Ruinelor Cetății Neamțu

(Redirecționat de la Ruinelor Cetăţii Neamţu)
Jump to navigation Jump to search
Ruinelor Cetății Neamțu
de Alexandru Hrisoverghi


I[modifică]

Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoșești,
Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăvești.
A cărora-nfățoșare orișicui samini a zice:
„M-au părăsit cetățenii, m-au daramat cruda vreme,
Dar copii strămoșii voștri odineoară aice
Ocrotea patria voastră de vrăjmași făr-a se teme”.
O, singure monument ce te aveam drept dovadă
Slavei acei strămoșești! Videți-l cum a să cadă!
O, ziduri din care Ștefan, înviat la bărbăție,
Întorcându-se cu grabă, pe vrajmași au biruit,
Însuflețiți-mi puterea, dați-mi glas, dați-mi tărie,
Să pot tângui cu jale starea-n care ați venit.

II[modifică]

Rădice-se pân' la ceruri tânguirea și strigarea
A obștiei moldovene! Plânsul, bocitul și jalea
Meargă adânc să răsune pe bolta acea cerească;
A lor zile cu Cetatea Neamțul să se risipească!
Vedeți sfântul loc acela, unde viteji-au murit,
De copii cum se dăramă, se sapă păn-în pământ.
Lăcomia unor aprigi, după vreme patrioți,
Sfântul loc îl defăimează, ca niște vitregi, ca hoți!
O, pavăză neînvins-a neamului moldovinesc!
Ca să-ți dau destulă slavă, ce cuvinte să găsesc!
Tu, care cu-a ta umbrire veacuri întregi ai păzit
Fala strămoșilor noștri, viața le-ai ocrotit,
Viața ce ei ne-au dat nouă, prin care astăzi trăim,
De a ei pastrare-acuma, noi ție să-ți mulțămim.
Sângele lor ce ș-acuma curge prin a noastre vine
S-au pastrat, cetate sfântă, s-au pastrat de cătră tine.
Paza zidurilor tale pe vrajmași batjocorea,
Când pe mii de dușmani leși optspre'ce plăieși bătea,
Tu, care la orișicare defăimare de străin
Erai stavilă; ș-acuma erai un martur deplin
Unei slave, unei soarte, ce-n veci au încoronat
Armele patriei mele, când de viteji s-au purtat.
Tu, care cu-a ta umbrire învitezi la bărbăție,
Prin aducere-aminte, și acum fiind pustie,
Pe tot moldovanul care păstrează strămoșesc sânge,
Pe tot tânărul ce poate o sabie a încinge.

III[modifică]

O, fraților moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă,
Veacurilor viitoare nu gândiți că-i să dați samă?
Și puteți cu sânge răce privi ace daramare?
Nu opriți barbara faptă, nu-nălțați toți o strigare?
Priviți marturul ce unul din veacuri ne rămăsese,
Că neamul nostru din neamuri de viteji se alesăse,
Cum îl darămă și-l strică lăcomia-n sumețire,
Și își face ei palaturi, spre a-și găsi mulțămire.
Voi sunteți cei de dăunăzi când pe Teatru cânta
Trei franțuji în altă limbă, și cetatea o sărba,
Strigați și băteați în palme, plângeați cu lacrimi fierbinți,
Căutați unul la altul, dați din cap, crâșcați din dinți;
Ș-acum vedeți daramarea, și nu ziceți un cuvânt!
Oar-au fost de bucurie, că ei joacă pe mormânt?
Oare nu era ș-acele vro jărtvă d-a măgulirii?
Nu, fraților, nu, vă rog, nu mai dați prilej hulirii,
Nu vă mai trageți asupră-vi hula neamurilor toate,
Ci strigați, opriți pacatul, cereți cu glas o dreptate.

Iară voi care pacatul nu vă sumețiți a-l face,
Ci patimii vă-nchinați, cugetul poate vă tace?
N-ați gândit că-i să dați samă veacurilor viitoare?
N-ați gândit c-al vostru nume, lor lasați spre blastamare?
Aceast-a voastră urmare, o defăimare obștească,
Prin aducere-aminte, în veci să v-agonisască.
Lăcomia de voi însuși și de a voastră avere
Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere,
Iar blăstămul cu-a sa mână în firea toată să săpe
A voastre nume urâte! Cu țâța să se adăpe
Pruncilor viitorimei, blăstemul cel mai urât
A nevinovatei guri fie cel întâi cuvânt!!!