Spiritul critic în cultura românească/Spiritul critic în Muntenia - Sinteza de criticism și patruzecioptism: A. Odobescu

Jump to navigation Jump to search

de
Garabet Ibrăileanu


Spiritul critic în Muntenia - Sinteza de criticism și patruzecioptism: A. Odobescu

Capitolul precedent - Capitolul următor


Am văzut că în Muntenia, din deosebite cauze, nu s-a putut dezvolta un curent critic, ca în Moldova.

De aici nu urmează că toți scriitorii din Muntenia au căzut victime exagerărilor novatoare. Un Alexandrescu, un Bălcescu, un I. Ghica au rezistat contagiunii. Dealtmintrelea, criticismul moldovenesc, care a luptat împotriva curentelor extrem novatoare din toate părțile locuite de români, nu și-ar fi ajuns scopul dacă n-ar fi dat rezultate și aiurea decât în Moldova. Faptul că un Alexandrescu, un Bălcescu sau un Ghica au fost în legături cu criticii din Moldova, colaborănd chiar la revistele critice moldovenești, dovedește și înrâurirea acestui curent asupra scriitorilor munteni, și faptul că orice spirit critic de aiurea a trebuit să se alipească la marele curent critic moldovenesc.

Dar un Alexandrescu, un Bălcescu și chiar un I. Ghica la început de fapt n-au fost critici. Ei n-au luptat împotriva novatorilor nici în teorie, ca Russo, nici prin opere artistice de propagandă, ca Alecsandri în comediile sale. Cel mult dacă au influențat pe contemporanii lor prin exemplu, deci indirect -- așa, de pildă, cum i-a influențat Alecsandri prin poeziile sale. Și, după cum influența exercitată prin exemplu de către Alecsandri prin poezii nu se poate socoti, firește, ca o activitate de critic -- și nici n-am socotit-o --, tot așa, nici opera lui Alexandrescu ori Bălcescu nu se poate socoti ca o atare activitate, deși, încă o dată, aceste opere au putut să aibă un rol însemnat în ferirea publicului de influența novatorilor.

Este un personaj care ar putea fi citat aici, și anume Eliade Rădulescu. În Gramatica sa de la 1827, el are în privința limbii o atitudine justă și reprezintă bunul-simț. El declară, ca și Russo, ca și Odobescu mai târziu, că nu scriem pentru strămoși, ca să schimbăm limba latinizândo, ci pentru contemporani. Dar, totuși, nu putem pune pe Eliade în rândul spiritelor critice, pentru că atunci când presiunea sistemelor lingvistice a crescut, când rolul criticii ar fi fost mai urgent, el n-a mai putut rezista, și, de la 1840, cu al său Paralelism, ajunge unul dintre cei mai aprigi și mai primejdioși propagandiști ai reformării limbii, încât persoana lui devine ținta atacurilor unui Russo, Alecsandri, Eminescu etc.

Iar în literatură, importanța prea mare ce o dă Eliade traducătorilor din limbile străine (lucru de care, cum am văzut, nu s-a entuziasmat niciodată școala critică moldovenească) și lipsa oricărui interes și înțelegere pentru curentul poporan sunt tot atâtea trăsături care ne fac să-l considerăm printre importatorii, foarte merituoși dealtmintrelea, ai culturii străine, dar nu printre adevărații ei asimilatori.

Și nici în politică, cum am avut prilejul să arăt aiurea, Eliade nu poate fi socotit ca un spirit critic, ci ca un novator exagerat, chiar și atunci când profesa conservatismul, un conservatism doctrinar, importat de aiurea, exotic.

Un om care reprezintă cu adevărat spiritul critic în Muntenia este Odobescu, pe care îl găsim, de la început, de la primii pași pe care îi face în publicistică, colaborator al României literare. E semnificativ faptul că publicația la care se adresează tânărul muntean Odobescu este această revistă critică din Iași. Și tot atât de caracteristic e faptul că, mai târziu, când are revista sa, Revista română, el publică, în 1863, urmarea Cugetărilor defunctului Russo, care nu-și putuse tipări opera întreagă, România literară fiind nevoită să-și suspende apariția. Iată un exemplu că critica, oriunde a apărut, a fost condiționată de critica din Moldova și s-a subordonat ei.

Este cunoscută lupta lui Odobescu, începută în 1871, împotriva latiniștilor prin repetatele critici ce aduce, ca membru al Academiei, dicționarului lui Laurian și Massim. Autorii dicționarului, zice Odobescu, nu pun în dicționar limba românească vorbită și scrisă, nu fac din dicționar "oglinda limbii din trecut până în prezent", ci recomandă crearea unei limbi mai asemănătoare cu limba latină, o limbă cum li se părea lor că trebuie să se fi vorbit într-o epocă mai veche. Dar, zice Odobescu, noi scriem pentru cei de azi, și nu pentru cei din trecut. Iar ideea că acel dicționar ar putea să pătrundă în tinerime și că limba din el ar putea să devină limba urmașilor îi provoacă o adevărată spaimă.

Intrând în detalii, el recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor românești și în etimologism și să nu fie "prodigă" în neologisme. Să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor, căci slavonismele -- mai ales de ele era vorba -- sunt justificate prin uz, și dacă le-am alunga, am răpi originalitatea limbii române, care, în deosebire de alte limbi romanice (care sunt latine, plus germanice etc.), e alcătuită din limba latină, plus slavona. Slavonismele care trebuiesc alungate, și nici ele toate, sunt cele datorite influenței a doua slavone, traducerilor bisericești, și încă acele care fac parte din limba bisericească actuală nu trebuiesc înlocuite decât foarte încet, pentru că limba bisericească are un caracter venerabil, care cu greu poate fi atins.

Să nu fie "prodigă" în neologisme, căci nu sunt necesare decât acele neologisme, care denumesc idei ori lucruri noi, pentru care nu există cuvinte băștinașe; de aceea, să se scoată "galicismii nejustificați" introduși prin traduceri servile din limba franceză.

Să nu fie prea riguroasă în etimologism: forma cuvintelor să fie cum e în limba vie -- mâine nu mene --, căci, încă o dată, nu scriem pentru trecut, ci pentru prezent. Odobescu se ridică, deci, cu putere împotriva ortografiei ardelene în genere și a celei a lui Cipariu în specie.

Odobescu își dă seamă de greutatea de a scăpa de aceste "sisteme" care ne-ar putea face să ne pomenim cu două limbi: una în Ardeal și alta aici. Și anume: în Ardeal o limbă creată prin concesii făcute arhaismelor și aici o alta, creată prin concesii făcute limbilor neolatine moderne. El chiar observă că, grație acestor sisteme -- și contribuind și provincialismele, ca și lipsa de comunicații intelectuale --, gazetele unei provincii au ajuns să nu fie înțelese în celelalte provincii.

Dar Odobescu, să nu uităm, e muntean, și ca atare nu poate scăpa cu totul de influența "sistemelor". El va fi de părere, de pildă, că trebuie să reînviem arhaismele pierdute de ordine latină -- ceea ce n-ar fi spus-o un Russo --, iar în propria-i ortografie, va face concesii "etimologismului", scriind, de pildă, pucin (puțin), véră (vara) etc. Dar vom stărui în curând asupra "muntenismului" acestui critic.

Aceeași atitudine de critic o are Odobescu și în privința literaturii. Se-nțelege de la sine că acest estetician fin nu a putut -- ca și Alecsandri, ca și dl Maiorescu și ceilalți critici -- să se entuziasmeze de o operă românească, numai pentru că e românească. Dar avem de relevat ceva mai important: în opera sa găsim ideea că literatura românească nu se poate naționaliza și înfrumuseța decât prin inspirarea de la literatura populară. Această idee, eminamente moldovenească, Odobescu trebuie s-o fi împrumutat de la critica din Moldova. Dar el n-a stăruit asupra acestei probleme capitale -- lucru în care noi vedem, iarăși, "muntenismul" său.

Acest "muntenism" apare clar în ideile lui politice. Odobescu, sufletește, a fost un Alecsandri, cu toate deosebirile dintre dânșii: Odobescu -- spirit disciplinat, capabil să se specializeze într-o ramură a științei; Alecsandri -tip ideal de diletant. Încolo, același epicureism și scepticism, aceeași plăcere a îndeletnicirii cu lucrurile frumoase, același aristocratism rafinat.

Dacă Odobescu ar fi fost moldovean, ori ar fi trăit în Moldova, el chiar de ar fi fost un "părtaș din acea generație de la 1848, care-și hrănea inima cu cele mai vii și mai înalte aspirațiuni", cum numește pe oamenii care au făcut pe '483, totuși ca "înclinat, dealtmintrelea, mai mult din fire, către ocupațiunile literare și istorice", cum zice imediat tot el despre sine, probabil că n-ar fi avut în politică nici măcar atitudinea destul de cumpănitoare a lui Russo, ci atitudinea lui Alecsandri, care, și el, la 1848, a fost "părtaș" al mișcării revoluționare, dar care, spirit sceptic și rafinat, "înclinat" și el "din fire către ocupațiile literare", a devenit mai târziu conservator. Trăind însă în Muntenia, țara "liberalilor", a "roșilor", în țara luptei pentru transformarea României, el a fost un "patruzecioptist", un "roș".

Bineînțeles că vorbim de ideile și de activitatea lui Odobescu de până la 1880, din perioada de formare a statului român, din vremea când partidul liberal, mai mult "roș", nu-și schimbase încă fizionomia și aspirațiile, schimbare dată pe față prin retragerea lui C.A. Rosetti. Odobescu e ceea ce s-a numit mai târziu un "țărănist".

Constatând că pământul e pe nedrept al "ciocoiului" și că țăranul e "rob", prevede că în curând pământul va fi "înapoiat" țărănimii. Mai mult. El nu se arată ca un poporanist, când, conștient de datoria ce o are față de țărănime, a cărei muncă îi dă posibilitatea să se cultive, se simte obligat să-i dea și el în schimb ceva din cultura pe care el o poate căpăta grație acelei munci a țărănimii. El vrea ridicarea politică a țărănimii, participarea ei la trebile statului, prin schimbarea sistemului electoral și ridicarea ei culturală și economică, prin crearea de școli și bănci populare.

În deosebire de criticii "Junimii", el recunoaște că țara a progresat și exagerând, desigur, constată că fondul corespunde formelor, ceea ce-l face să fie un admirator al Franței, care, zice el, ne-a civilizat.

Și fiindcă acei care au adus acele forme, acea civilizație, sunt liberalii, el le aduce laude și face parte dintre ei. Și, dându-și seamă de rolul burgheziei muntene în redeșteptarea națională și în introducerea formelor noi, Odobescu are cuvinte de laudă pentru "Bucureștiul" liberal, care, observă el, a silit și pe dușmanii liberalismului să devină liberali.

Acest "liberalism" îl face să ia o atitudine prietenoasă față de evrei, la 1879, în vremea revizuirii constituției. Acest "liberalism" îl face pe munteanul Odobescu să fie un iredentist. (Moldovanul Eminescu, cu tot patriotismul său și cu tot sentimentul său adânc al unității neamului românesc, zicea că iredentismul ține de teoriile ieftine, ca pacea universală etc.)

Dacă vom adăuga la toate acestea și cântarea trecutului în felul lui Bolintineanu: evocarea vremurilor de bărbăție pentru a îmbărbăta prezentul -- o stare sufletească caracteristică mai degrabă la scriitorii munteni decât la cei moldoveni --, ni se va lămuri, în sfârșit, figura lui Odobescu: sinteză de criticism și de patruzecioptism pur.

Sinteza aceasta e simbolizată chiar prin publicațiile în care-și începe cariera sa de scriitor. Ca critic, l-am văzut că se alipește la România literară din Iași. Ca "patruzecioptist", îl vedem colaborator al Românului lui C. A. Rosetti, unde și-a publicat aproape toate articolele, de care ne-am folosit mai sus. Această alipire a lui Odobescu la aceste două publicații ne dă, ea singură, fizionomia specială, și unică dintr-un punct de vedere, a acestui om, și ne arată posibilitatea sintezei criticismului moldovenesc cu patruzecioptismul muntenesc.

Această dualitate -- care, în realitate, este o armonie: Odobescu a fost un suflet armonios --, această dualitate l-a făcut pe Odobescu, care avea în sine un junimist, să nu se alipească de "Junimea", de care-l îndepărta patruzecioptismul său, specific spiritelor din Muntenia.

Mai târziu, după 1880, după desființarea vechiului partid liberal, atunci când începe haosul și nedumerirea în viața politică a țării, când România trece prin una din cele mai ingrate perioade ale istoriei ei contemporane, Odobescu apucă alte căi, mânat de alte considerații, care nu mai interesează.