Scrisoare (Ion Pillat)
Se lasă iar amurgul pe parcul din Miorcani
Și zgomotul pe care l-am auzit de ani,
Cu pulberea luminii ajunge pân' la mine:
E mugetul cirezii ce-ncet cu seara vine.
Sunt scârțâiri de care pe drumul greu de rod.
E tunetul căruții ce trece peste pod.
Sunt chiote de oameni... Ce stranie prelungire
Le face să se piardă deodată-n amintire,
O toacă bate tainic. Un clopot sună lung.
Sântă Măria mică e mâine. Să te-ajung
Nu pot decât cu scrisul, cu gândul și cu dorul.
Pe chipul tău, pe timpul ce fuge, trag zăvorul
Să mi te prind aicea, tu, cea de ieri, de azi,
Tu, pururea aceeaș la cuget, la obraz.
În parcul vechi și unde nimica nu se schimbă
Ci numai anotimpul cu pas pustiu se plimbă,
Cum vrei să măsur ziua cu bietul nostru ceas.
De ce apuc condeiul să-ți scriu, când mi-ai rămas!
Întâia frunză cade, întâia barză pleacă.
Vor da alți muguri mâine și păsări noi pe cracă
S-or legăna. Tu însă vei sta când s-or fi dus.
În juru-mi înserarea pe țarini a apus,
Cenușa înnoptării pe mâna mea se lasă.
O lampă c-o privire a luminat în casă
Ca sufletul tău darnic, deschis și liniștit.
În drumul vieții mele Miorcanii m-au oprit.
A înnoptat: orașul și-aprinde cafeneaua.
Aici la câmp sting lama să se apropie steaua
Ce-a licărit stingheră la margine de sat.
Pe-aleea nevăzută se-aude apăsat
Unitul pas al tatii și-al mamei mele, pasul
Ce-l auzeam pe vremuri, copil, când suna ceasul
Culcării, așteptându-i să mă sărute-n pat.
O rază albă ramul din geam l-a dezgropat:
Din umbră mii de ramuri misterios se lasă
Cu crengi catifelate pe pajiști de mătasă
Și bolți de întuneric se farmă și se frâng.
Ce-a fost adânc în noapte se face mai adânc
Sub arcuri nesfârșite ce tremură-n lumină,
Când se revarsă luna ca o fântână plină.
Deschid fereastra: pace, părere și pustiu.
Doar inima mi-o roade ceva ca un burghiu
Și o fărâmițează cu fiecare clipă.
Pe iarbă cade-o poamă, prin frunză o aripă.
Și mă gândesc departe, la tine, la copii,
La moartea tuturora ce vine când nu știi,
La viata care curge cu murmure de apă...