Scriitorul

by Alexandru Macedonski

POEMETA — SATIRA

I.

În astă capitală, în vechiul București,
Ce lume felurită pe străzi întâlnești!
Colea mulți din junime, ce critică mereu
Și dânșii nu trecură măcar nici prin liceu.
Junime veștmântată cum e mai elegant,
Ce poartă la cămașe butoni de diamant,
Și ce ridică capul în guleru-i scobit,
Precum face un rege, ce-odată a împărățit!
Dar însă dacă-n urmă, de ea ceri înformare,
Îți spune ori și cine că n-are demâncare!
C-acesta și c-a celalt, e vr-un scriitoraș
Și, că de și este al Statului slujbaș,
El îmblă să înșele pe vre-un nenorocit
Ca s-aibă pe la birturi ceva de cheltuit!
Căci din grădine publici, să poate să lipsească
Când are obiceiul să nu obicinuiască?!
Dar însă și acolo mult timp nu se oprește;
Zări pre croitoru-l, ș-apoi doamne păzește!
Căci a-nșelat hăinarul, ăst mândru scriitor
Și până la cămașe, la toți este dator.
Dator prin cafenele, dator pe la hăinari,
El datorește încă, chiar până la cizmari.
Și când pre acești oameni pre stradă întâlnește
La toți el le dă mână, și dulce le vorbește!
Apoi dacă amici-i acestea au zărit
De loc strigă: frăție!... Se face ipocrit!
Ș-acestea cu o voce, așa de încântătoare
Încât și noi l-am crede, a libertății floare.
El însă-mi dă cu cotul, de eu-l întâlnesc,
Și-n capu-i sec-și zice: Nimic nu-i datoresc!
Să fiu dar boier mare!... Destul mic Scriitor
Sunt cu cei-alți oameni la care sum dator.

II.

Un tânăr de aceia, mai sus menționat,
Văzându-și starea pungii își cată de-nsurat,
Căci el avea și neamuri de viță boierească
Și-n case tot alese putea ca să trăiască.
D-aceea acest tânăr, credea cu drept cuvânt:
Că fată să-l refuze, nu s-află pe pământ.
Apoi avea figură, era cam frumușel
Și pentru c-avea forme, tras ca prin inel.
Mustața lungă neagră cu fală răsucită
Asigurau băiatul ce-o plină reușită.
Și ochii după gustu-i, amoru reflecta...
O fată l-asta toate mai poate rezista!!

III.

În adevăr o dată, Marița cea frumoasă
Îl vede și de dânsul devine amoroasă.
Ieșise mitica abia din pensionat,
Ș-acolo ce romanțuri ce nu a fabricat!
„Un tânăr... o trăsură fugind în goana mare
Și dânsa înăuntru... cu vis de încântare!
Doi ochi care înoată în lacrimi de amor;
Ce dulce voluptate, ce vis îmbătător!
Ș-acestea ș-alte multe gândiri din pensionat,
În sânul fetișoarei, se grămădeau turbat!
Încât când scriitorul, amor îi declară
Abia că să opuse... când el o sărută!

IV.

Ș-a consumat amorul, și n-a fost rezistență...
De strigăte și lacrimi, de tot fuse absentă
Un lucru pân-acuma, ce nu s-a mai văzut:
Femei ca se nu plângă în ora de căzut...
Dar ce vreți, Scriitorul rămâne Scriitor,
El nu este ființă... E înger de amor.
Marița însă acuma, să-l ea vrea de bărbat,
Și ea are o zestre, ce nu-i de lepădat!
Se duce dar amantu de zestre înveselit
Să ceară de soție, îngeru-i prea iubit!
Spunând că e de familie, că are starea lui,
Că e dator, lectore, se nu te duci se spui.

V.

În casa boierească logodna s-a-nceput,
S-adună lume multă, cum nu s-a mai văzut!
Și muzica răsună și danțul se învârtește,
Dar oameni o mulțime la poartă chiar sosește
Și toți în gura mare înjur pe Scriitor.
Aceștia-s creditori... cizmari și croitori;
Birtași sunt o mulțime, e ș-o spălătoreasă;
Ce oameni la logodnă, tot lume de-a leasă!
Ei intră, suie scara... Ajung în salonaș,
Amară-ți este sorta, sărman Scriitoraș!
Salonul plin de lume, de strigăte răsună:
Afară ieșiți mojicilor, boierii toți tună!

VI.

E lumea indignată de cutezanța lor,
Dar lucru se explică, și vai de Scriitor.
Toți râd amar cu hohot, Marița-i leșinată.
Pe casa boierească o! ce grozavă pată!
Părintele fetiței nebun e de necaz!...
Cucoanei de rușine pleznește al ei obraz.
Și ce e mai mult încă mojicii n-au plecat
Ci unul dintre dânșii astfel a cuvântat:
„Boierule ia seama, ca și o altă dată
„Pe nume, să nu ți cadă, așa de mare pată,
„Căci, fiindcă cuconița a fost în pensionat,
„D-un tânăr ca acesta, ea s-a înamorat!
Zicând aste cuvinte, plecară de aci,
Logodnicu printr-înșii abia, abia fugi
Ș-acum își plânge soarta, sărmanul Scriitor!
Ș-acuma pe la oricine, el tot este dator!
Cât despre acel părinte povața ascultă:
„Copil în pensioane, d-atunci nu-și mai dă.
.................................................................
Eu terminând acesta, mă simț încă dator
Să spun că mulți s-asemăn cu mândru-mi Scriitor.