Sania, calul și trăsura

Sania, calul și trăsura
de Petre Ispirescu


Sub un șopron odată
O Sanie șinată
Ca fulgul de ușoară,
Și o Butcă d-ale
Slabă-n balamale
Se disputau să moară.
„N-o veni a iarnă, cu lipsă de soare,
Zise sănioara, cu ger și ninsoare,
Și-o să vezi atuncea primblări ce-o să trag?
Ca vîntul,
Răsturnînd pămîntul,
La șosea să merg
Și-ntr-o clipă iară înapoi s-alerg;
Mușterii o sumă voi ca să-mi atrag.”
„Ia, taci, talpejano, căruț fără roate,
Caleașca răspunse, asta nu se poate;
Eu să-mi plimb stăpinii, ca-n leagăn să-i port
Stînd alene
Între perne
Sub coșu-mi cu lustru ca și sub un cort,
Apărați de-arșiță, neatinși de vînturi,
Duruind pe strade, alergînd pe cîmpuri…”
Dintr-un grajd d-alături, un cal, biet, ce dînsul
Vegeta pe coaste, îl podidi plînsul
Auzind, și zise: „Ușor faceți planuri
D-a voastră mișcare,
Căci nevoia mare d-alergat sub hamuri
Cad p-a mea spinare”.