptul că, în Franța, nivelul intelectual al Parla­mentului este cu mult mai jos decât acel al Națiunii, - contrariu celor ce se petrec în alte țări.
  558. Bull. du Grand-Orient, 1894, p. 389; v. Prache, I. cit, p. 94
  559. Bull. du Grand-Orient, 1895. p. 467; v. Prache, I. cit. p. 94.
  560. C. R du Convent, 1898. p. 313; v. Prache, I. cit, p. 315.
  561. Bull. du Grand-Orient. 1890. p. 500; v. Prache. I. cit. p. 315.
  562. J. Bidegain, I. cit, p. 115.
  563. Vezi facsimilul fotografic al acestei fișe în J. Bidegain, I. cit, p. 87.
  564. J. Bidegain, I. cit. p. 75-76. Ministru de război, de care vorbește G. de Villeneuve, era genera­lul F. Andre, - care îndată fu pălmuit, în plină Camera, de către deputatul Siveton. De aici a rezultat un proces. Dar, acest proces ar fi deșteptat Franța și, cu ea, lumea întreagă, - și ar fi arătat în plină lumină turpitudinile ascunse ale Francmasoneriei. Trebuia deci să fie împiedicat cu orice preț, - și aceasta nu se putea obține decât su­primând illico pe acuzat. Și într-adevăr, chiar în ajunul acestui proces, Siveton fu găsit asasinat în cabinetul său.
  565. Circulate confidentielle du Grand-Orient aux diverses loges de France, vezi Prache, I. cit, p. 115; vezi și J. Bidegain. I.. cit, p. 182.
  566. Apăsarea jidovului nu este stăpânirea, oarecum inconștientă, a unei ființe superi­oare, - ci este asuprirea unei ființe inferioare, care se impune elitei printr-un fel de obstinație grosolană, printr-un dispreț tenace și surd al libertății altora, printr-o vo­ință încăpățânată în amănuntele cele mai minuscule”. (Drumont, I. cit.. I. p. 20).
  567. Catolicismul, - pe care Francmasoneria îl numește fanatism, obscurantism, - este vrednic de ură, din cauza intoleranței sale și francmasonii se revoltă în contra aces­tei intoleranțe. Dar, acești sectari, așa-ziși toleranți, nu tolerează nici o religie,... nici pe a Evangheliei, nici pe a Coranului,... afară de aceea a Talmudului (Coprin-Abancelli, I. cit., II, p. 130,131,136).
  568. Chaine d'Union, iulie 1880, p. 199.
  569. Bull. du Grand-Orient de France, 1885.
  570. „L'Accacia”, revistă masonică, 1902.
  571. C. R. du Convent, de 1903, p. 381.
  572. „Monde maçonique”, aprilie 1881, p.503.
  573. Francmasoneria a nuntit deci, timp de 150 de ani, când a afir-mat că „respectă cre­dința religioasă a fiecăruia din membrii săi” și că „cel ce se depărtează de la dato­riile religiunii, nu este adevărat mason” (Copin-Albancelli, I. cit, I, p. 92 și 88). Dar s-ar putea să ni se obiecteze: dacă Francmasoneria este anti-creștină în țările ca­tolice ca Franța, Italia, Spania, Austria... ea este reli­gioasă, conservatoare, tradiționa­listă, patriotă în Engtitera, în Germania, în America... Binevoiți să așteptați puțin. Rândul acestor țări va veni în curând. (Copin-Albancelli. I. cit. I, p. 86 și 83).
  574. Să nu-și închipuie cineva că ura iudeilor în contra creștinismu­lui provine din faptul că Hristos s-a lepădat de legea jidovească (care a fost redactată mai târziu și a constituit Talmudul), - nici că a fost un Mesia, diferit de cel pe care-l așteptau evreii (adică un fel de Mahomet jidănesc). Ei bine, nu. Ovreii urăsc creștinismul tocmai pentru că este o religie perfectă, care se opune patimilor de proprietate și de dominație și, prin urmare, constituie un ob­stacol serios la împlinirea poftelor de jaf și de despotism ale lui Israel.
  575. Pentru a acoperi aceste enormități monstruoase ale persecuției, care întrec orice închipuire, guvernanții au făcut să se spună poporului, prin ziarele ovreiești, că con­gregațiile din Franța ar poseda un miliard. Poporul, - credul ca întotdeauna și avid de atâta bogăție, pe care și-o imaginează că trebuie să-i revină lui, - lăsă să se facă. Toate bunurile congregațiilor au fost confiscate și vândute la mezat; iar rezultatul a fost că nu s-a adunat nici măcar îndeajuns pentru a plăti cheltuielile urmăririi.
  576. „Ascuns îndărătul Francmasoneriei... ovreiul poate îndeplini răul fără să fie: respon­sabil” (Drumont, I. cit.. II. p. 330).
  577. Paulescu, Noțiunile de Suflet și Dumnezeu în Fiziologie, București. 1906.
  578. Acest Haeckel este o mare legumă într-o Lojă a Liberei-cugetări masonice.
  579. În plus. „Istoria a fost falsificată de Puterea întunericului, ce depune pata neagră a veșnicei minciuni pe tot ce atinge” (Copin-Albancelli, I. cit, I. p. 322). Și într-adevăr istoria ce se învață la noi în școli este mincinoasă căci, de ordinar, e tradusă din franțuzește după cărți făcute de francmasoni.
  580. Paulescu, Despre stil în fiziologie: v. Definiția fiziologiei, etc. I,1914. (Sfetea edit).
  581. Un om de știință este astăzi obligat să piardă un timp enorm ca să învețe 5 sau 6 limbi, - dacă nu vrea să se rătăcească în fața acestui Turn al lui Babei ce a devenit știința modernă. Sa încercat, să se remedieze acest inconvenient prin crearea unor limbi artificiale, ca Volapuk, ca Esperanto etc., care să servească de limbi universale, înlocuind limba la­tină dizgrațiată. Dar.... ziarul „Universul” (5 august 1912) ne aduse vestea că Esperantiștii, reuniți în Congres la Cracovia, au cerut ca adunările lor să fie considerate ca liber-cugeratoare... și au dat afară pe catolici.
  582. Copin-Albancelli, I. cit.. I, p. 107
  583. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, c. XIV, v. 6.
  584. Idem, c. VII, v. 44.