Scrisori către Vasile Alecsandri/O călătorie de la București la Iași înainte de 1848

Jump to navigation Jump to search

de
Ion Ghica


O călătorie de la București la Iași înainte de 1848

Capitolul precedent - Capitolul următor


Iubite amice,

Azi te pui în tren la 9 seara, după ce ai prânzit bine la 'Hugues' sau la 'Brofft', arăți tichetul conductorului care vine și ți-l timbrează cu cleștele, fumezi o țigară, două până la Ploiești; acolo îți bei ceaiul în ticnă, te întorci în vagon, apoi te înfășuri bine în tartan, îți pui paltonul căpătâi, te lungești pe canapeaua de catifea roșie sau în vagonul-pat, dormi ca acasă vreo nouă ceasuri și, la opt dimineața, te deștepți la Roman. Aici cafea cu lapte, cu un kipfel, două, și 17 ceasuri, minut cu minut, după ce ai plecat din București, te găsești transportat pe malul îmbalsamat al Bahluiului, în fosta capitală a fostului principat al Moldovei, unde ajungi dormit, mâncat și odihnit. Călătoria, mâncare cu bacșiș cu tot, te-a costat 80 de franci. Ei, vezi, acum 40 de ani nu era așa.

Îmi aduc aminte că odată plecam din București spre Moldova:

După mai multe vizite pe la vornicie, la postelnicie, la agie, la casa poștei, alergături cari au dăinuit vreo zece zile, într-o vineri, în sfârșit, pe la orele 3 d.a., trosc, pleosc, intră în curte opt cai cu doi surugii, precedați de un ceauș călare. Cât te ștergi la ochi înșirase caii, câte doi-doi la trăsură, un fel de brișcă ușoară, s-o duci cu un cal; într-o clipă eram la capul Podului Târgului de Afară, Bariera Moșilor de astăzi; chiuiau și plesneau surugii pe ulițele Bucureștiului de ridicau lumea în picioare, bărbați și femei alergau la uși și la ferestre ca să vadă cine trece.

La streajă, un fel de logofăt în scurteică lungă de pambriu verde se arată înaintea cailor.

– Ho, ho! și oprește trenul; cine sunteți dumneavoastră? mă întreabă, apropiindu-se cu șapca în mână de ușă trăsurei.

– Sunt cutare, îi răspund eu declinându-mi numele și pronumele.

Căpitanul de barieră scosese un petic de hârtie din buzunar și însemna cu creionul zisele mele, muind vârful creionului de plumb pe limbă la fiecare literă.

– Și unde mergeți dumneavoastră?

– La Iași.

– Să nu fie peste graniță?

– În Moldova.

– Dar pasaport aveți?

Scot pasaportul și i-l arăt; căpitanul mi-l ia din mână, se uită la dânsul, îl mai întoarce, șoptește ceva cu secretarul său, apoi intră amândoi în cancelarie, de unde ies după o jumătate de ceas cu pana după ureche și îndoind pasaportul pe cute mi-l înapoiază cu cuvintele:

– Să umbli sănătos, coconașule!

La barieră se isprăvise caldarâmul și o luam pe șleau cu roatele în noroi până la bucea, caii la pas și surugiii croindu-le cu bicele la dungi beșicate pe spinare.

După patru ore de răcnete și înjurături, cruci și răscruci, sfinți și evanghelii, pe la opt seara intram în curtea poștei de la Șindrilita; picioarele cailor pocneau de câte ori ieșeau din noroiul gros, cleios și adânc. Făcusem 16 kilometri.

Acolo, după ce m-am rugat și m-am certat vreo două ceasuri cu căpitanul de poște, cu căpităneasa și cu ceaușul, mi s-a dat de hatâr un surugiu cu șase cai în loc de opt scriși în podorojnă; și pe când se ridica luceafărul de ziuă eram la Movilița, altă poștă. Aici, refuz complet de a mă porni înainte, argumentul căpitanului era convingător.

– Cum să-ți dau cai, domnule, păcatele mele, că aștept din ceas în ceas să pice curierul rusesc de la Țarigrad; și cu omul împărătesc nu e de glumă, că-i știu păpara!

Iată-mă dar oprit în drum, Domnul știe cât.

Căpitanul, om politicos, m-a poftit în odaia de mosafiri, să mă încălzesc și să mă odihnesc pân-or sosi cai din sus sau din jos.

Pe un pat-sofa, de la sobă până la fereastră, dormea de-a lungul căpităneasa cu un copil la sân, alături cu culcușul căpitanului, care, la strigătul de tenor al surugiului meu, sărise din plapomă, numai în papuci și în cămașă de borangic; picioare la picioare cu căpităneasa, dormeau sforăind doi bieți călători, cari, ca și mine, așteptau sosirea de cai. O căldură amestecată cu duhoarea de oameni adormiți de nu-ți puteai trage sufletul!

Sâmbătă seara ajungeam în Urziceni, capitala județului Ialomița, oraș înecat în mocirlă dintr-un capăt la altul.

Peste zi începuse un vânt rece și noroiul se învârtoșa, strângându-se de frig, încât încet-încet se făcuse tare ca fierul, formând o cale zdruncinată; roatele săreau din hop în hop, aruncându-mă la fiecare pas al cailor dintr-un colț într-altul al trăsurii. Până la jumătatea poștei Mărgineni am mers cum am mers, dar acolo, dând într-un văgaș adânc înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș, se rupsese osia și rămăsese în trei roate. Surugiii descălecară, se uitară, deteră fiecare trei fluiere de mirare, ceea ce însemna că era cazul grav; unul dehamă șăuașul și porni pe fugă spre poștă să caute ajutor.

Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strâns cât m-am strâns, dar dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos, imitând pe surugiul care rămăsese cu mine, m-am adăpostit la spatele trăsurii, dând din mâini și din picioare; dar și așa n-a trecut mult și n-am mai putut juca, simțeam că amorțeam, mă apucase un fel de piroteală; atunci m-am hotărât să deham și eu pe celalalt șăuaș și am luat-o la fugă spre poștă, în voia lupilor cari începuse a urla. Pe la jumătatea drumului venea rotarul poștei călare, aducând un drug de lemn la spinare, și despre ziuă intra și trăsura mea în poștă. Am petrecut ziua de duminecă în fabricarea osiei și seara porneam spre Focșani, oraș a două principate, capitala a două județe, a Slam-Râmnicului pentru Muntenia și a Putnei pentru Moldova.

Luni pe la amiazi, pe când eram în ulița mare în mijlocul târgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu și cu spangă, face semn surugiilor să oprească, se apropie de mine cu un aer maiestuos și începe cu:

– De unde vii? Unde te duci? Cum te cheamă? Ce ești? Îi răspund:

– Viu de la București și mă duc la Iași.

– Unde ți-i pasaportul?

Îl caut și i-l dau.

Impiegatul autorității moldovene îl întoarce, îl observă, uitându-se când la mine, când la caracteristicele însemnate într-însul, comparându-le din ochi. Se sfătuiește câtva cu colegul său de pe țărmul muntenesc și mă întreabă unde trag, ca să-mi aducă pasaportul la gazdă. În zadar protestez, cerând să mi-l dea îndată ca să-mi pot urma drumul, mi se răspunde că nu se poate până ce nu l-o viza ispravnicul, și, fără mai multă vorbă, adresându-se către surugiul dinainte, îi zice:

– Du-l, mă, la han la 'Petrea Bacalu'.

'Petrea Bacalu' era pe atunci numele de modă al otelurilor din Moldova, cum am zice astăzi 'Grand Hotel', fie cât de mic. Acest nume fusese ilustrat de bogatul Petre Bacalu din Iași, un văr al vestitului Hagi Petcu Pristanda.

De-abia scăpasem de întrebările păzitorului graniței, când trei pași mai înainte cad în investigațiunea unui alt funcționar; acesta era omul otcupciului, care după ce mă întrebă dacă am ceva marfă sau ceva haine nouă, începe a-mi scotoci prin trăsură și prin geamantan. Era considerat ca mare pagubă pentru fericirea Moldovei sau pentru a Munteniei dacă o bucată de cașcaval, de postav sau vreo sticlă de rachiu ar fi trecut nevămuită dintr-o parte într-alta peste șanțul care despărțea Principatele. Aș întreba pe protecționiștii sau pe partizanii sistemului vamal dacă, prin faptul că a pierit bariera de pe acel canal, stabilindu-se liberul schimb dintr-o parte într-alta, România a păgubit ceva și dacă nu este mai bine astăzi decât atunci.

Peste șase ceasuri isprăvisem, se îndeplinise formalitățile prescrise de legi și regulamente, un slujitor îmi adusese pasaportul cu iscălitura ispravnicului. Iordache Pruncu, chehaiaua, îmi adusese podorojna și iată-mă iar pe drum, trăsnind și plesnind.

Caii vestitului Privilegiu aveau privilegiul de a se hrăni cu răbdări prăjite, cum zicea surugiul, mâncare care-i făcea seci la pântece și ușori la carne, te duceau într-o goană de la o poștă la alta, alergau cât puteau bietele dobitoace, negreșit cu speranța, totdeauna înșelată, că dincolo vor căpăta câteva dramuri de ovăz. M-au dus de la Focșani la Iași ca vântul. Zăpada acoperise grunzii, pusesem trăsura pe tălpi de sanie și alunecam ca năluca pe șesul alb.

A cincea zi după plecarea mea din București, priveam de la Răpedea încântătorul tablou ce se dezvăluie dinaintea ochilor la apărarea Iașului. Și mă coboram la otelul de 'Petersburg', în casele lui beizadea Petrache Mavrogheni din uliță.

Suflam în niște lemne ude să aprind nițel foc în sobă, când aud un glas zicând frumoasa romanță irlandeză:

          Late rose of summer
          

acompaniată de o harpă măiastră. Era frumoasa și grațioasa cântăreață engleză d-ra Bishop și marele harpist Boza; repetau concertul ce se găteau să dea a doua zi în salonul generalului Tudoraș Balș.

Călătoria de la București la Iași mă costase 800 de lei vechi, aproape 300 de franci, afară de cele cinci zile de osteneală, de suferințe și de necazuri.

Căutam să mă mut de la otel, când bunul și ospătosul meu amic căpitanul Alcaz a venit și m-a luat la dânsul.

În casa unde ședea, în stradă, sala despărțea două apartamente: la dreapta locuia Nicolae Docan cu vărul său Alecu Cuza, fostul domn de la 1859 până la 1866, și cu Philadelph Conici; la stânga, în două camere și un salon, locuiam eu cu stăpânul apartamentului. Masa era în comun, într-o cameră pe galerie.

Am petrecut acolo mai o iarnă întreagă, până m-am mutat la tine. Avuseseși nenorocirea să pierzi pe iubita ta mamă, și tatăl tău era dus la Viena cu slujba domnească.

Grație vouă, amicilor mei din Paris, în puține zile eram cunoscut și bine primit în toate casele, cu o ospitalitate și o bunătate pe care n-oi uita-o niciodată.

Puțin după sosirea mea în Iași, am fost admis în audiență la Mihai-vodă Sturdza, prezentat de secretarul său, maiorul Kogălniceanu, și de adjutantul de serviciu, căpitanul Alcaz. După ce am răspuns respectuos la întrebările ce principele a binevoit a-mi adresa, i-am înmânat scrisoarea boierilor din București, scrisoare despre care ți-am vorbit într-una din scrisorile mele precedente. Pe când domnul citea, chipul i se lumina, figura lui, mai totdeauna posomorâtă, dobândise un zâmbet de satisfacțiune, luase o espresiune de blândeță. După ce a isprăvit citirea, a rămas câteva momente gânditor, cu ochii în jos, într-o stare de reflecțiune melancolică, apoi pune scrisoarea pe masă și, ridicând ochii asupra mea, îmi zise că era foarte măgulit de sentimentele de stimă și de încredere ce-i esprimau boierii munteni, dar că realizarea acelor dorinți era intempestivă. Lucrul nu era posibil în momentul de față pentru că împăratul nu permitea. Îi răspund că principiul era înscris în Regulamentul organic și iau îndrăzneala a-i zice pe Audaces fortuna juvat, cuvinte la cari întâmpină că acel care răspunde înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor de soarta unui norod datorește să fie prudent.

După aceste puține cuvinte schimbă conversațiunea, întrebându-mă despre studiile ce făcusem la Paris, mi-a vorbit filozofie, literatură, estetică, m-a ținut mai mult de un ceas. Mihai Sturdza era, precum știi, un om plin de învățătură și se complăcea foarte mult în asemenea convorbiri.

Într-o vară ședeam la via lui Stratulat de la Socola, aproape de frumoasa vilă a lui vodă. Într-o zi, ducându-mă la măria-sa cu hârtii de serviciu, îmi zise:

– Am auzit că-mi ești vecin, cine-ți poartă de grije acolo, cine-ți face prânzul?

Eu îi răspund:

– Nimeni, măria-ta.

– Și ce? Trăiești fără a mânca?

– Nu, măria-ta, mănânc, dar nu prânzesc.

– Va să zică, faci deosebire între a mânca și a prânzi. Ei bine, eu prânzesc, vino să mănânci la mine în toate zilele.

Doamna și beizadelele erau duși în străinătate, și vodă era singur la Socola numai cu vărul său, generalul Alexandru Sturdza, mult învățatul teolog, care venise să petreacă câteva săptămâni la Socola. La masă erau numai ei doi, eu și iubitul nostru amic, plăcutul colonel Guluță Leon.

În toate zilele după masă treceam în salonul cel mare, unde vodă, fumând din ciubuc, conversam și discutam ceasuri întregi literatură, artă și științe, ba uneori și politică, până ce venea logofătul cel mare Niculae Canta sau Ștefănică Catargiu cu anaforale de întărit.

Mihai Sturdza avea dreptate a crede că timpul unirii Principatelor nu sosise, dacă judecăm după stăruința și după mijloacele de tot felul puse în joc la 1842 de consulul general Dașcoff, ca să scoată pe Câmpineanu din lista candidaților și să facă să scuzeze alegerea lui Gheorghe Bibescu, căruia-i lipsea și etatea de 40 de ani, și însușirea de nepot sau fiu de fiu de boier, condițiuni cerute de Regulament pentru a putea fi ales domn.

Așteptam deschiderea navigațiunii Dunării în sus sau în jos. Gândurile-mi erau împărțite: să mă duc în Sicilia, unde un camarad al meu, Villeroz, se afla în capul unei esploatări de sulfur, care-mi scria că putea să-mi procure o pozițiune bine plătită, sau să mă întorc în Franța, unde eram sigur de protecțiunea lui Elie de Beaumont, lui Berthier și a lui Dafiemoz, profesorii mei de la școala de mine din Paris. Când într-o zi, aflându-mă la Iorgu Ghica cel bătrân de la deal, am fost prezentat lui beizadea Niculache Suțu, unul din boierii cei mai învățați, atunci postelnic și efor al școalelor. El petrecuse mai mulți ani în București pe la 1818 și 1821, pe când tatăl său, Alecu-vodă Suțu, domnise în Țara Românească. Cunoscuse pe toată lumea bucureșteană de pe atunci; a stat mai mult de vorbă cu mine, întrebându-mă de unul și de altul, m-a întrebat despre scopurile ce aveam și m-a sfătuit să primesc a rămânea în Moldova, oferindu-mi o catedră în Academia Mihăileană, și iată-mă așezat înaintea unei table cu creionul de cretă în mână, arătând tinerilor, dimineața, proprietățile cercului, ale elipsei, ale parabolei și ale iperbolei și, după amiazi, vorbindu-le despre formațiunile munților ș-a straturilor pământului.

Grei, dar plăcuți ani am petrecut noi împreună; mult am luptat noi, tinerii de pe atunci, cu prejudețele și cu obiceiurile cele rele, mult am apropiat noi clasele între dânsele; multe idei greșite de ale bătrânilor și de ale boierilor am spulberat și multe idei moderne am împlântat în spirite; multă rugină am curățit de pe mulți. Am făcut-o, respectând credințele fiecăruia, cinstind perii cei albi, lăudând și admirând fapta bună, ori de unde venea, și venerând pe acei cari iubeau țara și dreptatea.

Lucram și luptam nu împins de setea de posturi bine plătite sau de dorința de ranguri pe scara arhontologiei, dar numai de dorința de a dezvolta în spirite și în inimi sentimentul binelui, al frumosului și iubirea de țară. În bani eram plătiți cum da Dumnezeu; eu, pentru două lecții pe zi, adică 24 de ceasuri de catedră pe săptămână, primeam 300 de lei vechi, 8 galbeni, ceva ca un franc pe lecțiune; dar eram bine răsplătit prin satisfacțiunea ce simțeam văzând pe toată ziua cum se lărgea cercul ideilor celor bune. Lucram fiecare cu cuvântul și cu condeiul, după puterile mijloacelor noastre, la dezvoltarea naționalității române. Și știi că lucru nu era lesne într-un timp pe când chiar cea mai mică aluziune era pedepsită cu închisoare și cu esil.

Ca să aibă urmașii noștri o idee despre libertatea cugetării de atunci, le voi spune că marele nostru poet Alexandrescu fusese închis la agie la București, fiindcă consulul general Ritof descoperise că în fabula Lebăda și puii corbului, prin vulpe poetul voise să înțeleagă pe Rusia, prin puii corbului pe noi, românii, pe cari vulpea voia să-i amăgească, și prin lebăda pe Franța, care voia să ne scape din labele Rusiei.

Un profesor din Academia Mihăileană, Lăzărescu, era destituit pe spusa unui călugăr muscal din Mănăstirea Neamțului, care raportase consulatului rusesc că, ascultând la o fereastră, auzise pe acest profesor enunțând idei liberale. Consulul Kotzebue ceruse destituirea lui, și nici Ministrul Instrucțiunei Publice, Alecu Balș, nici vodă nu îndrăzneau să-l scape.

Cuvântul progres era proscris. Vestitul cenzor Florescu s-a spăriat și s-a scandalizat când i-am dus no. 1 al revistei ce începusem cu tine, cu Kogălniceanu și cu C. Negruzzi, intitulată Propășirea, foaie știențifică și literară; a șters cu condeiul său cel aspru cuvântul din frunte, îndurându-se a lăsa numai foaie știențifică și literară. Mult răsunet a avut acea publicațiune, deși fără titlu, până când foarfecele cenzorului au venit și i-au tăiat firul vieții.

Ți-aduci aminte de impresiunea ce a produs cetirea întăielor tale poezii, acasă la Alecu Balș Lungu, unde începusem a ne aduna în toată luna, ca să petrecem seara în convorbire și cetiri literare, serate la cari asistau mulți din boierii cei mari, între cari unul din cei mai regulați era Grigorie Ghica, fostul domn de la 1849 până în 1857.

Ți-aduci aminte cu câtă căldură și devotament am susținut candidatura la scaunul arhiepiscopal a episcopului de Roman, în contra starițului de Neamț, Neonil, care era patronat de consulul rusesc, și cum am convins pe toți boierii să voteze pentru Meletie, care era un bun român.

Ți-aduci aminte cu câtă energie am smuls din mânile poliției o damă care avusese imprudența de a profera într-o seară sub mască cuvinte cu aluziune politică, cum ne-am grupat toți tinerii într-o gândire, puind în capul nostru pe cavalerescul cneaz Gheorghe Cantacuzino, și cum am rezistat soldaților cari avea ordin să întrebuințeze baioneta în contra noastră. Parcă văz și acum pe regretatul nostru amic Alecu Moruz tăvălindu-se într-un terci de noroi cu trei soldați în brațe.

În Academia Mihăileană organizasem câteva cursuri libere. La interesantele lecții de istoria țării, ținute de Kogălniceanu, amfiteatrul era totdeauna plin, la cursul meu de economie politică începuse a veni mulți boieri și ascultau cu atențiune.

Noi tinerii, devenisem sâmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului.

Eram susținuți în societate, în propaganda ce făceam în favorul ideilor liberale de Elena Negri, sora lui Costache Negri, de amica sa, frumoasa și grațioasa Emilia Reymon, de fiicele doamnei Maria Rosnovanu, Catinca și Zoe Sturdza. Ideile egalitare și democratice începuse a se introduce chiar în saloanele elegante și aristocratice ale plăcutei și spirituoasei contese Elena Sturdza.

Cu câtă părere de rău am părăsit Iașul și m-am despărțit de voi, bunii mei amici; o datorie de familie sacră și dureroasă mă chema la București; tatăl meu căzuse greu bolnav.