Sania, calul și trăsura

 

Sub un șopron odată

O Sanie șinată

Ca fulgul de ușoară,

Și o Butcă d-ale

Slabă-n balamale

Se disputau să moară.

„N-o veni a iarnă, cu lipsă de soare,

Zise sănioara, cu ger și ninsoare,

Și-o să vezi atuncea primblări ce-o să trag?

Ca vîntul,

Răsturnînd pămîntul,

La șosea să merg

Și-ntr-o clipă iară înapoi s-alerg;

Mușterii o sumă voi ca să-mi atrag.”

„Ia, taci, talpejano, căruț fără roate,

Caleașca răspunse, asta nu se poate;

Eu să-mi plimb stăpinii, ca-n leagăn să-i port

Stînd alene

Între perne

Sub coșu-mi cu lustru ca și sub un cort,

Apărați de-arșiță, neatinși de vînturi,

Duruind pe strade, alergînd pe cîmpuri…”

Dintr-un grajd d-alături, un cal, biet, ce dînsul

Vegeta pe coaste, îl podidi plînsul

Auzind, și zise: „Ușor faceți planuri

D-a voastră mișcare,

Căci nevoia mare d-alergat sub hamuri

Cad p-a mea spinare”.