Spiritul critic în cultura românească/Evoluția spiritului critic - Deosebirile dintre vechea școală critică moldovenească și "Junimea"

de
Garabet Ibrăileanu


Evoluția spiritului critic - Deosebirile dintre vechea școală critică moldovenească și "Junimea"

Capitolul precedent - Capitolul următor


Epoca în care se dezvoltă școala critică de dinainte de "Junimea" și care ține de la 1840 până după 1860 se deosebește cu totul de acea a "Junimii".

După 1821, deși continuă stăpânirea turcească, țările române cad din ce în ce sub influența rusească, care începuse mai de demult. Apăsarea [...] se accentuează necontenit și de la convenția de Akkerman, făcând încă în pas, ajunge la impunerea Regulamentului organic, care, din punct de vedere politic, nu este decât organizarea țărilor române în așa chip, încât să fie scoase de sub stăpânirea turcească spre a trece sub cea rusească. Țările române devin miza în jocul dintre turci și ruși [...] 1

Din această situație rezultă mai întâi o stare de umilire națională care devine sângerătoare pentru cei care cugetă și simt. Consulul rus e mai presus de domn. El îi poruncește și-i indică măsuri în contra protestatarilor, pentru care, adesea, în forul său interior, domnul are toată simpatia. Cei care mai păstrează o scânteie de sentiment național și de demnitate trebuie să sufere în tăcere. Kogălniceanu ne spune că a văzut în vremea ocupației rusești pe redactorul Gazetei de Moldavia (Asachi) plângând că trebuia să înjure pe bărbații filoromâni din Europa. Iar cei care aveau curajul să-și manifeste iubirea de țară erau trimiși în surgun. Inutil să mai aducem nume de scriitori și patrioți închiși în mânăstiri. [...]

Despre gradul de umilire națională ne putem face o idee, gândindu-ne la faptul relatat de Dionisie Eclesiarhul, care spune că un căpitan-pașa, venind în București cu oamenii lui, și-a permis să poruncească boierilor să le aducă jupânesele la o orgie, rușine de care n-au scăpat boierii -- dar numai anatomicește --, decât înșelând pe turci, aducându-le femei de pe "poduri" și crâșmărese, și dându-le drept soțiile lor... Iar A. Russo scrie că haiducul Grozea spunea la judecată: "Voi faceți temenele la muscali și le mulțumiți că petrec cu fetele și nevestele voastre".

Situația cea grea a țării o simțeau mai ales țăranii, care trebuiau să îndestuleze nevoile armatelor rusești -și turcești -- ce se perindau pe aici.

Iar boierii, clasa conducătoare a nației, căreia îi revenea rolul să se opună, pe cât se putea, acestei umiliri, nu-și făceau datoria, bineînțeles ca clasă, căci au fost și excepții fericite.

Acești boieri, zice Kogălniceanu, se prăpădeau după străini. Unul a declarat că, "dacă ar ști că are vreo picătură de sânge de român, și-ar tăia brațul și ar scăpa de ea..." Iar C. Negruzzi ne spune că damelor le era rușine să știe bine românește și, ca să dovedească neștiința limbii române, pronunțau: "mozicule", "nu stiu", "zos"... A. Russo ne spune că clasa înaltă din Iași ducea o viață turcească, orientală, ura ce e românesc și era ignorantă... Chiar C. Negruzzi, care a fost un conservator, primul junimist, cum vom vedea, și deci nu un antiboier "revoluționar", ne spune că sub fanarioți boierii vorbeau grecește, n-aveau demnitate și erau unealtă străinilor... Iar G. Sion ne arată cum, după 1800, boierii își vindeau țara agenților ruși. Și iarăși, tot C. Negruzzi ne spune că aristocrația veche a fost "o iarbă, care mușcă când poporul, când pe ocârmuitori" -- vorbe care se potrivesc încă și mai bine (cum se vede din istorie) pentru boierii de după 1821, care, cum arată pe larg și A. Russo, au cerut să plece fanarioții, ca să ia ei domnia, și care, la 1821, au fugit în Bucovina și au început să atace pe Ioniță Sandu Sturdza că s-a unit cu "cărbunarii" (boierii mici) și să-l pârască la turci, pentru că acest domn nu voia să-i scutească de toate dările, rămânând să plătească numai țăranii, nu voia să le pună la discreție toate celelalte clase. [...]

Și în adevăr, rușii, pentru a-și ajunge scopul [...], câștigă pe boieri în partea lor, lăsându-le în schimb țările la discreție. Regulamentul organic este legiferarea exploatării claselor de jos de către boieri, căci exploatarea seculară ajunge acum aproape de culmea ei. Toată străduința boierilor, încă de la începutul veacului, se cheltuise în direcția aceasta. Toate proiectele de constituție pe care le ignorează dl Rădulescu-Motru (vezi cartea d-sale: Cultura română și politicianismul), și acea de la 1802 și cele de la 1821, concepute în Bucovina de boierii fugari, toate sunt legiferarea exploatării desăvârșite a claselor de jos -- în ultimă analiză, a țărănimii. Constituția de la 1834 e, în sfârșit, realizarea aproape completă a dorințelor boierilor, care capătă de la ruși ceea ce Ioniță Sandu Sturdza, deși el însuși de neam mare, dar "boierinaș", nu voise să le dea la început deloc, iar mai târziu, silit de rușii întețiți de boieri, le dăduse numai în parte.

Istoria ne arată chinurile la care erau supuși țăranii și sub fanarioți și, după aceea, sub Regulamentul organic. Dionisie Eclesiarhul ne arată caznele pe care le îndurau țăranii sub domnii greci. Constantin Radovici din Golești ne zugrăvește cu durere starea țărănimii din vremea sa (1826), exploatarea ei de către boieri. Constantin Radovici din Golești mărturisește că și el a făcut ca alții și spune că, după ce și-a deschis ochii, în urma călătoriei în Apus, l-a apucat mustrarea de cuget, fericind pe cei care n-au făcut ca dânsul, care n-au stors poporul! V. Alecsandri, în articolul despre C. Negruzzi, ne vorbește de mizeria țărănimii, de deposedarea cu sila a răzeșilor, de umilirea breslașilor și de robia țiganilor din vremea domniei Regulamentului organic, a acelei constituții oligarhice, făcută de boieri și impusă țării. [...] Adevăratele clase românești: țărănimea, breslele și boierinașii sunt date în stăpânirea și exploatarea boierilor înstrăinați și slugarnici față de străini, în stăpânirea acelei clase care, cum am văzut, se rușina să fie românească și care, cum ne spune și Alecsandri, în articolul citat mai sus, și A. Russo, în Iașii și locuitorii săi în 1840, uitase și noțiunea și cuvântul de onoare.

Ar fi ușor să dau toată culoarea neagră a tabloului, dacă n-aș cita decât faptele din volumele V și VI ale Istoriei românilor a dlui Xenopol. Dar cred că și le poate reaminti oricine le-a citit. Am ținut numai să fac o schiță, folosindu-mă de câteva citații mai ales din scriitorii despre care e vorba în acest articol, pentru a-i caracteriza și cu acest prilej.

Așadar, la vremea când a apărut vechea școală critică moldovenească, țara era umilită [...]; boierii, disprețuitori ai românismului, apăsau de moarte clasele de jos și mai ales pe țărani, dați plată lor de ruși, în schimbul îngenuncherii țării. Am spus că încă de la 1802 boierii proiectează o constituție oligarhică. La 1821 boierii fugiți în Bucovina proiectează constituții peste constituții, care de care mai oligarhice și mai apăsătoare pentru țărani. Scopul lor este să reducă puterea domnilor, să-i facă unelte în mâna lor de exploatatori. Ioniță Sandu Sturdza se opune: apoi, cum am spus, le cedează, silit de ruși, după convenția de la Akkerman. Iar Regulamentul organic este încoronarea succesului lor.

Dar la dorințele boierilor fugiți în 1821 se opune clasa boierinașilor, care, neglijată, departe de putere, devenise o clasă revoluționară. Această clasă, din cauza intereselor sale, ia o atitudine democratică și devine, ca orice clasă revoluționară, reprezentanta tuturor claselor dezmoștenite. Ionică Tăutu este reprezentantul teoretic al acestei clase și al acestor tendințe. El opune proiectelor de constituții oligarhice ale marilor boieri un proiect de constituție liberală, în care cere reforme dictate de interesele claselor apăsate. Ionică Tăutu, pe care A. Russo îl compară cu P. L. Courier, era, ne spune A. Russo, versat în literatura politică europeană: boierinașii îndurerați se dedau doctrinelor filozofice. Atât boierii mari, cât și boierinașii (prin I. Tăutu) își teoretizează interesele cu ajutorul literaturii politice europene.

Așadar, în luptă sunt interese reale și "europenismul" ("străinismul") servește numai spre a găsi formule pentru aceste interese. Întreb pe dl Rădulescu-Motru: este acesta raționalism, slăbiciune intelectuală, șarlatanism? La astfel de învinuiri a răspuns de mult, cu anticipație, unul din acei "raționaliști șarlatani", A. Russo:

"Va veni vremea, dacă n-au și sosit, în care și noi, tinerii de pe la 1835, tinerii și bonjuriștii suri de astăzi, vom fi chemați bătrâni; vom fi giudecați nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce mințile strechiete or socoti că au trebuit să facem; vom fi osândiți nu după greutatea luptei și a vremei de atunce, ci după patima partizilor și după placul opiniei mulțimei...".

Luptele din prima jumătate a veacului al XIX-lea sunt lupte între categoriile sociale, lupte de interese sociale, din care, în vremea Regulamentului, ies învingătoare cele ale clasei boierești, cum, după 1848, vor ieși învingătoare, cel puțin în parte, interesele altor clase.

Până la convenția de Akkermann, din 1826, ascendentul îl au, până la un punct, dorințele boierinașilor. După aceea, revendicările de castă ale boierilor se realizează tot mai mult, până ce capătă realizarea aproape deplină sub Regulamentul organic.

Dar boierinașii înfrânți nu se lasă și, reprezentând și pe celelalte clase, duc lupta împotriva constituției oligarhice impusă de ruși și în favoarea unei constituții favorabile claselor de jos, în favoarea constituției liberale. Aceasta este, până la un punct, lupta generației de la 18482.

În Muntenia, pe lângă boierinași se alipește, conștient, și clasa mijlocie, care în Moldova aproape nu există, și de aceea "revoluția" munteană este mai serioasă și are alt caracter.

Așa stau faptele istoricește. Acei care atacă pe cei de la 1848 ca pe niște șarlatani raționaliști ignorează istoria românilor.

Criticii de care vorbim în acest studiu fac parte din clasa boierinașilor, sunt reprezentanții acestei clase și, prin simpatie, ai tuturor claselor apăsate. A. Russo nu uită nici pe evrei, ca și Kogălniceanu, care, în cerințele sale de la 1848, reclamă drepturi pentru acest neam: întotdeauna o clasă apăsată, când își revendică drepturile, se face, până ce le câștigă, apărătoarea tuturor celorlalte grupuri nemulțumite.

Năzuințele acestor oameni au căpătat formula teoretică de la ideologia Apusului.

În starea țărilor române, așa cum am schițat-o, și ca reprezentanți ai clasei boierinașilor, care luptau de mult cu boierii, acești critici n-au putut fi decât "revoluționari", urmași ai lui Ionică Tăutu de la 1821. Cauzele adânci sociale explică atitudinea lor politică, și nu simplul contact cu Apusul. Contactul cu Apusul putea numai să-i întărească în atitudinea lor de nemulțumiți, și prin puterea contrastului, și prin cunoașterea teoriilor, adică prin conștientizarea instinctelor lor. Constantin Radovici din Golești, întors din străinătate, la 1828, când plânge, comparând cu Apusul înapoierea și nefericirea țării sale, nu inventează înapoierea, nefericirile, jafurile și umilirea din țară.

Așadar, acești critici sunt constituționaliști liberali, din pricina împrejurărilor din țara și din epoca în care ei trăiesc și luptă.

O altă cauză, care a contribuit la schimbările sociale din veacul trecut, a fost și fatala presiune a Apusului asupra țărilor române, care, cum s-a zis, sunt ca niște provincii ale Europei, în imposibilitate de a rămâne în afară de mișcările sociale ale continentului.

Apoi, să nu se uite că în mișcările sociale joacă rol și idealismul, adică dorința de a lucra pentru adevăr, pentru bine și pentru frumos. În accentele lui Constantin Radovici din Golești nu e vorba, desigur, de interesul de clasă, ci de tristețea unui suflet care compară adevărul, binele și frumosul din Apus cu înjosirea și mizeria din patria sa -- comparație din care se naște dorința dezinteresată de bine, ce dă naștere sacrificiului pentru o cauză: idealismul. Și -- lucrurile omenești sunt foarte complicate -- desigur că și la cei din clasele interesate a avut rol și idealismul, căci sufletul omenesc, spre onoarea lui, se revarsă întotdeauna peste marginile interesului individual, dovadă chiar îmbrățișarea sinceră, de către clasa care luptă pentru schimbare, a intereselor celorlalte clase apăsate.

La Alecsandri mai surprindem o cauză de nemulțumire, deci încă o cauză a atitudinii sale. Alecsandri, cum vom vedea aiurea, a fost un patruzecioptist junimistizant. (Am spus că C. Negruzzi a fost un junimist, primul, mai bine, a fost un "junimist" care a luat parte la mișcarea de la 1848.)

Într-o scrisoare din 184... zice corespondentul său: "Crescuți amândoi în Franța din copilăria noastră, neam despărțit de un an, lung cât un secol; tu ai mai rămas la Paris, o ! fericitule între fericiți!, iar eu m-am întors la Iași"... pe care (în Iașii în 18441) îl descrie cu dispreț ca pe un oraș "semi-oriental", fără arhitectură, fără splendoare, incult și plin de glod, în care meritul bonjuriștilor nu e recunoscut și unde, cum zice aiurea:

"Noi [bonjuriștii] nu mai avem lege, suntem eretici, provocăm boierii la duel, mâncăm oamenii, criticăm abuzurile" etc... și, ceva mai departe:

"Ce zici, amice, de elementul în care suntem chemați a trăi noi, elevii academiilor din Franța și Germania? [...] noi, care avem aspirări către orizonturi necunoscute sub cerul țării?" -- sentimente ce lipsesc la A. Russo și M. Kogălniceanu, care au fost adevărați liberali, sentimente care ni-l arată ca pe un "occidentalizat" fin, rău impresionat esteticește de societatea ieșeană, și din care vedem la Alecsandri, pe lângă, desigur, o sinceră nemulțumire de mizeriile țării, și ceva din ceea ce se cheamă dandysm ori snobism. Dar vom vorbi pe larg despre Alecsandri aiurea.

Așadar, umilirea națională, interesele de clasă ale boierinașilor -- și ale negustorilor în Muntenia --, presiunea europeană, idealismul, snobismul sunt cauzele mișcării liberale de la jumătatea veacului al XIX-lea.

Criticii de la mijlocul veacului al XIX-lea nu au putut fi, prin urmare, decât constituționaliști liberali.

După 18664 dorințele cele mari se îndepliniseră și fericirea nu venise nici atât de mare cât se sperase, nici egală pentru toți.

Numai un singur lucru era clar: umilirea națională nu mai era așa de strigătoare.

Constituția liberală nu putea fi privită cu ochi buni de boierii cei mari, căci prin constituție ei trebuiau să împartă puterea cu alții. Nu-i vorbă, constituția a fost așa alcătuită, încât să nu-i lovească mult în interesele economice. Iar egalitatea în fața legii, în fața autorităților, care i-ar fi putut jigni, deși înscrisă în Constituție, n-a existat și nu există încă. Dar, oricum, acest atentat -- constituția liberală -- la atotputernicia boierilor i-a făcut să nu aibă simpatie pentru dânsa.

Pe boierinași, această constituție, odată câștigată, n-a putut să-i mai entuziasmeze, pentru că, legile economice lucrând, boierinașii au început -- mai bine, au continuat -- să decadă, stârnindu-li-se acum ca concurent o clasă nouă, burghezia.

Numai burghezia, creată în parte de stat, ajutată de el a se întări, a fost mulțumită.

Profesiunile liberale și funcționarii au fost și ei mulțumiți, căci erau o clasă creată de noua stare de lucruri, și cu atât mai mulțumiți, cu cât pe atunci, nefiind concurență mare la locuri, erau prețuiți și bine plătiți. Mai târziu numai, de pe la 1880, o parte din această clasă începe să fie nemulțumită -- unii suspinând după vremurile vechi (Delavrancea în Odinioară și aiurea, și mai ales Eminescu), alții visând un viitor fericit (socialiștii), toți însă plecând, conștient sau inconștient, de la durerea simțită pentru dispariția vechilor clase, boierinași, bresle, din care făceau parte și ei, și -- un sentiment mai intelectual și mai altruist -- de la durerea produsă în ei de mizeria țărănimii. Unii căutau refugiul în trecut, alții în viitor. Toți erau nemulțumiți de starea nouă de lucruri; de aici, în mare parte, pesimismul generației eminesciene.

Negustorii mici și meseriașii români au fost distruși în noua organizare a țării mai ales în Moldova. Ei trebuiau să fie împotriva acestei stări noi, căci dacă politicește deveniseră cetățeni liberi, economicește, cu introducerea vieții și nevoilor complicate apusene, ei erau meniți pieirii.

Țărănimea..., dar țărănimea a suferit de la sfârșitul epocii eroice până azi. Este drept că noua stare de lucruri i-ar fi îngăduit să-și cucerească o viață mai bună, dacă ea ar fi știut să se folosească de legiuirile noi.

Așadar, mai toate cauzele, care făcuse pe A. Russo și pe ceilalți să fie constituționaliști liberali, acum nu mai erau. Nu mai era nici umilirea națională de altădată, nici interesul de clasă, nici idealismul. Nu mai era nici snobismul, căci acum orașele noastre deveniseră mai "civilizate" și tinerii nu mai au cuvânt să se simtă ca în pădure. Ba, încă, cei care încep să devină mai reacționari, deși la 1840 nu puteau suferi "semibarbaria", acum suspină după acea semibarbarie (Alecsandri, în unele piese și unele "scrisori").

În "Junimea" au fost multe feluri de oameni. Ne mărginim la dl Maiorescu. Asupra d-sale nelucrând acele cauze care au lucrat asupra lui A. Russo și, pe de altă parte, el neținând în seamă fatalitatea faptelor istorice și scăpându-i considerația că binele ar putea veni tocmai prin ducerea cât mai departe a constituționalismului liberal, adică prin stoarcerea a tot ceea ce poate da el, dl Maiorescu, a fost împotriva constituționalismului liberal, cu toate că nu tocmai consecvent, cum vom vedea, a fost, cu un cuvânt, împotriva formelor noi -- vestita sa luptă împotriva formei goale, deși dl Philippide arată că și activitatea dlui Maiorescu a fost crearea și încurajarea formei goale, numai cât a formei copiate "întocmai" după forma științii moderne".

Aceasta este deosebirea esențială dintre vechea critică, reprezentată prin A. Russo, M. Kogălniceanu, V. Alecsandri până la un punct (și nu și C. Negruzzi, care a fost exact ca dl Maiorescu) -- și dl Maiorescu.

Acum să vedem celelalte deosebiri. În privința limbii și a literaturii, deosebirea stă în faptul că pe când vechea școală a luptat mai mult împotriva stricătorilor de limbă și a influențelor străine în literatură, dl Maiorescu a luptat mai mult împotriva prostului gust literar, sau în contra lui "Scrieți, băieți, numai scrieți!"...

Din cauza apăsării și umilirii românilor de către turci, ruși, unguri, fanarioți, se naște tendința de a dovedi cu orice preț romanitatea poporului român și latinitatea limbii. Începe curentul latinist -- de necesitatea căruia își dă seama și un antilatinist din vremea aceea, V. Alecsandri, dar acest curent, tot purificând limba, tindea la desființarea ei. Pe de altă parte, contactul cu civilizația franceză pricinuind o puternică invazie de elemente franceze, pe lângă cele necesare -- neologismele -- se îmbulzesc o mulțime de cuvinte de prisos, barbarismele. Primejdia desființării limbii românești a fost mai ales în vremea vechii critici moldovenești: pe vremea când Laurian, Pumnul, Eliade și alții căutau că schimbe limba. Acel care, teoreticește, a reprezentat spiritul de conservare a fost A. Russo, care a adus toate argumentele cu putință și care a scris, în scurta-i carieră, mai mult decât toți ceilalți teoreticieni din vremea lui și de după el la un loc, și care, ca întotdeauna, și-a dat seamă de cele ce se petreceau în fața sa:

"Moderna ură politică a moscalilor, de care poate frații de peste munți, ca mai depărtați, nu erau și nu sunt pătrunși ca noi, ne-au aruncat în italienism, în franțuzism și în alte isme, ce nu erau și nu sunt românism, însă primejdiile politice, în cât privește robirea sufletului român, au trecut, adevăratul românism trebuie a-și ridica capul".

A. Russo a scris mai mult, a adus mai multe argumente împotriva stricătorilor de limbă decât Maiorescu.

În privința literaturii, chestia trebuie privită din două puncte de vedere: al caracterului specific românesc -originalitatea; și al calităților artistice -- valoarea estetică.

Din primul punct de vedere, școala veche critică, iarăși, a luptat mai mult, aducând argumente mai numeroase și mai complete. La începutul influenței franceze, românii imitează servil pe străini; A. Russo zice că, într-o bucată românească vezi imediat că cutare pasaj e luat din Hugo, cutare din Lamartine, cutare din Byron etc. Ca și în privința limbii, cu care din acest punct de vedere are mare înrudire, literatura e în primejdie a nu mai fi românească. Și, ca și în privința limbii, primejdia cea mare e în vremea vechii școli critice.

A. Russo a scris mai mult, a adus mai multe argumente împotriva imitației servile decât dl Maiorescu.

Din al doilea punct de vedere, al calităților artistice, dl Maiorescu a luptat mai mult, a scris mai mult și a adus mai multe argumente. În adevăr, acum primejdia "stricării originalității", cum ziceau cei vechi, în literatură, ca și în limbă, era încă -- este și azi --, dar nu mai era așa de mare. Prin lupta vechii școli critice, prin influența câtorva opere bune (Alecsandri, Alexandrescu etc.), prin accentuarea, cu alte cuvinte, a procesului de asimilare a culturii străine, primejdia stricării originalității limbii și a literaturii nu mai este mare: dl Maiorescu, deci, va lupta mai puțin în direcțiile acestea, prea puțin chiar. Dl Maiorescu a fost mai mult împotriva constituției, care era necesară, decât împotriva spiritului străin în literatură, care nu era necesar, căci un spirit și o literatură românească existau -- în popor. Acum însă, din cauza răspândirii culturii, din cauza creșterii încrederii în sine, după realizarea atâtor visuri mari, țara toată începe a scrie; maculatura literară ia proporții îngrijorătoare, bunul-gust e în primejdie, cum nu fusese mai înainte. De aceea, dl Maiorescu va lupta mai ales împotriva stricătorilor gustului estetic al publicului.

Trebuie să mai adăugăm aici o altă direcție în care a luptat dl Maiorescu mult mai mult decât vechea critică, în vremea căreia nu erau încă destule motive de luptă. E vorba de lupta împotriva falsificării adevărului în știință, deși, cum arată dl Philippide, dl Maiorescu a confundat știința cu perfecțiunea formei științei. În procesul de adaptare a culturii străine, desigur că slăbiciunea trebuia să se manifeste mai ales în domeniul științific; chiar azi, în această privință, suntem încă în perioada de tranziție. Am arătat aiurea că Convorbirile literare au primit bine revista Contemporanul, pentru că această din urmă revistă aducea în literatură, prin accentuarea necesității unei limbi curat românești, un sprijin tendințelor Convorbirilor literare. Spuneam că primirea bună se mai datorește și altor motive. Câteva din acele altele sunt următoarele: doctrinele științifice, mai ales darwinismul: dl Maiorescu a fost întotdeauna darwinist; ateismul: dl Maiorescu, cum arată și dl Panu, a trecut întotdeauna drept ateu; transplantarea, în general, a științei pozitive în țara noastră; introducerea și asimilarea ei; lupta împotriva pseudoștiinței; lupta împotriva plagiatului.

Și fiindcă pe vremea dlui Maiorescu, ca și pe urmă, primejdia cea mai mare era stricarea bunului-gust și lipsa de seriozitate științifică, vădită dlui Maiorescu mai cu seamă ca lipsă de seriozitate a formei științei, în mintea publicului s-a făcut convingerea, alimentată și de "Junimea" că dl Maiorescu și "Junimea" au fost cea întâi mișcare critică în țara românească. La această convingere a contribuit și faptul că cei vechi au fost uitați, mai ales pentru că "Junimea" nu i-a amintit. A mai contribuit și atitudinea curat negativă a dlui Maiorescu, îmbrăcată într-o logică impecabilă, precum și faptul foarte important că dl Maiorescu n-a atacat numai curente și principii, ca cei vechi, ci și -- și mai ales -- persoane și reviste, că a concretizat ținta atacului, a făcut interesantă priveliștea luptei, dându-i acel element gladiatoric, care farmecă și atrage publicul. Și, în sfârșit -- cum se formează toate legendele --, faptul că norodul pune întotdeauna pe socoteala celui mai cunoscut tot ce au făcut alții: pentru moldoveni, toate bisericile vechi sunt făcute de Ștefan cel Mare...

Prevăd o obiecțiune, anume că reprezentanții vechii școli critice, chiar dacă au spus ceea ce trebuia de spus și chiar dacă au scris mult, au avut o activitate scurtă și o răspândire restrânsă a scrierilor lor. Dar nu e așa: România literară -- ca să nu mai vorbesc de Dacia literară, de Propășirea, de Steaua Dunării și de alte publicații -- apărea în 500 exemplare, ceea ce e mult pentru acea vreme. Apoi, să nu se uite, acești oameni, în vreme de douăzeci de ani, în Iași, care era "Moldova", au exercitat o mare înrâurire prin personalitatea lor, înrâurire căreia se datorește mediul găsit de "Junimea". Pun mai mult preț pe aceasta -într-o țară ca Moldova, mică, cu un public intelectual restrâns, cum era mai ales pe atunci și care trăia aproape numai în Iași --, decât pe articolele publicate. Am văzut cum vorbește dl Maiorescu de "sfaturile" lui Alecsandri.

Și sunt convins -- ceea ce reiese și din Amintirile dlui Panu -- că și influența dlui Maiorescu se datorește mai mult personalității sale, influenței sale directe, decât articolelor sale.

Din cele spuse, se mai explică și o altă deosebire dintre vechea școală critică și dl Maiorescu: deosebirea în privința curentului poporan și a celui istoric. Vechea școală este poporanistă și istorică, pentru că criticii vechi au fost romantici și apărători ai originalității limbii și spiritului românesc. Fiind romantici s-au adresat la literatura populară, care conține elemente romantice, și la trecut, ca toți romanticii; de aceea și romanticul Eminescu, în această privință seamănă cu vechea școală critică. Fiind democrați, era natural să se îndrepteze către "popor". Iar ca apărători ai originalității limbii și literaturii, tot la popor (la limba, spiritul și viața lui) și la istorie (la viața trecută și la limba cronicarilor) trebuiau să se adreseze. Eminescu seamănă și în această privință cu vechea școală critică. Și, din "Junimea", mai seamănă și Lambrior, care, în deosebire de dl Maiorescu și de toți ceilalți, voia o limbă încă și mai românească. Iar dl Maiorescu n-a fost nici romantic, nici democrat, nici n-a luptat așa de mult, cum am văzut, pentru păstrarea originalității în limbă și literatură: dl Maiorescu n-a stăruit, deci, asupra curentului poporan și a tratat cu oarecare dispreț, în orice caz cu nepăsare, curentul istoric.

Așadar -- din cauza deosebirii de epocă --, pe când vechea școală critică, reprezentată mai ales de A. Russo, va fi cu precauțiune, constituționalistă liberală, va lupta mai mult pentru păstrarea originalității limbii și spiritului românesc, insistând asupra curentului poporan și istoric, și va lupta mai puțin pentru triumful bunului-gust literar și respectarea adevărului în știință sau formei științei --, dl Maiorescu va avea dispreț și neîncredere față de constituționalismul liberal, va lupta mai puțin pentru păstrarea originalității limbii și a spiritului românesc, va insista foarte puțin asupra curentului poporan și aproape deloc asupra celui istoric, va lupta mai mult pentru triumful bunului-gust în literatură și a respectării adevărului în știință, sau a formei științei.

Aceste deosebiri se explică și prin mentalitatea acestor critici, prin deosebirea de temperamente și de cultură.

Analiza temperamentelor și a culturii lor ne va explica și ea ceea ce ne-a explicat analiza împrejurărilor istorice și sociale. Vom vedea că criticii aceștia au avut întocmai temperamentul și cultura necesară rolului lor. Această "coincidență" nu este una "stranie". S-a zis de atâtea ori că fiecare epocă, fiecare mișcare socială, literară etc. își găsește omul său. Aceasta înseamnă că un om devine reprezentativ numai când are un temperament și o cultură potrivite cu epoca sa, cu mișcările sociale etc. ale epocii sale. Fără Revoluția Franceză, Mirabeau ar fi rămas poate un necunoscut, și dacă în vremea Revoluției Franceze va fi fost un om de temperamentul lui Metternich acela a rămas în umbră.

În epoca dinainte de 1848, în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză și liberală dinainte de 1848 și de după "1830, anul ce se numește în istorie anul slavei", cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă și înțelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată, izvorâtoare de gândiri și de simțiri, a putut deveni reprezentativ. În mișcarea de la 1848 din Muntenia revoluționară numai oameni ca I. C. Brătianu și C. A. Rosetti, cu cultura lor franceză din acea vreme, cu temperamentul lor de foc, au putut deveni reprezentativi. În mișcarea politică cumpătată din Moldova, de la 1840 până la 1860, numai un om ca Kogălniceanu, cu cultura lui franceză și germană dinainte de 18481, cu caracterul lui energic, casant, cu mintea lui clară, cu voința lui de fier, a putut deveni reprezentativ dându-ne pe acel om de Stat care a pus bazele României moderne. În epoca de decepție și reacție, numai un om ca dl Maiorescu cu cultura germană de după 1848, cu temperamentul său rece, cu frica sa de entusiasm -- parcă sentimentul ar fi o slăbiciune --, cu mintea sa cumpănitoare, cu inteligența sa remarcabilă, cu cultura sa întinsă și variată, cu firea sa sterilă de concepții și de simțiri -de unde atitudinea sa disprețuitoare și negativă --, numai un astfel de om putea deveni reprezentativ.

N-am vorbit anume aci de C. Negruzzi și V. Alecsandri, pentru că unul, C. Negruzzi, deși a trăit în prima epocă, a fost junimist, iar celălalt, V. Alecsandri, n-a avut o atitudine bine hotărâtă, ceea ce, neputând fi arătat în treacăt, necesită un studiu special.