Serafimul și heruvimul

(Redirecționat de la Serafimul şi heruvimul)
Jump to navigation Jump to search
Serafimul și heruvimul sau Mângâierea conștiinței și mustrarea cugetului
de Ion Heliade Rădulescu


Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie?
Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos?
Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie?
Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!

  Ochii tăi... e seninul,
  Buza ta e zâmbirea,
  Fața ta e blândețea,
  Ca pieptu-ți nu e crinul;
  Dragoste ți-e privirea,
  Totul ești frumusețea.

  Ființa-ți luminează,
  Mărirea te-nconjoară,
  Liniștea te-nsoțește:
  Pasu-ți de naintează,
  Slava-mprejuru-ți zboară,
  Preajma-ți pace vestește.

  Frumos serafim! îmi place
  La tine a mă uita,
  În ochii tăi a căta;
  Lumina lor este lină!
  În ochi-mi izbește plină
  Blânda lor, senina pace.

  Tu mă înveți cântarea,
  Tu îmi însufli pieptul,
  Tu îmi arăți cărarea
  Care merge d-a dreptul
  La fiica armoniei.

  Lira ta e cerească,
  Glasul ei m-aripează,
  Ființa-mi pământească
  În zborul său cutează
  La scaunul veciei.

Și-n somnu-mi, și aievea ființa-ți mă-nsoțește;
Chipu-ți mi-e faț-oriunde, în preajma mea el zboară
Din soare se repede, din lună strălucește,
După pământ se nalță, din ceruri se coboară.

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă și în noapte, la umbră și în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,
Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată.
Cu glasul conștiinței el înainte-mi merge,
Blând, dulce, vesel; ș-aspru nu l-am văzut vrodată.

Frumoși îți sunt ochii! frumoasă ți-e fața!
Frumos îți e zborul, o, înger ceresc!
Și de-mi este dragă, de-mi place viața,
E d-ast sfânt nesațiu ca să te privesc.

Fie ca-n veci astfel s-am a ta ființă!
Fața ta să-mi râză până la mormânt,
Ochii-ți să-mi aprinză supusa-mi credință,
Lumina-ți lucească la slabu-mi cuvânt!

Când va bate ceasul întoarcerii mele,
Când la judecată mă voi arăta
(Momente ce omul le simte mai grele),
Tu ș-atunci, o, înger, dar! mă vei urma!

 * * *

Războinice, viteze, heruvim înfocate,
Împlinitor prea strașnic urgiilor cerești!

  Repede înger!

Ochii tăi scânteiază,
Brațul tău e puterea,
Sabia-ți flăcărează,
Cruntă îți e vederea,

Fața ta e fior!

În urmă-ți e dreptate,
În preajmă-ți strășnicia;
Glasul tău mă străbate,
Totul ești vitejia

Și fulger arzător!

Heruvim! mă-nfiorează
Înmulțita ta vedere,
Mulții tăi ochi priveghează
Ca singura prevedere.

Eu te văz, și mă sfiesc.

Inima-mi nu te uraște,
Tremură l-a ta ivire
Și-n adâncul ei se naște
O fioroasă cinstire,

Un foc arzător, ceresc!

Eu văz în tine pe-mplinitorul
Acelei drepte urgii cerești,
Eu văz în tine pe păzitorul
Vechii răstriște cei strămoșești.

Astfel al lumii bătrânul Tată
Din pomul vieții c-a cutezat,
L-a fericirii poartă-ncuiată
Plângea păcatu-i cel neiertat.

Tu-mi oprești raiul, mi-aduci aminte
A mea greșeală, și mă-ngrozesc!
Limba ta tace, n-auz cuvinte,
Dar îți ard ochii, ei îmi vorbesc.

Când viforul se scoală, când cerul se mânie,
Când negura se-ntinde, când norii se-mpletesc,
Când focul șerpuiește d-a lungul în tărie
Cu fulgerul, atuncea cu groază te privesc.

Când marea se răscoală, volbură-ntărâtată,
Când undele-i muginde se nalță spumegând,
Ființa-mi ca o barcă de cuget spulberată
Pe fieșcare stâncă te vede ­ amenințând.

Și când fumegă munții, vulcanul când turbează,
Când flăcări rotitoare până la ceruri zbor,
Când tremură pământul, văzduhul scânteiază,
Al meu suflet te vede în orice meteor.

Pe orice spăimântează ș-amenință viața,
În orice loc de groază, acolo te zăresc:
Ca tunetul ți-e glasul, ca fulgerul ți-e fața!
Fulger în mine trece când ochii-mi te-ntâlnesc!

  Viforul bubuie, zboară,
  Crivățul vâjâie, trece,
  Tremurul saltă, doboară,
  Trăsnetul arde, petrece
    Cu cugetul când vii.

  Grindina bate, rănește,
  Stingerea pasu-i urmează;
  Seceta seacă, sterpează,
  Foametea rumpe, răcnește,
  Boalele zbiară, turbează,
  Moartea doboară, cosește
    Osânda tu când ții.

Arată-mi osânda, în veci mă mustrează,
Nu îmi ierta vina câtuși de puțin;
În a mea viață tu mă îndreptează
Când fapte și gânduri rele mă întin.

Însă când grozavul al meu ceas va bate
Și când vei da semnul, o, drept heruvim,
Atunci ți-adu-aminte că tu ești un frate
Cu-al meu blând și dulce, frumos serafim.

  1833