Scrisori către Vasile Alecsandri/Egalitatea

 

Iubite amice,

O lună ca ziua, dame și cavaleri mulțime își îndreptau pașii spre grădinile din strada Academiei. Două tinere elegante mergeau înaintea mea, tîrînd de mînă un băiețel ca de vreo patru anișori, în costum de mic dorobanț, cu căciulă țurcănească de oaie pe cap și cu pușcă de lemn de tei, sistem Davila.

Ele își comunicau astfel una alteia ideile lor sociale și fașionabile:

— Pune-ți în gînd, soro, Mișu meu, una și bună, vra să mă ducă să văd pe Mateescu jucînd pe Millo director! Quelle idee, ma chere! Cu mitocancele! Apoi nu e smintit? Atunci să mai vază el! Auzi, să nu vrea să meargă la Stavri!? unde merge nobleță mare, unde găsești societatea cea bună, pe toți tinerii â la mode! Lume chic, ma chere! nu-i. Poate intra prostului în cap că astăzi nu mai sunt boieri și negustori, suntem toți egali, tot o apă! Ce s-auzi la Millo, ma chere? românește și iar românește. Cest a vous faire degobiller, cum zice Zizica mea. Unde mai e libertatea, soro? Te întreb.

— Stăi să ne uităm la afiș, întrerupse tovarășa, să vedem dacă se cîntă La chose. Ce romanță delicioasă! e de nebunie, cella vous transporte.

— Mi-a spus vara ministrului, Tincuța, camarada mea de pension, că Stavri a adus una, n-are a face Gandon; zice că are niște cosțume numai fluturi și că în opera On demande ides ingenues o să joace cancan franțozește numai în trico. Să-i spui bărbatu-tău că dacă vrea să fii în societatea mea, eu nu merg la teatru românesc; am fost într-o seară și am adormit, j’ai pique le chien toute la soiree, ma chere.

Discutînd astfel între dînsele, tinerele dame au trecut pe sub literele de foc ale grădinei, unde se joacă și se cîntă franțozește.

Eu am urmat înainte și am întrat în grădina unde joacă Millo cu trupa românească, înaintea unui public puțin numeros în adevăr, dar care făcea un haz nespus, rîdea de se prăpădea.

Mă așezasem la o masă, cînd iată că vin de se pun în vecinătate doi tineri parfumați, cu părul pe frunte despărțit pe sprinceană, a la cocodes. Veneau discutînd.

— Cum vrei să progreseze o țară unde nu este egalitate? Imagines-toi, mon ami, că sunt de doi ani supleant de tribunal! Cela tue le merite. Să trăiesc eu cu două sute cincizeci lei pe lună! Ce să mănlnci și ce să îmbraci? Apoi, nu-ți mai trebuie mănuși, birjă, mai o înghețată seara, un ferber? Om ești! Dacă am cerut ministrului să mă numească în locul.vacant de director la Casa de depuneri și consemnațiuni, știi ce mi-a răspuns? „Acolo, domnule, trebuie un om care să cunoască serviciul, un om cu știință și cu experiență.” „C’est triste, mon ami, il n’y a pas de carriere chez nous.

— Cînd zic că nu le place egalitatea, știu ce zic, replică celalalt; nu vor să înțeleagă, nene, că fără egalitate toate sunt numai mofturi, des fantasmagories. Ce mai aștepți de la o țară unde se permite lui Licorescu să aibă douăzeci de mii de galbeni venit. Ce face cu ei? Je vous le demande. Adună la hîrtii, dreptate e asta?… Știi că eram ca un frate cu Tilică; să vezi cum și-a ridicat nasul, nici nu mă mai bagă în seamă; are patru mii de galbeni pe an, mon ami, două de la tată-său și două de la nevastă. Cărnățescu i-a dat fata zicînd că e de neam. Și eu s-aștept pînă o muri tată-meu, care, Doamne ferește! poate să mai trăiască încă zece-două- zeci de ani d-aci în colo, et meme alors, tot, tot cinci mii de franci venit. Ce mai treabă! Apoi dreptate e asta, egalitate e, libertate e? Te întreb!

— Sujetul pe care l-am tratat eu alaltăseară, la Puțul cu apă rece! Le-am zis: „Egalitate, libertate și dreptate, iată ce ne trebuie”. Știi ce de lume era? Gemea, nu mai încapea.

Am pus cestiunea pe tărîmul subiectivității, n-am voit să o tratez din punctul de vedere obiectiv. Que voulez-vous, mon ami, il faut combattre les préjugés. Toți funcționarii administrativi, judecătorești și financiari, generali, coloneii și locotenenți, tot o leafă.

— Trebuie numaidecît să începem revista noastră Tefelugul, c’est indispensable, mon ami, să iasă măcar de două ori pe lună, écraser les aspérités sociales et égaliser le sol de la patrie; să arătăm bietului popor că nu e decît o victimă, să-i spunem că fără egalitate absolută nu poate fi fericit; să-l inițiăm la ideile cele mari și generoase. Toți oamenii deopotrivă să fie deviza noastră, nici mare, nici mic, nici bogat, nici sărac. Să dispară aceste cuvinte din dicționar. Figurez-vous că săptămîna trecută mă cheamă președintele meu și-mi zice cu un ton, parc-ar fi fost monsieur Ducoroy cînd ne preda Pandectele: „Vă previu, domnule, că de veți mai lipsi de la datoriile d-voastre, precum faceți, o să fiu pus în penibila necesitate de a raporta ministrului și a-i cere înlocuirea d-voastră”. C’est révoltant, qu’en dites vous? que devient la liberté, mon ami, dites-le moi, je vous pric! Deși leafa mea nu e vreo treabă mare, dar de nu curge, tot pică; era cît p-aci să-i cîrpesc o palmă să-i scapere ochii.

— Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bătrîn, ș-apoi i s-a cam slăbit balamalele capului.

— Și dacă e bătrîn, ce! nu suntem toți egali?

— Așa e, ai dreptate! uitasem.

După ce au golit două halbe de bere, s-au luat repede după două fetițe ș-au dispărut printre becurile de gaz și printre salcîmii grădinii.

Ideile pronunțate asupra egalității și a libertății de grupurile ce întîlnisem m-au pus pe gînduri; îmi ziceam că sunt aproape douăzeci și cinci de ani de cînd s-au înscris în legile noastre fundamentale că toți românii sunt liberi și egali, și pînă acum n-am văzut măcar două linii în vreo carte, în vreun jurnal, care să ne esplice ce este egalitatea, ce este libertatea, cum trebuie să le înțelegem și cum trebuie să le practicăm. Am lăsat pe fiecare să-și facă despre aceste drepturi ale omului ideea care-i place și care crede că-i vine mai bine la socoteală. Aceste reflexiuni m-au făcut să-ți adresez această epistolă. Mai îndreptează și tu pe ici, pe colea erorile ce am putut comite în cugetările și aprecierile mele și împlinește lipsurile cari au rămas.

EGALITATEA

Egalitatea este o aspirațiune nobilă și generoasă a omului de bine, a omului înzestrat cu simțul dreptății și al echității, este îndemnul și speranța celui inteligent, celui învățat și muncitor, a acelui care dorește suirea nivelului social, dezvoltarea progresului și a civilizațiunii.

Filon zicea că egalitatea aduce cu sine pacea și armonia, dă societăților o democrație regulată și binefăcătoare și le apără în contra ochlocrației aceleia în care mulțimea ignorantă și pasionată voiește să comande. Zicea că ea este înainte-mergătoare a libertății, care nu poate trăi, nici esista fără dînsa.

Egalitatea, deși e dorită de toți, dar foarte puțini o înțeleg, și mulți o înțeleg ca tinerii noștri de la Rașca, cum le vine mai bine la socoteală; mai toți o voiesc, cum zice poetul nostru Alexandrescu, cu lei, iar nu cu căței, cu cei de sus, iar nu cu cei de jos.

Prostul și nătîngul cere egalitatea cu omul de geniu, leneșul voiește să steie toată ziua cu fața la soare, și în loc de lipsă cere să bea și să mănînce mai mult și mai bine decît acel care muncește zi și noapte; desfrînatul și coruptul voiește să fie considerat deopotrivă cu omul virtuos. Negrul american de sud și al insulelor oceanice zice că este alb — „moi etre blanc, blanc comme vo, Massa” (sunt alb, alb ca dumneata, domnule). Parvenitul și ciocoiul voiesc numaidecît să fie de viță; își caută originea neamului în vreun cronicar, printre domnii cei mari sau printre boierii cei iluștri; se îmbracă cu cîte un nume care nu este al său și se umflă într-însul ca un curcan, și dacă știe să scrie adoptă un stil arhaic, ca să samene cu strămoșul său.

Sunt cari nu se mulțumesc cu o noblețe de trei-patru secule și merg cu originea familiei printre negurile timpilor, vor să se tragă de la un Septim Sever sau cel puțin de la vreun Salust, și numele lor bulgărești, armenești sau grecești iau deodată o terminațiune în us; apoi să te mai ții patriot înfocat, etimologist la scris, ca să se știe că e viță de roman adevărat. Alții, de un temperament mai atrabilar, și-au imaginat o nobleță mai nouă, mai tare, aceea a opincei.

— Nu ești român ca mine, vere, zicea un țăran ciocoit unui fecior de boier, nu ești fiu al poporului, ieșit din opincă, nepot, strănepot de plugar, get-beget coada vacei; ești ciocoi, pui de năpîrcă.

În societățile omenești două feluri de inegalități au ocupat și ocupă pe moraliști și pe legiuitori, acea de clase și de naștere și cea individuală. Cea dîntîi este nedreaptă și tinde a dispare, pe unele locuri a și dispărut; cealaltă este inevitabilă, fatală, căci își are originea în natura omenească și este consecința a. o mulțime de împrejurări independente de prescripțiunile sociale și a legilor.

Creștinismul și, în urmă, Revoluțiunea franceză de la 1789 au proclamat și au realizat egalitatea drepturilor și a datoriilor, lăsînd individului îngrijirea și putința de a-și lua în societate locul ce i se cuvine după munca, talentul și meritele sale.

Acea Revoluțiune franceză a cărei acțiune s-a întins asupra Europei întregi, mai mult sau mai puțin, a garantat pe om în contra opresiunii, făcîndu-l egalul tuturor, a proclamat dreptul pentru toți de a nu se supune decît legii, i-a recunoscut dreptul de a participa la facerea legilor, de a vota impozitele și de a controla întrebuințarea banilor publici, lăsînd pe fiecare liber a-și esprima ideile și opiniunile prin scriere și prin cuvînt; a recunoscut pe toți egali înaintea legilor și a sarcinelor, a proclamat pe toți admisibili la slujbele statului.

Dacă cineva s-ar încerca să înlocuiască inegalitățile naturale printr-o egalitate artificială, ar cădea într-o greșeală și mai mare decît acea a regimurilor trecute, ar păcătui în sens invers, căci acea egalitate nu s-ar putea menține decît oprimînd puterile individuale și ar suprima cu totul mișcătorul cel mai puternic al progresului social.

Egalitatea condițiunilor este o imposibilitate, o himeră. Aceasta însă nu va să zică că dezvoltarea oamenilor, prin educațiune și prin învățătură, prin îmbunătățirea traiului material, a stării igienice și a salubrității, nu micșorează deosebirile cele mari dintre oameni și că nu face ca distanțele morale și materiale să devină din ce în ce mai puțin simțitoare.

O societate bine organizată trebuie să caute să înlesnească, cît se poate mai mult, mișcarea de jos în sus, intervenind în ajutorai celor slabi nu pentru a-i pune deasupra altora, nici pentru a le supune lor pe cei tari, dar pentru a-i ajuta să-și dezvolte inteligența și energia; a face aceasta nu căutînd a coborî pe cei de sus la nivelul celor de jos, ci căutînd a pune pe fiecare în pozițiune de a se ridica singur.

Consecința acestor îngrijiri ar fi ridicarea stării morale a omului, suirea nivelului social. Să nu uităm însă că esistă totdauna pentru fiecare o limită, peste care mijloacele sale nu-i permit să treacă, și ar fi o eroare a crede că dezvoltarea ar putea merge pînă a pune vreodată pe toți membrii unei societăți într-una și aceeași condițiune.

Legile au făcut tot ce puteau face pentru realizarea egalității, și astăzi în societățile civilizate omul nu mai depinde decît de lucrarea sa liberă și stăruitoare.

Oriunde ne-am arunca vederile, în România, în Elveția sau în Statele Unite, pretutindeni o să găsim oameni de deosebite condițiuni; pe unii îi vedem trăind în palate cu îndestulare și lux, pe alții în case modeste, cîștigînd cu multă muncă și osteneală hrana de toate zilele; unii milionari și alții foarte săraci; unii sănătoși de minte și de corp, alții slabi și neputincioși; unii esercitînd meserii mai comode și mai bănoase alături cu alții supuși la lucrările cele mai ostenitoare și mai puțin retribuite. Aceasta însă nu ne poate face a zice că esistă clase, căci numirea de clasă este consacrată grupelor celor cari se formaseră prin privilegii și prin naștere, prin drepturi recunoscute de legi. Iar acolo unde s-a proclamat libertatea cu toate consecințele ei, acolo unde legea recunoaște pe toți egali, distincțiunile ce vedem provin numai prin deosebirea condițiunilor înnăscute naturei omenești.

Invidioșii și demagogii, folosindu-se de deosebirile ce esistă în condițiunile omenești, esploatează ignoranța mulțimii, prezentîndu-le ca distincțiuni de clase și de naștere; dezgroapă numiri moarte cari nu mai au importanță decît în istorie și le aruncă asupra acelora în contra cărora își esercitează invidia și răutatea, fac pe oamenii creduli și simpli să crează că privilegiile nu sunt desființate, că toți românii nu sunt egali dinaintea legilor și izbutesc prin fraze sunătoare a face pe mulțime să crează că tot ar fi mai esistînd drepturi și privilegii.

La noi, ca și în celealalte țări libere, legea nu a putut desființa decît inegalitățile capitale, pe acele de convențiune și de naștere; dar n-a putut și nu va putea niciodată să desființeze nici inegalitățile de inteligență și de activitate, nici pe acele de averi, căci ele sunt o consecință fatală a naturei omenești.

N-a putut desființa decît inegalitățile artificiale, lăsînd curs liber distincțiunilor naturale, lăsînd individului toată libertatea și răspunderea. Și nu putea face mai mult, căci de ar fi mers mai departe, precum ar voi să facă unii socialiști, și de ar fi încercat să înlocuiască inegalitatea naturală printr-o egalitate artificială, ar fi căzut într-o eroare de o mie de ori mai mare decît aceea a regimului trecut, o eroare în sens invers a celei dîntîi. O asemenea egalitate nu s-ar putea mănține decît numai comprimind puterile individuale și suprimînd cu totul mișcătorul progresului social.

Oamenii nu au dreptul de a-și impune unii altora decît un singur lucru, Justiția, căci ea este cazul de legitimă apărare. Nu se poate impune unui om nici de a fi religios, nici de a fi milostiv, învățat sau laborios; și orice acțiune guvernamentală este o umiliațiune a inteligenței, a conștiinței, a muncei, a libertății omului.

Proclamarea principiilor cari trebuie să conducă societățile omenești a făcut să dispară inegalitățile legale, după cum am constatat-o mai sus. La noi, ca și la toate societățile cari au apucat pe calea civilizațiunii, rămîn și vor rămînea eterne acele două inegalități cari provin din diferința ce esistă în facultățile fizice și morale ale indivizilor și din împrejurările dinafară, cari nu sunt în puterea legiuitorului de a le regula.

Acele facultăți diferă do la un om la altul; patimile, voința și, într-un cuvînt, tot ce constituie caracterul sunt atî- tea cauze de inegalități. Doi frați luați dintr-o condițiune înaltă încep viața cu același capital de învățătură, de educațiune și de avere; unul se ridică pe scara socială în avere și în considerațiune mai sus decît au fost părinții săi, pe cînd celalalt prăpădește și ceea ce a avut și, în loc de a se sui ca frate-său, s-a coborît. Iată doi oameni născuți egali și cari, după cîțiva ani, se află despărțiți unul de altul prin mai multe trepte ale scării condițiunilor sociale. Din doi frați născuți într-una din condițiunile cele mai modeste, unul se suie prin ajutorul facultăților sale superioare, prin vitejie, prin virtute sau prin activitatea sa, pînă la treptele cele mai înalte ale societății, pe cînd celalalt cade și mai jos de condițiunea în care s-a născut. Nimeni și nimic nu poate opri acest curs natural al lucrurilor, și exemplele vor fi cu atît mai multe cu cît instituțiunile vor fi mai democratice și activitatea oamenilor mai mare.

Tot ce se poate dori este că acei cari se suie să fie mai numeroși decît acei cari se scoboară. Lucrarea socială trebuie să tindă a sui pe cei de jos la un nivel mai înalt de capacitate, de avere și de moralitate, iar nu să caute a scoborî pe cei de sus la condițiunile celor de jos, căci aceasta ar fi a scădea nivelul social.

Mișcarea de jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. Ceea ce distinge națiunile civilizate de cele rămase înapoi este că, mișcarea dîntîi fiind mai mare, nivelul social se ridică necontenit, condițiunea indivizilor se îmbunătățește și societatea se înavuțește.

Am zis că împrejurările dinafară sunt și ele o cauză de inegalități. Nu depinde de voința nimărui, nici de prescripțiunile legilor de a se naște și de a crește la stînă, la pădure, la sat sau la oraș, în colibă sau în palat; a crește într-un colț de pămint, unde nu există nici mișcare, nici viață intelectuală, unde nu există nici industrie, nici comerț, sau a crește într-un oraș centru de lumini și de activitate: iată o întîmplare care poate avea o influență foarte însemnată asupra viitorului unui om. Unul va ieși în lume cu puține cunoștințe și cu mai puțină esperiență decît celalalt, și aceasta va face pe unul să întreacă pe celalalt prin luminile și prin esperiență ce a dobîndit din frecarea cu oamenii și cu lucrurile; dar totodată unul și-a creat și trebuințe mai multe, pofte și aspirațiuni mai mari și necunoscute celuialalt, dar i s-au arătat și mijloacele de activitate ce poate pune în mișcare pentru dobîndirea lor. Unul mai capabil, dar mai neastîmpărat, mai îngrijat, are de multe ori un trai mai greu decît celalalt: nenorociri și griji cari-l suie sau îl coboară.

În lume sunt atîtea condițiuni cîți și oameni, un lanț de inegalități. Orișicare din noi, în oricare condițiune ne-am afla, avem pe alții deasupra și dedesuptul nostru, și dacă rîvnim la mulți, sunt alții atîția, poate și mai mulți, cari rîvnesc la noi, o infinitate de stări și de situațiuni cari se încrucișează și se superpun. Chiar dacă am lua două condițiuni cari ni se par foarte depărtate una de alta, găsim că, deși în unele privințe una este deasupra celeialalte, în multe altele însă ea este mai pe jos.

În societăți, și în cele mai democratice, se află o mulțime de elemente de clasare pentru oameni: averea, meseria, valoarea personală, cunoștințele, moralitatea etc.; mulțumirile însă cari constituie fericirea adevărată nu sunt totdauna în raport cu împrejurările; ele sunt mai mult în raport cu caracterul și mai ales cu voința omului.

Inegalitățile esistă și vor esista totdauna, dar clase nu mai esistă astăzi la noi; fiecare treaptă este atît de aproape de treapta care precede și de cea care urmează, încît ar fi peste putință a trage linii de demarcare între unele și altele. De vom lua, de esemplu, averea ca termen de comparațiune, găsim că o mulțime de artiști de talent, medici, ilustrațiuni literare și științifice, oameni venerați și admirați chiar în viață, destinați poate a li se ridica într-o zi statuie, dar cari își țin viața cu greutate, în vreme ce oameni obscuri au adunat averi mari, trăiesc în bogăție și în lux. De vom lua un alt termin de comparațiune, funcțiunile statului de esemplu, cari mai pretutindene sunt o condițiune rîvnită de oamenii vanitoși, ele sunt accesibile tuturor românilor, și știm că ele nu sunt o condițiune sine qua non de bun trai și de considerațiune ca să fie așa de rîvnită.

În arte, meserii, industrie, în comerț și în agricultură este mai multă avere de cîștigat și cel puțin tot atîta considerațiune, dacă nu și mai multă.

Dorința de a se sui pe treptele sociale este o aspirațiune naturală a omului, ea este mișcătorul cel mai puternic al progresului și al civilizațiunii; dar nerăbdarea face de multe ori pe cei de jos să piardă curajul și persistența pînă a căuta aiurea decît în muncă mijlocul de a ajunge acolo unde ar putea ajunge prin drumul cel drept și natural; îi face de multe ori nedrepți în aprecieri și puțin scrupuloși în întrebuințarea mijloacelor.

Aceștia, cînd devin numeroși, devin un instrument puternic al ambițioșilor; intriga se abate asupra lor, și ambițioșii își fac din credulitatea lor un mijloc de popularitate, amăgindu-i prin promisiuni care nu se pot realiza. Astfel, în loc de a activa și a grăbi îmbunătățirea condițiunilor, tă- măduind suferințele, întîrzie mersul, abătînd atențiunea mulțimii de la calea care duce la îmbunătățirea societății și la dezvoltarea ei.

Tactica lingușitorilor care esploatează ignoranța și patimile populare constă mai totdeauna în a trage o linie despărțitoare în mulțimea condițiunilor sociale, avînd îngrijirea de a lăsa numărul cel mai mare într-o parte sub numirea de popor și calificînd minoritatea de clasă privilegiată, de aristocrație, de boierism, de proprietari și de capitaliști, pe cari îi denunță poporului ca inamici, ca esploatatori ai muncei etc.

Grupul numeros, în mijlocul căruia își așază ambițioșii bateriile lor, este clasa muncitoare. La vatra lucrătorului ostenit și supărat, ambițiosul caută a depreția și a înnegri pe acei cari s-au ridicat prin muncă și prin talent.

Astăzi munca și activitatea este necesară tuturor oamenilor de orice condițiune; proprietarul, arendașul, medicul, artistul, inginerul, avocatul, judecătorul, ministrul, toți muncesc ca și comerciantul, ca și artizanul; atît numai că felul muncii diferă de la unul la altul, condițiunile nu mai esistă decît în deosebirea meseriilor, cari toate concură la lucrarea socială și ridică națiunile în avere, în considerațiune și în putere.

Lucrarea mînilor pe cari ei voiesc s-o deconsidere, clasînd pe cei ce o esercitează într-o stare de inferioritate, este deopotrivă nobilă ca toate celealalte. Sunt lucrări de mini cari sunt geniale, cari au imortalizat pe acei cari le-au să- vîrșit, lucruri cari au făcut gloria patriei, care a născut pe cei ce le-au făcut. Muzeele și espozițiunile productelor industriei sunt pline de gloria celor ce s-au numit Fidias, Scopas, Rafael, Buonarotti, Benvenuto, Palissy. Dacă unele din lucrările mînilor au mai multă însemnătate decît altele, aceasta nu provine nici de la legi, nici din impunere, ci numai de la împrejurări, ceea ce nu constituie, nici nu poate constitui clase.

Orice lucrare este susceptibilă de perfectibilitate. La cea din urmă espozițiune universală din Paris, acei cari au vizitat-o au putut vedea lucrări de dulgherie, de curelărie, de cizmărie, de tăbăcărie etc., cari făceau admirațiunea vizitatorilor, cari echivalau cu arta și puneau pe lucrătorii cari le-au produs în cel mai înalt grad al meritului industrial, deși aceste meserii trec de foarte modeste în ordinul social.

Grație desființării maestriselor și jurandelor, astăzi mai pretutindene în țările civilizate orice om tînăr sau bătrîn poate trece liber dintr-o condițiune într-alta. Arendașul poate cumpăra moșie și devine proprietar de pămînt, calfa devine stăpîn sau se face comerciant, și nimic nu oprește pe fiul argatului și al artizanului de a ajunge, prin muncă și prin studii, profesor, judecător, general și ministru.

Dacă printre bogați se găsesc oameni cari nu muncesc și cari duc o viață de trîndăvie, aceia nu întîrzie de a trece curînd în condițiunile celor săraci, precum săracii, cari muncesc bine, trec în condițiunea de bogați. Lenea și desfrînarea sunt vițiuri care se găsesc în toate clasele; nici activitatea, nici virtutea nu sunt un monopol. Și unele, și altele sunt condițiuni sociale.

Dacă ne-am esprimat bine, am esplicat pînă la evidență că în societățile libere nu esistă altă diferință între oameni decît aceea a îndeletnicirilor, iar nu de clase; inferioritatea și superioritatea în condițiuni nu esistă decît în imaginațiunile amăgite și în prejudețe, iar nu în realitate; diferințele cari esistă nu sunt decît ceea ce esistă într-o serie mai restrînsă, precum ar fi între cherestegiu, dulgher, tîmplar, strungar și ebenist.

Într-o țară unde a esistat mai mult timp inegalități de privilegiuri și de naștere, unde prejudițiile nu au avut timp să se șteargă, este lesne de înțeles că poate esistă invidie și ură; clasele cari au fost oprimate sunt totdeauna dispuse a se crede apăsate; și cînd acea superioritate sau acea supremație a încetat, sentimentul demnității, deșteptat prin abolițiunea privilegiului și prin proclamarea egalității, dar lăsat fără mijloace de îmbunătățire imediată a stării materiale, a luat un caracter de iritațiune și de sfială, astfel că unii cred că vechiul regim apare sub alte forme, pe cînd alții sunt îngrijați, temîndu-se ca nu cumva să li se ceară și ceea ce nimeni nu este în drept a le lua; și unii, și alții se cred amenințați, cei dîntîi de reacțiune, ceialalți de o revoluțiune socială destrugătoare.

Acest rău imaginar nutrit de intrigă și de zavistie este anevoie de vindecat și-i trebuie timp pînă să dispară. Legea a putut distruge inegalitățile cele adevărate, privilegiurile de clase, robia, claca, monopolurile, boierismul, dar nu a putut ordona înfrățirea inimilor.

Răspîndirea luminilor, instrucțiunea pusă cît mai în grabă la dispozițiunea tuturor, învățătura adevărului, lupta în contra intrigii și a minciunii, răspîndirea ideilor sănătoase și folositoare, potolirea patimilor, a urei și a invidiei sunt singurele mijloace de a înlătura o mare primejdie în care ne aruncă vrajba ațîțată de oameni fără inimă și fără cuget.

Termin această epistolă zicînd românilor de orice condițiune: „Aveți încredere unii într-alții, nu credeți pe cei cari vă zic că ar esistă între noi oameni cari caută să oprime sau cari voiesc să se întoarcă la trecut, căci lucrul este peste putință și fără esemplu. Chiar dacă în spiritul cuiva ar cloci asemenea nebunie, acela ar fi numai vrednic de plîns, iar nu de temut. Folosiți-vă de binefacerile ce societatea noastră pune la dispozițiunea voastră, lepădați ura, lepădați invidia și temerea, recunoașteți superioritatea meritului și a virtuții, apropiați-vă unii de alții și uniți lucrările voastre într-o acțiune comună.”

Și zic guvernului: „Datoria ta de guvern patriot și liberal este de a nu-ți face din prejudiții un mijloc de guvernare, a nu linguși ignoranța, a nu ațîța patimile; datoria ta este să cauți a potoli urele, ca concordia să devie drapelul întăririi naționale. Înlăturarea și persecuțiunea talentului și a științei, chemarea la onoruri și la considerațiune a ignoranței și a prejudițiilor pot uneori să ducă pe un guvern a se bucura cîtva timp de o popularitate aparentă și trecătoare, dar vine mai curînd sau mai tîrziu o zi cînd va fi tras la mare răspundere și judecat cu asprime de istorie, pentru toate nenorocirile în cari ar arunca țara prin asemenea procedări.”

Ion Ghica