Semitismul (1908)

Jump to navigation Jump to search
Barbaria modernă
de Ioan Slavici
“Semitismul (I),” Tribuna, XII (1908), Nr. 131 (14/27 Iunie), pp. 1-2.
“Semitismul (II),” Tribuna, XII (1908), Nr. 132 (15/28 Iunie), pp. 1-2.
“Semitismul (III),” Tribuna, XII (1908), Nr. 133 (17/30 Iunie), p. 1.
“Semitismul (IV),” Tribuna, XII (1908), Nr. 133 (18 Iunie/ 1 Iulie), pp. 1-2.
“Semitismul (V),” Tribuna, XII (1908), Nr. 133 (19 Iunie/ 2 Iulie), pp. 1-2.


Semitismul I[modifică]

Pela mijlocul secolului al optălea înainte de Christos, când s'a intemeiat Roma, în partea apuseană a lumii vechi stăpânitori ai popoarelor și purtători ai culturii erau semiții. Mezopotamia și Iranul se aflau sub stăpânirea asirienilor, dela care pomește gândul stăpânirii universale și care în timpul primilor regi ai Romei cuceresc Siria și în urmă și Egipetul. Tot atunci fenicienii exploatează ca neguțători toate țerile de dimprejurul Mării Mediterane prin numeroasele colonii, pe care le au pe toate coastele și prin toate insulele, și se încheagă puterea Cartaginei, care încurând străbate în oceanul Atlantic.

Aceste sunt lucruri, pe carele învață și trebue să le știe toți copiii de prin primele clase alc școlilor secundare.

Știm apoi, că atât asirienii, cât și fenicienii erau oameni sensuali și lacomi, nesățioși în ceeace privește mulțumirea trebuințelor trupești, cu gândul îndreptat mereu spre cele materiale. Până chiar și cultul lor religios pornia din sensualitate, și multe din sărbătorile lor erau adevărate orgii.

E învederat dar, că prin semiți viața economică a ajuns încetul cu încetul la mare desvoltare, și sunt fabuloase bogățiile adunate în centrele de viață ale semiților prin comerciu, prin industrie și prin exploatarea neomenoasă a stăpânitorilor. Sardanapal al asirienilor a rămas în vecii vecilor neîntrecut în ceeace privește comorile ce-a adunat, lucsul ce desfășura și desfrâul, în care-și petrecea viața.

Pornirea spre viață fără de frâu, spre îngrămădire de bogății, fără de care ea nu e cu putință, și spre exploatarea nemiloasă, prin care bogațiile se adună, e omenească și o găsim în toate societățile. Pecând însă la popoarele de viță ariană ea e combătută ca slăbiciune și isvor de nenorociri, semiții o iau drept un fel de virtute și condițiune neapărată a desvoltării.

E mai presus de toată îndoiala, că cu cât mai multe și mai mari sunt trebuinșele, cu atât mai vârtos își încordează oamenii puterile, ca să creeze mijloacele pentru satisfacerea lor, și că acela, care consumă mult, împinge societatea spre o lucrare stăruitoare. Nici prin lucrarea aceasta însă nici prin satisfacerea trebuințelor sale omul nu se fericește, ci se consumă în sbuciumare necurmată, și de aceea în lumea ariană singură stăpânirea de sine e socotită drept virtute și oamenii sunt stăpâniți de gândul, că cu cât trebuințele îți sunt mai puține și mai mici, cu atât ești mai ferit de nevoi, deci și mai capabil de fericire.

Spiritul semitic a pătruns încetul cu încetul la toate popoarele, care au primit cultura dela asrieni ori dela fenicieni, și în secolul al șaselea înainte de Htistos, când elinii poenesc în Atena și în colonii spre desvoltare, întreaga lume apuseană erà semitisată. Asia-mică e înțesată de semiți și admiră pe Croesus, ale cărui comori sunt admirate de toți — afară de Solon, care nu-l pune pe îngrămăditorul lor în rândul oamenilor fericiți. Egiptenii sunt puși în rândul semi-semiților. Elinii sunt amestecați cu fenicieni, al căror tip și ale căror apucături se păstrează în poporul grecesc până în ziua de azi. Până chiar și romanii sunt atinși de semitism, căci etruscii după părerea celor mai mulți erau de origine semitică.

Tot atunci se pornește însă și reacțiunea contrasemitismului.

Stăpâniți de simțemântul covârșrii intereselor individuale, semiții nu erau în stare să întemeieze societăți dăinuitoare, și lumea semitică trebuià neapărat să meargă în desvoltarea ei prin ruină morală și materială spre descompunere în indivizi. Ceeace știm despre Sodoma și Gomora ori despre Sibaris se poate spune cam despre toate centrele de viață ale semiților, și sfășierile interne, pe care le știm în viața evreilor, sunt nota caracteristică a tuturor societăților semitice. Dacă în mica Fenicie erau șase state, nu puteà să fie cohesiune în marea împărăție asiriană, care se întinideà din Iran până în pustiurile Saharei. Ridicându se dar împotriva stăpânirii asiriene, mezii găsesc un razim puternic chiar în lumea semitică, și la sfârșitul secolului al șaptelea ei dărimă și pustiesc în unire cu babilonenii Niniva și pun capăt stăpânirii asisiene.

Cu aceasta se începe lupta cea mare, pe care lumea ariană o poartă împotriva semitisinului și care se urmează și astăzi.

Stăpânirea babiloniană, care ia locul celei asiriene, fiind și ea semitică, nu poate să fie dănuitoare, și e desființată de Cir, care întemeiază prima stăpânire universală ariană, o împărăție ce să întinde în cele din urmă din Asia centrală până în Sahara și din pustiurile Arabiei până la Dunăre.

Rostul organic al acestei stăpâniri e înnăbușirea spiritului semitic, care duce la lupte necurmate și prin desfrâu la ruină, și propagarea celui arian, pe care-l lămurește la perși Zoroastru, la inzi Buddha, iar la elini Socrat.

Stăpânitorii însă încurând se semitisează și ei, și încă în timpul lui Xerxe, nepotul lui Cir, satrapii persieni sunt în ceeace privește exploatarea nemiloasă, luxul și viața fără de frâu de o potrivă cu mai marii Asiriei ori ai Babiloniei. Împărăția persană e deci și ea mereu sbuciumată și se susține numai pentrucă nu e cine s'o desființeze. Elinii se semitisează și ei, și în timpul lui Pericle alăturea cu admirabila desvoltare a artei se desfășură cea mai destrăbălată viață, care trebuià neapărat să ducă la răsboiul peloponesiac, în care spartanii cu moravuri aspre frâng în cele din urmă puterea Atenienilor corupți.

În timpul răsboiului peloponesiac se ticăloșesc însă și spartanii, cari numai prin cele mai mișelești apucături și numai unindu-se cu Cir cel tinăr ajung învingători.

La începutul răsboiului peloponesiac, izbucnește în Atena ciuma, de care a perit și Pericle, și o spaimă fără de margini îi cuprinde pe atenienii însetați de plăcerile viețuirii.

După felul de a vedeà al arienilor moartea e trecere spre o existență mai ferită de sbuciumări, și socotindu-se în ajunul morții, arienii să pregătesc desfăcându se de cele trupești pentru această mai binecuvântată existență ca Socrat, care, osândit la moarte, așteptà în liniște și stând de vorbă cu iubiții săi clipa, în care aveà să beie păharul de otravă. Atenienii, desbrăcați de firea ariană, s'au aruncat cu ochii inchiși în cel mai desgustător desfrâu: așa țineau ei să se bucure de puțina viață ce le mai rămăneà, căci în gândul lor omul SE naște, ca să aibă parte din plăcerile viețuiri și ei făceau din convingerea ceeace alții fac din slăbiciune.

Pretutindeni bogățiile îngrămădite împing spre desfrâu și spre miserie: ei îngrămădeau bogățiile în concurență cu fenicienii anume ca să se poată da desfrîului și mințiau, înșelau ori despoiau — nu de nevoie, ci din convingerea, că numai așa se pot agonisi mijloacele pentru satisfacerea nesecatelor trebuințe omenești. Zadarnice erau dar silințele celor încă nestricați, ca să-i închege într'un stat destul de puternic spre a pune capăt stăpânirii persane, căd bogățiile, pe care le adunaseră prin muncă întinsă, nu le dedeau putere, ci i istoviau și orașele lor erau ca cele feniciene, cuibare de stricăciune. Lipsiți prin nesițiu de simțemântul comun, ei se sfâșiau între dânșii, și alăturea cu luptele purtate cu bărbăție în câmp deschis se desfășurau altele, pe care societățile lor secrete, așa numitele Heberii, le purtau prin ascuns, iar în vălmășeala acestor lupte soțul era trădat de soție, părintele de fii, fratele de frate, se iertau toate mișeliile, dacă duceau la biruință.

În fața acestei destrămări speiale era organică ieșirea la iveală a macedonenilor neatinși încă de spiritul semitic, cari, deși puțini, erau tari prin simțemântul lor comun.

Menirea providențială a lui Alesandru Machedon era să se facă stăpân pe lumea cultă de atunci, ca să propage într'ânsa spiritul arian, în care fusese crescut de Aristotel, ucenicul lui Platon. El e, ca Socrat, unul dintre cei ce au pregătit lumea pentru venirea Mântuitorului nostru, și cele mai caracteristici fapte ale lui sunt dărămarea Tirului și a orașului Persepolis, cuibare, ca odinioară Niniva, ale stricăciunii, și risipirea comoriior îngrămădite de regii persani — înzestrând zece mii de fete măritate în ziua nunții lui cu oșteni de ai săi.

Azi, după două mii, două sute și aproape 50 de ani, când omenirea iar SE plânge, că prea s'au îngrămădit bogățiile în mânile câtorva, înțelegem cu toții gândul, cu care le-a risipit Alesandru Machedon pe cele îngrămădite în timpul lui, ca să întemeeze buna stare familiară.

Semitismul II[modifică]

În timpul lui Alexandru Machedon Romaera un orășel cu câteva sate împrejurul lui, dar tot destul de putenic pentruca să-i caute alianța Alexandru din Epir, pe care grecii din Italia îl chemaseră într'ajutor, iar ceeace făcea puterea Romei era virtutea romanilor.

Plugari lipsiți de cultură întelectuală, romanii erau în timpul acela ajunși la o stare de înaltă cultură morală, stăpâni fiecare pe sine însuși, neșovăitori în împlinirea datoriilor, buni soți, buni părinți; buni tovarăși, deci și buni cetățeni și aspri nu numai față cu alții, ci totodată și fiecare față cu sine în suși. Ceeace ia făcut stăpâni ai lumei n'a fost mult admirata lor vigoare trupească, ci această superioritate morală, din care rezultă simțemântul lor comun.

Privind lucrurile din punctul de vedere semitic, ne am deprins a-i socoti pe romani popor de cuceritori. Adevărul e, că ei au fost un fel de poliție a lumii, în care au trăit, și răsboaiele și le-au purtat numai ca să apere ori să ocrotească pe cei năpăstuiți asigurând pacea și buna rânduială. Idealul romanilor, pe care Virgiliu îl precisează atât de bine în Eneida, e »pax romana«, și de aceea singura știință, pe care au cultivat-o cu o stăruință, este jurisprudența, în care au și rămas neîntrecuți.

Ei s'au răsboit cu semniții pentrucă aceștia nelinișteau pe vecinii lor și ai Romei și erau de rea credință. Cu tarentinii, cu grecii din Italia, în genere și cu Pirhu, care le venise într'ajutor, s'au răsboit fiindcă aceștia erau corupți, hrăpitori și insolenți. Cu cartaginenii s'au răsboit fiindcă au fost provocați și în urmă amenințați. Niciodată ei n'au pornit din propriul lor îndemn, nici n'au provocat vre un răsboiu, și niciodată n'au supus pe cei învinși.

Pe veciniilor și i-au făcut amici și în urmă soți și încurând după moartea lui Alexandru Machedon atât latinii, sabinii și etruscii, cât și grecii din Italia le erau soți.

Puțin în urmă au prefăcut în provincie Sicilia, asupra căreia se certau grecii și cartaginenii, Gallia cisalpină, de unde era amenințată Roma și Spania, pe care au scăpat o de sub stăpânirea cartaginenilor.

Provinciile nici acum, nici mai târziu nu erau țări supuse, ci întrate sub purtarea de grijă a senatului. Roma nici o dată n'a fost exploatoare, și în timpul guvernarii unor proconsuli ca Semproniu Grachu ori gioerele său Scipio Africanul (Emilian), cari au fost mulți, provincialii erau fericiți.

Viind însă, ca stăpâni, în atingere cu cartaginenii, cu elinii și cu alte popoare se mitisate, romanii primesc încetul cu încetul cultura semitisată, iau apucături semitice, pornesc spre desfrâu și, având trebuințe nesecate, ajung în cele din urmă să fie exploalatori. Ceeace n'a făcut dar nici o dată Roma, au făcut după nimicirea Cartaginei romani desbrăcați de firea romană.

Aceasta-l facea pe Marcu Porciu Caton Cenaoriul să stăruie cu îndărătnicie pentru dărâmarea Cartaginei, de unde se revărsa spiritul semitic și spre Roma. Gîndul lui era, că nu e cu putință pacinica viețuire împreună câtă vreme există Cartaginea, și tot el a șters din listele senatului pe Scipionii, care primiseră dimpreună cu cultura elină și apucăturile semitice și propagau la Roma pornirea spre lucs, spre desfrâu și spre nesațiu.

Prin dărâmarea Cartaginei romanii pun capăt celei din urmă rămășițe de stăpânire semitică, dar nu și covârșirii spiritului semitic, care se întinde în societatea romană și străbate din ce în ce mai adânc în toate straturile ei.

Luptele agrare, răsboiul cu soții și crâncenile răsboaie civile, care au sbuciumat lumea romană timp de o sută de ani, nu ar fi fost cu putință, dacă o însemnată parte din romani n'ar fi fost chinuită de trebuințe mari și împinse spre nesațiu. Catilina, omul fără de rușine și fără de frică, e tipul arianului semitizat, care săvârșește din convingere cele mai mișeleșli fapte și e mândru de mișelia sa, pe care o ia drept lucru firesc.

Nici odată însă lumea elină-romană nu a fost stăpânită de spiritul semitic, care era combătut de cele mai luminate capete pretutindeni, unde au străbătut elinii ori romanii. Înrîurirea lui Socrat, alui Platon și alui Aristotel nu incetează nici în cele mai turburate timpuri, și îndeosebi romanii înclină chiar și în mijlocul decadenței morale spre stoicismul, care e în cel mai propriu înțeles o pregătire pentru viețuirea creștinească.

Cea mai strălucită ivire în viața poporului roman, Iuliu Caesar, nu e ascet, dar combate prin legile croite de dânsul atât luxul, cât și desfrâul, încuragiază întemeerca bunei stări familiare și asigurează pe timp de peste două sute de ani pacea în țările ajunse sub stăpânirea romană.

Suntem azi deprinși a ne gândi, când e vorba de semitism, la evrei și numai la dânșii, deși știm prea bine, că evreii sunt numai o mică și neînsemnată parte din lumea semitică, pe care în timp de cinci sute de ani, dela Cir până la Iuliu Caesar, popoarele de viță ariană au frânt-o și au sfărâmat-o. Nici nu e apoi vorba de semiți, ci de spiritul propagat de dânșii.

Oamenii toți sunt porniți spre desfrâu fiindcă trebiuințele trupești ale omului sunt nesecate. De aceea popoarele barbare, lipsite fiind de cultură morală, foarte ușor cad în desfrâu fiindcă nu-și dau seamă, că trebuie să se stăpânescă, ori n'au cuvenita tărie sufletească spre a se stăpâni.

Ajuns însă la un stadiu de desvoltare mai înaintată, omul trăiește mai mult cu sufletul decât cu trupul, își dă silința să și stăpânească pornirile trupești, se simte umilit când nu le poate stăpâni și se rușinează săvârșind fapta socotită rea, prin ascuns.

Semiții resping acest fel de a vedea. În gândul lor omul trăiește ca să și satisfacă trebuințele trupești și are nu numai dreptul, ci chiar și datoria de a le satisface. Are dar și datoria de a agonisi cu orice preț mijloacele pentru satisfacerea lor, și vrednic e pentru dânșii — nu cel ce știe să se stăpânească și să se mulțumească cu puțin, ci cel ce știe să adune bogății spre a-și putea petrece viața în belșug.

Acest spirit semitic se mențîne și în împărăția romană și el e ceeace a sleit puterile romaniior. El era însă combătut, și e destul să ținem seamă, Vespasian și Titu, Traian și Hadrian, Antoniu Piul și Marcu Aureliu Filosoful erau stoici, pentrucă să știm, că la romani desfrîul erá rușinos, iar nu obraznic ca la Cartagenea, la Sibariș, la Tir ori la Niniva. Oamenii ca Comod ori ca Heliogabal, noul Sardanapal, vor fi fost ei număroși, dar erau disprețuiți și nu puteau să aibă înrâurire asupra societății.

Numai așa a și fost cu putință străbaterea creștinismului pornit din Nazaretul »popoarelor«. Nici evreii, nici alți semiți adevărați nu puteau să înțeleagă și să primească învățăturile Mântuitorului nostru, cari erau contra firii și contra tradițiunilor lor. Dacă e însă adevărat, că Hristos nu din ură ci din iubire a lucrat, nu e mai puțin adevărat, că ori și ce propagandă antisemită din adevărată iubire de oameni pornește. Iubindu-i cu adevărat pe oameni, trebuie neapărat să stăruim, ca ei să se lapede de apucăturile semitice, prin care atâția oameni s'au nenorocit și atâtea societăți s'au destrămat.

Semitismul III[modifică]

Se vor împlini încurând două mii de ani dela nașterea lui Hristos, creștinismul însă nici până în ziua de azi n'a străbătut în toată corățenia lui. Lumea elină romană l-a primit, ce-i drept, dar numai păstrând multe din tradițiunile ei păgânești, iar popoarele barbare, stăpânite fiind de patimi vii, nu erau în stare să se supună toare asprelor regule de viețuire ale creștinismului și au perit încetul cu încetul mistuindu-se înse-le pe sine lăsând în urma lor numai reamintiri de viețuire barbară. E și azi mult păgânism și multă barbarie în lumea noastră creștină.

Pe la mijtocul secolului VII iar, când în arabi se ridică iar semiții, ca să realizeze idea stăpânirii universale în o nouă formă, lumea creștină e slabă și în timp scurt, ca prin minune, se înființează marele califat, care întrece în întindere toate împărațiile de mai nainte.

Nu e încă dăinuitoare nici această nouă stăpânire semitică, și peste vre-o sută cincizeci de ani se slăbește prin desfrău, prin istovirea susțiitorilor ei și prin desbinări. Înriurirea ei culturală hotărește însă mersul desvoltării omenești pentru un lung șir de veacuri înainte.

Semiți, arabii sunt oameni cu gândul îndreptat spre cele materiale. În timpul stăpânirii lor dar viața economică a ajuns în toate ramurile ei la înaltă desvoltare și științele așa numite exacte au pornit și ele spre o desvoltare până atunci ne mai pomenită.

Aceata e marele folos, pe care l-a tras omenirea din stăpânirea altfel scurtă a arabitor. Inzii și perșii și eelinii ni-au îndreptat prin filozofie, prin poezie și prin artă în genere spre înălțarea sufletească pentruca prin o viețuire contemplativă să se fericească fiecare însuși prin sine. Romanii ni-au desvoltat simțemântul de dreptate pentruca, țiind seamă de principiul »Honeste vivere, suum cuique tribuere et neminem laedere«, să nu ne jignim unii pe alții: Arabii ne-au îndrumat spre scrutarea firii lucrurilor ce ne încunjură pentruca să ne putem face stăpâni pe natură.

Știința noastră e pornită dar din îndemn semitic și privind lucrurile din punctul de vedere al desvoltării intelectuale, se poate zice, că lumea modernă e semitisată.

Ar fi însă o mare greșeală, dac'am zice, că e semitică știința noastră. Adevărul e, din contra, că semiții nici odată n'ar fi putut să atingă gradul de desvoltare știențifică, la care am ajuns noi.

Progresul, în genere, e cu putință numai într'o societate cu rânduială bine așezată și dăinuitoare, iar istoria celor din urmă câte-va mii de ani e dovadă, că semiții nu sunt în stare să întemeeze asemenea societăți. Ceeace a făcut cu putință desvoltarea știențifică a fost simțământul nostru comun, abnegațiunea noastră, pornirea noastră spre înălțarea sufletească și iubirea de oameni, spre care ne-a îndrumat creștinismul.

Scrutările arabilor erau îndreptate spre foloase practice, iar ale noartre sunt pornite din iubire de adevăr. Arabii erau alchimiști, care căutau meșteșugul de a face aur din materii fără de preț: noi suntem chimiști, care caută mulțumirea de a se fi încredințat despre adevăr în ceeace privește firea materiei.

Oameni cu privirea îndreptată spre cele apropiate, semiții n'au putut și nici că puteau să ajungă unde am ajuns noi, care, cu ochii îndreptați spre înfinit, ne înâlăm și ne adâncim, ne perdem pe noi înșine în scrutările noastre și avem cultul științei. Marii noștri scrutători toți au fost oameni cu desăvârșire desinteresați, care s'au jertfit pe sine înșiși pentru știință, au urmărit numai binele obștesc, iar pentru sine au râvnit numai la mulțumirea de a se fi dumirit. Astfcl nici nu ar fi fost cu putință progresele, pe care le-am făcut.

Chinejii au născocit iarba de foc pentru distracțiunea lor; Arabii s'au folosit de ea, ca să și făurească arme; noi perfecționăm armele, ca prin ele să asigurăm pacea: așa e în toate, și, dacă știința noastră nu e nici ariană, nici semitică, ci omenească e semitic felul utilisării practice a resultatelor dobândite de știință.

Noi arienii avem în vedere totdeauna binele obștesc, și scrutătorii, dacă s'au gândit la vre-ua folos practic în lucrarea lor, acesta era al tuturora. Semiții au în vedere fiecare binele său îndeosebi și profită de rezultatele științei, ca să exploateze pe cei neștiutori, lipsiți de destoinicie ori nevoieși.

Acest abus de știință e semitic.

Sunt uimitoare progresele realisate în timpul celui din urmă secol în ceeace privește tehnica lucrării omenești, și ar fi lucru firesc, ca în urma acestor progrese viețuirea să fie pentru toți mai ușoară. Ea e, din contra, mai grea decât în trecut și mai nesuferită, și nici odată, poate, n'a fost în lume atâta miserie ca azi când cei știutori și destoinici abusează de știință și de destoiniciile lor, ca să-și stoarcă din munca altora mijloace pentru o viețuire petrecută în belșug.

Mii de oameni muncesc din greu și se istovesc în lipsă de hrană pentruca alți câțiva, care nu muncesc, să poată trăi în belsug ori poate chiar în desfrâu. Copii și femei lehuze pier în lipsă de purtare de grijă, în vreme ce cai de lux, câni și pisici se îngrașe consumând pe ales hrană omenească. Oameni destoinici, vrednici și cum se cade se sbat în luptă cu mari nevoi în vreme ce femei stricate și slugi nemernici se îmbuibă la răsfățare. Așa a fost aceasta nu numai la Niniva și la Babilon, la Tir și la Cartaginea, la Atena și la Roma, la Damasc, la Cordova și la Bagdad, ci și la curțile multor mai mari feudali: pornirea spre desfrâu și spre asuprire e omenească în înțelesul cel rău al cuvântului, e strâns legată de firca trupească a omului și trebue neapărat să iasă la iveală în ceice nu țin s'o stăpânească. Lucrul acesta e omenesc: semitică e însă convingerea morală că așa e firește, așa e bine, că nici nu poate să fie altfel, că e prost cel ce nu profită și de propiile sale destoinicii, și de împrejurări, și de nevoile altora, ca să-și agonisească mijloacele pentru o viață petrecută în belșug. A păcătui e lucru omenesc orișicât de greu ar fi păcatul: semitic e a păcătui cu obrăznicia celuice săvârșește fapta rea fălindu-se cu ea.

Acest semitism s'a întins și se întinde mereu în societatea noastră modernă, în cât suntem adese ori ispitiți a zice, c'a ajuns într'însa la stăpânire covârșitoare. Dacă ne dăm înse bine seamă, ne încredințăm, că până chiar și între cei-ce exploatează, ca să poată trăi în îmbuibare, sunt puțini cei ce o fac aceasta cu nerușinare semitică: cei mai mulți sunt răpuși de slăbiciunile lor și o fac mai cu perdea. Nu e societatea noastră atât de stricată, cum adese-ori ni se pare tocmai pentru-că privirile ne sunt îndreptate asupra puținiior, care nu se sfiesc a se pune în conflict cu sâmțământul comun.

Noi însă, cari urmărim desfășurarea vieții noastre comune de câti-va zeci de ani, suntem cuprinși de simțemântul, că puținii se sporesc și; sporindu-se, se fac din ce în ce mai nerușinați, căci repulsiunea, pe care o produc în societate, e din ce în ce mai slabă.

Ținem încă la moravurile părinților noștri și punem în rândul celor cum se cade numai pe oamenii, care nu se abat de la ele, dar le dăm din ce în ce mai puțină sancțiune.

A fi cum se cade ni-se pare ceva comun, dacă nu chiar o prostie, și privirile noastre se îndreptează cu un fel de uimire sfiicioasă asupra celor ce se deosebesc prin felul lor de a viețui și au îndrăzneala de a săvârși fără de perdea fapte, pe care părinții nostri nu le iertau, eară noi nu le aprobăm. Aceștia sunt interesanți, adese ori chiar admirați pentru dibăcia lor, și nu rar se întâmplă să facem haz când omul cum se cade e stropit cu noroiu de mișelul îmbogățit prin exploatare nemiloasă ori prin apucături josnice.

Această îngăduința față cu cei ce-și bat joc de bunele noastre moravuri nu e semitică, dar e trecere spre semitismul practic.

Semitismul IV[modifică]

Propagatorii spiritului semitic sunt în SOcietatea noastră fără îndoială mai ales evreii risipiți printre noi, și de aceea oamenii pripiți în judecată iau firească reacțiune contra semitismului drept o luptă pornită fie din ură de rasă, fie din fanatism religios contra evreilor.

Nici nu se poate tăgădui, că în orișicare societate cu rânduială morala bine așezată evreii sunt primiți cu repulsiune și isolați cu atât mai vârtos, cu cât se isolează și ei înși-și. Lupta nu e în adevăr pornită contra evreilor, ci contra propagandei făcute de dânșii.

Judecând lucrurile din punctul de vedere al moravurilor noastre tradiționale, una din cele mai de căpetenie datorii ale omului e să muncească, să alerge și să ostănească spre a-și agoonisi mijloacele pentru asigurarea bunului său traiu, și omul, care-și face datoria aceasta, e stimat și iubit de semenii săi, muițumit cu sine însu-și și ferit de nevoi.

Nu mai puțin e dator omul a-și pune frâu, ca să păstreze ceeace a agonisit, și încă mai stimat și mai iubit de alții, mai mulțumit cu sine însu-și și mai ferit de nevoi e celce stăpânîndu-se pe sine adună averi mari ori sporește avuția moștenită. Leneșul, neajutoratul ori risipitorul totdeauna au fost dispețuiți în societatea noastră, iar bogăția adunată prin muncă și prin cumpătare a fost totdeauna și e și azi socotită drept cel mai învederat semn de vrednicie. Gândul de a face peste putință îngrămădirea bogățiilor ori de a împune risipirea lor nu e potrivit cu firea noastră, care l prețuim pe om nu numai după ceeace el e însuși prin sine, ci totodată și după ceeace are și după ceeace le pare semenilor săi.

Doritori cu toții de-a fi mult prețuiți, nu e nevoe să mai fim și jidoviți ori porniți spre desfrâu pentruca să râvnim la avere cu orice preț și să mințim, să ne fățărim, și înșelăm, să ne înjosim, să furăm, să siluim, SĂ ne folosim de nevoile ori să abuzăm de slăbiciunile altora spre a ne agonisi atât de mult prețuita avuție. Poate orișicare dintre noi să cadă în asemenea păcate, și mulți și cad în adevăr, cad însă dându-și seamă, că au păcătuit, ascunzându se cuprinși de rușine și câindu-se de faptele lor. Jidovul ori jidovilul le face aceste fără ca să se rușineze, cu un fel de fală, ca ceva firesc, drept dovezi de destoinicie, ispitând și pe alții să le facă și luând în bătaie de joc ori urgisînd pe ceice nu le fac.

Lupta e pornită de semiți și de semitizați pentru înlăturarea bunelor moravuri. Nu e tradițiune ori regulă de viață, nici preocupare religioasă ori națională, care nu e luată în bătaie de joc, ei terfelesc tot ceeace nouă ne e sfânt, și e destul să stăruim asupra obiceiurilor moștenite dela părinții noștri pentruca să fim urgisiți de dânșii și prigoniți făra de cruțare. Puși astfel în stare de legitimă apărare suntem nevoiți a ne folosi de toate armele, ca să conservăm ființa morală a societății, și, dacă mai e destulă putere de viață în societatea noastră, vom ajunge în cele din urmă să i izolăm pe evrei și să punem capăt propagandei semitice.

Aceasta e adevărata ființă a antisemitismului modern: pornit din simțemântul de conservare morală, el e prin chiar firea lui intransigent, dar dușmănos nu poate să fie.

Cu totul alta e lupta pornită de cei despoiați împotriva despuietorilor.

Evreii și cei asimilați de dânșii au adunat prin lipsă de scrupule și prin apucături mișelești bogății mari, de care se folosesc spre a trăi în desfrâu în vreme ce mulțimea cea mare a muncitorilor se sbate în mizerie materială și morală. E firească ura, pe care au stârnit-o în inimile acestora, și această ură ușor ajunge să se reverse asupra tuturor celorce au bogății moștenite ori agonisite și poate să ducă în cele din urmă la o groaznică vărsare de sânge. Nu are insă a face antisemitismul cu ura aceasta, căci el urmărește tocmai înlăturarea izbucnirilor pătimașe.

Tot astfel în urma, lipsei de cruțare a stăpânitorilor feudali s'a adunat multă ură în inimi și ura aceasta a isbucnit în sângeroasele revoluțiuni, cari au schimbat fața societății noastre: numai oameni lipsiți de judecată ar putea să învinovațească pentru vărsările de sânge pe humaniștii din secolul XVIII, cari și-au propagat vederile liberale tocmai pentrucă prevedeau igbucnirile pătimașe și voiau le le înlăture.

Pornind din iubire de oameni, antisemiții le zic în fiecare zi evreilor și celor momiți de dânșii: Puneți-vă frâu, fiți cumpătați, nu vă obrăzniciți și dați-vă silința de a aliná suferințele celor îndârjiți, căci astfel vai de noi de toți!

Tocmai de aceea mișcarea antisemită e îndreptată mai ales contra celor ce fac propagandă semitică. Evreul, care făcând speculă mizerabilă, îngrămădește bogății mari și aruncă mii și mii de oameni în mizerie, nu e pentru societate atât de primejdios ca acela, care luând parte la viața morală și intelectuală a noastră, strică mințile și otrăvește inimile. Starea de destrăbălare morală la care am ajuns, e rezultatul înrîuririi directe ori indirecte a unor asemenea evrei, și e pentru ori și care popor chestiune de conservare națională să alunge dela sine pe evreii ce vor să ieie ca ziariști, ca scriitori, ca oameni de știință, ca compozitori muzicali ori ca artiști în genere — parte la viața lui morală și intelectuală.

Seminția omenească nu se stârpește nici prin ciumă, nici prin holeră, nici prin foamete, nici prin războaie; pier însă prin lăpădare de obiceiuri popoarele descompunându-se în indivizi, din cari prin premenire morală se încheagă alte popoare. Aceasta e primejdia, de care suntem amenintați în urma înrîurirei semitice și de care nu putem scăpá decât izolând pe evreii ce nu se asimilează primind regulele de viețuire ale noastre.

Sunt în societatea noastră de azi două lumi deosebite, cari se isbeic una de alta, și una din aceste două lumi trebuie neapărat să piară. Nu poate să fie nimic mai firesc decât dorința ca aceasta să nu fie a noastră.

Semitismul V[modifică]

Urgaria e semitisată și cea mai semitisată parte a ei e societatea maghiară, iar aceasta nu pentrucă sunt în Ungaria mulți evrei și aceștia sunt puși în rând cu maghiarii, nici pentrucă evreii au înrâurire hotărîtoare în viața politică și stăpânesc viața economică în toate ramurile ei, ci pentrucă viața morală și intelectuală a maghiarilor e condusă de evrei.

Sub conducerea aceasta s'a schimbat cu desevârșire atât felul de a gândi, cât și caracterul maghiarilor.

Noi, care ni-am petrecul copilăria și tinerețele în societatea maghiară și am luat pe ici pe colo și apucături maghiare, ne simțim azi mai mult ori mai puțihi străini între maghiari fiindcă dânșii nu mai sunt cum îi știm din timputile impulsive ale vieții noastre și din studiile ce am făcut asupra istoriei lor naționale.

Așa, cum îl știm, maghiarul e cu inima deschisă, de bună credință și cu deosebire afectuos, bărbat în puterea cuvântului, care nu se înjosește, nu-și schimbă sub înrîurirea împrejurărilor hotăririle și pe a căruia vorbă se poate razmá orișicine. Da aceea a și ieșit vorba, că maghiarii sunt popor de »cavaleri«.

Vor mai fi și azi unii dintre maghiari așa; cei cu desăvârșire mulți sunt însă fie ca Wekerle ori Kossuth, fie ca Polónyi și Lengyel, fie ca Bánffy ori Ugron.

Oameni de o fire cu deosebire expansivă, ei sunt doritori fiecare de a păreá mai mult decât ceeace în adevăr e și porniți spre goana după plăceri lumești, ușor au ajuns dar să aibă trebuințe prea multe și prea mari și să treacă peste măsura cuvenită în ceeace privește cheltuielile.

Numai puțină încurajare le mai trebaiá pentruca să-și peară bunul cumpăt și să se afle mereu în strâmtoare, iar încurajare li-au dat multă ceice voiau să tragă foloase din ușurința lor și sunt altfel de părerea, că omul trăiește pe lume pentruca să și facă parte cât de mare din plăcerile vieții.

Foarte multe din nevoile, cu care se luptă românii în regatul ungar, sunt urmari ale acestei porniri spre îmbuibare, care prin ruina morală și materială ușor ar puteá să ducă în cele din urmă la isbucniri pătimașe. Sunt însă multe semnele care arată, că isbucnirea va fi înlăturată prin isolarea evreilor, cum a fost în partea apuseană a monarchiei habsburgice, unde ei deasemenea ajunseseră să stăpânească viața economică și să aibă înrîurire hotărâtoare în cea politică.

Pe români cestiunea în tot cazul îi privește numai indirect câtă vreme vor stărui în raționala lor hotărîre de a-i isola pe evrei și de a respinge inrîurirea lor culturală.

Ne am amăgi înse pe noi înșine, dacă am zice, că suntem destul de consequenți în ceeace privește resistența față cu înrîurirea semitică. Massele cele mari ale poporului o mai respinge, ce-i drept, dar societatea noastră cultă e în mare parte semitisată, căci bisiantismul nu e în adevăr decât o formă a semitinismului și tot semitisată e și cultura franceză, pe care a primit o o parte din societatea română. Îndeosebi în țările coroanei ungare însă semitismul e propagat sistematic și cu toată străjnicia, căci ceeace se numește cultură maghiară nu e în adevăr decât spirit semitic.

Căsătoria civilă, despărțirea școlii de biserică, măsurile luate spre a scădeá puterea autorităților bisericești, lupta purtată parte fățișă, parte prin ascuns contra creștinismului au în vedere numai asigurarea succesului propagandei semitice.

Trăind întrun stat stăpânit de conducătorii acestei propagande și în continuă atingere cu jidovi și cu jidoviți, românii din regatul ungar nu au putut să rămâie neatinși de semitism.

Îndeosebi tinerii, care cresc în scoli maghiare ori fac studii academice în centre semitisate ca Clujul, Oradea mare ori Budapesta, iau pe nesimțite apucături semitice și întorcându-se la ai lor, se simt străini între românii, cari resping încă spiritul propagat de dânșii.

Semnul distinctiv al acestor oameni înstrăinați de neam e, că ceeace pentru noi e semitism pentru dânșii e lucru omenesc, ceva firesc și de sine înțeles, un rezultat al civilizațiunii.

Ceeace e românesc în felul nostru de a fi și de a gândi e rusticitate, lipsă de cultură, foarte adeseori prostie. Istoria noastră, pe care n'o cunosc și nici nu țin s'o cunoască, li se pare săracă în fapte. Literatura noastră, care nu se potrivește cu felul lor de a gândi și de a simți, le pare sarbădă. Silințele noastre politice și culturale li-se par naive. Ei pot să fie susțiitori zeloși ai cauzei noastre naționale, dar nu din avânt, ci cu gândul de a-și crea pozițiune, și de aceea NU sunt în stare să aduca jertfe și se dau după păr când interesele lor, cari totdeauna sunt multe și mari, o cer aceasta.

Îi cunoști de departe după îmbrăcămintea lor, care e totdeauna scumpă și deosebită de a altor muritori, de cele mai multe ori pestriță, model și mostră după cel din urmă jurnal.

Pe caleă ferată iau clasa I. și se uită cu un fel de milă la ceice călătoresc cu clasa a II-a. La hotel iau salon, dacă se poate, cu balcon la stradă, ca să i-se poată arăta lumii. În cafenele și în restauranturi fac multă gălăgie și nu aleg după calitate, ci după preț, totdeauna ceeace e mai scump. La dânșii acasă desfășură mult lux, și dacă le dă mâna să umble cu doi cai, umblă cu patru.

Să se uite fiecare împrejurul său și să și dea seamă, dacă știe ori nu asemenea oameni prin aproprierea sa și dacă numărul lor scade ori crește.

Dacă scade, e bine, ear dacă crește, e cu mult mai rău decum vor fi crezând ceice nu-și dau seamă despre consevințele practice ale înclinărilor de felul acesta.

Omul, care are trebuințe multe și mari, are multe și mari nevoi, se află mereu în strâmtorare și face, vorba românului, pe dracul în patru, ca să agonisească. E în stare și să mintă, și să amăgească, și să înșele, și să abuseze fie de nevoile, fie de nepriceperea, fie de buna credință a altora, SE dă după păr, se injosește, își schimbă hotărârile potrivit cu împrejurările, e tovarăș rău, care te părăsește când lumea ți-e mai dragă. Mai rău apoi decât toate aceste e, că el urește pe ceice nu sunt ca dânsul și din simțământ de conservare propagă în societate spiritul, de care e stăpânit el însusi. Omul cum se cade, care se stăpânește pe sine, ca să și poată face în toate împrejurările datoria, îi este urgisit și vrednic nu de stima și de iubirea tuturora, ci fie un hipocrit miserabil, fie un prost Astfel se stârnește în societate o luptă haină, în care cei buni, care și aleg cu multă cruțare armele de luptă, adese-ori sunt biruiți de reii, pentru care e bună ori și-ce armă.

Sant două lumi îndușmănite de mii de ani, care se isbesc și în zilele noastre una de alta și din lupta acestor două lumi nu vom putea să îeșim noi poporul român întreg decât dacă vom ști să păstrăm cu îndărătnicie moștenirea morală a neamului nostru, care a trăit timp atât de îndelungat în mijlocul unei lumi date peirii și trăește și azi numai păstrându-și bunele moravuri.