Schiță biografică asupra maestrului Bellini și a operilor sale

Jump to navigation Jump to search
Schiță biografică asupra maestrului Bellini și a operilor sale
de Nicolae Filimon
Articol publicat în Naționalul, I (1858), nr. 39, 24 aprilie, p. 149—150, sub semnătura N. Filimon


Sicilia, acest locaș al soarelui, insulă a ciclopilor, teatrul celor mai poetice aventure mitologice, patria Ceresei și a lui Triptolem, delicioasa grădină a Italiei, care făcu pe frumoasa Venere a-i da preferință mai mult decît încîntătoarelor dumbrăvi de cedri și chiparisi din insulele Cnido și Cipro; patria primitivă a literelor și a belelor-arte, pămînt proverbial pentru eroismul și abnegarea fiilor lui, iată în fine țara care dete lumei pe pateticul maestru Bellini, pe inventatorul școalei lirice și compatriotul tiranului Falaris, ce-și avea și el pasiunea sa muzicală, ba chiar școala sa fundată pe o teorie proprie a sa, și care în marele său amor pentru cultura muzicei vocale inventă faimosul taur de aramă pe care, după ce-l ardea binișor, adică pînă se făcea roșu, apoi băga într-însul cîte un amator de muzică, care abia intrat în pîntecele dobitocului începea să cînte din toate puterile și pe toate coardele, de la cea de bas profundo pînă la cea de soprano sfogato, iar după aceea devenea maestru perfect.

Bellini se născu în Catania, oraș situat la poalele muntelui Etna, la 1802, noiembrie 3. Părintele său, Rosario Bellini, avînd o mulțime de copii, destinase a face din micul Bellini un contabil, dar un consîngine al său, don Vicenzo, renumit în toată Catania pentru întinsele sale noțiuni muzicale, descoperind în acest copil un mare talent muzical, să însărcină a-i da o creștere muzicală și după ce-l învăță cele mai principale noțiuni muzicale, prin influința ce avea la viceregele al Siciliii, iar mai cu seamă la Nelson, primul admiral anglu ce ocupa pe atunci Sicilia, reuși în fine a dobîndi pentru protegiatul său un loc de stipendist în conservatoriul din Neapole.

Acolo, Bellini, după ce studie mai întîi muzica vocală și să esersă bine la piano-forte și alte instrumente, la 1819 să consacră cu cel mai mare amor la studiul contrapuntului sever, avînd de maestru pe faimosul profesor Tritta, apoi pe Raimondi, iar mai pe urmă pe Zingarelli, directorul conservatorului, unic maestru care înțelesese adevăratele necesități ale teatrului melodramatic.

Cu un asemenea preceptor, Bellini, care era dotat de la natură cu cea mai fericită inteligință muzicală, nu lipsi a se face cunoscut în Neapol ca cel mai distinct dintre toți elevii de contrapunt ai școalei regale, iară dupe esamenul ce dete în prezința ducelui de Messina, în care întrecu pe toți conșcolarii săi, luă diplomă de maestru.

Prima operă cu care acest ilustru maestru își începu cariera poartă titlul de Adelson è Salvini, ce fu reprezintată pe regescul teatru San Carlo din Neapole, la 1826; apoi scrise, la 1827, pe Bianca è Gernando. Aceste opere, deși prin structura lor artistică arătau pe junele maestru fără esperiență, însă frumoasele melodii ce conțineau într-însele și divinile armonii semănate de junele compozitor dupe un mod de tot nou pe acel timp lăsa să se vază într-însul un mare geniu muzical, care mai în urmă era să se înalțe pînă la cel mai înalt grad de sublimitate.

Splendidele succese ce avură aceste slabe încercări ale lui Bellini pe teatrele napolitane îi dete curagiul de a intra în arena compozițiunii teatrale și astfel, la 1827, părăsi Neapole și veni la Milan, unde, abia sosit, priimi din partea direcțiunei Teatrului de la Scala obligațiunea de a scri o operă serie pentru deschiderea acelui teatru. El compuse cu aceasta ocaziune opera Il Pirata, ce fu reprezintată cu un succes mare, la care deși contribui mult eminentele talente ale faimoșilor artiști Rubini, Tamburini și d-la Ialande, însă notabilitățile muzicale din Milano, printr-o justă aprețuire ce făcură acestei opere, dovediră lumii muzicale că opera lui Bellini conținea o mulțime de melodii de o nouă invențiune, pline de o poezie încîntătoare, și că masele armonice erau tratate cu o simplitate plină de dulceață și fără nici o tendință scolastică ce devenise la modă pe timpii aceia.

A doua operă care contribui mult la întinderea famei lui Bellini fu La Straniera, pe care o compuse tot pentru Teatrul de la Scala, pe libretul tras de poetul Felice Romani din faimosul romanț scris de Arlincourt.

Această operă devenind populară în toată Italia, dete curagiu autorului a întreprinde o călătorie artistică în peninsulă. Ajungînd la Parma, scrise opera Zaira, care, deși conținea frumuseți de primul ordin, însă avu un succes foarte mediocru, pe care unii îl atribuiră marii slăbiciuni ce avea Bellini pentru romani, din care cauză refuză de a scrie muzica pe un libret prezintat de magistrații din Parma, compus de un compatriot al lor. Adevărul însă este că opera a căzut și căderea a venit mai mult din defectele ei, pe care le-au cunoscut mai în urmă chiar autorul.

După aceasta scrise pentru Teatrul Fenice din Veneția opera I Capuletti è Montecchi. Ca să compuie astă operă, el avu a să lupta cu multe dificultăți, dintre care cea mai mare era că subiectul acesta fusese pus pe muzică mai dinainte de maestrul Vaccai și de Zingarelli, amîndoi artiști de distincțiune. Cu toate astea, el știu a triumfa despre toate dificultățile și dete Italiei una din cele mai patetice compozițiuni muzicale, fără a atinge cît de puțin amorul propriu al ilustrului său protector și al celuilalt maestru.

La 1830, Teatrul Carcano din Milano, formînd o companie din cei mai celebri artiști dupe atunci și voind a deschide cursul reprezentărilor cu o compozițiune nouă, alese pe Bellini de compozitor al acei opere. Acesta venind la Milan se puse pe lucru și, ca să desmință pe inamicii săi cari acuzau scrierile sale de monotonie și de o mare asemănare între dînsele, scrise opera La Sonnambula, cea mai frumoasă din scrierile ieșite din pana sa, pentru delicioasele culori cîmpenești ce cu atîta măiestrie știu a-i da. Abia se reprezintă acea sublimă operă, și adversarii lui Bellini se văzură siliți a depune armele și a mărturisi eroarea în care căzuseră numai de gelozie.

Anul 1831 fu cel mai fericit din toată viața acestui compozitor. Opera Norma, compusă pentru Teatrul de la Scala, acest cap d-operă de tot ce e mai sublim, mai grandios și mai patetic în arta muzicală, ridică pe maestrul Bellini la cel mai înalt grad de celebritate, la care mulți din compozitori aspirară, dar prea puțini fură cari îl ajunseră.

Astă sublimă operă abia se reprezintă și pe dată se electriză toată Europa și procură autorului ei cele mai splendite omage din partea tutulor. Dar patria știu a-i premia și mai bine meritele sale, căci vizitînd acesta Sicilia la 1832 și luînd de știre catanezii, ieșiră la barierile orașului, avînd în capul lor pe don Giuseppe Alvaro, prinț de Sperlinga, cel mai distins din aristocrația cataneză și guvernator al orașului; abia ajunse Bellini și fu salutat de populațiunea orașului său de naștere cu buchete de flori și cu sonete. Directorul universității recită în onoarea lui un discurs din cele mai lingușitoare, iar prințul guvernator îl luă în trăsura sa și-l duse la palatul orașului în aclamările întregii populațiuni, unde fu felicitat de o deputațiune compusă de tot ce avea Catania mai celebru în muzică și în belele-arte.

Regele ambelor Sicilii, voind a onora și el meritele și geniul acestui maestru, ordonă a se turna o medalie de aur și a să da din parte-i lui Bellini, împreună cu diploma prin care îl numea maestru de cameră al Academiei Burbonice.

După două luni de petrecere în sînul familiei sale și al amicilor săi de adolescință, părăsi pămîntul nașterii sale și se duse la Veneția, unde îl așteptau cu nerăbdare ca să scrie o operă. Dar cu toată silința ce depuse, din multele intrigi ce se iviră la reprezintarea ei, căzu și fu aspru criticată de presa venițiană, însă splendidele succese ce avu în celelalte părți ale Italii justifică necontestabilul merit al acestei opere.

Lăsă Veneția și, trecînd în Francia, merse la Paris, unde la 1834 puse pe scena Teatrului italian pe Norma, care îi aduse un profit de douăsprezece mii franci și cele mai mari omage din partea membrilor conservatorului francez.

Fanatismul ce produse opera Norma procură lui Bellini onoarea de a compune pentru Teatrul de operă una din cele mai clasice compozițiuni ale sale, pe libretul I Puritani.

Înainte însă de a începe scrierea muzicei acestui libret, se puse a studia cu mare atențiune gustul capricios al publicului francez și, după o reflecțiune matură, începu a scrie această muzică de la care aștepta un triumf sau o mare cădere. Adoperă dar tot geniul său și reuși a învesti libretul Puritanilor cu cele mai frumoase melodii la partea cantabilă și cu o armonie încîntătoare și conformă cu regulele școalei franceze la părțile corale și ale orchestrului; astfel că, reprezentîndu-se, opera avu un succes din cele mai briliante și-i procură crucea Legiunei d-onoare din partea regelui Ludovic Filip. Dar acest splendid triumf fu cel mai din urmă care îl priimi aci pe pămînt. O inflamațiune a intestinilor rău tratată îl răpi din mijlocul amicilor și a adoratorilor săi și-l trimise în sînul eternităței. El muri la 23 octombre 1835 la Puteaux, aproape de Paris.

Pierderea acestui compozitor acoperi de doliu Parisul și toată Italia. Cei mai mari artiști luară parte la parada funerală. O mulțime nenumărată de popul de toate condițiunile însoțiră rămășițele mortale ale acestui celebru artist pînă la locașul etern. Oficiul divin se celebră în Domul Invalizilor. Imnul morților, compus de compatriotul său Cherubini, fu cîntat de celebrii Lablache, Rubini și Tamburini, acompaniați de două sute din cele mai alese voce ale Conservatorului din Paris. Iată cum își săvîrși acest celebru maestru cariera vieței sale.