Sari la conținut

Singurătatea

Singurătatea

de
Alphonse de Lamartine
tradus în română de
Ion Heliade Rădulescu


Adeseori pe munte, când soarele apune,
Eu, obosit de gânduri, la umbră rezemat,
În jos peste cămpie vederea-mi se repune,
Privind cum se destinde cu-ncetul și treptat.

Aici spumegă râul în undele-i muginde
Și șerpuind se pierde în depărtat ascuns;
Lacul colo-și revarsă apele lui dorminde,
Pe care steaua serii ivită le-a pătruns.

Seara-și aruncă încă o rază rubinoasă
P-al munților nalt vârf de brazi încoronat;
Ș-a umbrelor stăpână în caru-i rourat
Pășaște, și albește o pânză fumegoasă.

Religiosul sunet, curmând astă tăcere,
În aer se revarsă din turnul goticesc;
Pe călător oprește; și luciul câmpenesc
Ne-nsuflă-n locul zilei o sfântă mângâiere.

Dar sufletu-mi, l-această vedere felurită,
Rece, nimic nu simte plăcere pe pământ;
El înainte-mi este o umbră rătăcită:
Soarele nu-ncălzește pe cei ce nu mai sânt.

Stânce, colnice, dealuri, d-a rând le iau pe toate,
Din margine la alta, d-apus la răsărit,
Nimic nu las din lume, și văz că nu se poate
Ferice eu în vruna mai mult a fi ursit.

Ce pot afla în aste livezi, lacuri, câmpie,
A cărora plăcere odată mi-a zburat?
Râuri, fântâni, dumbrave, colibă sau palat;
Lipsește o ființă, și toate sunt pustie.

Facă-se zi sau noapte, răsare și sfințește
Soarele, eu la dânsul mă uit c-un ochi străin!
Fie liniște, vifor, negură sau senin,
Zile n-aștept d-aicea, — soare ce-mi folosește?

Când aș putea în drumu-i să-l însoțesc vrodată,
Ai mei ochi pretutindeni deșertul ar privi;
Aici îns-a mea râvnă la toate e-ncuiată:
Nimic nu cer din lume, nimic n-am a dori.

Dar dincolo d-aceste înflăcărate sfere,
Loc unde luminează soarele-adevărat,
Când mi-aș lăsa aicea lutoasa despuiere,
Acolo-mi va fi față ce-atâta am visat!

Acolo și nădejde, ș-amor, și-ncredințare.
Voi reafla-n izvorul d-atâta prea dorit,
Ș-acel ideal bine de toți nădăjduit
Și care-aici vrun nume el pe pământ nu are.

Pe carul aurorei să zbor până la tine
De ce nu pot, o, scumpe locuitor ceresc?!
În locul osândirii ce mă mai zăbovesc?
Nu e nimic d-amestec între pământ și mine.

Jos pe livezi când cade frunza cea-ngălbenită,
Vântul de seară suflă, o zboară, ș-a pierit...
Și eu sunt ca această frunză prea veștezită;
Crivețe viforoase, ce m-ați deosebit?

1830