Spătarul Coman
(1422)
Răsună lung Suceava de sunetul de clopot,
În stradă se aude de cai nechez și tropot.
Se-ngrămădesc de-a valma boieri și negustori,
Săteni, copii, neveste și toți aruncă flori
În calea mândrei cete, în zale îmbrăcată,
Ce-a dus zimbrul Moldovei în țară depărtată
Și l-a adus cu faimă de neamuri lăudat.
Măreț pășește ceata cea mândră spre palat.
În fruntea ei se vede, pe-un cal moldovenesc,
Coman, spătarul harnic cu chipul vitejesc.
Iar Alecsandru-Vodă, cel bun și cel bătrân,
Stăpânitorul țării, Pocuției. stăpân,
Cu o coroană de-aur pe păru-i lung și alb,
Cu falnică hlamidă, îmi stă pe tronu-i dalb
Și cu bărbată mână al țării sceptru ține.
— Bine-ai venit, Comane, te-am auzit de bine —
Grăi văzând că intră spătarul cel viteaz,
Ce poartă-o tăietură adâncă pe obraz.
Supus Coman se pleacă la scara tronului
Și cu respect sărută hlamida Domnului.
— Ridică-te viteze, grăiește Vodă iară,
Și spune-mi de izbânda-ți din depărtata țară.
Încredințat-am ție cinci sute de voinici
Ca să răpui cu denșii mulți vrednici inimici.
Cum mi-ajutași cumnatul, pe riga din Lehia?
Cu Teutonii aprigi cum dus-ai bătălia? —
«Cum dus-o-am, stăpâne ? Așa cum fie-care
Din cei cinci sute fost-a să o fi dus în stare.
Marienburgul este o vașnică cetate,
Cu codri deși în față, cu Baltica în spate,
Cu turnuri întărită și tare apărată
De Cruciații harnici ce știu să mi se bată.
Vladislav al Lehiei, cumnat Măriei-Tale,
Împresură cetatea din deal și despre vale,
Iar mica noastră ceată o puse drept în poartă,
Gândind că o menește la o mai aspră soartă...
El nu știa, Românul, că-n foc se-mbărbătează,
Că în nevoi virtutea-i mai mult se-nviorează.
Făcut-au Teutonii o aprigă ieșire
Și-avut-au cu noi, Doamne, o crâncenă lovire—
Ca unii ce la poartă fusesem așezați..
Erau tari cavalerii și bine înzeuați
Și mulți erau la număr, ci noi greu i-am izbit
Și rândurile dese cu spada le-am rărit.
Dar când văzui că dânșii se strâng ca să lovească,
Cu noi puteri în ceată-mi și crunt să mi-o cosească,
Întors-am și pornit-am spre o pădure veche
Și pusu-ne-am la pândă tot câte doi pereche,
Ținând cu stânga frâul și arcul și săgeata,
Iar sulița cu dreapta și pe ochite gala.
Atuncea Cruciarii, crezând că ne-au învins,
Spre-a ne lua de-odată, ei rândurile-au strâns;
Dau pinteni și s-avântă ca șoimii spre pădure
Și suflă greu fugarii sub grelele armure.
«Sus sulița» strigat-am și, la al meu cuvânt
Din Teutoni cinei sute cad buzna la pământ.
Pe alți cinci sute-i rupe o ploaie de săgeți,
Pe cai s-aruncă sprinteni voinicii mei băieți —
ȘI toți cu spada-n mână în coifuri îi izbim,
Și zalele le rupem, și caii le trântim.
Ei spatele dau iute, iar noi pe urma, lor
Îi prigonim de-aproape, îi secerăm cu spor.
Dar iată din cetate le vine-un corp mai mare,
Ce în spre noi s-avântă cu grabă, cu turbare.
«Dați dezvântați — răcnit-am — Pe moarte și pe viață»
Atunci în fierbințeală lovit fui eu în față....
Dar i-am crăpat în donă și coif și căpățână
Voinicului ce-mi dete cest semn cu tare mână.
În Teutoni sărit-am cu-a gândului iuțeală
Și rupt-am dese rânduri și-am spart deasă năvală.
Cât ziceai «Tatăl nostru» spre ziduri i-am gonit,
Cu miile în fugă dintr-nșii am cosit.
Miratu-s-a și Riga și Lehii cei mai mari
Cum frânt-am noi de iute pe cavaleri tari. —
Mulți căpitani adus-am din neamul Teuton.
Și steaguri închin multe la preamăritu-ți tron.»
La el privește Domnul cel bun și cel bătrân,
Stăpânitorul țării, Pocuției stăpân,
Grăind: — Cum răsplăti-voi izbânda ce-ai făcut —
«Dă-mi dreapta-ți, zise Coman, supus să o sărut...»
Atuncea Alecsandru drag la oștean căta,
Și cum ședea pe tronu-i, drept iată se scula,
Ca un părinte strânse cald pe spătar în brață,
Și-l sărută pe rana ce căpătase-n față.
«Dă-mi tu Comane mâna-ți s-o strâng prietenește —
«Grăi bătrânul Vodă. Acela ce iubește
«Moșia și poporul în care mi se naște,
«Acela înțelege a crește și a paște,
«Măreața făptuire și fapta roditoare
«Și nu-i trimis zadarnic în lumea de sub soare —
«Căci cel pe care cerul printre ai săi îl scrie
«În piept îi pune dorul de neam și de moșie.»
Curtea-de-Argeș, 26 Iunie 1889