Sonata lunii

Sonata lunii
de Dimitrie Anghel
Publicată în Țara nouă, I, 3, 25 dec. 1911, p. 188—190.


Dulce și liniștitoare, noaptea se statornicește. Umbre încărcate de somn, sfioase, moi și încete, lunecă deasupra pămîntului ca o apă. Sfioase, moi și încete, se desfășură, cresc, ca aburii purtați de vînt deasupra unei prăpăstii, se strecoară printre arbori, se tîrăsc spre înălțimi. Luminile biruite, decolorate, palide, albe ofilesc, descresc și dispar. Un ritm ascuns prezidă și rînduiește năvala aceasta mută a tonalităților încărcate de vis ce se așază. Un farmec mistic trece prin aer, și acum o ultimă umbră, ca un steag de doliu și de fatalitate, purtat de o mînă nevăzută, flutură ca și cum ar vrea să dea un semnal.

De la fereastra lui, Beethoven, cu un zîmbet amar pe buze, lăsîndu-și capul pe mînă, privește. Părul, mai negru ca umbrele de afară, îi face o cunună de noapte pe frunte. Departe orașul își tremură fosforescențele și amestecă la orizont lucirile cu întîiele stele, întinde lanțuri luminoase prin negură, scrie arabescuri de aur în întunecimi, joacă imaginare constelații, desemnează capricii de foc.

Un murmur neîntrerupt, ca o apă care bate într-un țărm, urcă pînă la el și îl face să-și plece urechea și să asculte. Vii, ochii lui se aprind și licăresc și mîna-i albă, ca și cum ar vrea să culeagă zvonurile împrăștiate în aer, se întinde și dibuiește prin întunerec...

Afară însă, dulce, domoală și liniștitoare, noaptea își caută ritmul și se statornicește. Luna, înălțată sus, a chemat ochii visătorului care se privește în ea și se recunoaște cum va fi mai tîrziu, o palidă mască, cu ochii abia însemnați și gura mută închisă pe veci de un zîmbet amar. Spectrala figură din lună îl atrage ca pe un frate ce-i seamănă și ochii lui se închid, să nu mai vadă trista imagine...

Nepăsătoare și albă, aducînd cu ea un fior necunoscut, impalpabila lumină a mortului astru crește însă pe nesimțite. Albă, albă, neînchipuit de albă, ca și cum ar fi trecut printr-un bulgăr de gheață, a ajuns acum drept fereastră și a pătruns în odaie. Fulgerătoare, clapele de fildeș ale clavecinului străvechi, peste care dormeau ațipite visurile, s-au luminat. Foi răvășite cu negre note, ce ca o invazie de furnici au dat asalt portativelor, zac împrăștiate pretutindeni. O vioară într-un cui spînzură lîngă arcușul ei, deasupra unui divan străvechi.

Pe masă, printre tomurile desperecheate ale tragediilor lui Shakespeare, un Plutarh cu scoarțe vechi spune faima atîtor vieți trecute. Singur un portret de femeie, ca mirată de a se găsi în singurătatea și sărăcia asta, privește enigmatică din rama ei la alba lumină ce crește luminîndu-i zîmbetul de pe buze...

Deodată însă cîteva note funebre, ca rupte din umbră, au urcat în lumina lunii. Fiorul fricei de necunoscut a umplut odaia, adus de acești trei negri soli, ca ieșiți dintr-o urnă funerară unde au dormit îndelung, și alba tăcere a început să cînte.

Acoperite, alte sunete au urmat, ca o chemare de glorie îndepărtată, strecurîndu-se printre negrele note funebre și s-au domolit și ele, făcînd iarăși loc triștilor soli ai disperării. O întrebare sfioasă și rugătoare și-a făcut loc apoi și un glas nehotărît, neîncrezut în sine, parcă a răspuns, iar mîinile albe, ca și cum sîngele tot s-ar fi retras din ele, au rămas locului pe clape. Tristă și cu ochii aproape plînși, fața celui ce cînta s-a întors și a privit peste umăr la portretul de pe masă.

Drept geamul deschis, luna se oprise acuma și privia curioasă, idealizînd sărăcia cuprinsului. Pulberea ridicată juca în sulul de raze și mrejele de păianjen ce stau prin unghere păreau niște hîrzoburi de argint. Jos pe podele, notele mărunte ai fi spus că urcă și coboară portativele, chemate de atracția asta nevăzută, că vor să treacă dincolo de marginea hîrtiei și să-și ia zborul în lume. Nerăbdarea gloriei, încătușată în cuprinsul acela mic, se răzvrătea parcă și voia să iasă cu orice preț, cu negrul ei norod de semne, sătulă de sărăcia și întristarea cuprinsului.

Zîmbind însă trist și împrăștiind cu piciorul hîrtiile din jurul lui, Beethoven își întinse din nou brațele și, ca răscolind lumina lunii de pe clape, începu să cînte. Triste, cele trei note funebre ca rupte din inima umbrei reveniră, jalnice ca scăpate dintr-o urnă funerară, unde au dormit îndelung, se redeșteptară. Sfioasă, îndepărtata chemare de glorie căută să se strecoare iarăși, dar sunetele de fanfară muriră. Deznădăjduite, degetele urniră alte note, strecurîndu-se printre clapele albe și negre, ca printre lumini și umbre, și o plîngere domoală, ca un suspin, începu să se reverse, ca și cum lacrimile lui însăși cădeau pe clape trezind sonoritățile acestea umbrite. Fumuria și trista îndoială își arăta fața acum, și mînele albe ce-o deșteptase mîngîind-o parcă, nu luau seamă la mînele de umbră ce alergau crispate în urma lor ca voind să astupe sunetele și să prindă neliniștita îndoială ca s-o zugrume...

Revolta dormea încă, ațipită undeva, îndărătul coardelor, dar tremurătoarele mîni o treziră și pe ea fără de voie ; și mîniosul chip al celei deșteptate din somn privi o clipă nedumerit la cealaltă față și trecu apoi peste ea într-o furtună de sunete.

Mînios, chipul celui ce cînta se brăzdă de zbîrcituri adînci și mînele lui, ce alergau acum pe clape, păreau că amenință însuși destinul și că luptă cu el căutînd să-l înfrîngă..

O undă de vînt ca trezită de energia lui, sau venită de cine știe unde, intră în casă mișcînd partiturile și amestecând clarul de lună. Înfiorată, revolta căzu și merse să ațipească din nou îndărătul coardelor. Slabe, fanfarele gloriei, ca venite de dincolo de mormînt, răsunară încă o dată și cei trei negri soli, ce purtau fiorul fricei cu dînșii, se arătară și ei. Triste, ca scăpate fiecare dintr-o urnă funerară, cele trei note sunară din nou, încet, tot mai încet, ca dornice de a se reîntoarce în întunerec...

Speranțe de glorie și de fericiri, glasuri de îndoială și glasuri de revoltă, șoapte de umbră și înfiorări de lumină, toate tăcură sub mînele încremenite.

În cuprinsul sărac însă, îndărătul negrului visător ce-și cînta durerile, praful răscolit din unghere, ori măruntul norod al miilor de note, trecînd pe lîngă ochii mirați ai portretului de femeie de pe masă, juca acum în sulul de lumină ce pătrunsese în odaie și ca pe un uriaș portativ de raze se înălța și se pierdea în lună.